—

anularea Deciziei (PESC) 2018/141 a Consiliului din 29 ianuarie 2018 de modificare a Deciziei 2011/72/PESC privind măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Tunisia (JO 2018, L 25, p. 38) și a Deciziei (PESC) 2019/135 a Consiliului din 28 ianuarie 2018 de modificare a Deciziei 2011/72/PESC privind măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități având în vedere situația din Tunisia (JO 2019, L 25, p. 23), în măsura în care aceste decizii îl privesc pe reclamant;

—

obligarea Consiliului Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolelor 31, 46 și 55 din Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției. Reclamantul susține în această privință că în temeiul acestor prevederi o măsură asigurătorie de indisponibilizare și de confiscare trebuie să se întemeieze fie pe o decizie a statului parte reclamant, fie pe o expunere a faptelor relevante de către același stat parte reclamant cu o descriere a măsurilor solicitate. Or, potrivit acestuia, măsurile restrictive au fost dispuse și au fost prelungite fără o expunere, măcar succintă a faptelor reproșate. În plus, Tunisia nu solicită menținerea măsurilor restrictive contestate.

2.

Al doilea motiv, întemeiat pe întemeiat pe eroarea vădită de apreciere a Consiliului atunci când a estimat că nu este obligat să țină seama de elementele prezentate de reclamant și de argumentele dezvoltate de acesta și nici să efectueze verificări suplimentare pe lângă autoritățile tunisiene, deși elementele și argumentele respective erau de natură să suscite întrebări legitime cu privire la fiabilitatea informațiilor furnizate.

3.

Al treilea motiv, întemeiat pe abuzul de putere săvârșit de Consiliu, prin faptul că ar fi complice al autorităților tunisiene al căror unic obiectiv este de a justifica spolierea injustă și nelegală a bunurilor reclamantului fără ca acesta să fi putut să se apere și fără posibilitatea exercitării unei căi de atac.