17.2.2011   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 51/69

1.1

Inițial, din cauza eșecului încheierii unui acord general privind obiectivele și măsurile de combatere a încălzirii globale, Acordul de la Copenhaga a provocat o profundă decepție. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, se poate considera că acest text cuprinde câteva progrese, nu numai în ceea ce privește obiectivul de a limita creșterea temperaturii la 2 °C în raport cu perioada preindustrială, ci și contribuția la evoluțiile în domeniul transferului de tehnologii și al finanțării către țările în curs de dezvoltare, precum și în ceea ce privește acordurile mai specifice privind utilizarea terenurilor și silvicultura. Concluziile sale trebuie să servească drept punct de plecare pentru următoarele runde de negocieri care se vor desfășura la Cancun și în Africa de Sud.

1.2

Totuși, nu se poate considera că acesta a reprezentat un succes pentru diplomația Uniunii Europene. Serviciul de acțiune externă trebuie să examineze posibilitatea reorientării strategiei pe care a adoptat-o. Instituirea noului serviciu de acțiune externă, în urma adoptării Tratatului de la Lisabona, ar putea schimba situația politică internă a Comisiei Europene. În orice caz, angajamentul asumat în mod unilateral, referitor la reducerea emisiilor cu 20 % sau chiar cu 30 % până în 2020, nu a avut efectul scontat și nu a permis să se ajungă la un acord cu caracter obligatoriu. Avem, într-adevăr, parteneri extrem de pragmatici, care manifestă prudență față de tot ceea ce reprezintă mari declarații de principiu, în spatele cărora se profilează reglementări și eventuale constrângeri. Acest lucru este valabil chiar dacă obiectivul de principiu privind limitarea creșterii temperaturii la 2 °C a fost, în cele din urmă, acceptat.

1.3

Uniunea Europeană nu a avut prea mult succes sau influență în cadrul negocierilor de la Copenhaga, din cauză că, pe de o parte, ambițiile sale erau prea mari pentru ca multe dintre celelalte țări să și le însușească în această etapă, iar pe de altă parte, din cauza unei doze de scepticism din partea celorlalți în privința posibilității realizării obiectivelor europene. UE ar trebui să se concentreze acum asupra modalităților concrete de realizare a obiectivelor de reducere a emisiilor de dioxid de carbon pe care și le-a stabilit, și, totodată, asupra revigorării economiei sale (și ca parte a acestui demers). Un succes concret obținut în acest dublu efort i-ar consolida credibilitatea și influența în cadrul negocierilor internaționale.

Rămânând fidelă deciziilor pe care le-a luat, în special în cadrul pachetului energie-climă, Uniunea Europeană ar trebui:

1.4

În sprijinul eforturilor sale diplomatice, Uniunea Europeană ar trebui, de asemenea, să mobilizeze societatea civilă organizată, pentru a sensibiliza opinia publică în legătură cu necesitatea ca societatea noastră să evolueze către diminuarea risipei resurselor naturale, către o mai amplă utilizare a resurselor regenerabile și către adoptarea unor comportamente individuale care să facă dovadă de mai mult spirit civic.

2.1

Concluziile summitului de la Copenhaga au provocat reacții pe cât de diverse, pe atât de contradictorii.

2.2

Pentru anumite state și actori ai dezbaterii, Acordul de la Copenhaga reprezintă un prim pas încurajator, deoarece a fost susținut de numeroase state, printre care și China, India, Statele Unite, care au fost de acord cu obiectivul de a limita creșterea temperaturii la 2 °C comparativ cu perioada preindustrială. În opinia altora însă, acordul a provocat o decepție profundă, deoarece nu s-a ajuns la nicio înțelegere detaliată cu privire la măsurile care ar permite realizarea acestui obiectiv sau la modul de repartizare a responsabilităților între diferitele state.

2.3

Și gradul de ambiție și angajament la nivel național reflectat de acord a fost dezamăgitor, după cum demonstrează și faptul că obiectivele naționale de reducere a GES asumate voluntar, care au fost ulterior prezentate ca răspuns la acord, sunt insuficiente pentru a menține creșterea temperaturii sub 2 °C și nu răspund speranțelor pe care UE și ceilalți le-au nutrit în legătură cu acest acord.

