1

Prin acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamanta, UG, solicită în esență, pe de o parte, anularea deciziei din 17 octombrie 2016 prin care Comisia Europeană a reziliat contractul său de agent contractual (denumită în continuare „decizia atacată”) și, pe de altă parte, repararea prejudiciilor materiale și morale pe care pretinde că le‑a suferit ca urmare a acestei decizii.

[omissis]

20

Reclamanta solicită în esență Tribunalului:

21

Comisia solicită Tribunalului:

22

În observațiile depuse după pronunțarea hotărârii în recurs, reclamanta a reiterat toate cererile care figurau în cererea introductivă, inclusiv concluziile având ca obiect despăgubirea pentru prejudiciile materiale și morale pretins suferite, precum și pe cele având ca obiect restituirea sumelor pe care le consideră reținute în mod nelegal din salariul său de către Comisie.

23

Comisia susține, dimpotrivă, că, prin hotărârea inițială, Tribunalul s‑a pronunțat în mod definitiv cu privire la anumite concluzii prezentate de reclamantă.

24

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 61 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în caz de trimitere spre rejudecare, Tribunalul este ținut de chestiunile de drept soluționate prin decizia Curții (a se vedea Hotărârea din 1 octombrie 2020, CC/Parlamentul, C‑612/19 P, nepublicată, EU:C:2020:776, punctul 24 și jurisprudența citată).

25

Astfel, în urma anulării unei decizii a Tribunalului de către Curte și a trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunal, acesta este sesizat prin hotărârea Curții, în temeiul articolului 215 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, și trebuie să se pronunțe cu privire la toate concluziile prezentate de reclamant, cu excluderea celor la care răspund elementele din dispozitivul deciziei inițiale a Tribunalului care nu au fost anulate de Curte, precum și motivele care constituie temeiul necesar al elementelor menționate, acestea dobândind autoritate de lucru judecat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2021, Republica Cehă/Comisia, T‑627/16 RENV, nepublicată, EU:T:2021:894, punctul 105 și jurisprudența citată).

26

În speță, astfel cum s‑a amintit la punctul 19 de mai sus, prin hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a anulat în parte hotărârea inițială, în sensul că, în primul rând, a anulat decizia atacată (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 20-44), în al doilea rând, a constatat că Comisia a săvârșit o nelegalitate susceptibilă să angajeze răspunderea acesteia și a invitat părțile să ajungă la un acord prin care să se stabilească o compensație pecuniară echitabilă pentru un prejudiciu material (hotărârea pronunțată în recurs, punctul 45) și, în al treilea rând, a respins ca inadmisibil capătul de cerere formulat de reclamantă referitor la prejudiciul său moral (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 55-62).

27

În consecință, cu excepția motivelor din hotărârea inițială, a căror nelegalitate a fost constatată de Curte, astfel cum s‑a arătat la punctul 26 de mai sus, și care se referă la concluziile reclamantei având ca obiect anularea deciziei atacate și repararea prejudiciilor materiale și morale pretins suferite ca urmare a acestei decizii, hotărârea menționată a rămas definitivă.

28

Astfel, Tribunalul s‑a pronunțat în mod definitiv, mai întâi, cu privire la concluziile reclamantei având ca obiect anularea scrisorii din 8 septembrie 2016, a raportului de evaluare 2015, a reținerilor din salariu și a deciziilor prin care Comisia a considerat absențele reclamantei de la locul de muncă din 30 și din 31 mai 2016 drept absențe nemotivate, în continuare, cu privire la concluziile prin care se solicita ca reclamanta să fie reintegrată și repusă în situația anterioară procedurii inițiate prin scrisoarea din 8 septembrie 2016 și, în sfârșit, cu privire la concluziile având ca obiect obligarea Comisiei la rambursarea unei plăți în exces și constatarea de către Tribunal a faptului că sumele suplimentare solicitate de Comisie nu erau datorate.

29

În aceste condiții, în cadrul prezentei proceduri, Tribunalul trebuie să examineze numai concluziile reclamantei având ca obiect, pe de o parte, anularea deciziei atacate și, pe de altă parte, repararea prejudiciilor materiale și morale pe care reclamanta pretinde că le‑a suferit ca urmare a acestei decizii.

30

Rezultă că cererea reclamantei de reiterare, în cadrul prezentei proceduri, a tuturor concluziilor amintite la punctul 20 de mai sus trebuie respinsă ca inadmisibilă.

31

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că din cererea introductivă reiese că, deși, prin intermediul primului capăt de cerere, se solicită în mod formal anularea deciziei de respingere a reclamației, trebuie să se considere că acesta are ca obiect, în realitate, anularea deciziei atacate.

32

În susținerea acestor concluzii, reclamanta invocă în esență șapte motive, întemeiate, primul, pe lipsa motivării, al doilea, pe încălcarea articolului 51 din statut și a dreptului de a fi ascultat, al treilea, pe erori de drept în ceea ce privește dreptul la concediu pentru creșterea copilului și dreptul lucrătorilor la informare și la consultare, al patrulea, pe mai multe erori vădite de apreciere și erori de fapt, al cincilea, pe încălcarea principiului proporționalității, al șaselea, pe încălcarea procedurii disciplinare prevăzute în anexa IX la statut și, al șaptelea, pe un abuz de putere.

33

Reclamanta susține că motivele invocate în scrisoarea din 8 septembrie 2016 și în decizia atacată sunt vagi și imprecise, în special motivele de concediere referitoare la anul 2015 care figurează la pagina 3 literele (a)-(f) și la pagina 4 litera (i) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, precum și motivele care figurează la pagina 2 literele (c), (e) și (g) și la pagina 5 litera (d) din aceeași scrisoare.

34

Comisia contestă afirmațiile reclamantei.

35

În această privință, din jurisprudență rezultă că decizia de concediere a unui agent temporar sau contractual angajat pe perioadă nedeterminată, întemeiată pe articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA, este supusă cerințelor de motivare prevăzute la articolul 25 din statut, potrivit căruia „[o]rice decizie individuală luată în temeiul prezentului statut trebuie comunicată de îndată, în scris, funcționarului în cauză” și „[o]rice decizie care lezează un funcționar trebuie motivată” (a se vedea în acest sens Hotărârea 24 octombrie 2011, P/Parlamentul, T‑213/10 P, EU:T:2011:617, punctul 28, și Hotărârea din 4 decembrie 2013, ETF/Schuerings, T‑107/11 P, EU:T:2013:624, punctul 77 și jurisprudența citată).

36

Potrivit unei jurisprudențe consacrate, motivarea actelor instituțiilor Uniunii Europene impusă atât la articolul 296 TFUE, cât și la articolul 41 alineatul (2) litera (c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de toate împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 11 iunie 2020, Comisia/Di Bernardo, C‑114/19 P, EU:C:2020:457, punctele 29 și 51 și jurisprudența citată).

37

În consecință, motivarea unei decizii poate fi considerată fie inexistentă, fie insuficientă în raport cu finalitatea cerinței de motivare și cu ansamblul elementelor amintite la punctele 35 și 36 de mai sus.

38

În speță, din decizia atacată și din scrisoarea din 8 septembrie 2016, la care se referă decizia atacată, reiese că Comisia a reziliat contractul pe perioadă nedeterminată al reclamantei, în conformitate cu articolul 47 litera (c) din RAA, pentru motivul că nivelul său de performanță și comportamentul său erau incompatibile cu cerințele serviciului, în măsura în care nu se putea conta pe reclamantă pentru îndeplinirea obiectivelor și a sarcinilor care îi erau atribuite, aceasta nu se străduia să își ajute în mod activ colegii și nu ținea seama de interesul serviciului și nici nu îi conferea un caracter prioritar, ceea ce a avut consecințe negative asupra continuității și a calității serviciului oferit de CPE atât copiilor, cât și părinților lor.

39

În special, AAIC a făcut referire la aproximativ douăzeci de împrejurări detaliate în scrisoarea din 8 septembrie 2016, care erau legate de comportamentul reclamantei în cursul anilor 2013-2016.

40

Astfel, în primul rând, în ceea ce privește anul 2013, AAIC a amintit termenii raportului de evaluare referitor la anul 2013 (denumit în continuare „raportul de evaluare 2013”), potrivit cărora reclamanta, pe de o parte, s‑a implicat foarte puțin în grupurile de lucru „Gastronomie” și „Organizarea reuniunilor de informare pentru părinți” și, pe de altă parte, ar fi trebuit să își planifice activitățile legate de aceste grupuri de lucru în așa‑numitele ore „flexibile”, în care nu se ocupa de copii, unii părinți plângându‑se de absența reclamantei din sala de clasă atunci când veneau să își ia copiii.

41

În al doilea rând, în ceea ce privește anul 2014, AAIC a amintit termenii raportului de evaluare referitor la anul 2014 (denumit în continuare „raportul de evaluare 2014”), potrivit căruia dificultățile întâmpinate de reclamantă în a concilia viața sa profesională și viața sa personală, precum și neluarea în considerare a intereselor serviciului la momentul planificării activităților legate de mandatul său de reprezentantă a personalului au avut consecințe negative asupra bunei funcționări a serviciului.

42

Mai precis, AAIC a arătat: primo, cererea precipitată a reclamantei din 24 aprilie 2014 prin care solicita să lucreze cu normă întreagă în condițiile în care încă de la 1 ianuarie 2014 era prevăzut ca aceasta să lucreze cu normă redusă începând cu 1 mai 2014; secundo, absențele sale nemotivate din 7 mai și din 16 iunie 2014; tertio, împrejurările potrivit cărora reclamanta și‑ar fi planificat absența din 2 mai 2014 și a anunțat serviciul chiar în ziua acestei absențe; quarto, absența sa nemotivată din 18 iunie 2014; quinto, faptul că reclamanta și‑a anunțat superiorii ierarhici cu privire la absența sa din 26 februarie 2014, pentru motivul participării sale la o reuniune sindicală, abia cu o zi înainte, la ora 17.26; sexto, faptul că, la 9 decembrie 2014, una dintre colegele reclamantei s‑a plâns de lipsa sa de cooperare și de comunicare; septimo, împrejurările potrivit cărora reclamanta și‑a anunțat superiorii ierarhici cu privire la absența sa din 11 și din 12 decembrie 2014, pentru motivul participării sale la o sesiune plenară a CCP, abia cu o zi înainte de 11 decembrie 2014 și nu și‑a anunțat colegii cu care trebuia să lucreze în acele zile cu privire la absența sa, și, octavo, faptul că reclamanta a luat legătura cu superiorii săi ierarhici în vederea reintegrării în funcția sa cu normă întreagă, după munca cu jumătatea de normă din motive medicale acordată pentru perioada 17 noiembrie-23 decembrie 2014, abia la 22 decembrie 2014.

43

În al treilea rând, în ceea ce privește anul 2015, AAIC a amintit că, potrivit raportului de evaluare 2015, nivelul de performanță al reclamantei a fost considerat nesatisfăcător.

44

Mai precis, AAIC a arătat: primo, implicarea sa insuficientă sau inexistentă în grupurile de lucru din care făcea parte; secundo, lipsa de proactivitate a acesteia atunci când exercita funcția de educatoare „mobilă”; tertio, faptul că reclamanta nu a furnizat informații superiorilor săi ierarhici cu privire la punerea în aplicare a obiectivului de a organiza activități de yoga; quarto, faptul că reclamanta nu a întocmit un tabel de acțiuni educative; quinto, lipsa continuității în îngrijirea grupului de copii de care era responsabilă reclamanta; sexto, dificultățile întâmpinate de anumiți colegi în colaborarea cu reclamanta și, septimo, necomunicarea de către aceasta a unora dintre absențele sale din iunie 2015.

45

În al patrulea rând, în ceea ce privește anul 2016, AAIC a amintit cele trei obiective care fuseseră atribuite reclamantei în raportul de evaluare 2015, și anume, primo, întocmirea unui tabel de acțiuni educative; secundo, o mai mare implicare din partea sa în realizarea sarcinilor diferitelor grupuri de lucru din care făcea parte ca persoană de contact sau supleantă, prin realizarea a patru acțiuni specifice („compilarea și difuzarea a trei ziare ale CPE”, „ținerea unui tabel lunar în care să înregistreze comentariile/problemele întâlnite”, „propuneri/planning pentru activități sportive în timpul vacanțelor școlare” și „întocmirea unui raport anual al grupului «Sport»”) și, tertio, planificarea concediului său pentru creșterea copilului cu mult timp înainte pentru a facilita înlocuirea sa și buna organizare a începerii anului școlar 2016-2017.

46

Astfel, AAIC a indicat că, deși reclamanta a avut cunoștință de obiectivele citate la punctul 45 de mai sus încă de la 5 aprilie 2016, ea nu a constatat niciun semn de îmbunătățire a prestațiilor acesteia în raport cu obiectivele menționate.

