15.11.2012   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 351/36

1.1

Relansarea chestiunii „costului non-Europei”, la aproape un sfert de secol de la publicarea, în 1988, a raportului Cecchini, pare a fi o modalitate pertinentă și interesantă de a stimula dezbaterea privind continuarea construcției europene. Dar, dacă raportul Cecchini aborda acest subiect exclusiv din perspectiva pieței unice, în prezent este indispensabil să se meargă mai departe și să se discute costurile nerealizării uniunii economice și politice europene. Aceste costuri sunt deja extrem de ridicate și riscă să crească și mai mult dacă nu se iau măsuri.

1.2

Probleme capătă o acuitate considerabilă în condițiile în care – sub presiunea atât a piețelor financiare, cât și a unor noi reglementări instituționale constrângătoare – statele naționale se vor vedea obligate să își sporească eforturile de reducere a datoriilor. Cum trebuie procedat fără sacrificarea creșterii pe care o cer, de altfel, piețele financiare? Modalitatea cea mai adecvată pentru a se evita căderea într-o spirală regresivă fără capăt și căderea în sărăcie și mizerie a unei părți semnificative a populației europene ar fi comasarea unui anumit număr de cheltuieli la nivel european, precum și elaborarea unor politici europene mai ambițioase. Aceste măsuri ar permite Uniunii să se lanseze într-un cerc virtuos de creștere, să-și impună o puternică identitate economică, industrială și tehnologică în contextul globalizării și să apere modelul nostru social, care a făcut în mare măsură din Europa ceea ce este ea astăzi.

1.3

A ridica problema costurilor non-Europei în modul sugerat de prezentul aviz prezintă, fără îndoială, câteva dezavantaje metodologice și tehnice, dar principalul atu constă în lansarea unor argumente greu de contestat în mod rațional pentru ieșirea din criza actuală și încheierea procesului de realizare a unei adevărate uniuni economice și politice europene. În fond, scopul este de a face o demonstrație incontestabilă pentru a convinge opinia publică să găsească soluții la probleme prin deplasarea cursorului subsidiarității către o integrare europeană sporită și de mai bună calitate, în condițiile în care anumite forțe politice încearcă să o transforme în țap ispășitor.

1.4

În acest sens, Strategia UE 2020 conține elemente extrem de interesante. Intenția acesteia de a promova o convergență reală, în special prin politici și obiective comune, precum și printr-o coordonare consolidată între țările membre la toate nivelurile și în toate domeniile în care abordarea europeană este inexistentă sau incipientă, merită salutată. Cu toate acestea, se pune întrebarea dacă această strategie este la înălțimea obiectivului de realizare a unei adevărate uniuni economice și politice, în stare să consolideze poziția Europei în cadrul procesului de globalizare și dacă – în forma actuală – ea va avea un destin mai fericit decât cel al Strategiei de la Lisabona.

1.5

Ni se pare necesar să mergem mai departe, intervenind în dezbaterile semestriale programate atât de liderii celor 17 state din zona euro, cât și de liderii celor 27 de state membre și dând un semnal de trezire la realitate și de conștientizare a liderilor noștri și a opiniei publice cu privire la o revoluție coperniciană care trebuie înfăptuită în relațiile dintre statele membre, Europa și întreaga lume. Costurile „non-Europei” pe care le suportăm astăzi și pe care riscăm să le suportăm în viitor constituie o foarte bună modalitate de a acționa în această direcție. Prin abordarea acestei încercări în termeni de beneficii economice, politice și strategice, trebuie contracarați euroscepticii și convinsă opinia publică că Europa nu constituie problema, ci trebuie să devină soluția.

1.6

Avantajele unei astfel de abordări sunt reducerea costurilor, optimizarea cheltuielilor și maximizarea oportunităților pentru a identifica soluții adecvate la provocările actuale și pentru a găsi o cale de ieșire prin creștere, care să fie în beneficiul tuturor.

1.7

Având în vedere toate aceste elemente, costurile non-Europei trebuie analizate într-o perspectivă mult mai largă decât cea propusă în cadrul studiului comandat de Comisia Europeană pe tema „Costul non-Europei: potențialul neexploatat al pieței unice europene”. Nu avem nevoie de un nou studiu (de altfel, probabil, de o foarte bună calitate) care „să doarmă în bibliotecile noastre” și să fie consultat din când în când de câțiva specialiști pedanți.