2.4

Conferința a reprezentat, evident, o dezamăgire din punct de vedere diplomatic pentru Uniunea Europeană și mai ales pentru Comisie. În special anunțarea asumării în mod unilateral a angajamentului de a ne reduce emisiile de CO2 cu 20 % sau chiar cu 30 % până în 2020 nu a avut efectul dorit pe plan diplomatic, acela de a încuraja alte țări dezvoltate să-și asume angajamente similare și de a determina țările în curs de dezvoltare să-și asume angajamente mai specifice. Prin urmare, trebuie analizate motivele eșecului strategiei diplomatice a Uniunii Europene și trebuie concepută o modalitate de a reorienta această strategie, pentru un plus de eficiență.

3.1

Chiar dacă există unele divergențe între Statele Unite și China, se pare că Acordul de la Copenhaga este, de fapt, o versiune a acordului încheiat între Statele Unite și statele care formează grupul BASIC (Brazilia, Africa de Sud, India, China).

3.2

De aici se pot trage câteva concluzii:

Dacă Uniunea Europeană, care dorea să ofere un exemplu, nu a reușit mai deloc să convingă restul lumii de motivele întemeiate ale demersului său, acest lucru este, fără îndoială, din cauză că aceasta s-a bazat prea mult pe calculele abstracte ale obiectivelor de reducere pe care fiecare țară trebuia să le atingă și pe sistemul european de comercializare a cotelor de emisii, încă imperfect, și nu a făcut destul din punct de vedere practic pentru a demonstra că astfel de obiective sunt fezabile, prin investiții suficiente în cercetare, în inovare și în tehnicile de transformare, care să permită crearea unei noi economii, cu emisii reduse de dioxid de carbon și mai eficientă pe plan energetic, atât pentru sine, cât și pentru ceilalți. Putem spera însă că Strategia Europa 2020 va reprezenta un instrument util în această privință. Trebuie să fim capabili să demonstrăm că trecerea rapidă la o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon în Europa este, practic, un succes care ne va aduce un avantaj concurențial crescând, în cazul în care ceilalți nu vor proceda la fel. Aceasta va avea un efect mult mai convingător asupra lumii decât discursurile mohorâte despre obiective ambițioase, aparent imposibil de atins, despre sarcinile pe care le-ar presupune îndeplinirea acestora și despre importanța morală a repartizării acestora.

3.3

În acest context, nu trebuie să ne punem toate speranțele în cadrul internațional pentru a încheia un acord final asupra tuturor aspectelor înainte de sfârșitul anului 2011. Ar fi de preferat să nu existe niciun fel de acord decât unul care să formuleze obiective inadecvate, care să alimenteze un sentiment de automulțumire în condițiile unei amenințări climatice crescânde. Astfel de obiective inadecvate ar trebui să fie prezentate ca măsuri temporare sau provizorii de compromis, în așteptarea unui acord mai adecvat, cu obiective mai stricte, încheiat mai târziu, atunci când unele dintre țările și grupurile cu mai multă pondere vor fi înregistrat evoluții mai importante către economia cu emisii scăzute de carbon și vor fi în măsură să-și asume mai hotărât obiective mai ambițioase și mai adecvate, îndemnându-i și pe ceilalți să facă la fel.

