—

Anularea Hotărârii atacate, care a fost pronunțată în cauza T-342/20;

—

declararea faptului că nu este necesară pronunțarea cu privire la acțiunea formulată în fața Tribunalului împotriva Deciziei Camerei a patra de recurs a EUIPO din 2 aprilie 2020 (cazul R 1079-4); și

—

obligarea reclamantei din primă instanță la plata cheltuielilor de judecată efectuate de EUIPO în legătură cu prezentul recurs și cu procedura desfășurată pe rolul Tribunalului.

—

Prima eroare de drept, întemeiată pe încălcarea de către Tribunal a cerinței fundamentale și autonome a oricărei acțiuni în justiție, recunoscută de o jurisprudență constantă, privind menținerea unui interes de a exercita acțiunea, refuzând examinarea unor elemente apărute ulterior deciziei atacate, pentru simplul motiv că asemenea elemente nu puteau să repună în discuție legalitatea deciziei atacate. O astfel de interpretare nu doar conduce la o confuzie între cerința procedurală prealabilă și controlul ulterior al legalității pe fond, ci lipsește de asemenea menținerea unui interes de a exercita acțiunea de funcția sa independentă și care îi este proprie.

—

A doua eroare de drept, întemeiată pe faptul că în consecință, Tribunalul nu a evaluat menținerea unui interes al reclamantei din primă instanță de a exercita acțiunea. Prin faptul că s-a concentrat asupra controlului legalității, Tribunalul a lăsat fără răspuns întrebarea ridicată de cerința prealabilă obligatorie: ce avantaje ar putea avea reclamanta din primă instanță din anularea deciziei atacate?

—

A treia eroare de drept, întemeiată pe faptul că Tribunalul nu a concluzionat că reclamanta din primă instanță nu și-a îndeplinit obligația de a demonstra menținerea interesului său de a exercita acțiunea începând de la sfârșitul perioadei de tranziție. Având în vedere că marca a cărei înregistrare se solicită va fi înregistrată numai după sfârșitul perioadei de tranziție, cu alte cuvinte la un moment la care mărcile în conflict nu vor îndeplini (și nu vor fi îndeplinit niciodată) în mod simultan funcția lor esențială (1), EUIPO susține că nu ar putea apărea niciun conflict ratione temporis sau ratione loci. Rezultă că reclamanta în primă instanță nu putea obține niciun avantaj din procedură și, așadar, nu demonstrează menținerea unui interes de a exercita acțiunea.

—

A patra eroare de drept, întemeiată pe încălcarea de către Tribunal, în urma acestor erori, a articolului 50 alineatul (3) TUE, a articolelor 126 și 127 din Acordul privind retragerea (2) și a articolului 72 alineatul (6) din Regulamentul (UE) 2017/1001 care sunt expresii ale principiului teritorialității, impunând EUIPO o obligație de a face abstracție de consecințele juridice ale sfârșitului perioadei de tranziție asupra prezentei cauze.

—

Prezentul recurs ridică o problemă care este importantă pentru unitatea, coerența și dezvoltarea dreptului Uniunii. În hotărârea atacată, Tribunalul confirmă o interpretare strictă a conținutului noțiunii cerinței orizontale a menținerii unui interes de a exercita acțiunea. Cerința menționată se inspiră din teoria generală a dreptului procedural comună statelor membre, iar interpretarea dată de instanța Uniunii poate să influențeze în mod semnificativ aplicarea sa de către instanțele naționale. Prezentul recurs ridică totodată o importantă problemă de natură procedurală, care nu se limitează nicidecum la sfera dreptului proprietății intelectuale, mai precis consecințele care trebuie reținute din regula potrivit căreia autorul actului anulat trebuie să se raporteze la data la care l-a adoptat în vederea adoptării actului de substituire. Problema dispariției dreptului anterior pendente lite a dat naștere unor hotărâri contradictorii ale Tribunalului, însă Curtea de Justiție a avut ocazia de a aborda această problemă doar în treacăt, pe cale de ordonanță motivată. Prezentul recurs ridică de asemenea problema generală a consecințelor retragerii efective a Regatului Unit din Uniunea Europeană asupra ordinii juridice a Uniunii.