19.6.2017   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 195/12

—

Anularea Ordonanței Tribunalului din 25 ianuarie 2017 în caza T-217/16,

—

trimiterea prezentei cauze T-217/16 Tribunalului spre rejudecare, pentru ca acesta să se pronunța cu privire la limitarea temporală stabilită la articolul 2 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/278 al Comisiei din 26 februarie 2016,

—

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Primul motiv de recurs se întemeiază pe existența capacității procesuale active pentru introducerea unei acțiuni în anulare în fața Tribunalului împotriva Regulamentului 2016/278 (1), în măsura în care sunt îndeplinite în privința sa cerințele prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE. După cum Tribunalul cunoaște, potrivit acestor cerințe actul atacat trebuie: i) să o privească direct şi individual, sau ii) să reprezinte un act normativ care o privește direct şi care nu presupune măsuri de executare.

În legătură cu condiția ca actul să o privească direct şi individual, recurenta consideră că Tribunalul nu a discutat în nici un moment existența termenului să o privească direct pe recurentă. În ceea ce privește termenul să o privească individual, acesta corespunde recurentei deoarece regulamentul în cauză privește importatorii care au inclus în DAU (documentul administrativ simplu) nomenclatură sau coduri TARIC pentru produsele care fac obiectul unor taxe antidumping în perioada cuprinsă între anii 2009 (anul intrării în vigoare a Regulamentului 91/2009) și 2016 (anul intrării în vigoare a Regulamentului 2016/278), incluzând anii respectivi. Astfel, acești importatori formează un „cerc restrâns de operatori economici”, întrucât limitarea efectelor scutirii de taxele antidumping îi afectează în mod concret și specific.

În plus, în ceea ce privește condiția ca actul să reprezinte un act normativ care o privește direct şi care nu presupune măsuri de executare, analiza se concentrează pe a dovedi că Regulamentul 2016/278 nu cuprinde măsuri de executare. Astfel, colectările de taxe la care se referă Tribunalul ca măsuri de executare a regulamentului nu reprezintă măsuri de executare, deoarece singurele taxe colectate ca acest tip de măsuri derivă din prevederile Regulamentului 91/2009 (2) și în niciun caz din prevederile regulamentului atacat (Regulamentul 2016/278). Dovada în acest sens este faptul că taxele colectate de la recurentă de către autoritățile fiscale spaniole au fost impuse înainte de intrarea în vigoare a regulamentului atacat.

Astfel, articolul 2 atacat este o prevedere autonomă, care nu necesită nicio măsură ulterioară pentru a produce efecte juridice de la data intrării sale în vigoare, întrucât se limitează să anuleze anumite taxe antidumping din cauza incompatibilității lor cu Acordul antidumping și cu Tratatul GATT.

În plus, regulamentul impune o obligație de a nu face (dispune ca autoritățile spaniole să nu ia măsuri pentru a colecta taxele antidumping), prin care se împiedică adoptarea oricărei decizii fiscale care poate fi atacată potrivit dreptului intern, astfel încât formularea unei acțiuni în anulare este singura cale prin care recurenta poate să conteste articolul 2 din Regulamentul 2016/278.

Având în vedere cele de mai sus, recurenta consideră că nu există nicio îndoială că poate, în temeiul articolului 263 TFUE, să formuleze o acțiune în anulare împotriva articolului 2 din Regulamentul 2016/278, în măsura în care acest regulament, prin natura și prin conținutul său, nu implică nicio măsură de executare.

2.

Al doilea motiv invocat de recurentă se referă la solicitarea adresată Tribunalului cu privire la recunoașterea aplicării retroactive a efectelor articolului 1 din regulamentul atacat. În acest sens, contrar celor indicate de Tribunal în ordonanța atacată, în care acesta a afirmat că nu este competent să declare retroactivitatea articolului 1 din regulament, recurenta consideră că această retroactivitate este consecința necesară a anulării articolului 2 din regulament, dat fiind că articolul respectiv stabilește o limitare în timp a cărei valabilitatea este contestată prin acțiunea în anulare respinsă. Prin urmare, cererea de declarare a retroactivității articolului 1 din regulament formulată de recurentă este complet admisibilă, întrucât această cerere va fi admisă implicit după declararea nulității articolului 2 din regulament.