3.4

Între timp, eventualitatea neajungerii la un acord general nu ar trebui să poată împiedica în niciun fel comunitatea internațională să progreseze încetul cu încetul în direcția negocierilor concrete și să promoveze acorduri sectoriale în domeniile pădurilor, eficienței energetice, transferurilor de tehnologie, contribuțiilor financiare sau cooperării în privința vehiculelor electrice, de pildă. Acordul încheiat la Oslo, în luna mai a.c., cu privire la pădurile tropicale, în urma unei conferințe internaționale referitoare la păduri și climă, reprezintă un bun exemplu de demers încununat de succes. Conferința a dus la încheierea unui parteneriat între nouă state donatoare, și anume Norvegia, Statele Unite, Franța, Germania, Suedia, Regatul Unit, Danemarca, Japonia, Australia, plus Uniunea Europeană și circa patruzeci de țări care dețin zone întinse de pădure. Acest nou parteneriat urmărește crearea urgentă a unui instrument financiar menit să acorde ajutor statelor care își conservă pădurile. Pentru perioada 2010-2012 au fost aprobate credite de angajament în valoare de 4 miliarde de dolari. Astfel, mecanismul de reducere a emisiilor cauzate de despăduriri și de degradarea pădurilor (REDD) a beneficiat de un nou impuls prin valorizarea pădurilor.

3.5

Această abordare ar putea fi rezumată prin expresia „fapte, nu vorbe”, precum și printr-o atitudine mai modestă, în ceea ce privește nu obiectivele, ci modalitatea de prezentare a acestora.

3.6

Trebuie să se pună în aplicare Acordul de la Copenhaga în forma sa actuală, ca un punct de plecare în vederea creării unei dinamici generale, fără a ne lăsa atrași în luările de poziții ideologice. Trebuie să propunem proiecte concrete și să mobilizăm în jurul nostru grupuri de țări dispuse să se implice într-un proiect sau altul, după caz, ceea ce ar permite să se încerce evitarea transformării acordurilor de la Kyoto într-un mit sacrosanct, cu luarea însă în considerare a dorinței multor țări în curs de dezvoltare de menținere a unor elemente esențiale ale abordării adoptate la Kyoto.

3.7

În afară de chestiunea țărilor emergente, cea a țărilor sărace este de importanță crucială. Nu putem să le lăsăm pe acestea din urmă să creadă că lupta împotriva schimbărilor climatice este o modalitate de a le menține într-o stare de dependență. Trebuie menținut principiul echității cu privire la chestiunile climatice, principiu inclus în programul „justiție-climă” al guvernului francez, pentru a nu exista nicio îndoială cu privire la angajamentul și buna-credință a țărilor bogate.

3.8

În acest sens, ar trebui respectat acordul financiar încheiat la Copenhaga, alocându-se de urgență noi fonduri. Contribuția UE a fost stabilită la 2,4 miliarde de euro anual pentru perioada 2010-2012. Această finanțare trebuie pusă în aplicare cât mai curând posibil. Este limpede că Statele Unite își vor onora angajamentele financiare asumate numai dacă India și China trec la acțiune, mai ales în ceea ce privește sistemul de măsurare, control și verificare.

4.1

În ultimii 20 de ani, dezbaterile de la nivel internațional privind schimbările climatice s-au bazat pe lucrările științifice ale Grupului interguvernamental privind schimbările climatice (IPCC), care a reunit mari oameni de știință din toate domeniile relevante și din întreaga lume, pentru a examina și evalua elementele care demonstrează schimbările climatice cauzate de activitatea umană și efectele acestora. Evaluările succesive efectuate de IPCC de-a lungul anilor au demonstrat o creștere constantă a nivelului de încredere și de consens în rândul oamenilor de știință cu privire la veridicitatea schimbărilor climatice cauzate de activitatea umană și la efectele acestora.

4.2

Din nefericire, au apărut o serie de deficiențe de natură procedurală în cursul anumitor lucrări recente ale IPCC, preluate de media și de scepticii de profesie, care au încercat, chiar în momentul desfășurării summitului de la Copenhaga, să semene îndoiala cu privire la elementele care demonstrează necesitatea unor măsuri rapide în domeniul schimbărilor climatice. Este limpede că IPCC trebuie să-și îmbunătățească procedurile pentru a garanta transparența totală a lucrărilor sale și pentru ca toate dovezile și concluziile să fie verificate în profunzime de către specialiști de aceeași valoare, după cum recomandă raportul recent al Consiliului InterAcademic.