1.8

Prin urmare, CESE solicită Comisiei să realizeze, într-o primă etapă, o estimare cât mai precisă a costului total al non-Europei menționat în prezentul aviz și a impactului acestuia asupra ocupării forței de muncă și creșterii. În a doua etapă, propunem să se includă în Strategia UE 2020 obiective exprimate în cifre de reducere a acestor costuri, cu un plan de acțiune clar și o evaluare sistematică a progreselor sale.

2.1

Chestiunea costului „non-Europei” a fost ridicată de CESE sub diferite unghiuri în mai multe avize emise în ultimii ani (1). La sfârșitul anului 2010, Parlamentul European și Comisia Europeană au relansat dezbaterea privind non-Europa. În plus, aceasta din urmă a comandat un studiu serios pentru reactualizarea lucrărilor raportului Cecchini (2)  (3).

2.2

Se pare că alegerea Comisiei și a Parlamentului în ceea ce privește metoda și obiectul a fost motivată în mare parte de elaborarea Actului privind piața unică II (Single Market Act II), deși comunicările lor au insistat și asupra necesității de a se concentra pe acest subiect și de a se baza pe „dovada științifică” (4) pe care o presupune un astfel de demers. Amintim că rezultatul modelizărilor relativ complexe ale Raportului Cecchini a fost, în acel moment, un câștig cuprins între 4,5 % și 7 % din PIB-ul comunitar (pentru cele 12 state membre) și o creștere suplimentară preconizată a locurilor de muncă cu două până la cinci milioane în spațiul comunitar. Totuși, aceste estimări se bazau pe o abordare metodologică și pe ipoteze de plecare care nu sunt la adăpost de eventuale critici și contestări. În plus, în ciuda reușitei pe planul comunicării, din câte știm, aceste previziuni nu au făcut niciodată obiectul unui bilanț bine întemeiat, care să permită aprecierea exactitudinii lor ex post  (5).

2.3

CESE salută revenirea acestui subiect în prim-plan, chiar dacă e surprinzător că acest lucru se întâmplă la aproape un sfert de secol după publicarea Raportului Cecchini. Cu toate acestea, modul de abordare a acestuia, respectiv adoptarea aceleiași metodologii și exprimarea în cifre a noului impact economic potențial al eliminării obstacolelor aflate în calea schimburilor din cadrul pieței unice constituie un demers care pare, în cel mai bun caz, restrictiv și, în cel mai rău caz, pur și simplu inadecvat din cel puțin două motive complementare.

2.4

Primul este riscul blocării într-o dezbatere pur tehnică (ca să nu spunem tehnocratică) privind costurile non-Europei, în timp ce – în ciuda instrumentelor extrem de complexe care ar putea fi utilizate – caracterul tehnic nu este deseori decât o aparență în științele sociale.

2.5

Al doilea – și mai esențial – este faptul că perioada actuală este total diferită. În 1988, dezbaterea se axa în principal pe starea pieței comune, rebotezate „piața unică”. În acest sens, raportul Cecchini a fost foarte util, întrucât a identificat și contabilizat obstacolele și întârzierile în domeniu. Astfel, el a permis justificarea unui program de relansare și alimentarea unei dinamici pozitive, prezente în special în programul Delors și obiectivul acestuia în anul 1992.

2.6

În 2012, esența problemei nu mai este starea pieței unice. Nu numai că realizarea pieței unice a făcut progrese uriașe în ultimul sfert de secol, dar mai ales contextul a evoluat substanțial și pare în prezent marcat de cel puțin cinci noi elemente majore în comparație cu sfârșitul anilor ’80: 1) o globalizare mult mai avansată, odată cu sosirea pe piața internațională a țărilor emergente precum Brazilia, India și mai ales China, în timp ce, în anii ’80, principalii concurenți ai Europei erau țările dezvoltate; 2) o Europă formată din 27 de națiuni, nivelul de dezvoltare, structurile economice și sistemele sociale ale acestora fiind mai eterogene decât în anii ’80; 3) stadiul mult mai avansat al construcției europene și apariția unor instituții-cheie, precum moneda euro și BCE; 4) o criză economică fără precedent după cea din anii ’30, care produce în continuare efecte devastatoare, de acum încolo sub forma „crizei datoriilor suverane”; 5) în fine, necesitatea imperioasă ca statelor europene să-și reducă datoriile în următorii ani.