47

În acest cadru, AAIC a subliniat persistența dificultăților menționate în rapoartele de evaluare 2014 și 2015, și anume: primo, faptul că reclamanta nu a întocmit tabelul de acțiuni educative, menționat la punctul 45 de mai sus, înainte de intrarea sa în concediul pentru creșterea copilului la 15 iulie 2016; secundo, lipsa de proactivitate a acesteia în grupurile de lucru, astfel cum stăteau drept dovadă lipsa unui raport lunar cu privire la chestiunile legate de alimentația colectivă în cadrul CPE, neimplicarea activă în grupul de lucru „Sport”, neredactarea bilanțurilor anuale ale grupurilor „Gastronomie” și „Ziarul CPE” înainte de intrarea sa în concediul pentru creșterea copilului și trimiterea, în luna iulie 2016, a unui număr al ziarului CPE referitor la luna decembrie 2015 și intitulat „Crăciun 2015” (denumit în continuare „ziarul de Crăciun 2015”), pe care superiorii săi ierarhici l‑au considerat ca nemaifiind relevant; tertio, faptul că reclamanta nu a ținut seama, în cadrul cererii sale de concediu pentru creșterea copilului din 25 aprilie 2016, de indicațiile șefei de unitate din 18 februarie și din 21 martie 2016, potrivit cărora, pe de o parte, un concediu în cursul lunii septembrie nu era de dorit și, pe de altă parte, un concediu pentru creșterea copilului la începutul anului școlar era posibil numai pentru două sau trei luni; quarto, o comunicare necorespunzătoare din partea sa față de superiorii săi ierarhici și față de colegii săi în ceea ce privește absențele sale, în special cele din 28 ianuarie și din 24 mai 2016, și, quinto, absența sa nemotivată din 30 și din 31 mai 2016.

48

În aceste condiții, trebuie să se constate că decizia atacată, care a intervenit ulterior notificării scrisorii din 8 septembrie 2016 și, prin urmare, într‑un context cunoscut de reclamantă, a expus atât considerațiile juridice, cât și un număr suficient de fapte care aveau o importanță esențială în economia deciziei menționate și care îi dădeau posibilitatea reclamantei de a aprecia temeinicia și legalitatea acesteia.

49

Afirmațiile reclamantei potrivit cărora unele dintre motivele cuprinse în scrisoarea din 8 septembrie 2016, la care se referă decizia atacată, nu ar fi suficient de precise nu sunt de natură să repună în discuție concluzia care figurează la punctul 48 de mai sus.

50

Pe de o parte, este adevărat că lipsa motivării unei decizii a unei instituții a Uniunii poate fi constatată chiar și atunci când decizia în discuție cuprinde anumite elemente de motivare. Totuși, o asemenea constatare nu este posibilă decât dacă motivarea deciziei atacate este contradictorie sau neinteligibilă sau atunci când elementele de motivare care figurează în decizia în discuție sunt atât de lacunare, încât nu permit nicidecum destinatarului său, în contextul adoptării acesteia, să înțeleagă raționamentul autorului său (a se vedea Hotărârea din 11 iunie 2020, Comisia/Di Bernardo, C‑114/19 P, EU:C:2020:457, punctul 55 și jurisprudența citată).

51

Or, în speță, motivarea deciziei atacate nu este nici contradictorie, nici neinteligibilă și, chiar presupunând că unele dintre motivele sale pot fi considerate lacunare, nu este mai puțin adevărat că aceasta menționează raționamentul autorului său în mod clar și neechivoc.

52

Pe de altă parte, trebuie amintit că motivarea unei decizii constă în exprimarea formală a motivelor pe care se întemeiază această decizie. Dacă aceste motive sunt viciate de erori, ele afectează legalitatea pe fond a deciziei, iar nu motivarea acesteia, care poate fi suficientă chiar dacă cuprinde motive eronate. În consecință, motivele și argumentele care urmăresc contestarea temeiniciei unui act sunt lipsite de pertinență în cadrul unui motiv întemeiat pe lipsa motivării sau pe motivarea insuficientă (a se vedea Hotărârea din 12 octombrie 2022, Paesen/SEAE, T‑88/21, EU:T:2022:631, punctul 67 și jurisprudența citată).

53

Astfel, reclamanta nu poate contesta în mod util, în cadrul prezentului motiv, temeinicia motivelor deciziei atacate care figurează la pagina 2 literele (c), (e) și (g), la pagina 3 literele (b) și (e), la pagina 4 litera (i) și la pagina 5 litera (d) din scrisoarea din 8 septembrie 2016.

54

În consecință, primul motiv trebuie respins ca nefondat.

[omissis]

73

Prezentul motiv cuprinde două aspecte.

74

Primul aspect este întemeiat în esență pe încălcarea articolului 42a din statut, interpretat în lumina cerințelor minime cuprinse în clauza 5 punctul 4 din Acordul‑cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului încheiat la 18 iunie 2009 de organizațiile interprofesionale europene ale partenerilor sociali (BUSINESSEUROPE, UEAPME, CEEP și CES) (denumit în continuare „acordul‑cadru”), astfel cum a devenit aplicabil prin Directiva 2010/18/UE a Consiliului din 8 martie 2010 de punere în aplicare a Acordului‑cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului încheiat de BUSINESSEUROPE, UEAPME, CEEP și CES și de abrogare a Directivei 96/34/CE (JO 2010, L 68, p. 13).

75

Al doilea aspect al celui de al treilea motiv este întemeiat în esență, pe de o parte, pe o eroare de drept care rezultă din neluarea în considerare de către Comisie a cerințelor minime prevăzute la articolul 7 din Directiva 2002/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2002 de stabilire a unui cadru general de informare și consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană (JO 2002, L 80, p. 29, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 120) și, pe de altă parte, pe încălcarea interdicției împiedicării.

76

Prezentul aspect cuprinde două critici întemeiate pe faptul că decizia atacată a încălcat aceste dispoziții, în primul rând, prin concedierea reclamantei în perioada concediului său pentru creșterea copilului și, în al doilea rând, ca urmare a cererii sale de concediu pentru creșterea copilului.

77

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 42a al doilea paragraf din statut prevede printre altele că, pe perioada concediului pentru creșterea copilului, funcționarul „[d]e asemenea, își păstrează postul”.

78

Pe de altă parte, articolul 16 din RAA prevede că articolul 42a din statut se aplică prin analogie agenților temporari și că concediul pentru creșterea copilului nu se poate prelungi peste durata contractului. În ceea ce privește articolul 91 din RAA, acesta prevede că articolul 16 din RAA se aplică de asemenea prin analogie agenților contractuali.

79

În plus, Directiva 2010/18, astfel cum prevede articolul 1 din aceasta, are ca obiect punerea în aplicare a acordului‑cadru.

80

Desigur, în temeiul articolului 288 al treilea paragraf TFUE, caracterul obligatoriu al unei directive precum Directiva 2010/18, pe care se întemeiază posibilitatea de a o invoca, nu există decât cu privire la „fiecare stat membru destinatar” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2013, Portgás, C‑425/12, EU:C:2013:829, punctul 22 și jurisprudența citată).

81

Cu toate acestea, pe de o parte, articolul 1e alineatul (2) din statut, aplicabil prin analogie agenților contractuali în temeiul articolului 80 alineatul (4) din RAA, prevede că „[f]uncționarii în activitate beneficiază de condiții de muncă ce respectă normele de sănătate și de siguranță corespunzătoare, cel puțin echivalente cu cerințele minime aplicabile în temeiul măsurilor adoptate în aceste domenii în temeiul tratatelor”. Pe de altă parte, potrivit unui principiu general de interpretare, un act al Uniunii trebuie interpretat, în măsura posibilului, astfel încât să nu se repună în discuție validitatea acestuia și în conformitate cu dreptul primar în ansamblul său și în special cu prevederile cartei (a se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2018, UBS Europe și alții, C‑358/16, EU:C:2018:715, punctul 53 și jurisprudența citată).

82

Astfel, Tribunalului îi revine sarcina de a acorda prioritate unei interpretări a dispozițiilor statutului care să permită să se asigure conformitatea acestuia din urmă cu principiile dreptului social al Uniunii consacrate în mod expres de cartă și să se integreze în statut fondul dispozițiilor de drept derivat al Uniunii care constituie norme de protecție minimă pentru a completa, dacă este cazul, celelalte dispoziții statutare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2013, Reexaminare Comisia/Strack, C‑579/12 RX‑II, EU:C:2013:570, punctul 46).

83

De asemenea, pe de o parte, trebuie amintit că, astfel cum reiese din articolul 51 alineatul (1) din cartă, dispozițiile sale se adresează în special instituțiilor Uniunii, care sunt, în consecință, obligate să respecte drepturile pe care aceasta le consacră. Pe de altă parte, întrucât articolul 33 alineatul (2) din cartă are, conform articolului 6 alineatul (1) primul paragraf TUE, aceeași valoare juridică cu cea a dispozițiilor tratatelor, respectarea acestuia este obligatorie pentru legiuitorul Uniunii în special atunci când acesta adoptă un act cum este statutul în temeiul articolului 336 TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros și alții, C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 110 și jurisprudența citată).

84

Or, în vederea obiectivului de a facilita concilierea responsabilităților profesionale și familiale pentru părinții care lucrează, dreptul la concediul pentru creșterea copilului a fost înscris, la articolul 33 alineatul (2) din cartă, printre drepturile sociale fundamentale grupate în cadrul titlului IV din aceasta, denumit „Solidaritatea”. Această dispoziție prevede că, pentru a putea concilia viața de familie și viața profesională, orice persoană are dreptul, printre altele, la un concediu parental acordat în urma nașterii sau a adopției unui copil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Maïstrellis, C‑222/14, EU:C:2015:473, punctul 39 și jurisprudența citată).

85

Potrivit Explicațiilor cu privire la cartă (JO 2007, C 303, p. 17, denumite în continuare „explicațiile”), care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare pentru interpretarea acesteia din urmă, articolul 33 alineatul (2) din cartă se inspiră printre altele din Directiva 96/34/CE a Consiliului din 3 iunie 1996 privind acordul‑cadru referitor la concediul pentru creșterea copilului încheiat de UNICE, CEEP și CES (JO 1996, L 145, p. 4, Ediție specială, 05/vol. 3, p. 160), care a fost înlocuită de Directiva 2010/18.

86

Astfel, rezultă din explicații, în ceea ce privește articolul 33 alineatul (2) din cartă, că referirea pe care acestea o fac la Directiva 96/34 și, la data adoptării deciziei atacate, la Directiva 2010/18 face trimitere la dispozițiile acestei directive care reflectă și precizează dreptul fundamental la concediul pentru creșterea copilului, consacrat de această dispoziție a cartei.

87

Acest lucru este valabil în cazul dispoziției care urmărește protejarea lucrătorilor împotriva concedierii ca urmare a solicitării sau a efectuării concediului pentru creșterea copilului, care trebuie interpretată, potrivit jurisprudenței Curții, în sensul că reflectă un drept social al Uniunii care prezintă o importanță deosebită [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Lyreco Belgium, C‑588/12, EU:C:2014:99, punctul 36, și Hotărârea din 25 februarie 2021, Caisse pour l’avenir des enfants (Loc de muncă la momentul nașterii), C‑129/20, EU:C:2021:140, punctul 44].

88

În consecință, cerințele minime ale clauzei 5 punctul 4 din acordul‑cadru, în măsura în care garantează oricărui lucrător o protecție împotriva unui tratament defavorabil sau a concedierii pe motiv de solicitare sau de efectuare a concediului pentru creșterea copilului, trebuie considerate ca făcând parte integrantă din statut și trebuie, sub rezerva dispozițiilor mai favorabile cuprinse în acesta, să fie aplicate funcționarilor și agenților instituțiilor Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros și alții, C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 116 și jurisprudența citată).

89

Rezultă că reclamanta poate susține în mod întemeiat că Tribunalul trebuie să ia în considerare clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru, astfel cum a devenit aplicabilă prin Directiva 2010/18, la interpretarea articolului 42a din statut în cadrul examinării celor două critici din prezentul aspect.

90

Reclamanta susține în esență că, prin concedierea sa în perioada concediului pentru creșterea copilului, Comisia a încălcat articolul 42a din statut, interpretat în lumina cerințelor minime cuprinse în clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru.

91

Comisia contestă afirmațiile reclamantei și susține, în plus, că prezenta critică este inadmisibilă.

