Recurs introdus la 20 august 2014 de Basic AG Lebensmittelhandel împotriva Hotărârii Tribunalului (Camera a şasea) din 26 iunie 2014 în cauza T-372/11: Basic AG Lebensmittelhandel/Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale)

(Cauza C-400/14)

(2014/C 431/15)

Limba de procedură: engleza

Părțile

Recurentă: Basic AG Lebensmittelhandel (reprezentanţi: D. Altenburg, T. Haug, avocaţi)

Celelalte părți din procedură: Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale), Repsol YPF, SA

Concluziile recurentei

Recurenta solicită:

Motivele și principalele argumente

Recurenta contestă interpretarea Tribunalului cu privire la definirea „serviciilor de distribuire” care constituie – în drept – o chestiune prealabilă în cadrul aprecierii similitudinii dintre servicii. În consecință, recurenta susține că Tribunalul a reținut o percepție eronată drept temei juridic al aprecierii sale ulterioare privind posibilitatea unei confuzii între mărcile în cauză.

Recurenta arată că funcția principală a Curții de Justiție a Uniunii Europene este de a asigura o interpretare uniformă a noțiunii și a conținutului serviciilor respective (Hotărârea Praktiker, C-418/02, EU:C:2005:425, punctul 33 și Hotărârea Zino Davidoff și Levi Strauss, C-414/99-C-416/99, EU:C:2001:617, punctele 42 și 43) și a Hotărârii Chartered Institute of Patent Attorneys (C-307/10, EU:C:2012:361) potrivit căreia „produsele și serviciile trebuie să poată fi definite în mod obiectiv pentru a îndeplini funcția mărcii drept indicație a originii” și solicită Curții să dea „serviciilor de distribuire” o definiție „suficient de precisă și de clară”.

În opinia recurentei, serviciile „de distribuire” au un conținut foarte restrâns și cuprind numai activitățile „transport; ambalare și depozitare de mărfuri”, iar nu și serviciile „de vânzare cu ridicata și cu amănuntul”. În plus, recurenta arată că, în Hotărârea Praktiker, Curtea a reținut că obiectivul comerțului „cu amănuntul” (clasa 35), spre deosebire de serviciile din clasa 39, este vânzarea de mărfuri consumatorilor, având în vedere că aceste activități constau „inter alia, în selectarea unui asortiment de produse oferite la vânzare și în oferirea de diverse servicii destinate să determine consumatorul să încheie tranzacția cu comerciantul în cauză, iar nu cu un concurent”.

În opinia recurentei, nu se poate ignora clasificarea generală a serviciilor „de distribuire” în clasa 39 din clasificarea de la Nisa în condițiile în care, în Hotărârea Praktiker (C-418/02, punctul 36), Curtea și-a întemeiat în mod expres argumentarea pe nota explicativă referitoare la clasa 35.

Prin urmare, hotărârea Tribunalului trebuie anulată, iar cauza trebuie trimisă acestuia spre rejudecare.