2.7

Aceste elemente ne determină să propunem o schimbare radicală a modului de desfășurare a dezbaterii privind costurile non-Europei. Handicapul cu care se confruntă Europa în acest stadiu nu constă atât în întârzierile acumulate în construirea pieței unice (ceea ce, de altfel, îi avantajează și pe concurenții noștri, și pe cetățenii europeni), cât, mai ales, în crearea unei puternice identități economice, industriale și tehnologice în contextul globalizării, care a devenit multipolară, ceea ce implică o concurență din ce în ce mai acerbă, în special din partea puterilor așa-numite „emergente”, pe fondul unei crize sistemice fără precedent.

2.8

Așadar, este necesar să se reflecteze asupra totalității „costurilor non-Europei”, care rezultă din nerealizarea până la capăt a construcției europene. Aceste costuri sunt incomparabile cu cele pe care le-ar putea antrena menținerea eventualelor obstacole în calea schimburilor în interiorul UE. CESE este conștient de dificultățile de abordare a subiectului dintr-o perspectivă atât de largă și fundamental politică, dar este singura pe care o considerăm adecvată în situația actuală (6).

3.1

În urmă cu 60 de ani, speranța europenilor de a trăi în pace s-a concretizat prin crearea primei Comunități Europene, CECA. Pașii pe calea integrării au fost lenți, dar constanți, până în 1992. În ultimii 20 de ani, extinderea Uniunii la 27 de state membre a reprezentat singurul progres incontestabil esențial, dar singurul proces cu adevărat încheiat. Evoluția în profunzime a Uniunii, anunțată deja la începutul anilor ’80, a fost uitată. Moneda unică, piața internă, politica de coeziune sau PAC constituie, desigur, progrese importante, dar incomplete și mai ales insuficiente pentru crearea unei adevărate Uniuni.

3.2

Dincolo de termenii dezbaterii, se impune, desigur, o dezbatere privind termenii utilizați. Ce înseamnă costul? Ce înseamnă non-Europa? Și ce înseamnă chiar „non”? Potențial, totul poate fi considerat Europa sau non-Europa. În mod obiectiv, este dificil să se selecteze instrumentele/politicile/bunurile publice implicate, să se identifice impactul acestora, să se determine la ce nivel intervenția lor ar fi cea mai eficace (european/național/local), să se aleagă termenii în care să se exprime costurile/beneficiile sau să se stabilească cea mai relevantă perioadă pentru analizarea acestora (iar lista acestor dificultăți nu este exhaustivă). Având în vedere acești factori, nu este ușor să se convină asupra unei abordări metodologice riguroase și să se depășească generalitățile consensuale. Comunicarea Parlamentului European privind aspectele metodologice aduce clarificări prețioase pe această temă și demonstrează perfect extraordinara sa complexitate.

3.3

Cu toate acestea, oricare ar fi abordarea, definițiile conceptului – chiar cele mai largi – nu permit integrarea în câmpul dezbaterii a unei părți din bunurile publice fundamentale (precum pacea sau libera circulație a cetățenilor) care sunt rezultatul a ceva mai mult de o jumătate de secol de existență a construcției europene.