92

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că reclamanta invocă încălcarea articolului 42a din statut, interpretat în lumina cerințelor minime cuprinse în clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru, pentru motivul că AAIC a adoptat decizia atacată în perioada concediului său pentru creșterea copilului, iar nu pentru motivul că această decizie a intrat în vigoare la momentul la care se afla în concediul pentru creșterea copilului, astfel încât, în această din urmă ipoteză, adoptarea deciziei atacate ar fi avut drept consecință întreruperea concediului menționat.

93

În consecință, este necesar doar ca Tribunalul să stabilească dacă AAIC putea, fără a încălca articolul 42a din statut, interpretat în lumina cerințelor minime cuprinse în clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru, să adopte decizia atacată la o dată la care reclamanta se afla deja în concediul pentru creșterea copilului, fără a aștepta reintegrarea sa în activitate. În acest scop, trebuie să se țină seama nu numai de formularea articolului 42a din statut, ci și de contextul în care se înscrie această dispoziție și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 septembrie 2022, TC Medical Air Ambulance Agency, C‑633/20, EU:C:2022:733, punctul 39 și jurisprudența citată).

94

În primul rând, este adevărat că textul articolului 42a din statut prevede obligația AAIC de a păstra postul unui funcționar care beneficiază de un concediu pentru creșterea copilului în această perioadă de concediu.

95

Astfel, în conformitate cu articolul 1a din statut, funcționarii sunt numiți într‑un post permanent al unei instituții a Uniunii, așa încât, la sfârșitul perioadei de concediu pentru creșterea copilului, funcționarul care beneficiază de un asemenea concediu are vocația, în principiu, de a se întoarce la postul său.

96

În schimb, în ceea ce privește un concediu pentru creșterea copilului acordat unui agent contractual care, în temeiul articolului 3a din RAA, nu este repartizat într‑un post prevăzut în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă instituției respective, termenul „post” care figurează la articolul 42a din statut desemnează în mod necesar funcțiile cu normă redusă sau cu normă întreagă pentru exercitarea cărora a fost angajat acest agent.

97

Cu toate acestea, textul articolului 42a din statut nu interzice autorității competente să adopte o decizie de concediere a unui funcționar sau de reziliere a contractului unui agent contractual sau temporar, deși acest agent se află, la data acestei decizii, în concediul pentru creșterea copilului și avea, în principiu, vocația de a se întoarce la acest post sau la aceste funcții la sfârșitul acestui concediu.

98

În al doilea rând, această interpretare este confirmată de contextul în care se înscrie articolul 42a din statut, în special de dispozițiile statutului și ale RAA referitoare la modalitățile de încetare a raporturilor de muncă.

99

Primo, articolul 47 din statut, care definește, în ceea ce privește funcționarii, diferitele ipoteze de încetare a raporturilor de muncă, nu prevede o rezervă sau o derogare care ar fi legate de intrarea funcționarului în cauză în concediul pentru creșterea copilului. Același lucru este valabil în ceea ce privește articolul 51, referitor la incompetența profesională, și articolul 9 alineatul (1) litera (h) din anexa IX la statut, referitor la destituirea din funcție cu titlu disciplinar.

100

Secundo, această interpretare este confirmată de articolul 47 din RAA, referitor la încetarea raporturilor de muncă ale agenților temporari, care este aplicabil prin analogie agenților contractuali în temeiul articolului 119 primul paragraf din RAA.

101

Mai întâi, nici articolul 47 din RAA nu prevede rezerve sau derogări care să fie legate de intrarea agentului în cauză în concediul pentru creșterea copilului.

102

În continuare, atât articolul 47 litera (b) punctul (ii) din RAA, în ceea ce privește rezilierea contractelor pe perioadă determinată, cât și articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA, în ceea ce privește rezilierea contractelor pe perioadă nedeterminată, prevăd că perioada de preaviz nu poate începe și se suspendă pe perioada sarcinii confirmate printr‑un certificat medical, a concediului de maternitate sau a concediului medical, cu condiția ca acesta din urmă să nu depășească trei luni.

103

În această privință, reiese din jurisprudență că aceste dispoziții nu interzic adoptarea unei decizii de reziliere a contractului unui agent temporar sau contractual pe perioada unui concediu de maternitate sau a unui concediu medical, ci stabilesc condiția de preaviz căreia îi este subordonată o astfel de reziliere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, WN/Parlamentul, T‑431/18, nepublicată, EU:T:2019:781, punctul 114).

104

Or, concediul pentru creșterea copilului nu figurează printre cauzele, prevăzute la articolul 47 din RAA, de suspendare a perioadei de preaviz stabilite în contract, la sfârșitul căreia poate interveni concedierea unui agent temporar sau contractual.

105

Rezultă, pe de o parte, că AAIC poate adopta o decizie de reziliere a contractului unui agent temporar sau contractual pe perioada concediului pentru creșterea copilului de care beneficiază agentul în cauză, printre altele din cauza incompetenței sale profesionale, și, pe de altă parte, că împrejurarea că agentul menționat se află în concediul pentru creșterea copilului nu împiedică începerea perioadei de preaviz stabilite prin contract și nici nu o suspendă.

106

În al treilea rând, această interpretare este confirmată de finalitatea articolului 42a din statut, astfel cum rezultă din considerentele introductive ale Regulamentului (CE, Euratom) nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 de modificare a Statutului funcționarilor Comunităților Europene, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai acestor Comunități (JO 2004, L 124, p. 1).

107

Astfel, extinzând, prin adoptarea Regulamentului nr. 723/2004, dreptul fundamental la concediul pentru creșterea copilului la funcționarii și la agenții Uniunii, legiuitorul Uniunii a intenționat să adapteze statutul la progresele și la inovațiile substanțiale ale societății de la adoptarea inițială a statutului și a RAA în anul 1962, cu respectarea culturii și a tradiției administrației Uniunii întemeiate pe principiul serviciului pentru cetățeni [considerentul (1) al Regulamentului nr. 723/2004].

108

Astfel, potrivit considerentului (2) al Regulamentului nr. 723/2004, Uniunea are ca obiectiv să dispună de o administrație publică de înaltă calitate și care să fie în măsură să își îndeplinească sarcinile la cele mai înalte standarde, în conformitate cu tratatele. Dreptul fundamental la concediul pentru creșterea copilului de care beneficiază funcționarii și agenții Uniunii trebuie conciliat cu acest obiectiv.

109

Având în vedere aceste finalități, dreptul fundamental la concediul pentru creșterea copilului de care poate beneficia un funcționar sau un agent nu poate întârzia decizia de concediere a funcționarului sau a agentului în cauză atunci când autoritatea competentă dispune de suficiente elemente pentru a constata incompetența sa profesională sau o încălcare disciplinară gravă din partea sa.

110

În al patrulea și ultimul rând, în conformitate cu punctele 79-89 de mai sus, articolul 42a din statut trebuie interpretat ținând seama de cerințele minime cuprinse în clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru, astfel cum a devenit aplicabilă prin Directiva 2010/18.

111

În această privință, din jurisprudența stabilită în temeiul clauzei 2 alineatul (4) din Acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului, încheiat la 14 decembrie 1995, care figurează în anexa la Directiva 96/34, care corespunde în esență clauzei 5 punctul 4 din acordul‑cadru, rezultă că, pentru a se asigura că lucrătorii își pot exercita efectiv dreptul la concediul pentru creșterea copilului, această clauză impune luarea măsurilor necesare pentru a proteja lucrătorii împotriva unui tratament defavorabil sau a concedierii pe motiv de solicitare sau de efectuare a concediului pentru creșterea copilului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Lyreco Belgium, C‑588/12, EU:C:2014:99, punctul 34).

112

Prin urmare, clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru nu are nici ca obiect, nici ca efect să interzică unui angajator să decidă concedierea unui lucrător, chiar dacă, la data deciziei respective, acesta beneficiază de un concediu pentru creșterea copilului, cu condiția ca această concediere să nu fie motivată de solicitarea sau de efectuarea concediului menționat și să respecte celelalte condiții prevăzute de lege sau de reglementările aplicabile.

113

Prin urmare, din cuprinsul punctelor 93-112 de mai sus rezultă că reclamanta nu poate invoca în mod întemeiat o încălcare a articolului 42a din statut, interpretat în lumina cerințelor minime cuprinse în clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru, pentru motivul că decizia atacată a fost adoptată de AAIC la momentul la care se afla în concediul pentru creșterea copilului.

114

În consecință, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie, prima critică din cadrul prezentului aspect trebuie respinsă ca nefondată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2022, TK/Comisia, T‑435/21, nepublicată, EU:T:2022:303, punctul 42).

115

Reclamanta susține în esență că, prin concedierea sa din cauza cererii sale de concediu pentru creșterea copilului, Comisia a încălcat articolul 42a din statut, interpretat în lumina cerințelor minime cuprinse în clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru.

116

Comisia contestă argumentele reclamantei.

117

În primul rând, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că textul articolului 42a din statut nu interzice autorității competente să concedieze un funcționar sau un agent ca urmare a solicitării sau a efectuării unui concediu pentru creșterea copilului. Cu toate acestea, din cuprinsul punctelor 79-89 de mai sus rezultă că această dispoziție trebuie interpretată ținând seama de cerințele minime stabilite de clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru.

118

Astfel, după cum reiese din primul paragraf al preambulului acordului‑cadru și din considerentul (8) al Directivei 2010/18, acest acord‑cadru constituie un angajament al partenerilor sociali, reprezentați de organizațiile de tip confederativ generale, de a pune în aplicare, prin cerințe minime privind concediul pentru creșterea copilului, măsuri menite să permită o conciliere a responsabilităților profesionale și familiale și să promoveze egalitatea de șanse și de tratament între bărbați și femei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2017, H., C‑174/16, EU:C:2017:637, punctele 29 și 30).

119

Astfel, obiectivele urmărite de acordul‑cadru au legătură cu îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă și cu existența unei protecții sociale adecvate a lucrătorilor, care, așa cum reiese din articolul 151 TFUE, figurează printre obiectivele urmărite de politica socială a Uniunii (a se vedea Hotărârea din 7 septembrie 2017, H., C‑174/16, EU:C:2017:637, punctul 33 și jurisprudența citată).

120

Prin urmare, pentru a se asigura că lucrătorii își pot exercita efectiv dreptul la concediul pentru creșterea copilului, clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru impune luarea măsurilor necesare pentru a proteja lucrătorii, printre altele, împotriva concedierii pe motiv de solicitare sau efectuare a unui concediu pentru creșterea copilului în conformitate cu legislația, cu convențiile colective și cu practicile aplicabile (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 februarie 2014, Lyreco Belgium, C‑588/12, EU:C:2014:99, punctul 34).

121

Or, având în vedere obiectivele urmărite prin acordul‑cadru, astfel cum sunt amintite la punctul 118 de mai sus, clauza 5 punctul 4 trebuie înțeleasă în sensul că reflectă un drept social al Uniunii care prezintă o importanță deosebită și, prin urmare, nu poate fi interpretată în mod restrictiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 februarie 2014, Lyreco Belgium, C‑588/12, EU:C:2014:99, punctul 36 și jurisprudența citată).

122

În al doilea rând, dispozițiile articolului 42a din statut, interpretate în lumina cerințelor minime cuprinse în clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru, interzic autorității competente să concedieze din motive de incompetență profesională un funcționar sau un agent ca urmare a cererii privind un concediu pentru creșterea copilului, printre altele pentru motive legate de datele de început și de sfârșit ale perioadei de concediu sau de durata acestui concediu solicitate în această cerere.

123

Astfel, primo, trebuie să se arate că, în temeiul atât al prevederilor acordului‑cadru, cât și al dispozițiilor articolului 42a din statut, dreptul la concediul pentru creșterea copilului este definit printr‑o durată minimă, precum și printr‑o limitare în timp legată de vârsta copilului pentru care se solicită acest concediu. Astfel, cererea de acordare a unui asemenea concediu include în mod necesar precizări cu privire la datele și la durata concediului dorite de solicitant.

124

De altfel, aceste precizări cu privire la datele și la durata concediului pentru creșterea copilului sunt cele care permit autorității competente să stabilească dacă efectuarea acestui concediu este compatibilă cu cerințele organizației în cadrul căreia este angajat solicitantul.

125

Secundo, această interpretare este confirmată de clauza 3 punctul 2 din acordul‑cadru, potrivit căreia lucrătorul dispune de un preaviz pentru a informa angajatorul nu numai cu privire la intenția sa de a‑și exercita dreptul la concediul pentru creșterea copilului, ci și cu privire la începutul și sfârșitul perioadei de concediu, durata acestui preaviz trebuind să ia în considerare interesele lucrătorilor și ale angajatorilor.

