16.12.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 451/76

Raportor:

dna BUTAUD-STUBBS

1.1

CESE salută demersul Comisiei Europene de a înlocui directiva din 1989 privind echipamentele individuale de protecție (EIP), prin acestea înțelegându-se „orice dispozitiv sau articol destinat purtării sau utilizării de către un individ ca mijloc de protecție împotriva unuia sau mai multor riscuri pentru sănătate și siguranță” cu un regulament în vederea asigurării unei aplicări obligatorii și uniforme în toate statele membre.

1.2

CESE consideră că majoritatea modificărilor propuse sunt pozitive:

1.3

Totuși, CESE are îndoieli în ceea ce privește pertinența unora dintre modificările propuse:

1.4

De altfel, CESE consideră că utilizarea EIP trebuie integrată în cadrul unei politici globale de prevenire a riscurilor la locul de muncă, care să includă în special:

1.5

Toate aceste obiective se află, de altfel, în centrul noului cadru strategic european pentru securitate și sănătate la locul de muncă 2014-2020, adoptat la 6 iunie 2014, astfel că ar fi de dorit să se facă trimitere la acesta în propunerea de regulament COM(2014) 186 final. Trebuie amintit că, în 2013, 3 milioane de lucrători au suferit un accident la locul de muncă.

1.6

De asemenea, este regretabilă absența oricărui considerent economic pentru piața europeană a EIP în 2010, estimată în 2010 la aproximativ 10 de miliarde de euro, aflată în creștere și stimulată de inovarea tehnologică (fibre noi, textile inteligente, nanomateriale etc.) și orientată spre satisfacerea nevoilor de protecție, dar și a cerințelor societale legate de confort, adecvare, greutate scăzută și estetică.

1.7

În egală măsură, CESE regretă că nu se ține suficient seama de procedurile de întreținere, de control și de revizie pentru EIP, de categoria EIP utilizate de către mai multe persoane și de categoria EIP de ocazie.

2.1.1

Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului, având ca temei juridic articolul 114 din tratat, urmărește remedierea lacunelor constatate în ceea ce privește funcționarea echipamentelor individuale de protecție.

2.1.2

Directiva 89/686/CEE privind echipamentele individuale de protecție a fost adoptată la 21 decembrie 1989, devenind pe deplin aplicabilă la 1 iulie 1995.

2.1.3

Directiva EIP definește echipamentele individuale de protecție ca însemnând „orice dispozitiv sau articol destinat purtării sau utilizării de către un individ ca mijloc de protecție împotriva unuia sau mai multor riscuri pentru sănătate și siguranță”.

2.1.4

Această directivă stabilește cerințe esențiale de siguranță pe care trebuie să le îndeplinească EIP pentru a putea fi introduse pe piață și pentru a putea să circule liber în cadrul pieței unice. EIP trebuie să fie proiectate și produse în conformitate cu cerințele acestei directive. De asemenea, producătorii trebuie să aplice marcajul CE și să le ofere utilizatorilor instrucțiuni de depozitare, utilizare, curățare, întreținere, revizie și dezinfectare a EIP.

2.1.5

Din 1995, au apărut o serie de dificultăți legate de punerea în aplicare a directivei:

2.1.6

În plus, Comisia Europeană are ca obiectiv simplificarea legislației, iar directiva din 1989 ar trebui aliniată la noul cadru juridic care stabilește un cadru comun pentru legislația de armonizare a Uniunii aplicabilă produselor.

2.2.1.1

Începând din acest moment, EIP proiectate și fabricate pentru uz privat împotriva căldurii, a umezelii și a apei în condiții care nu sunt de natură extremă (mănuși de spălat vase, mănuși de protecție, cizme de cauciuc și căști etc.) sunt incluse în domeniul de aplicare, în timp ce căștile menite să asigure protecția utilizatorilor de vehicule cu două sau cu trei roți sunt excluse din domeniul de aplicare din cauza unui regulament al Comisiei Economice pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite aplicabil acestor echipamente.

2.2.2.1

Obligațiile tuturor operatorilor economici implicați (fabricanţi, reprezentanți autorizați, importatori și distribuitori) sunt definite în conformitate cu dispozițiile actelor de armonizare ale Uniunii aplicabile produselor. Începând din 2008, noul cadru legislativ este un instrument orizontal al pieței unice, prin care se urmărește îmbunătățirea legislației UE privind siguranța produselor (Regulamentul CE nr. 765/2008 privind acreditarea și supravegherea pieței și Decizia nr. 768/2008 de stabilire a unui cadru comun pentru comercializarea produselor).

2.2.3.1

EIP sunt împărțite în trei categorii de riscuri, fiecare făcând obiectul unei proceduri de certificare specifice.