3.4

Fără a încerca o cuantificare a contribuției acestora la bunăstarea cetățenilor europeni și fără a face istorie alternativă (ce s-ar fi întâmplat dacă construcția europeană nu s-ar fi realizat în forma ei actuală?), merită amintit – într-un moment în care raționamentul privind „costurile non-Europei” este tot mai la modă – că istoria continentului nostru nu a fost dintotdeauna cea pe care o cunoaștem din 1945 încoace. Pacea, prosperitatea, drepturile fundamentale (astfel cum sunt exprimate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (7), libera circulație a persoanelor și a mărfurilor, posibilitatea utilizării transfrontaliere a aceleiași monede, stabilitatea prețurilor și alte atuuri care fac parte din cotidian sunt în prezent percepute de mulți dintre noi (în special de tânăra generație) ca o normalitate absolută, un fel de stare firească: controalele la frontiera franco-germană ar fi considerate o ciudățenie tracasantă, în timp ce spectrul unui război între statele europene este privit ca o glumă de prost gust. În mod evident, este dificil, chiar imposibil, să se afirme cu certitudine care ar fi în prezent situația dacă am fi rămas în cadre pur naționale, dar credem că nu este lipsită de sens afirmația că procesul construcției europene a facilitat cel puțin apariția acestor bunuri de interes public și le-a oferit tuturor ca fiind incontestabile și naturale.

3.5

Înseamnă acest lucru și că ele vor fi perene? Nu este sigur. Ipoteza unui război fratricid ar fi părut absurdă și improbabilă în Iugoslavia anilor ’80, ceea ce nu a împiedicat izbucnirea unor războaie sângeroase după destrămarea țării. Și alte realizări, a căror realizare a necesitat decenii, pot fi reduse la neant: instaurarea controalelor la frontiere sau punerea sub semnul întrebării a zonei euro sunt perspective la care sporadic se face referire fățiș, fie de către comentatori sau partide politice eurosceptice și/sau populiste, fie – din ce în ce mai des – de către mișcări politice tradiționaliste.

3.6

În fine, fără a imagina scenarii extreme, nu putem face abstracție de chestiunea costurilor „non-Europei” în cazul disoluției totale sau parțiale a anumitor instituții cheie, precum moneda unică. Un studiu recent al băncii UBS (8), în ciuda numeroaselor critici care i se pot aduce în plan metodologic, evaluează costurile ieșirii din zona euro în cazul unei țări „slabe”, numai în cursul primului an, la 40-50 % din PIB. Chiar în cazul ieșirii unei țări „puternice” (precum Germania), aceste costuri s-ar ridica la 20-25 % din PIB numai în cursul primului an, respectiv între 6 000 și 8 000 de euro pe cap de locuitor. Fără a mai pune la socoteală efectele destabilizatoare pe plan politic, posibilele lupte între monede în contextul devalorizărilor competitive în lanț, reapariția politicilor protecționiste la nivel național și impactul potențial catastrofal asupra așteptărilor agenților economici. Aceste fenomene ar putea arunca Europa într-o lungă perioadă de depresie, ce s-ar întinde pe mai mulți ani. Nimeni nu poate prezice consecințele unor astfel de evenimente, dar ne putem aștepta la mișcări importante de reconfigurare geopolitică care ar provoca noi alianțe potențial destabilizatoare pentru Europa ca bloc politic și economic unificat.

4.1

Contrar ideilor demagogice vehiculate de anumite curente politice în numeroase țări din UE, în special după izbucnirea crizei din 2008-2009 și multiplele sale avataruri, actualele dificultăți economice nu sunt legate de „excesul de eurocrați de la Bruxelles”, ci tocmai de caracterul fundamental nefinalizat al construcției europene. În realitate, obiectivul declarat de realizare a unei uniuni monetare nu a fost niciodată realizat. De vină este dezinteresul manifestat de statele și instituțiile europene, care amână la nesfârșit proiectele necesare realizării unei adevărate integrări economice, dar și procesele indispensabile adoptării unor decizii legitime și democratice în statele membre (dintre care unele au fost puternic mediatizate), care au generat – în urma unui șoc asimetric din exterior, de o violență nemaiîntâlnită – o spirală a neîncrederii din partea piețelor. Această situație afectează din ce în ce mai mult țările din Uniune sub aspectul competitivității, al creșterii, al ocupării forței de muncă, al coeziunii sociale și chiar al legitimității democratice la nivel continental.

4.2

Crearea unei uniuni monetare fără o adevărată uniune economică și-a demonstrat toate limitele, generând în final divergență, în loc să genereze convergență. În prezent, din punct de vedere istoric, Europa nu mai are timp să aștepte ca „lucrurile să se rezolve de la sine în mod natural și într-un viitor îndepărtat”. Alegerea este între a înainta rapid pentru a finaliza o reală uniune economică europeană, dotată cu un mecanism eficace, care ar permite amortizarea șocurilor asimetrice, și a asuma costurile potențial explozive ale viitoarei non-uniuni.

