1)

În cazul în care o autoritate decizională a respins o cerere de protecție internațională drept vădit nefondată, în sensul articolului 46 alineatul (6) litera (a) din Directiva 2013/32/UE ( 1 ) a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (reformare), iar, în temeiul dreptului național, acțiunea în fața unei instanțe judecătorești împotriva acestei decizii de respingere nu are efect suspensiv automat, articolul 46 alineatul (8) din această directivă trebuie interpretat în sensul că simpla introducere a unei cereri de măsuri provizorii are drept consecință faptul că solicitantul nu se mai află în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru, în sensul articolului 3 din Directiva 2008/115/CE ( 2 ) a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală și, prin urmare, intră în sfera de aplicare a Directivei 2013/33/UE ( 3 ) a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (reformare)?

2)

Pentru a răspunde la întrebarea 1, este important că dreptul național – ținând seama de principiul nereturnării – prevede că solicitantul nu va fi îndepărtat înainte ca o instanță judecătorească să fi decis, la cerere, că nu se poate aștepta soluționarea acțiunii împotriva deciziei de respingere a protecției internaționale?