4.3

Niciuna dintre reexaminările la care a fost supus IPCC nu a contestat concluziile sale fundamentale și, în ciuda erorilor de procedură, consensul științific internațional privind realitatea schimbărilor climatice și cauzele acestora pare să fie din ce în ce mai puternic. Guvernele din întreaga lume rămân convinse de aceste orientări de bază, angajându-se, în cadrul Acordului de la Copenhaga, să atingă obiectivul de limitare a încălzirii globale la 2 °C. Comitetul sprijină cu fermitate această concluzie și această expresie a voinței politice.

4.4

De asemenea, Acordul de la Copenhaga creează un cadru pentru înscrierea angajamentelor naționale în materie de reducere a gazelor cu efect de seră și a programelor de îndeplinire a acestora. După Copenhaga, multe țări au furnizat informații privind actualele lor programe și angajamente. Acest lucru este util, întrucât indică faptul că se întreprind sau se propun acțiuni în multe părți ale lumii. Dar angajamentele asumate până în prezent nu ar fi suficiente pentru ca lumea să se afle pe calea limitării creșterii temperaturii la 2 °C. Chiar și cele mai ambițioase dintre angajamentele actuale ale țărilor dezvoltate ar determina o reducere a emisiilor cu numai 18 % până în 2020, ceea ce nu atinge nici măcar limita inferioară a recomandărilor IPCC, privind necesitatea reducerii cu 25-40 % până la acea dată. În opinia CESE, UE ar trebui, prin urmare, să abordeze negocierile internaționale pornind de la faptul că actualele angajamente naționale trebuie privite numai ca un punct de plecare și ar trebui să își propună să clarifice și să consolideze angajamentele, ori de câte ori acest lucru este posibil.

4.5

Procesul inițiat de ONU, astfel cum s-a desfășurat până în prezent, riscă întrucâtva să bată pasul pe loc. Cu siguranță că alte organisme și alte sisteme de negociere multilaterală, cum ar fi G20 și acordurile multilaterale, pot fi importante pe termen scurt; acestea vor putea insufla un nou elan negocierilor din cadrul ONU, propunând baze mai solide și mai realiste pentru negociere. Nu este vorba, în niciun caz, ca acestea să preia rolul ONU, ci să fie folosite în vederea pregătirii unor acorduri sub egida ONU. Acest lucru implică încheierea unor acorduri concrete, care să se reflecte în acțiuni și în politici, chiar dacă aceste acorduri nu ar acoperi decât un aspect al chestiunilor referitoare la schimbările climatice sau la inovările în materie de energie nepoluantă sau cu emisii reduse de dioxid de carbon. În acest context, Uniunea Europeană ar putea juca un rol-cheie în asigurarea transparenței negocierilor și în dezvoltarea unor relații diplomatice active cu țările în curs de dezvoltare și cu națiunile mici.

4.6

În acest sens, va trebui urmărită atent punerea concretă în aplicare a angajamentelor asumate de către state în cadrul Acordului de la Copenhaga, precum și planul cincinal al Chinei și eventualele acte legislative adoptate de Statele Unite.

4.7

Acest lucru trebuie să determine Uniunea Europeană să își revizuiască atitudinea, în special în ceea ce privește impresia generală că ar dori să impună celorlalte state un acord cu caracter obligatoriu, asemănător celui pe care și l-a impus ei înseși. De altfel, putem pune sub semnul întrebării natura unui asemenea acord. Când se vorbește despre un acord cu caracter obligatoriu, se presupune că acesta poate fi pus în aplicare, însă este evident că nu dispunem de mijloacele necesare pentru a realiza acest lucru și că partenerii noștri nu și-l doresc. Cu siguranță că ar fi mai oportun să se vorbească despre un acord care să cuprindă obligații bine definite și verificabile.

4.8

După toate aparențele, mai multe state mari nu sunt încă dispuse să accepte un acord cu caracter obligatoriu, care să aibă obiective de ordin general. În cadrul unui demers treptat, ar fi, fără îndoială, mai acceptabil pentru aceste țări să se discute despre obligații bine definite și verificabile.