126

Tertio, o practică potrivit căreia un lucrător ar putea fi concediat, în cadrul unei proceduri privind incompetența profesională, pentru motivul că cererea de concediu pentru creșterea copilului pe care a formulat‑o nu corespunde orientărilor care au fost definite în prealabil de angajator ar putea descuraja lucrătorul să solicite un astfel de concediu și ar fi în directă contradicție cu finalitatea acordului‑cadru, printre obiectivele căruia se numără acela al unei mai bune concilieri a vieții familiale și a vieții profesionale (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 8 mai 2019, Praxair MRC, C‑486/18, EU:C:2019:379, punctul 57 și jurisprudența citată).

127

În speță, este necesar să se examineze dacă decizia atacată este întemeiată pe cererea de concediu pentru creșterea copilului formulată de reclamantă la 25 aprilie 2016.

128

În această privință, trebuie amintit că decizia atacată reiterează toate motivele care figurează în scrisoarea din 8 septembrie 2016, inclusiv motivul care figurează la pagina 4 litera (c) din această scrisoare, potrivit căruia AAIC a constatat, în ceea ce privește persistența dificultăților menționate printre altele în raportul de evaluare 2015, că reclamanta nu a ținut seama, în cererea sa de concediu pentru creșterea copilului din 25 aprilie 2016, de indicațiile șefei sale de unitate din 18 februarie și din 21 martie 2016. Potrivit acestor indicații, pe de o parte, nu era de dorit un concediu în cursul lunii septembrie și, pe de altă parte, un concediu pentru creșterea copilului la începutul anului școlar era posibil numai pentru două sau trei luni.

129

Este adevărat că, în raportul de evaluare 2015, AAIC a atribuit reclamantei, pentru anul 2016, un obiectiv care consta în planificarea concediului său pentru creșterea copilului cu suficient timp înainte pentru a facilita înlocuirea sa și buna organizare a începerii anului școlar 2016/2017.

130

Totuși, după cum a statuat Curtea la punctul 34 din hotărârea pronunțată în recurs, din scrisoarea din 8 septembrie 2016 reiese în mod vădit că critica formulată de AAIC cu privire la concediul pentru creșterea copilului al reclamantei nu privește lipsa unei planificări cu suficient timp înainte a unui asemenea concediu, ci datele reținute pentru acesta.

131

Astfel, din motivarea scrisorii din 8 septembrie 2016 rezultă că, deși decizia atacată se întemeiază pe constatarea globală a incompetenței profesionale a reclamantei, această constatare însăși se bazează pe o serie de motive, printre care figurează, la pagina 4 litera (c) din scrisoarea respectivă, faptul că datele concediului pentru creșterea copilului menționate în cererea reclamantei din 25 aprilie 2016 nu erau conforme cu orientările șefei sale de unitate din 18 februarie și din 21 martie 2016.

132

Rezultă, așadar, că decizia atacată se întemeiază în parte pe cererea de concediu pentru creșterea copilului formulată de reclamantă la 25 aprilie 2016.

133

Potrivit Comisiei, motivul care figurează la pagina 4 litera (c) din scrisoarea din 8 septembrie 2016 ar trebui înțeles ca un reproș adresat reclamantei ca urmare a unei comunicări necorespunzătoare din partea sa cu privire la un subiect important pentru superiorii săi ierarhici.

134

În această privință, primo, reiese din dosar că reclamanta i‑a comunicat șefei sale de unitate, încă din 21 martie 2016, în cadrul dialogului prealabil adoptării raportului de evaluare 2015, intenția sa de a solicita un concediu pentru creșterea copilului în cursul anului 2016.

135

Astfel, dintr‑un e‑mail al șefei de unitate din 26 mai 2016 rezultă că, cu ocazia acestui dialog anual, a fost evocată eventualitatea ca reclamanta să efectueze câteva luni de concediu pentru creșterea copilului la începutul anului școlar 2016/2017, iar șefa de unitate a precizat că era preferabil, în interesul serviciului, ca acest concediu pentru creșterea copilului al reclamantei să se întindă pe o perioadă de două‑trei luni în cazul în care ar privi începutul anului școlar. Astfel, o asemenea abordare ar fi permis unui educator suplinitor să instituie o stabilitate și un ritm de croazieră în grupă pentru a facilita reintegrarea reclamantei în funcția sa mai târziu în cursul anului școlar.

136

Ulterior, deja la 25 aprilie 2016, și anume la mai puțin de o lună după întocmirea raportului de evaluare 2015, în care i s‑a solicitat reclamantei să își planifice concediul pentru creșterea copilului cu suficient timp înainte, reclamanta a formulat o cerere de concediu pentru creșterea copilului pentru perioada 15 iunie-15 septembrie 2016.

137

Secundo, nu se contestă că, la 20 mai 2016, și anume la aproape o lună după formularea cererii de concediu pentru creșterea copilului de către reclamantă, șefa de unitate a respins în parte această cerere, în măsura în care privea perioada 15 iunie-14 iulie 2016.

138

La 25 mai 2016, reclamanta, care solicitase între timp extinderea concediului său pentru creșterea copilului, a reiterat cererea sa de acordare a unui concediu pentru creșterea copilului pentru perioada cuprinsă între 1 și 15 iulie 2016.

139

În sfârșit, prin e‑mailul din 26 mai 2016, superiorul ierarhic al reclamantei a acceptat extinderea concediului pentru creșterea copilului al reclamantei până la 14 noiembrie 2016, menținându‑și în același timp refuzul de a‑i acorda un concediu pentru creșterea copilului pentru perioada cuprinsă între 1 și 15 iulie 2016, pentru motivul, pe de o parte, privind caracterul tardiv al cererii sale și, pe de altă parte, privind planificarea concediilor colegilor săi. În special, superiorul ierarhic al reclamantei a precizat că a trebuit să refuze și alte cereri de concediu pentru prima jumătate a lunii iulie 2016, întrucât această perioadă era încărcată din punctul de vedere al numărului de copii înscriși, iar personalul educativ permanent nu era suficient pentru a asigura îngrijirea copiilor în condiții de siguranță deplină.

140

Astfel, deși, din împrejurările cauzei, așa cum sunt menționate la punctele 134-139 de mai sus, reiese că cererea inițială de concediu pentru creșterea copilului formulată de reclamantă implica absența sa de la serviciu în prima jumătate a lunii septembrie, iar nu pe o perioadă de două sau trei luni de la începerea anului școlar, după cum își exprimase dorința șefa de unitate, nu rezultă totuși că reclamanta a dat dovadă de o comunicare necorespunzătoare față de șefa sa de unitate la momentul formulării cererii sale de concediu pentru creșterea copilului.

141

În schimb, împrejurările menționate și cronologia lor atestă că AAIC a considerat că nerespectarea orientărilor șefei de unitate referitoare la concediul pentru creșterea copilului al reclamantei demonstra neluarea în considerare a cerințelor serviciului de către aceasta din urmă și caracteriza un comportament care putea fi luat în considerare, împreună cu alte elemente, în vederea unei concedieri din motive de incompetență profesională.

142

Or, deși era posibil ca AAIC să respingă cererea de concediu pentru creșterea copilului formulată de reclamantă pentru motivul că datele avute în vedere pentru durata acestui concediu erau incompatibile cu cerințele serviciului, AAIC nu putea invoca datele concediului pentru creșterea copilului solicitate de reclamantă la 25 aprilie 2016 ca reprezentând unul dintre motivele de concediere pentru incompetență profesională, fără a încălca dispozițiile articolului 42a din statut, interpretat în lumina cerințelor minime cuprinse în clauza 5 punctul 4 din acordul‑cadru, care garantează dreptul funcționarului sau al agentului de a solicita beneficiul concediului pentru creșterea copilului.

143

În consecință, a doua critică din cadrul prezentului aspect trebuie admisă.

144

Cu toate acestea, nelegalitatea constatată la punctul 142 de mai sus nu poate determina, în sine, anularea deciziei atacate.

145

Astfel, potrivit jurisprudenței, în cazul unei pluralități de motive, chiar dacă unul sau mai multe dintre motivele actului atacat nu sunt întemeiate, acest viciu nu poate conduce la anularea acestui act dacă unul sau mai multe dintre celelalte motive sunt suficiente pentru a justifica în mod legal actul menționat, independent de motivele afectate de nelegalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2019, Pethke/EUIPO, T‑169/17, nepublicată, EU:T:2019:135, punctul 93 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 23 septembrie 2020, VE/AEMF, T‑77/18 și T‑567/18, nepublicată, EU:T:2020:420, punctul 213 și jurisprudența citată).

146

În speță, întrucât constatarea globală a incompetenței profesionale a reclamantei se întemeiază pe mai multe motive, care sunt distincte de motivul referitor la datele pe care aceasta le‑a ales în cererea sa de concediu pentru creșterea copilului din 25 aprilie 2016, este necesar să se examineze al doilea aspect al celui de al treilea motiv și celelalte motive invocate.

147

Prezentul aspect cuprinde două critici, întemeiate, prima, pe o eroare de drept care rezultă din neluarea în considerare de către Comisie a cerințelor minime cuprinse în articolul 7 din Directiva 2002/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2002 de stabilire a unui cadru general de informare și consultare a lucrătorilor din Comunitatea Europeană (JO 2002, L 80, p. 29, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 120) și, a doua, pe încălcarea normei care interzice împiedicarea.

148

Reclamanta afirmă în esență că, prin adoptarea deciziei atacate în temeiul articolului 47 litera (c) punctul (i) din RAA, Comisia a săvârșit o eroare de drept, întrucât nu a luat în considerare cerințele minime cuprinse în articolul 7 din Directiva 2002/14 pentru motivul că a fost concediată în condițiile în care ocupa funcții sindicale în cadrul CLP.

149

Comisia contestă afirmațiile reclamantei.

150

Astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 80 și 81 de mai sus, Tribunalului îi revine sarcina de a acorda prioritate unei interpretări a dispozițiilor statutului și ale RAA care să permită să se asigure conformitatea acestora din urmă cu principiile dreptului social al Uniunii consacrate în prezent în mod expres de cartă și să se integreze în statut și în RAA fondul dispozițiilor de drept derivat al Uniunii care constituie norme de protecție minimă pentru a completa, dacă este cazul, celelalte dispoziții statutare.

151

Or, articolul 27 din cartă, intitulat „Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii”, prevede că lucrătorilor li se garantează, la diferite niveluri, informarea și consultarea în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii, precum și de legislațiile și practicile naționale.

152

Potrivit explicațiilor, în ceea ce privește articolul 27 din cartă, această dispoziție a fost clarificată prin Directiva 2002/14.

153

Astfel, rezultă din jurisprudență că instituirea prin Directiva 2002/14 a unui cadru general referitor la informarea și la consultarea lucrătorilor constituie expresia principiilor generale ale dreptului Uniunii prevăzute la articolul 27 din cartă care se impun instituțiilor (Hotărârea din 15 septembrie 2016, TAO‑AFI și SFIE‑PE/Parlamentul și Consiliul, T‑456/14, EU:T:2016:493, punctul 76).

154

Mai precis, reiese din articolul 1 alineatul (1), din articolul 2 literele (f) și (g) și din articolul 4 din Directiva 2002/14 că, pe de o parte, aceste dispoziții stabilesc cerințe minime în ceea ce privește informarea și consultarea lucrătorilor, fără a aduce atingere unor dispoziții mai favorabile lucrătorilor, și că, pe de altă parte, informarea și consultarea lucrătorilor se organizează prin intermediul reprezentanților personalului prevăzuți de legislația, de reglementările sau de practicile naționale (Hotărârea din 15 septembrie 2016, TAO‑AFI și SFIE‑PE/Parlamentul și Consiliul, T‑456/14, EU:T:2016:493, punctul 80).

155

Or, potrivit articolului 9 alineatul (3) din statut, comitetul pentru personal „reprezintă interesele personalului în raporturile cu instituția și asigură o legătură permanentă între instituție și personal”. Acesta „contribuie la buna funcționare a serviciilor prin faptul că le oferă angajaților posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere”.

156

Rezultă că revine Comisiei sarcina de a aplica cerințele minime privind informarea și consultarea lucrătorilor prevăzute de Directiva 2002/14 în cazul comitetului său pentru personal și al membrilor acestui organism reprezentativ.

157

În speță, din dosar nu reiese că, la data concedierii sale, reclamanta nu mai deținea calitatea de membru al CLP și al CCP. În consecință, reclamanta poate susține în mod întemeiat, în cadrul primei critici din prezentul aspect, că, la adoptarea deciziei atacate în temeiul articolului 47 litera (c) punctul (i) din RAA, Comisia trebuia să ia în considerare cerințele minime prevăzute la articolul 7 din Directiva 2002/14.