2.2.3.2

Se poate observa că la categoria III s-au adăugat riscuri noi, ca, de exemplu, riscurile de tăieturi provocate de cuțite și zgomotul dăunător.

2.2.3.3

Tipul de EIP personalizate definite la articolul 3 nu este foarte clar: în ce categorie de riscuri intră și, prin urmare, obiectul căror proceduri de certificare îl fac acestea?

2.2.4.1

Această schimbare majoră a fost introdusă la cererea anumitor autorități de control din statele membre care au constatat prezența pe piețele lor a unor EIP însoțite de certificate încă valabile, în ciuda modificării radicale a standardelor (în special veste de salvare).

2.2.5.1

Regulamentul elimină o serie de secțiuni care conțin cerințe în raport cu trei tipuri de riscuri care s-au dovedit a fi inaplicabile sau a reprezenta o sursă de confuzie:

—

protecția împotriva vibrațiilor mecanice (secțiunea 3.1.3),

—

protecția împotriva efectelor dăunătoare ale zgomotului (secţiunea 3.5),

—

protecția împotriva radiațiilor neionizante (secțiunea 3.9.1).

2.2.6.1

Statele membre dispun de competențe consolidate de control asupra organismelor notificate, putând să se opună notificării unui organism care nu a fost activ de mai mulți ani, care nu mai pare să dispună de resurse umane și tehnice pentru a elibera certificate sau care în trecut a emis certificate de conformitate pentru EIP neconforme.

2.2.7.1

Este prevăzută o perioadă de doi ani de la intrarea în vigoare a regulamentului, în care fabricanții, organismele notificate și statele membre să se poată adapta la noile cerințe.

3.1

Va fi operațională includerea EIP pentru protecția împotriva riscurilor minore, cum ar fi apa sau umiditatea? Cum vor fi sensibilizați consumatorii? Poate ar trebui specificate condițiile pentru marcajul CE (lizibilitate, format etc.), de exemplu, prin precizări deja existente pentru etichetarea, compoziție și instrucțiunile de întreținere a produselor textile pentru toate EIP pentru uz privat destinate vânzării, închirierii sau împrumutării. Vor duce aceste noi obligații la creșterea prețurilor de vânzare?

3.2

Este regretabil că nu se menționează progresul tehnologic, care reprezintă o trăsătură deosebită a acestui sector în domenii precum fibrele și materialele textile (teflon, latex, neopren, nitril etc.), tehnologiile de acoperire și de filtrare, integrarea senzorilor microelectronici capabili să comunice informații sau să transmită energie („smart textiles”) pentru a crește performanțele de protecție în raport cu riscurile.

3.3

Nu se menționează nici potențialul acestei piețe pentru industriile europene ale EIP (textile, îmbrăcăminte, încălțăminte, fabricanți de accesorii), deși aceasta a fost identificată de către Comisia Europeană în 2007 drept una dintre „piețele-pilot” în industrie.

3.4

De asemenea, se poate observa insuficiența propunerii de regulament în ceea ce privește aspectele umane: purtarea unui EIP va avea rezultate optime după sesiunile de informare și de formare a salariaților, pentru ca aceștia să înțeleagă riscurile, condițiile de utilizare a EIP și instrucțiunile necesare. De asemenea, ar trebui prevăzute perioade de încercare și testare a EIP pentru a se asigura că acestea sunt adaptate la morfologia persoanelor care le poartă și la locurile de muncă (anexa II punctul 1.3 urmând să se completeze în special în lumina experienței de la nivel național).

3.5

Toate aceste aspecte sunt, desigur, reglementate prin propunerea de directivă privind securitatea și sănătatea din 12 iunie 1989 (89/391/CEE), care are ca obiectiv îmbunătățirea sănătății și securității la locul de muncă și descrie obligațiile angajatorilor, precum și drepturile și obligațiile salariaților.

3.6

Politica în materie de EIP este integrată într-o politică globală derulată la nivel de întreprindere sau de sector industrial pentru reducerea expunerii la riscuri. Această politică se bazează pe identificarea precisă a factorilor de risc și pe inventarul măsurilor care trebuie puse în aplicare pentru reducerea sau eliminarea acestora: de exemplu, analizarea soluției unui dispozitiv de captare a aerului adaptate înainte de a recurge la aparate respiratorii. Înainte de a se recurge la soluții de protecție individuală, trebuie întotdeauna să prevaleze soluția colectivă de prevenire a riscurilor.

3.7

Această evaluare a riscurilor se realizează cu parteneri din cadrul întreprinderii: instituții reprezentante ale personalului, delegați ai personalului, comitete pentru igienă și siguranță etc. sau în afara întreprinderii: medicina muncii, birou de consultanță, agenții publice pentru îmbunătățirea condițiilor de lucru etc.