4.9

Cu siguranță că încheierea unor acorduri mai concrete, tehnice, pentru fiecare sector în parte, cărora li se pot adăuga acorduri în domeniul cooperării științifice și al cercetării și, firește, în materie de transferuri de tehnologie și de ajutorare a țărilor mai puțin dezvoltate reprezintă calea care trebuie urmată. Acest lucru ar trebui să se facă cu respectarea suveranității acestora, însă și cu garantarea unei bune utilizări a fondurilor și a ajutoarelor acordate.

5.1

În primul rând, Europa trebuie să facă ordine în ograda proprie, demonstrând cum tranziția mai rapidă către o societate durabilă, cu emisii scăzute de dioxid de carbon, se poate transforma într-un succes pe plan economic. În prezent există pericolul ca programele destinate extinderii energiilor regenerabile și promovării eficienței energetice în toate sectoarele să-și încetinească evoluția, precum și acela ca noile noastre industrii inovatoare din aceste sectoare să piardă teren în fața concurenței străine, care este puternic încurajată în China, Coreea de Sud și alte țări. Europa are nevoie de măsuri mai energice, care să ofere principalelor industrii cu emisii scăzute de dioxid de carbon impulsul și investițiile de care au nevoie pentru a-și menține poziția competitivă la nivel mondial. Acest sector ar trebui să primească un sprijin special în cadrul implementării Strategiei Europa 2020 și a programelor naționale de redresare.

5.2

Comisarul european pentru combaterea schimbărilor climatice și miniștrii mediului din Germania, Franța și Regatul Unit au recomandat UE să-și asume unilateral angajamentul de a-și înăspri într-o etapă timpurie obiectivul de reducere a emisiilor de CO2 până în 2020, astfel încât să realizeze o reducere de 30 % până la acea dată, în loc de obiectivul actual de 20 %, în primul rând pentru a genera voința politică și angajamentul de care este nevoie pentru luarea măsurilor și pentru realizarea investițiilor necesare în energiile regenerabile și în eficiența energetică. În opinia CESE, faptul că, din cauza crizei economice, emisiile de dioxid de carbon ale UE au scăzut vertiginos nu este în sine un motiv suficient pentru a tinde către o reducere mai mare a acestora, deoarece nivelul emisiilor ar putea crește din nou, în contextul unei redresări economice. CESE este gata să sprijine trecerea la obiectivul reducerii cu 30 %, în cazul în care condițiile sociale și economice permit acest lucru fără a se pierde din competitivitate și cu condiția să fie într-adevăr însoțită de măsurile și de investițiile necesare pentru punerea în practică. Mai presus de orice, Europa trebuie să fie credibilă. Obiectivele de reducere a emisiilor de CO2 trebuie să fie nu numai ambițioase, ci și urmărite cu adevărat până la capăt.

5.3

În context internațional, se pare că este importantă desfășurarea unor intense lucrări de pregătire în cadrul unor organisme cum ar fi G20, unde se regăsesc țările responsabile de 90 % din emisii, pentru a se pune bazele unui acord preliminar. Rezultatele obținute pe plan diplomatic pot fi reluate în cursul lucrărilor Organizației Națiunilor Unite. Prin urmare, acest demers ar trebui să fie transparent și să implice cât mai mult posibil țările mai puțin dezvoltate.

5.4

Apoi este necesar să se ajungă la un proces de negociere mai puțin complex în cadrul ONU. După cum se știe, negocierile de la Copenhaga au fost deosebit de complexe și s-au desfășurat în cadrul a șase sesiuni, adesea în paralel.

5.5

Este esențial să se păstreze o structură simplificată a negocierilor, omițând, dacă este necesar, reperul pe care îl reprezintă Protocolul de la Kyoto, care nu acoperă, în orice caz, decât 30 % din emisii. Firește că toate acestea vor trebui prezentate și explicate cu diplomație, fără a da impresia că țările care sunt principalele responsabile pentru emisii caută să atribuie altor state obligațiile care le revin.