158

Potrivit jurisprudenței, concedierea unui reprezentant al lucrătorilor motivată de calitatea acestuia sau de funcțiile exercitate de acesta în calitatea sa de reprezentant este incompatibilă cu protecția impusă de articolul 7 din Directiva 2002/14 (Hotărârea din 11 februarie 2010, Ingeniørforeningen i Danmark, C‑405/08, EU:C:2010:69, punctul 58).

159

În consecință, un reprezentant al lucrătorilor care face obiectul unei decizii de concediere trebuie să aibă posibilitatea de a verifica, în cadrul unor proceduri administrative sau judiciare corespunzătoare, dacă această decizie nu este motivată de calitatea sa sau de exercitarea funcției sale de reprezentant, sancțiuni adecvate trebuind să fie aplicabile în cazul în care s‑ar dovedi că există o legătură între calitatea și funcția menționate și măsura de concediere adoptată împotriva acestui reprezentant (Hotărârea din 11 februarie 2010, Ingeniørforeningen i Danmark, C‑405/08, EU:C:2010:69, punctul 59).

160

În ceea ce privește în special funcționarii și agenții Uniunii, trebuie, în plus, să se țină seama de articolul 24b din statut, potrivit căruia „[f]uncționarii beneficiază de dreptul la asociere; aceștia pot fi, în special, membri ai organizațiilor sindicale sau profesionale ale funcționarilor europeni”. Astfel, instituțiilor Uniunii le revine sarcina de a nu face nimic care ar putea împiedica exercitarea libertății sindicale recunoscute de dispozițiile articolului 24b din statut (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 ianuarie 1990, Maurissen și Uniunea Sindicală/Curtea de Conturi, C‑193/87 și C‑194/87, EU:C:1990:18, punctul 12).

161

Libertatea sindicală recunoscută astfel funcționarilor și agenților Uniunii implică dreptul organizațiilor sindicale sau profesionale (denumite în continuare „OSP”) de a desfășura orice activitate licită în apărarea intereselor profesionale ale membrilor lor (a se vedea Hotărârea din 18 ianuarie 1990, Maurissen și Uniunea Sindicală/Curtea de Conturi, C‑193/87 și C‑194/87, EU:C:1990:18, punctul 13 și jurisprudența citată).

162

Rezultă de aici, pe de o parte, că instituțiile Uniunii trebuie să accepte ca OSP să își exercite misiunile de reprezentare și de concertare în toate domeniile care interesează personalul și, pe de altă parte, că acestea nu pot penaliza în nicio formă funcționarii sau agenții ca urmare a activităților lor sindicale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 1990, Maurissen și Uniunea Sindicală/Curtea de Conturi, C‑193/87 și C‑194/87, EU:C:1990:18, punctele 14 și 15).

163

Temeinicia primei critici din cadrul prezentului aspect trebuie apreciată în raport cu aceste dispoziții și cu aceste principii.

164

În primul rând, nici din motivarea deciziei atacate, nici din înscrisurile din dosar nu reiese că această decizie ar fi întemeiată numai pe calitatea de membru al CCP și al CLP pe care reclamanta o deținea începând cu 13 mai 2014, independent de exercitarea acestor funcții de reprezentare a personalului sau, în sens mai larg, a activităților sale sindicale.

165

În al doilea rând, decizia atacată nu cuprinde niciun motiv prin care AAIC să fi considerat că modul în care reclamanta își exercita, la data adoptării acestei decizii, funcția de reprezentantă a personalului sau, în sens mai larg, activitățile sale sindicale caracteriza un comportament de natură să justifice rezilierea contractului său din motive de incompetență profesională.

166

De altfel, din dezbaterile din cadrul ședinței reiese că, în răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal cu privire la acest aspect, reclamanta a confirmat că a încetat să participe la activitățile CLP și ale CCP începând de la intrarea sa în concediul pentru creșterea copilului la 15 iulie 2016 și că a trebuit să fie înlocuită în cadrul CCP și al CLP de un supleant.

167

Astfel, faptul că reclamanta nu își mai exercita în mod efectiv funcția de reprezentantă a personalului, la data adoptării deciziei atacate, constituie un indiciu în sensul că decizia menționată nu este întemeiată pe exercitarea de către reclamantă, la acea dată, a funcției menționate.

168

În al treilea rând, este adevărat că unul dintre motivele care au determinat AAIC să o concedieze pe reclamantă pentru incompetență profesională constă în neluarea în considerare a interesului serviciului în cadrul planificării activităților legate de mandatul său de reprezentantă a personalului, în cursul anilor 2014 și 2016.

169

În special, din cuprinsul punctelor 41 și 42 de mai sus reiese că AAIC i‑a reproșat reclamantei, în ceea ce privește anul 2014, că și‑a anunțat tardiv superiorii ierarhici cu privire la participarea sa la reuniuni ale CCP și ale CLP și că, uneori, nu și‑a anunțat colegii cu privire la participarea sa la aceste reuniuni. În plus, din cuprinsul punctului 47 de mai sus reiese că, în ceea ce privește anul 2016, AAIC i‑a reproșat reclamantei că și‑a informat tardiv superiorii ierarhici cu privire la participarea sa la anumite reuniuni ale CCP și că nu și‑a informat colegii sau, uneori, i‑a informat tardiv cu privire la aceasta.

170

Astfel, trebuie să se stabilească dacă autoritatea competentă putea întemeia decizia atacată pe un asemenea motiv fără a încălca obligația care îi revenea de a lua în considerare cerințele minime prevăzute la articolul 7 din Directiva 2002/14.

171

În această privință, trebuie amintit că articolul 1 al șaselea paragraf din anexa II la statut prevede că funcțiile asumate, printre altele, de membrii comitetului pentru personal sunt considerate ca făcând parte din serviciile pe care aceștia trebuie să le asigure în instituția lor. Prin urmare, instituțiile sunt obligate să creeze condițiile necesare pentru a asigura exercitarea funcțiilor de reprezentare a personalului și, în această privință, funcționarul nu poate suferi niciun prejudiciu din cauza exercitării funcțiilor în organele de reprezentare a personalului (a se vedea Hotărârea din 26 septembrie 1996, Maurissen/Curtea de Conturi, T‑192/94, EU:T:1996:133, punctul 40 și jurisprudența citată).

172

De asemenea, articolul 1 al șaselea paragraf din anexa II la statut urmărește, prin intermediul celei de a doua teze, să apere drepturile, printre altele, ale membrilor comitetului pentru personal, protejându‑i de orice prejudiciu pe care l‑ar putea suferi din cauza activităților lor de reprezentare statutară a personalului. Acesta este în special motivul pentru care activitățile de reprezentare a personalului trebuie luate în considerare la întocmirea raportului de evaluare a funcționarilor și a agenților vizați (Hotărârea din 26 septembrie 1996, Maurissen/Curtea de Conturi, T‑192/94, EU:T:1996:133, punctul 41, și Hotărârea din 5 noiembrie 2003, Lebedef/Comisia, T‑326/01, EU:T:2003:291, punctul 49). Această dispoziție urmărește în plus, prin intermediul primei teze, să ușureze participarea funcționarilor la reprezentarea personalului instituției lor, permițându‑le printre altele să participe la aceasta în cadrul timpului de lucru care este afectat în mod normal serviciilor pe care aceștia trebuie să le asigure în instituția lor, iar nu în plus față de acesta (Hotărârea din 16 decembrie 2010, Lebedef/Comisia, T‑364/09 P, EU:T:2010:539, punctul 23), sau în cadrul punerii la dispoziția unei OSP, care implică o dispensă totală sau parțială de muncă în serviciile instituției.

173

Cu toate acestea, un funcționar sau un agent care beneficiază de o detașare cu titlu sindical în proporție de 50 % trebuie, în conformitate cu articolul 60 din statut, să obțină permisiunea prealabilă a superiorului său ierarhic pentru a absenta de la serviciu și pentru a participa la reuniunile la care este convocat în temeiul mandatului său sindical sau al mandatului său de reprezentant al personalului. Astfel, obligația de a obține permisiunea prealabilă prevăzută la articolul 60 din statut nu cunoaște o derogare decât în caz de boală sau de accident, iar nu în caz de participare la reprezentarea sindicală a personalului sau la reuniunile unui organism reprezentativ precum CCP sau CLP (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2010, Lebedef/Comisia, T‑52/10 P, EU:T:2010:543, punctul 30).

174

În acest cadru, este necesar să se arate că articolul 7 punctul 3.1 din Decizia C (2011) 3588 final a Comisiei din 27 mai 2011 [denumită în continuare „Decizia C (2011) 3588”] impunea reclamantei să își informeze superiorii ierarhici „în timp util” cu privire la convocările sale la reuniunile CCP și ale CLP, autoritatea ierarhică putând, eventual, să refuze participarea persoanei în cauză la aceste reuniuni prin intermediul unei decizii scrise și motivate.

175

Astfel, decizia atacată putea, fără a încălca cerințele minime prevăzute la articolul 7 din Directiva 2002/14, să fie bazată pe motivul întemeiat pe nerespectarea de către reclamantă a obligației de a‑și informa superiorii ierarhici în timp util, înainte de reuniunile CLP și ale CCP din care făcea parte, cu privire la participarea sa la reuniunile menționate, din moment ce un asemenea motiv nu se întemeiază pe exercitarea funcției sale de reprezentantă a personalului, ci pe nerespectarea de către reclamantă a condițiilor de organizare a serviciului necesare pentru exercitarea mandatului cu care era învestită.

176

În consecință, prima critică din cadrul prezentului aspect trebuie respinsă ca nefondată.

177

Reclamanta susține că, prin decizia atacată, Comisia a încălcat norma care interzice împiedicarea.

[omissis]

184

Cu titlu introductiv, trebuie să se precizeze gradul de control pe care Tribunalul trebuie să îl exercite atunci când este sesizat cu privire la legalitatea unei decizii de concediere a unui agent contractual ca urmare a incompetenței sale profesionale.

185

Astfel, reclamanta susține că jurisprudența constantă potrivit căreia controlul instanței Uniunii asupra legalității deciziilor de concediere a funcționarilor sau a agenților din motive de incompetență profesională este limitat la eroarea vădită de apreciere este contrară articolului 30 din cartă, referitor la protecția împotriva concedierii nejustificate. În plus, aceasta arată că sarcina probei legalității unei decizii precum decizia atacată ar trebui să revină angajatorului, în caz contrar articolul 30 din cartă fiind lipsit de orice efect util. În sfârșit, ea susține că Tribunalul ar trebui să ia în considerare, în cadrul aprecierii sarcinii probei, durata anormal de lungă a procedurii jurisdicționale, având în vedere dispozițiile articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

186

Comisia contestă admisibilitatea și temeinicia argumentației reclamantei.

187

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, în ceea ce privește rezilierea contractului pe durată nedeterminată al unui agent temporar sau contractual, AAIC dispune, în conformitate cu articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA și cu respectarea preavizului prevăzut în contract, de o largă putere de apreciere, controlul exercitat de instanța Uniunii trebuind, prin urmare, să se limiteze la verificarea absenței unei erori vădite sau a unui abuz de putere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 1981, de Briey/Comisia, 25/80, EU:C:1981:56, punctul 7; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2022, YF/AECP, T‑664/21, nepublicată, EU:T:2022:425, punctul 44 și jurisprudența citată).

188

Astfel, aprecierea competenței profesionale a funcționarilor și a agenților instituțiilor Uniunii ține în primul rând de instituțiile menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 1955, Kergall/Adunarea Comună, 1/55, EU:C:1955:9, p. 23).

189

În acest cadru, o eroare poate fi calificată drept vădită numai atunci când poate fi identificată în mod evident, utilizând unul dintre criteriile de care legiuitorul a înțeles să condiționeze exercitarea de către administrație a puterii sale de apreciere. Cu alte cuvinte, motivul întemeiat pe o eroare vădită trebuie respins dacă, în pofida elementelor prezentate de reclamant, aprecierea contestată poate fi totuși admisă drept justificată și coerentă [a se vedea Hotărârea din 2 aprilie 2019, Fleig/SEAE, T‑492/17, EU:T:2019:211, punctul 55 (nepublicat) și jurisprudența citată].

190

În plus, trebuie amintit că actele instituțiilor Uniunii beneficiază, în principiu, de o prezumție de legalitate și produc, prin urmare, efecte juridice atât timp cât nu au fost revocate, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate ca fiind nevalide în urma unei trimiteri preliminare sau a unei excepții de nelegalitate (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 100 și jurisprudența citată).

191

Astfel, din principiul prezumției de legalitate a actelor instituțiilor Uniunii rezultă că agentului temporar sau contractual care face obiectul unei decizii de concediere și care introduce o acțiune la instanțele Uniunii îi revine sarcina de a demonstra nelegalitatea unei asemenea decizii.

