10.6.2014   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 175/23

1)

Poate fi suficient renumele existent într-un stat membru pentru a justifica renumele unei mărci comunitare în sensul articolului 4 alineatul (3) din Directiva 2008/95/CE (1) de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (denumită în continuare „directiva”), chiar și în cazul în care cererea de înregistrare a mărcii naționale împotriva căreia a fost formulată opoziția întemeiată pe un astfel de renume a fost depusă într-un alt stat decât cel menționat anterior?

2)

Se pot aplica, în cadrul criteriilor teritoriale utilizate pentru examinarea renumelui mărcii, principiile stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene privind utilizarea serioasă a mărcii comunitare?

3)

Dacă titularul mărcii comunitare anterioare justifică renumele acesteia în alte state decât statul membru în care s-a depus cererea de înregistrare națională – care acoperă o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene –, i se poate impune acestuia, fără a ține seama de justificarea menţionată, să prezinte o dovadă suficientă în raport cu respectivul stat membru?

4)

În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, este posibil, având în vedere particularitățile pieței interne, ca marca utilizată intensiv într-o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene să nu fie cunoscută de consumatorul național relevant și, din acest motiv, să nu fie îndeplinită cealaltă cerință necesară pentru existența motivului care împiedică înregistrarea în conformitate cu dispozițiile articolului 4 alineatul (3) din directivă, întrucât nu există riscul aducerii unei atingeri renumelui sau caracterului distinctiv sau de a obține un profit necuvenit din acestea? În cazul unui răspuns afirmativ, care sunt circumstanțele care trebuie probate de titularul mărcii comunitare pentru a fi îndeplinită cerința menționată?