Ierarhia normelor UE

Ierarhia normelor se referă la ideea că, într-un sistem juridic, există o ordine verticală a actelor juridice, cele de la nivelurile inferioare ale ierarhiei fiind supuse celor de la un nivel superior.

Tratatul de la Lisabona a păstrat ierarhia actelor juridice propusă prin Tratatul constituțional neratificat.

În vârful ierarhiei normelor UE se află dreptul primar, care constă în:

• tratatele constitutive ale UE [Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)] și protocoalele acestora;
• Carta drepturilor fundamentale (articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană); și
• principiile generale stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Următoarele în ierarhie sunt acordurile internaționale cu țări din afara UE sau cu organizații internaționale. Aceste acorduri sunt separate de dreptul primar și secundar și formează o categorie unică.

Mai jos se află dreptul secundar, care cuprinde toate actele legislative și nelegislative adoptate de instituțiile UE, care permit UE să își exercite competențele.

Actele legislative sunt regulamente, directive și decizii adoptate printr-o procedură legislativă ordinară sau specială (articolul 289 din TFUE).

Acestea se situează la un nivel mai înalt decât actele nelegislative, care includ, în special, actele delegate și actele de punere în aplicare.

În timp ce actele delegate (articolul 290 din TFUE) permit Comisiei Europene să completeze sau să modifice părțile neesențiale ale actelor legislative ale UE, actele de punere în aplicare (articolul 291 din TFUE) stabilesc norme detaliate care permit punerea în aplicare uniformă a acestora.