3.8

Trebuie acordată o atenție deosebită procedurilor de întreținere, de control și de revizie a EIP pentru a se asigura protecție maximă împotriva riscurilor pentru care au fost proiectate. Întreținerea cuprinde în special inspecția, îngrijirea, curățarea și depozitarea adecvată.

3.9

Propunerea de regulament abordează doar parțial cazurile de expunere la riscuri multiple.

3.10

Propunerea de regulament nu abordează cazul echipamentelor individuale de protecție utilizate de mai multe persoane (de exemplu, căștile de protecție de pe un șantier de construcții). Ar trebui să se stabilească normele de igienă care trebuie respectate.

3.11

Propunerea de regulament nu abordează nici chestiunea persoanelor a căror capacitate de a purta un EIP este limitată: în realitate, anumiți salariați nu pot purta un EIP din motive medicale. În aceste cazuri rare, dar reale, cum își îndeplinesc angajatorii obligația de a asigura siguranța generală: reangajând salariatul pe alt post, amenajând locul de muncă etc.?

3.12

Situația echipamentelor individuale de protecție de ocazie nu este abordată în propunerea de regulament, deși, potrivit anumitor surse naționale, piața produselor de acest tip, în special pentru riscurile de categoria I, este în plină creștere din cauza crizei economice care a afectat multe dintre sectoarele economice în care sunt angajați cei mai mulți dintre utilizatorii EIP (construcții, lucrări publice, transporturi etc.).

4.1

Textul propunerii de regulament, considerentul (24): prin stabilirea valabilității certificatului de conformitate al EIP la o durată maximă de 5 ani se poate garanta o examinare pe baza celor mai recente cunoștințe științifice disponibile, aspect aflat în conformitate deplină cu obiectivele de prevenire și de îmbunătățire a securității și sănătății lucrătorilor avute în vedere de Directiva-cadru 89/391 din 12 iunie 1989. În cazul în care nu a avut loc o evoluție semnificativă a normelor, este prevăzută p procedură simplificată.

4.2

Articolul 3: ar putea fi utilă adăugarea mai multor definiții, precum cea a conceptului de „EIP de ocazie”, de „autorități de supraveghere” menționat la articolele 11 și 13, precum și de „autorități de notificare” responsabile la nivel național de notificarea organismelor abilitate să exercite controalele de conformitate a EIP.

4.3

Articolul 8 alineatul (3): durata de păstrare a documentației tehnice, stabilită la 10 ani, poate părea excesivă, mai ales în condițiile în care certificatul de conformitate este valabil doar cinci ani. De ce nu se stabilesc în ambele cazuri perioade de 5 ani?

4.4

Articolul 8 alineatele (3), (7) și (10), articolul 9 alineatul (2) litera (a), articolul 10 alineatele (3), (4) și (7), articolul 11 alineatul (2), articolul 13, articolul 15 alineatele (1), (2) şi (3) și anexa II punctul 2.12: în aceste diferite articole sunt prevăzute regimuri lingvistice distincte pentru diferitele documente privind EIP și conformitatea acestora cu procedurile care li se aplică:

—

se menționează o „limbă ușor de înțeles de către utilizatorii finali”, expresie preluată din jurisprudența CEJ, dar care poate părea oarecum subiectivă;

—

de asemenea, se menționează chestiunea lingvistică de la punctul 2.12 al anexei II: „marcajele de identificare… trebuie să fie scrise în limba(limbile) oficială(oficiale) a(ale) statelor membre în care echipamentele urmează să fie utilizate”;

—

în sfârșit, la articolul 15 alineatele (2) și (3), se întâlnește următoarea sintagmă ce pare mai corectă din punct de vedere juridic: „în limba sau limbile impuse de statul membru în care EIP sunt puse la dispoziție pe piață”.

4.5

Articolul 15 alineatul (3): sintagma „se actualizează în permanență” poate face obiectul unor interpretări diferite la nivel național. De ce să nu se stabilească o perioadă clară, ca, de exemplu, intervale anuale?

4.6

Articolul 42: durata propusă de doi ani de la intrarea în vigoare este, într-adevăr, scurtă, având în vedere numeroasele modificări necesare, în special în statele membre cu structuri administrative slabe (renotificarea tuturor organismelor notificate de pe teritoriul celor 28 de state membre, modificarea perioadei de valabilitate a certificatelor de conformitate), însă – date fiind obiectivele de prevenire și de îmbunătățire a condițiilor de lucru, în special în ceea ce privește reducerea numărului accidentelor de muncă – rigoarea este necesară.