1)

Articolul 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid trebuie interpretat în sensul că un solicitant „se sustrage procedurii”, în sensul acestei dispoziții, atunci când se sustrage în mod deliberat autorităților naționale competente pentru efectuarea transferului său, pentru a împiedica respectivul transfer. Se poate prezuma că acesta este cazul atunci când respectivul transfer nu poate fi efectuat din cauza faptului că acest solicitant a părăsit locul de reședință care i-a fost alocat fără să fi informat autoritățile naționale competente cu privire la absența sa, cu condiția să fi fost informat despre obligațiile sale în această privință, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere. Solicitantul menționat își păstrează posibilitatea de a demonstra că faptul că nu a informat aceste autorități cu privire la absența sa este justificat de motive valabile, iar nu de intenția de a se sustrage acestor autorități.

Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei proceduri împotriva unei decizii de transfer, persoana în cauză se poate prevala de articolul 29 alineatul (2) din acest regulament, susținând că, întrucât nu s-a sustras procedurii, termenul de transfer de șase luni a expirat.

2)

Articolul 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie interpretat în sensul că, pentru a prelungi termenul de transfer la maximum optsprezece luni, este suficient ca statul membru solicitant să informeze, înainte de expirarea termenului de transfer de șase luni, statul membru responsabil cu privire la faptul că persoana în cauză s-a sustras procedurii și să indice, în același timp, noul termen de transfer.

3)

Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul de aplicare al acestuia chestiunea dacă articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se opune ca un solicitant de protecție internațională să fie transferat, în aplicarea articolului 29 din Regulamentul nr. 604/2013, către statul membru care, conform acestui regulament, este responsabil în mod normal de examinarea cererii sale de protecție internațională atunci când, în cazul acordării unei astfel de protecții în acest stat membru, solicitantul menționat ar fi expus unui risc serios de a fi supus unui tratament inuman sau degradant, în sensul acestui articol 4, din cauza condițiilor de viață previzibile cu care s-ar confrunta în calitate de beneficiar al unei protecții internaționale în statul membru menționat.

Articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale trebuie interpretat în sensul că nu se opune unui astfel de transfer al solicitantului de protecție internațională, cu excepția cazului în care instanța sesizată cu o cale de atac împotriva deciziei de transfer constată, pe baza unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător și în raport cu standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de dreptul Uniunii, realitatea acestui risc pentru solicitantul respectiv, din cauza faptului că, în caz de transfer, acesta s-ar afla, independent de voința sa și de alegerile personale, într-o situație de lipsuri materiale extreme.