5.6

Ar trebui să ne concentrăm asupra aspectelor principale: definirea unor obiective clare în ceea ce privește limitarea și reducerea emisiilor, acordarea de ajutoare de ordin științific, tehnic și financiar țărilor mai puțin dezvoltate, monitorizarea acordurilor încheiate, în special a celor privind pădurile; toate acestea ar trebui întreprinse evitând blocarea în sisteme juridice complicate, care pot determina retragerea unor țări de la negocieri și eșecul acestora.

5.7

CESE se declară, de asemenea, de acord cu obiectivele specifice de negociere stabilite la punctele 3.2 și 3.3 din comunicarea Comisiei, de creare a unui cadru solid și transparent de contabilizare a emisiilor și a performanțelor, de mobilizare în viitorul imediat a finanțării cu demaraj rapid, de asigurare a finanțării pe termen lung pentru țările în curs de dezvoltare, de extindere și consolidare a pieței internaționale a dioxidului de carbon și de reformă a mecanismului de dezvoltare curată (MDC), acesta nereușind în prezent să își îndeplinească obiectivele în mod satisfăcător.

5.8

Comunicarea privind politica internațională în domeniul climei cuprinde, în schimb, propuneri mai relevante și mai realiste. Comisia insistă, pe bună dreptate, asupra necesității de a pune în aplicare Acordul de la Copenhaga. Ea subliniază orientarea „durabilă” a Strategiei Europa 2020, care definește creșterea durabilă ca o prioritate, aflată în centrul perspectivei unei Europe eficiente din punctul de vedere al resurselor, care să creeze noi locuri de muncă ecologice și care să dea un avânt puternic eficienței și securității energetice.

5.9

De asemenea, ea subliniază că este important să se progreseze în privința definirii sistemului de monitorizare, control și verificare, însă se știe că acest subiect a fost deosebit de dificil în cadrul negocierilor, în special a celor desfășurate cu China. Prin urmare, va fi necesar să se găsească un cadru clar și transparent, care să nu lezeze sentimentul de independență și de demnitate națională. Uniunea Europeană ar putea juca un rol în acest sens, propunându-le țărilor terțe interesate metode de aplicare a unor instrumente de măsură și de monitorizare.

5.10

Dispozițiile financiare imediate prevăzute de Acordul de la Copenhaga trebuie puse în aplicare cât de curând posibil. Acest lucru ar reprezenta cea mai bună modalitate de a dovedi buna-credință a țărilor dezvoltate față de țările în curs de dezvoltare, sprijinindu-se, la nevoie, pe inițiativele existente.

5.11

În ceea ce privește finanțările pe termen lung, Comisia consideră că poate mobiliza diferite tipuri de resurse:

În această situație și în pofida greutăților, respectarea angajamentelor noastre financiare reprezintă, de asemenea, un zălog al încrederii pentru țările terțe, mai ales pentru cele mai sărace. Rămâne spinoasa problemă a criteriilor care să fie folosite în repartizarea acestor fonduri, a aprecierii relevanței proiectelor și a ducerii lor la bun sfârșit.

5.12

De asemenea, trebuie sporite eforturile de cercetare și dezvoltare în domeniul energiei din surse regenerabile, precum și de promovare a eficienței energetice, fie și din simplul motiv că resursele fosile lichide și gazoase (țiței și gaz) sunt în scădere. Scopul urmărit este obținerea unei mai bune alocări a resurselor financiare, în vederea unei eficiențe sporite, astfel încât să se facă dovada faptului că, dincolo de declarațiile politice și de normele juridice, sunt într-adevăr mobilizate mijloacele necesare unei acțiuni concrete. Este profund îngrijorător faptul că proiecte de viitor esențiale, cum ar fi Galileo sau ITER, se confruntă în mod constant cu dificultăți de finanțare.

5.13

În sprijinul eforturilor sale diplomatice, Uniunea Europeană ar trebui, de asemenea, să mobilizeze societatea civilă organizată, pentru a sensibiliza opinia publică în legătură cu necesitatea ca societatea noastră să evolueze către diminuarea risipei resurselor naturale, către o mai amplă utilizare a resurselor regenerabile și către adoptarea unor comportamente individuale care să facă dovadă de mai mult spirit civic.