192

Or, articolul 30 din cartă nu este de natură să repună în discuție principiile și jurisprudența citate la punctele 187-191 de mai sus.

193

În primul rând, din articolul 30 din cartă, potrivit căruia „[o]rice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale”, rezultă că textul său nu definește obligații precise (Hotărârea din4 decembrie 2013, ETF/Schuerings, T‑107/11 P, EU:T:2013:624, punctul 100). Astfel, articolul 30 din cartă nu prevede nicio normă de natură să repună în discuție controlul restrâns la eroarea vădită de apreciere pe care îl efectuează Tribunalul atunci când este sesizat cu privire la legalitatea deciziei de reziliere a unui contract pe perioadă nedeterminată al unui agent temporar sau contractual.

194

În al doilea rând, același lucru este valabil în ceea ce privește punctul 24 din partea I din Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961, astfel cum a fost revizuită, din care, potrivit explicațiilor, în ceea ce privește articolul 30 din cartă, se inspiră articolul menționat și potrivit căruia „[t]oți lucrătorii au dreptul la protecție în caz de concediere”.

195

În al treilea rând, explicațiile, în ceea ce privește articolul 30 din cartă, menționează în mod specific Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități (JO 2001, L 82, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 20), precum și Directiva 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului (JO 1980, L 283, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 197). Cu toate acestea, chiar presupunând că articolul 30 din cartă poate fi interpretat în sensul că conferă o protecție specială lucrătorilor concediați în temeiul acestor dispoziții specifice ale dreptului derivat al Uniunii, trebuie să se constate că situația reclamantei nu intră sub incidența dispozițiilor menționate.

196

În consecință, din articolul 30 din cartă nu se poate deduce o obligație a Tribunalului, atunci când trebuie să aprecieze legalitatea unei decizii de concediere a unui funcționar sau a unui agent temporar sau contractual din motive de incompetență profesională, de a exercita un control mai precis decât cel privind o eroare vădită de apreciere și nici o obligație de a impune instituției în cauză sarcina probei legalității unei asemenea decizii.

197

În plus, trebuie amintit că, deși, astfel cum confirmă articolul 6 alineatul (3) TUE, drepturile fundamentale consacrate de CEDO constituie principii generale ale dreptului Uniunii și deși articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că drepturile conținute în aceasta care corespund drepturilor garantate de CEDO au același înțeles și aceeași întindere cu cele pe care le conferă convenția amintită, aceasta din urmă nu constituie, atât timp cât Uniunea nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii (a se vedea Hotărârea din 22 octombrie 2020, Silver Plastics și Johannes Reifenhäuser/Comisia, C‑702/19 P, EU:C:2020:857, punctul 24 și jurisprudența citată).

198

În această privință, în măsura în care carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, articolul 52 alineatul (3) din cartă este destinat să asigure coerența necesară între drepturile prevăzute de aceasta și drepturile corespondente garantate de CEDO, „fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii și a Curții de Justiție a Uniunii Europene”. Potrivit explicațiilor, în ceea ce privește articolul 47 al doilea paragraf din cartă, această dispoziție corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO (a se vedea Hotărârea din 22 octombrie 2020, Silver Plastics și Johannes Reifenhäuser/Comisia, C‑702/19 P, EU:C:2020:857, punctul 25 și jurisprudența citată).

199

Prin urmare, argumentul întemeiat pe încălcarea articolului 6 din CEDO trebuie înțeles în sensul că prin acesta se urmărește să se susțină în esență că, prin aplicarea unui control restrâns la eroarea vădită de apreciere în cadrul examinării, după trimiterea spre rejudecare a cauzei de către Curte, a legalității deciziei atacate, în condițiile în care procedura jurisdicțională, prin durata sa anormal de lungă, nu ar fi respectat norma privind termenul rezonabil de soluționare, Tribunalul ar încălca dreptul la un proces echitabil consacrat în special la articolul 47 al doilea paragraf din cartă.

200

Or, rezultă din jurisprudență că o eventuală încălcare săvârșită de o instanță a Uniunii a obligației sale rezultate din articolul 47 al doilea paragraf din cartă de a judeca într‑un termen rezonabil cauzele cu care este sesizată trebuie să fie sancționată printr‑o acțiune în despăgubire introdusă la Tribunal, o asemenea acțiune constituind un remediu efectiv (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2018, Uniunea Europeană/Kendrion, C‑150/17 P, EU:C:2018:1014, punctul 32 și jurisprudența citată).

201

În plus, în ipoteza în care Tribunalul, având competență în temeiul articolului 256 alineatul (1) TFUE, este sesizat cu o astfel de cerere de despăgubire, acesta are obligația de a se pronunța asupra acestei cereri, statuând într‑un complet diferit de cel care a fost sesizat cu soluționarea litigiului care a determinat procedura a cărei durată este criticată (a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2016, Trafilerie Meridionali/Comisia, C‑519/15 P, EU:C:2016:682, punctul 66 și jurisprudența citată).

202

În consecință, din jurisprudența citată la punctele 200 și 201 de mai sus rezultă că, în cadrul examinării concluziilor în anulare însoțite, dacă este cazul, de concluzii în despăgubire, după trimiterea spre rejudecare a unei cauze de către Curte în conformitate cu articolul 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, completul de judecată al Tribunalului chemat să se pronunțe cu privire la aceste concluzii nu este competent să aprecieze durata eventual excesivă a procedurii jurisdicționale și, în consecință, nu poate încerca să o remedieze, printre altele prin modificarea întinderii controlului său cu privire la legalitatea motivelor deciziei a cărei anulare se solicită.

203

În consecință, argumentația reclamantei amintită la punctul 185 de mai sus trebuie respinsă, fără a fi necesar să se examineze cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie.

204

Prin intermediul prezentului aspect, reclamanta arată în esență că indicațiile care figurează la pagina 2 litera (a) din scrisoarea din 8 septembrie 2016 nu puteau susține în mod serios constatarea Comisiei referitoare la eventuala sa incompetență profesională, în sensul că ea întâmpina dificultăți în a concilia viața sa profesională și viața sa familială.

205

În special, reclamanta precizează că în aprilie 2014 s‑a aflat, în urma unei proceduri de divorț, în situația unui părinte singur cu trei copii în întreținere, astfel încât era legitim să încerce să lucreze mai mult pentru a face față cheltuielilor sale familiale. Ea susține de asemenea că Comisia nu a dovedit că retragerea cererii sale de a‑și exercita atribuțiile cu normă redusă a perturbat serviciul.

206

În această privință, la pagina 2 litera (a) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC a arătat că, în luna ianuarie 2014, cererea reclamantei de a‑și exercita atribuțiile cu jumătate de normă a fost admisă pentru perioada cuprinsă între 1 mai 2014 și sfârșitul anului școlar, dar că, totuși, la 24 aprilie 2014, reclamanta a solicitat de urgență, pentru motive de ordin familial, posibilitatea de a‑și exercita în continuare atribuțiile cu normă întreagă și că administratorul a depus eforturile necesare pentru a o ajuta pe reclamantă și pentru a adapta organizarea serviciului, astfel încât reclamanta a putut lucra cu normă întreagă începând cu 15 mai 2014.

207

În plus, AAIC a precizat că, ținând seama de sosirea tardivă la unitatea de gestionare a resurselor umane a informației potrivit căreia reclamanta urma să lucreze cu normă întreagă începând cu 15 mai 2014, au trebuit depuse eforturi neobișnuite pentru a adapta cerințele serviciului la nevoile personale ale reclamantei.

208

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că reclamanta nu contestă trimiterea făcută de AAIC, la pagina 2 din scrisoarea din 8 septembrie 2016, la aprecierea cuprinsă în raportul de evaluare 2014, potrivit căreia aceasta a întâmpinat, în cursul anului 2014, dificultăți în a concilia viața sa profesională și viața sa personală, ci numai motivul deciziei atacate care figurează la pagina 2 litera (a) din scrisoarea din 8 septembrie 2016. Acest motiv nu reia o apreciere care ar fi cuprinsă în raportul de evaluare 2014.

209

În consecință, nu se poate considera că argumentația dezvoltată de reclamantă în cadrul prezentului aspect pune în discuție o apreciere cuprinsă în raportul de evaluare 2014, despre care Comisia pretinde că a rămas definitiv.

210

În ceea ce privește temeinicia argumentației dezvoltate în cadrul prezentului aspect, în primul rând, trebuie amintit că articolul 55a din statut, aplicabil prin analogie agenților contractuali în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolelor 16 și 91 din RAA, prevede condițiile în care un agent contractual își poate exercita activitatea cu normă redusă. Normele care reglementează exercitarea activității cu normă redusă, precum și cele care reglementează procedura de acordare a autorizației sunt prevăzute în anexa IVa la statut și, după caz, în normele de punere în aplicare adoptate de autoritatea competentă.

211

În special, articolul 2 primul paragraf din anexa IVa la statut prevede următoarele:

„Autoritatea împuternicită să facă numiri poate retrage autorizația, la cererea funcționarului în cauză, înainte de expirarea termenului pentru care aceasta a fost acordată. Retragerea autorizației de activitate cu normă redusă nu poate surveni la mai mult de două luni de la data propusă de funcționar sau la mai mult de patru luni în cazul în care activitatea cu normă redusă a fost autorizată pentru o perioadă mai mare de un an.”

212

Din aceste dispoziții rezultă că, solicitând retragerea autorizației de a‑și exercita atribuțiile cu normă redusă înainte de expirarea perioadei pentru care fusese acordată această autorizație, reclamanta a exercitat o posibilitate care îi era acordată în mod expres prin statut.

213

În al doilea rând, nici din motivarea deciziei atacate, nici din înscrisurile din dosar nu reiese că termenul intervenit între formularea, la 24 aprilie 2014, a cererii reclamantei prin care solicita retragerea autorizației de a‑și exercita atribuțiile cu normă redusă și data de la care produce efecte această autorizație, 1 mai 2014, ar fi încălcat dispozițiile articolului 55a din statut și ale anexei IVa la statut sau normele de punere în aplicare pe care Comisia le‑ar fi adoptat pentru punerea în aplicare a acestor dispoziții.

214

În al treilea rând, întrucât reclamanta a fost autorizată să își reia atribuțiile cu normă întreagă începând cu 15 mai 2014, nu rezultă că restabilirea anticipată în funcția sa cu normă întreagă era incompatibilă cu cerințele serviciului. În plus, din înscrisurile din dosar nu reiese nici că soluționarea cererii reclamantei a necesitat depunerea unor eforturi neobișnuite din partea serviciilor competente.

215

În al patrulea rând, nu se contestă că cererea reclamantei din 24 aprilie 2014 prin care solicita să își exercite atribuțiile cu normă întreagă era urmarea unei proceduri de divorț care fusese inițiată în cursul aceleiași luni și care avea ca efect punerea acesteia în situația unui părinte singur cu trei copii în întreținere. Astfel, deși această cerere precipitată se întemeia pe motive de ordin privat, acestea aveau totuși un caracter serios și legitim.

216

În al cincilea rând, din dosar reiese că, drept răspuns la argumentația reclamantei, Comisia s‑a limitat să arate că, pentru a facilita concilierea vieții profesionale cu viața personală a reclamantei, aceasta a putut să efectueze un concediu pentru creșterea copilului și să beneficieze de un program de lucru flexibil atunci când și‑a exercitat atribuțiile cu normă redusă din motive medicale, în luna noiembrie și în luna decembrie 2014. În plus, Comisia a susținut că administrația nu i‑a reproșat reclamantei că a solicitat modificarea timpului său de lucru în funcție de nevoile sale.

217

Astfel, Comisia nu a dovedit caracterul justificat și coerent al aprecierii care figurează în decizia atacată și potrivit căreia cererea reclamantei din 24 aprilie 2014 prin care solicita retragerea autorizației de a‑și exercita atribuțiile cu normă redusă atesta dificultatea sa de a concilia viața personală și viața profesională, având în vedere împrejurările, amintite la punctele 210-215 de mai sus, în care fusese formulată o asemenea cerere.

218

În aceste condiții, reclamanta poate susține în mod întemeiat că, întrucât s‑a bazat pe motivul care figurează la pagina 2 litera (a) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, pentru a considera că ea avea dificultăți în a concilia viața sa profesională și viața sa familială, Comisia a viciat decizia atacată printr‑o eroare vădită de apreciere.

219

Prin intermediul prezentului aspect, reclamanta invocă două critici întemeiate, prima, pe caracterul tardiv și incorect al motivului deciziei atacate care se întemeiază pe absențele sale pretins nemotivate din anul 2014 și, a doua, pe caracterul nefondat al acestui motiv în ceea ce privește absențele sale din 7 mai 2014, din 16 și din 18 iunie 2014, precum și din 30 și 31 mai 2016.