4.3

Actualele dificultăți ale monedei euro, o monedă „incompletă” în esență, sunt o reflectare a acestei situații. Nivelurile relative al datoriei publice în zona euro în ansamblu și chiar în majoritatea țărilor europene considerate „amenințate” sunt inferioare celor ale altor țări considerate „avansate”, precum Statele Unite, Marea Britanie sau Japonia. Dar, în timp ce dolarul, lira sterlină sau yenul sunt percepute ca monede ale unor adevărate puteri „împlinite”, euro suferă din cauza imaginii sale de monedă al cărei spațiu de suveranitate nu este definit cu precizie (9), a mandatului restrâns încredințat Băncii Centrale Europene și a absenței unei reale guvernanțe economice la scară europeană. Din toate aceste motive, este crucial să se ajungă la o uniune economică europeană reală, cu reguli în special executorii și responsabilități clare la fiecare nivel, ceea de este, de altfel, de neconceput în lipsa unor reforme politice de fond, care ar conferi legitimitatea necesară unei astfel de uniuni.

4.4

Este greu de măsurat totalitatea costurilor acestei neîncrederi a piețelor, responsabilă în mare parte de actualul context de recesiune. Cu toate acestea, „costul non-Europei” pentru bugetele publice, fie și numai din cauza primelor de risc impuse anumitor state membre în perioada actuală, ar putea fi evaluat la 0,4-1,5 % din PIB în 2012 (respectiv între 9 și 36 miliarde EUR) și până la 1,8 % și 2,4 % din PIB în 2013 și 2014 (între 42 și, respectiv, 56 miliarde EUR) pe ansamblul zonei euro, cu diferențe substanțiale de la o țară la alta, fără îndoială (10).

4.5

O construcție economică încheiată, care să prevadă în special o integrare bugetară și fiscală mai restrânsă, supusă unor condiții și controale stricte, ar fi putut elimina aceste prime de risc prin introducerea unor mecanisme de mutualizare la nivel european (de tipul euro-obligațiuni sau altele) în locul mecanismelor de urgență ad-hoc improvizate și „peticite” iar și iar când situația devine de nesuportat. Statele Europei trebuie să aibă curajul de a nu acționa în mod reactiv, ci prin adoptarea unui plan de acțiune și a unor reforme instituționale coerente, pentru a găsi un răspuns global la criza actuală, care va contura o perspectivă cu adevărat credibilă.

4.6

Recent, s-au realizat anumite progrese în această direcție. Din păcate, acestea nu par să se ridice la nivelul mizelor.

5.1

Ultimele angajamente asumate în cadrul summitului de la Bruxelles din 9 decembrie 2011, care reînvie disciplina Pactului de stabilitate de la Maastricht, implică reducerea drastică a deficitelor publice ale statelor, prin instituirea unor sancțiuni automate de acum înainte pentru abaterile constatate în cazul încălcării „regulii de aur” (regula echilibrului bugetar). Prin urmare, statele vor fi obligate, atât sub presiunea piețelor financiare, cât și a unor noi reguli constrângătoare, să își sporească eforturile de reducere a datoriilor.

5.2

Chestiunea fundamentală adresată liderilor politici din mai multe state europene în legătură cu situația datoriei lor publice este de tipul „cvadraturii cercului”: cum se poate gestiona neîncrederea piețelor, care solicită îndeplinirea a două condiții opuse, pe de o parte reducerea drastică a deficitelor publice și – aproape simultan – relansarea creșterii? Una din căile de rezolvare a acestei ecuații greu de rezolvat ar fi suprimarea suprapunerilor inutile dintre statele membre, prin economii de scară comune, punându-se totodată bazele unei viitoare relansări bugetare la nivel european. Procedând astfel, s-ar putea evita – sau, cel puțin, limita – efectele regresive ale politicilor de austeritate aplicate după principiul „fiecare pentru sine”, fără a se degrada calitatea serviciului public oferit cetățenilor, soluționându-se totodată problema risipei care decurge din aplicarea a 27 de politici diferite – deseori necoordonate – în aceleași domenii. În mod evident, această idee pare imposibil de aplicat cu un buget UE limitat la 1 % din PIB și contravine sugestiei de reducere a cheltuielilor bugetare la nivel general, inclusiv la nivel european.