220

Comisia susține că prezentul aspect este inadmisibil, întrucât reclamanta nu l‑a dezvoltat în reclamația prealabilă și nu a contestat deciziile prin care se constată caracterul nemotivat al absențelor sale în termenele prevăzute de statut și de RAA.

221

În această privință, la pagina 2 litera (b) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC a arătat că reclamanta se afla în situație de absență nemotivată la 7 mai și la 16 iunie 2014 și ulterior, la pagina 2 litera (d) din scrisoarea menționată, la 18 iunie 2014. În sfârșit, la pagina 5 litera (e) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC s‑a întemeiat de asemenea pe absența nemotivată a reclamantei din 30 și din 31 mai 2016.

222

În primul rând, trebuie amintit că decizia de concediere a unui agent temporar sau contractual întemeiată pe articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA, care este, în esență, consecința incompetenței profesionale reproșate persoanei în cauză, poate fi justificată prin trimiterea la un ansamblu de fapte materiale precise și concordante, eventual susținute de mai multe rapoarte anuale de evaluare care să indice prestații nesatisfăcătoare, chiar dacă, privite izolat, aceste fapte nu ar apărea ca fiind de o gravitate suficientă pentru a justifica o astfel de măsură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2022, YF/AECP, T‑664/21, nepublicată, EU:T:2022:425, punctul 46 și jurisprudența citată).

223

Astfel, incompetența profesională a unui funcționar sau a unui agent temporar sau contractual trebuie apreciată în special din perspectiva competenței, a eficienței și a conduitei sale în serviciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 1980, Vecchioli/Comisia, 101/79, EU:C:1980:243, punctul 7).

224

În ceea ce privește în special funcționarii, este necesar să se arate că articolul 51 alineatul (1) litera (a) din statut prevede că, dacă cinci rapoarte anuale consecutive evidențiază o performanță nesatisfăcătoare din partea unui funcționar, acesta este concediat.

225

Din această dispoziție rezultă că, atunci când autoritatea împuternicită să facă numiri decide să concedieze un funcționar din motive de incompetență profesională, aceasta se poate întemeia pe fapte de natură să dovedească o astfel de incompetență în ultimii cinci ani care precedă decizia de concediere.

226

Or, deși trebuie să se constate că articolul 51 din statut nu este aplicabil, nici măcar prin analogie, agenților contractuali sau temporari, aceștia nu se pot afla, în ceea ce privește procedurile privind incompetența profesională prevăzute de statut și de RAA, într‑o situație mai favorabilă decât cea a funcționarilor.

227

Astfel, chiar dacă contractele de muncă pe perioadă nedeterminată se disting, din punctul de vedere al siguranței locului de muncă, de contractele de muncă pe perioadă determinată, nu se poate nega că agenții serviciului public al Uniunii angajați în temeiul unui contract pe perioadă nedeterminată nu pot ignora caracterul temporar al angajării lor și faptul că aceasta nu conferă garanția locului de muncă (a se vedea Hotărârea din 6 iulie 2022, YF/AECP, T‑664/21, nepublicată, EU:T:2022:425, punctul 42 și jurisprudența citată).

228

În consecință, din jurisprudența citată la punctele 222 și 227 de mai sus rezultă că AAIC are posibilitatea de a întemeia o decizie de concediere din motive de incompetență profesională a unui agent temporar sau contractual pe fapte constatate, precum în speță, în cursul a trei ani care precedă adoptarea unei astfel de decizii.

229

Rezultă că prima critică din cadrul prezentului aspect trebuie respinsă, fără a fi necesar să se examineze cele două cauze de inadmisibilitate invocate de Comisie și amintite la punctul 220 de mai sus.

230

În al doilea rând, trebuie examinate cele două cauze de inadmisibilitate invocate de Comisie împotriva celei de a doua critici din cadrul prezentului aspect.

231

Primo, potrivit jurisprudenței, regula concordanței dintre reclamație, în sensul articolului 91 alineatul (2) din statut, și cererea introductivă subsecventă impune, sub sancțiunea inadmisibilității, ca un motiv invocat în fața instanței Uniunii să fi fost invocat deja în cadrul procedurii precontencioase pentru ca autoritatea competentă să fi fost în măsură să soluționeze criticile pe care persoana interesată le formulează împotriva deciziei contestate. Această regulă se justifică prin însăși finalitatea procedurii precontencioase, aceasta având ca obiect să permită soluționarea amiabilă a litigiilor născute între funcționarii sau agenții temporari sau contractuali în cauză, pe de o parte, și administrație, pe de altă parte. Rezultă că, astfel cum reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă, concluziile prezentate în fața instanței Uniunii nu pot conține decât capete de cerere care se întemeiază pe aceeași cauză precum cea pe care se întemeiază capetele de cerere invocate în reclamație, precizându‑se că aceste capete de cerere pot fi dezvoltate în fața instanței Uniunii prin prezentarea unor motive și a unor argumente care nu figurează în mod necesar în reclamație, însă care au un raport strâns cu aceasta (a se vedea Hotărârea din 28 septembrie 2022, Zegers/Comisia, T‑663/21, nepublicată, EU:T:2022:589, punctul 63 și jurisprudența citată).

232

Or, în reclamația prealabilă din 17 ianuarie 2017, reclamanta a contestat „categoric”„pretinsele absențe nemotivate” care îi erau imputate pentru anul 2014 și a susținut că, în orice caz, aceste fapte nu prezentau un grad de gravitate suficient. Pe de altă parte, ea a indicat că absența pretins nemotivată de la 30 mai la 1 iunie 2016 nu era dovedită și era contrazisă de certificate medicale.

233

În consecință, Comisia nu poate susține în mod întemeiat că a doua critică din cadrul prezentului aspect încalcă regula concordanței dintre reclamație și cererea introductivă amintită la punctul 231 de mai sus.

234

Secundo, trebuie să se arate că termenele prevăzute de dispozițiile articolelor 90 și 91 din statut pentru formularea unei cereri, a unei reclamații și a unei acțiuni sunt de ordine publică și nu sunt lăsate la aprecierea părților sau a instanței, aceste termene fiind instituite pentru a asigura claritatea și securitatea situațiilor juridice. Eventualele excepții sau derogări de la aceste termene trebuie interpretate în mod restrictiv [a se vedea Hotărârea din 25 iunie 2020, XH/Comisia, T‑511/18, EU:T:2020:291, punctul 74 (nepublicat) și jurisprudența citată].

235

Astfel, deși, potrivit articolului 90 alineatul (2) din statut, orice funcționar sau agent temporar sau contractual poate adresa autorității competente o reclamație împotriva unui act care îl lezează, această posibilitate nu permite totuși funcționarului sau agentului în cauză să se abată de la termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut pentru introducerea unei reclamații și a unei acțiuni, punând în discuție în mod indirect, prin intermediul unei cereri, o decizie anterioară care nu a fost contestată în termen. Numai existența unui fapt nou și esențial poate justifica formularea unei cereri de reexaminare a unei decizii necontestate în termenul prevăzut [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 2006, V/Comisia, T‑200/03 și T‑313/03, EU:T:2006:57, punctele 94 și 95 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 25 iunie 2020, XH/Comisia, T‑511/18, EU:T:2020:291, punctul 75 (nepublicat) și jurisprudența citată].

236

Cu toate acestea, cu ocazia unei acțiuni împotriva unui act care îl lezează, un reclamant poate, în special în cadrul motivului întemeiat pe eroarea vădită de apreciere, să conteste consecințele pe care o instituție le‑a dedus dintr‑un act anterior care de asemenea îl lezează, chiar dacă acesta a rămas definitiv, iar motivarea sa nu mai poate fi contestată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2020, VE/AEMF, T‑77/18 și T‑567/18, nepublicată, EU:T:2020:420, punctul 41 și jurisprudența citată).

237

În ceea ce privește, mai întâi, absențele pretins nemotivate din 7 mai și din 16 iunie 2014, reclamanta susține că i se reproșează, în realitate, că a transmis tardiv certificatele medicale care atestă, pentru aceste două zile, boala gravă a unuia dintre copiii săi și că decizia atacată nu menționează nicio împrejurare de timp referitoare la această întârziere.

238

Astfel, reclamanta nu contestă că a transmis tardiv certificatele medicale care permit justificarea absenței sale de la serviciu din 7 mai și din 16 iunie 2014, dar susține în esență că AAIC nu se putea întemeia pe decizia prin care se constată absența sa nemotivată în aceste două zile fără ca decizia atacată să fie afectată de o eroare vădită de apreciere.

239

În consecință, prin argumentația sa, reclamanta nu urmărește să repună în discuție decizia, rămasă definitivă, prin care se constată absențele sale nemotivate din 7 mai și din 16 iunie 2014, astfel încât a doua cauză de inadmisibilitate invocată de Comisie trebuie respinsă în măsura în care vizează argumentația reclamantei referitoare la absențele menționate.

240

În ceea ce privește, în continuare, absența pretins nemotivată din 18 iunie 2014, trebuie să se constate că, deși reclamanta susține că a furnizat întotdeauna un certificat medical în caz de absență din motive de sănătate, ea nu precizează cauza absenței sale de la serviciu din acea zi și nu se referă la niciun înscris depus în cadrul procedurii susceptibil să justifice această absență.

241

Astfel, argumentația reclamantei nu poate repune în discuție decizia de constatare a absenței sale nemotivate din 18 iunie 2014, astfel încât prezenta critică, în măsura în care este îndreptată împotriva motivului care figurează la pagina 2 litera (d) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, trebuie respinsă ca nefondată, fără a fi necesar să se examineze în această privință a doua cauză de inadmisibilitate invocată de Comisie.

242

În sfârșit, în ceea ce privește absența pretins nemotivată a reclamantei din 30 și din 31 mai 2016, aceasta susține în esență că AAIC nu se putea întemeia pe un aviz al medicului‑controlor din 27 mai 2016, din moment ce, cu ocazia acestui control medical, medicul nu putea anticipa internarea sa la urgențe din cauza unei parestezii pe partea stângă începând cu 30 mai 2016. Ea arată de asemenea că a prezentat documente justificative cu privire la această absență.

243

Or, prin această argumentație, reclamanta urmărește să repună în discuție decizia din 1 iunie 2016 prin care AAIC a considerat că absențele sale din 30 și din 31 mai 2016 erau nemotivate întrucât nu își reluase activitatea în zilele respective, în pofida unui aviz al medicului‑controlor din 27 mai 2016 în care se menționa aptitudinea sa de a‑și relua activitatea.

244

În plus, din dosar reiese că această decizie a fost notificată reclamantei prin e‑mail la 1 iunie 2016. Or, astfel cum a constatat Tribunalul la punctul 46 din hotărârea inițială, reclamanta nu a introdus o reclamație, potrivit prevederilor articolului 91 alineatul (2) din statut, împotriva acestei decizii care o leza în mod vădit.

245

În sfârșit, reclamanta nu invocă un fapt nou și esențial care ar justifica o reexaminare a legalității acestei decizii.

246

În consecință, argumentația reclamantei având ca obiect contestarea cu titlu incident a deciziei din 1 iunie 2016 este inadmisibilă în măsura în care prin aceasta se urmărește repunerea în discuție a unui act rămas definitiv.

247

În al treilea rând, trebuie examinată temeinicia argumentației reclamantei referitoare la motivul deciziei atacate întemeiat pe absențele sale pretins nemotivate din 7 mai și din 16 iunie 2014.

248

În această privință, din motivul deciziei atacate care figurează la pagina 2 litera (b) din scrisoarea din 8 septembrie 2016 reiese că, la 7 și la 28 februarie 2014, precum și la 7 mai și la 16 iunie 2014, reclamanta a solicitat un concediu special din cauza bolii grave a unuia dintre copiii săi. Reiese de asemenea că AAIC a considerat că absențele din 7 mai și din 16 iunie 2014 erau nemotivate în măsura în care reclamanta nu a prezentat documentele justificative corespunzătoare în termenele stabilite.

249

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 60 din statut, care este aplicabil agenților contractuali în temeiul articolelor 16 și 91 din RAA, prevede următoarele:

„Cu excepția cazurilor de boală sau de accident, funcționarul nu poate absenta fără permisiunea prealabilă a superiorului său ierarhic. Fără a aduce atingere aplicării eventuale a măsurilor cu caracter disciplinar, orice absență nemotivată stabilită în mod corespunzător se scade din durata concediului anual al funcționarului în cauză. În cazul epuizării concediului, funcționarul în cauză pierde dreptul la remunerație pe perioada corespunzătoare.”