5.3

Astfel, în 2010, bugetele de apărare cumulate ale statelor europene se ridicau la aproape 200 miliarde EUR, dar – conform opiniei exprimate de numeroși experți – politicile naționale în domeniu rămân fragmentate și, în general, nu foarte eficiente (11). În ciuda numeroaselor inițiative la nivel european și național, creditele alocate echipamentelor și programelor de cercetare și dezvoltare în domeniul apărării (aproape 20 % din bugetul global) sunt practic singurul caz în care putem vorbi de o veritabilă asumare în comun a cheltuielilor și, chiar în acest caz, este vorba de 22 % în 2010, conform Agenției Europene de Apărare (12). Studiile pe acest subiect au estimat un potențial de economii de 32 %, respectiv 13 miliarde EUR, chiar și numai la aceste posturi, în cazul asumării în comun a cheltuielilor (13).

5.4

Același raționament s-ar putea aplica altor prerogative de autoritate ale statelor, precum serviciul diplomatic, serviciile vamale, paza frontierelor, protecția civilă, lupta antifraudă etc. Reducerea costurilor în toate aceste domenii, în ciuda neînțelegerilor posibile privind cuantificarea lor exactă, este numai o chestiune de voință politică.

5.5

Costul fiscal al non-Europei este o consecință care agravează costurile bugetare. Nu s-a stabilit niciun cadru bazat pe interesele europene comune pentru concurența fiscală dintre statele membre. De aici rezultă o impozitare insuficientă a bazelor de calcul mobile delocalizabile și o supraimpozitare a celorlalte, ceea ce duce la pierderi de venituri fiscale (și deci la costuri) pentru Europa și statele membre. În plus, această situație antrenează dezechilibre, situații inechitabile și mai ales costuri sociale apăsătoare, greu de suportat de către cetățeni.

5.6

În ceea ce privește domeniul social, dezbaterea privind „costurile non-Europei” nu este nouă. Construcția europeană nu se poate întemeia numai pe principiul liberului schimb, într-un context în care politicile din domeniul concurenței și bunăstarea consumatorului primează și provoacă o uniformizare socială la nivel inferior. Este necesar să amintim că, în ciuda acuzațiilor frecvente vehiculate cu privire la pretinsele „dictate ale UE”, este vorba – și în acest caz – de o intervenție insuficientă, nu excesivă, din partea UE. Dincolo de situațiile inechitabile și de costurile sociale foarte greu de suportat, în special în situația actuală, concluziile mai multor studii arată că, în acest domeniu, non-Europa determină costuri economice ridicate (14). Astfel, datele empirice indică faptul că o politică socială justă și eficace contribuie la stabilizarea macroeconomică, în special prin reducerea amplorii fenomenelor ciclice și prin promovarea unei mai judicioase alocări a resurselor, dar și, în general, a bunăstării cetățenilor (15). În plus, politicile sociale de calitate tind să reducă fenomenele de „selecție adversă”, să internalizeze anumite externalități și să consolideze calitatea mâinii de lucru și a „capitalului social” în sens larg. Carta Socială Europeană urmărea să introducă câteva reguli de bază în acest domeniu pentru toate statele membre. În prezent, pare necesar să se meargă mai departe și să se aibă în vedere un cadru structurat de convergență a politicilor sociale, pentru a se reduce disparitățile prea importante și pentru a se evita ca agravarea dezechilibrelor sociale, precum și creșterea generalizată a sărăciei, să producă obstacole greu se depășit în calea unei creșteri economice semnificative, echilibrate și durabile.

5.7

Concurența fiscală și socială foarte slab reglementată într-un spațiu economic cu puține obstacole în calea circulației mărfurilor, a serviciilor și capitalurilor provoacă, de altfel, alte tendințe extrem de nocive într-un context economic globalizat. Destrămarea progresivă a țesăturii industriale în mai multe țări europene este o realitate de necontestat, care suscită nu numai o puternică opoziție din partea cetățenilor, dar provoacă și probleme strategice pentru țările noastre, întrucât este vorba de evoluții extrem de importante, cu greu reversibile pe termen scurt/mediu și deci grele de consecințe (16). Incoerențele sporite generate de supremația orientărilor naționale în domeniul politicii industriale generează soluții nebazate pe cooperare, care nu sunt cele mai fericite și, uneori, contraproductive (17) într-un moment în care țările emergente duc politici industriale „lipsite de complexe”, sprijinindu-se pe o monedă slabă și un sprijin public activ (18). În loc să-și pună în comun resursele sau, cel puțin, să coordoneze utilizarea lor pentru a răspunde acestor provocări, mai multe mari țări europene sunt din ce în ce mai obligate, în lipsa unei „Comunități europene a energiei” (19), să încheie acorduri bilaterale cu țări terțe în domenii-cheie precum energia sau cercetarea și dezvoltarea (20). Este evident că o politică europeană ar constitui, fără îndoială, o soluție mult mai eficace.

5.8

Bugetul pentru cercetare și dezvoltare al Uniunii pentru perioada 2014-2020 se ridică la 0,08 % din PIB, respectiv de 20-30 de ori sub nivelul bugetelor naționale. Un studiu recent a demonstrat însă că orice euro suplimentar din surse publice investit în cercetarea și dezvoltarea de talie europeană aduce cu sine 0,93 EUR din sectorul privat (21). Cel de-al șaptelea program-cadru al Comunității Europene pentru activități de cercetare (PC7, 2007-2013), care beneficiază de un buget de 50,5 miliarde EUR, dovedește că nu este vorba de un deziderat nerealist și că o politică comună în acest domeniu este posibilă. Acest program are consecințe importante: se estimează că fiecare euro din programul-cadru duce în final la o creștere a valorii adăugate industriale între 7 și 14 EUR. Pe termen lung, previziunile analizelor macroeconomice desfășurate de DG Cercetare arată că al șaptelea program-cadru va permite, până în 2030, crearea de 900 000 de locuri de muncă, dintre care 300 000 de locuri de muncă în cercetare. Datorită creșterii competitivității, acesta va permite, pentru aceeași perioadă, o majorare a exporturilor UE cu aproape 1,6 % și scăderea importurilor cu aproximativ 0,9 %.

5.9

În plus, politica industrială comună este obligată să țină seama de constrângerile de mediu și să fie strict coordonată cu politica energetică a Uniunii. Problemele de natură energetică pot părea ușor de gestionat la nivel național pe termen scurt sau mediu, dar, pe termen lung, această soluție poate antrena costuri uriașe, inducând o puternică dependență de țările producătoare de hidrocarburi și făcând să urce dramatic factura pentru energie. Soluția ar putea consta în realizarea de investiții în dezvoltarea de infrastructuri energetice și în răspândirea de noi surse de energie prin programe de cercetare și dezvoltare de nivel european (22). Conform unui studiu realizat de Accenture pentru DG Energie, exploatarea resurselor de energie regenerabile, precum energia eoliană în Marea Britanie sau energia solară în Spania, asociată cu interconexiunea rețelelor naționale, ar putea permite reducerea facturii consumatorilor europeni cu aproximativ 110 miliarde EUR până în 2020.

5.10

În situația actuală de criză, crește riscul de șomaj pe termen lung, posibil chiar permanent, fapt ce ar putea împiedica realizarea deplină a potențialului la locul de muncă și ar priva economia europeană de posibilitatea de a valorifica competențele cetățenilor săi. Această situație intră în contradicție cu obiectivul privind o creștere favorabilă incluziunii și necesită eforturi intense de căutare de soluții pe termen lung, care, printre altele, să implice sprijinirea din fonduri publice a locurilor de muncă care se înscriu în acest obiectiv, în scopul menținerii obișnuinței de a munci, precum și sprijinirea activităților de reconversie profesională, pentru a asigura adaptarea la nevoile viitoare ale pieței de muncă.