250

În plus, potrivit articolului 57 al doilea paragraf din statut, care este aplicabil agenților contractuali în temeiul articolelor 16 și 91 din RAA, agentul contractual poate beneficia de un concediu special la cerere și în mod excepțional, dispozițiile de acordare a acestor concedii fiind stabilite în anexa V la statut.

251

Astfel, articolul 6 din anexa V la statut prevede că, în afară de concediul anual, funcționarului i se poate acorda, la cerere, un concediu special de până la două zile pentru boala gravă a unui copil și de până la cinci zile pentru boala foarte gravă a unui copil atestată de un medic sau pentru spitalizarea unui copil în vârstă de cel mult 12 ani.

252

În speță, din motivele deciziei atacate reiese că constatarea absenței nemotivate a reclamantei din 7 mai și din 16 iunie 2014 rezultă numai din transmiterea cu întârziere de către reclamantă a certificatelor medicale referitoare la boala gravă a unuia dintre copiii săi.

253

Cu toate acestea, deși este adevărat că termenul stabilit în speță pentru o astfel de transmitere, precum și termenul în care reclamanta a comunicat în cele din urmă aceste documente justificative către OIL nu reies nici din motivarea deciziei atacate, nici din înscrisurile din dosar, reclamanta nu dovedește și nici măcar nu afirmă că a furnizat certificatele necesare pentru regularizarea situației sale administrative într‑un termen scurt în raport cu termenul care îi era acordat.

254

În plus, reclamanta nu menționează nici motivele care ar fi putut, în mod legitim, să explice această transmitere cu întârziere.

255

Or, nerespectarea, în special în mod repetat, a unui termen acordat unui funcționar sau unui agent temporar sau contractual pentru transmiterea documentelor justificative pentru absența de la serviciu poate caracteriza un comportament necorespunzător din partea funcționarului sau a agentului în cauză.

256

În aceste condiții, reclamanta nu a dovedit că AAIC a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când s‑a referit, în cadrul adoptării deciziei atacate, la o decizie anterioară prin care se constată absențele sale nemotivate din 7 mai și din 16 iunie 2014 ca urmare a transmiterii cu întârziere a documentelor susceptibile să justifice aceste absențe.

257

În consecință, prezenta critică trebuie respinsă, la fel și prezentul aspect în totalitate.

258

Prin intermediul prezentului aspect, reclamanta invocă opt critici. În primul rând, reclamanta arată că implicarea sa în grupurile de lucru în cursul anului 2014 a fost recunoscută în raportul său de evaluare aferent anului respectiv. În al doilea rând, aceasta susține că, în anul 2015, s‑a implicat pe deplin în atribuțiile sale de educatoare mobilă în cadrul CPE din Mamer și că a trimis tabelul de acțiuni educative uneia dintre colegele sale, la 22 aprilie 2015. În al treilea rând, ea arată că a organizat cursuri de yoga cu copiii, deși această activitate nu era un obiectiv care să îi fi fost atribuit în mod formal. În al patrulea rând, reclamanta contestă lipsa de proactivitate care îi este reproșată în ceea ce privește participarea sa la grupurile de lucru, printre altele la grupul de lucru „Gastronomie”. În al cincilea rând, aceasta precizează că, în ceea ce privește grupul de lucru „Sport”, ea era doar supleantă. În al șaselea rând, reclamanta contestă că a trimis superiorilor săi ierarhici ziarul de Crăciun 2015 în luna iulie 2016. În al șaptelea rând, reclamanta susține că planul de acțiuni pedagogice nu era în mod necesar formalizat și că nu era oportun ca ea să comunice un astfel de plan pentru începerea anului școlar din septembrie 2016, în condițiile în care intra în concediul pentru creșterea copilului. În al optulea rând, reclamanta arată că AAIC a considerat că ea nu a îndeplinit obiectivele stabilite pentru anul 2016 după numai două luni de activitate.

259

Comisia susține că reclamanta este decăzută din dreptul de a critica aprecierile care figurează în rapoartele de evaluare 2013, 2014 și 2015 și pe care se întemeiază decizia atacată, din moment ce nu a contestat aceste rapoarte în termenele prevăzute de statut. În plus, Comisia contestă afirmațiile reclamantei.

260

În primul rând, în ceea ce privește cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie, trebuie să ne raportăm la jurisprudența amintită la punctele 235 și 236 de mai sus.

261

În speță, trebuie amintit că motivarea deciziei atacate se referă la anumite aprecieri cuprinse în special în rapoartele de evaluare 2013, 2014 și 2015 cu privire la reclamantă.

262

În special, din dosar reiese că motivele care figurează la ultimul paragraf din pagina 1 din scrisoarea din 8 septembrie 2016 se referă la raportul de evaluare 2013. Reiese de asemenea că motivul privind dificultatea întâmpinată de reclamantă în a concilia viața sa personală și viața sa profesională și care figurează la al doilea paragraf din pagina 2 din aceeași scrisoare se referă la raportul de evaluare 2014. În sfârșit, motivele care figurează la pagina 3 literele (a)-(e) din aceeași scrisoare reiterează aprecierea calitativă privind eficiența reclamantei, care corespunde punctului 3.1 din raportul de evaluare 2015.

263

Or, prin argumentația sa dezvoltată în cadrul criticilor a doua‑a cincea din prezentul aspect, reclamanta urmărește să repună în discuție conținutul acestei aprecieri calitative și, prin urmare, al raportului de evaluare 2015.

264

Cu toate acestea, este cert că reclamanta a primit notificarea raportului de evaluare 2015 care o privea și că nu l‑a contestat în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, astfel încât atât raportul menționat, cât și aprecierile cuprinse în acesta au rămas definitive.

265

În plus, reclamanta nu a invocat existența unui element nou și esențial pentru a demonstra că nu era decăzută din dreptul de a contesta raportul de evaluare 2015.

266

În aceste condiții, reclamanta nu poate contesta raportul de evaluare 2015 în mod incident în cadrul prezentei acțiuni formulate împotriva deciziei atacate, în privința căreia acest raport a avut un rol pregătitor. Prin urmare, criticile a doua-a cincea din cadrul celui de al treilea aspect al celui de al patrulea motiv sunt inadmisibile în măsura în care urmăresc să repună în discuție un act rămas definitiv.

267

În schimb, prima, a șasea, a șaptea și a opta critică nu urmăresc să repună în discuție aprecieri care ar fi cuprinse în rapoartele de evaluare 2013, 2014 și 2015. Prin urmare, cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie trebuie respinsă în această măsură.

268

În al doilea rând, în ceea ce privește prima critică, reclamanta invocă aprecierile cuprinse în raportul de evaluare 2014 referitoare la implicarea sa în grupurile de lucru „Organizarea reuniunilor de informare pentru părinți” și „Gastronomie”.

269

Totuși, din rapoartele de evaluare 2013 și 2015, la care se referă decizia atacată, reiese că, în anul 2013, implicarea reclamantei în grupurile de lucru „Gastronomie” și „Organizarea reuniunilor de informare pentru părinți” era foarte limitată și că, în anul 2015, implicarea sa în grupurile de lucru „Ziarul CPE”, „Gastronomie” și „Sport” era insuficientă sau chiar inexistentă.

270

În plus, din motivele deciziei atacate care figurează la pagina 4 din scrisoarea din 8 septembrie 2016 reiese că raportul de evaluare 2015 stabilea printre altele ca obiectiv pentru reclamantă, pentru anul 2016, să facă dovada unei implicări mai mari în realizarea sarcinilor diferitelor grupuri de lucru ca persoană de contact sau supleantă prin ținerea unui tabel lunar în care să înregistreze comentariile sau problemele întâmpinate (factual și precis), prin propuneri sau prin stabilirea unei planificări pentru activități sportive în timpul vacanțelor școlare și prin întocmirea unui raport anual al grupului de lucru „Sport”. Reiese însă că nu s‑a constatat niciun semn de îmbunătățire a nivelului de performanță al reclamantei în raport cu acest obiectiv de care avea cunoștință începând cu 5 aprilie 2016.

271

Astfel, la pagina 4 litera (b) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC a considerat că, înainte de intrarea în concediul pentru creșterea copilului a reclamantei, la 15 iulie 2016, implicarea sa în sarcinile care reveneau diferitelor grupuri de lucru din care făcea parte era caracterizată prin aceeași lipsă de proactivitate. În special, AAIC i‑a reproșat reclamantei că nu a luat inițiativa de a crea tabelul lunar în care să înregistreze problemele întâmpinate în grupul „Gastronomie”, că nu s‑a implicat în mod activ în grupul de lucru „Sport” și că nu a furnizat bilanțurile anuale ale grupurilor „Gastronomie” și „Ziarul CPE” înainte de intrarea sa în concediul pentru creșterea copilului, în pofida unei solicitări în acest sens a șefei sale de unitate din data de 26 mai 2016.

272

Astfel, împrejurarea că reclamanta ar fi dat dovadă, în anul 2014, de implicarea ce i se solicita în cadrul grupurilor de lucru al căror membru era nu influențează constatarea care figurează la pagina 1, la pagina 3 litera (a) și la pagina 4 litera (b) din scrisoarea din 8 septembrie 2016. Această constatare privește lipsa de implicare a reclamantei în grupurile de lucru din care făcea parte în anii 2013 și 2015 și în perioada 5 aprilie-15 iulie 2016.

273

În consecință, reclamanta nu a dovedit că motivele deciziei atacate întemeiate pe lipsa ei de implicare în grupurile de lucru al căror membru era în anul 2013, în anul 2015 și într‑o parte a anului 2016 erau afectate de o eroare vădită de apreciere, astfel încât prezenta critică trebuie respinsă ca nefondată.

274

În al treilea rând, prin intermediul celei de a șasea critici, reclamanta susține că decizia atacată este afectată de o eroare de fapt, întrucât a trimis proiectul de ziar de Crăciun 2015 persoanelor însărcinate cu validarea acestui proiect la 22 ianuarie 2016, iar nu în luna iulie 2016. Ea precizează că o anomalie informatică este cauza întârzierii transmiterii e‑mailului său la care era atașat proiectul de ziar menționat și că întârzierea publicării acestuia este imputabilă unor doi dintre colegii săi și superiorului său ierarhic.

275

În această privință, din motivele deciziei atacate care figurează la pagina 4 din scrisoarea din 8 septembrie 2016 reiese că raportul de evaluare 2015 stabilea printre altele ca obiectiv pentru reclamantă, pentru anul 2016, să dea dovadă de o implicare mai mare în realizarea sarcinilor diferitelor grupuri de lucru ca persoană de contact sau supleantă prin redactarea și difuzarea a trei ziare ale CPE. Potrivit acestui motiv, nu s‑a constatat niciun semn de îmbunătățire a nivelului de performanță al reclamantei în raport cu acest obiectiv de care avea cunoștință începând cu 5 aprilie 2016.

276

În special, la pagina 4 litera (b) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC i‑a reproșat reclamantei că a trimis, la 18 iulie 2016, ziarul de Crăciun 2015, pe care superiorii săi ierarhici l‑au considerat ca nemaifiind relevant.

277

În această privință, primo, este necesar să se arate că reclamanta se referă la un e‑mail pe care l‑ar fi trimis la 22 ianuarie 2016 și a cărui copie a anexat‑o la cererea sa introductivă.

278

Totuși, astfel cum precizează Comisia, acest înscris nu prezintă un caracter probant suficient, având în vedere că, deși e‑mailul respectiv cuprinde mesajul „[v]ă trimit atașat proiectul nostru de ziar Ediție specială de Crăciun pentru imprimare” și mențiunea privind un înscris atașat intitulat „Le petit journal garderie NOEL.edition specialdocx”, în acesta se precizează de asemenea că ziarul „de Carnaval va urma cât mai curând posibil”, în condițiile în care această sărbătoare a avut loc, în acel an, în luna februarie.

279

Secundo, Comisia a prezentat un e‑mail care menționa data de 18 iulie 2016 ca dată de trimitere, care provenea de la reclamantă și era trimis acelorași destinatari, și care cuprindea exact același mesaj precum cel conținut în e‑mailul invocat de reclamantă.

280

Tertio, deși reclamanta susține că e‑mailul prin care ar fi trimis proiectul de ziar de Crăciun 2015 colegilor săi nu a ajuns la destinatarii săi din cauza unei anomalii informatice, ea nu prezintă niciun element de probă în susținerea acestei afirmații.

281

Quarto, reclamanta susține că publicarea ziarului de Crăciun 2015, după transmiterea sa la 22 ianuarie 2016, ar fi fost amânată din cauza a doi dintre colegii săi, iar ulterior din cauza responsabilului CPE din Kirchberg, Luxemburg, ceea ce ar explica faptul că ea a trimis de două ori proiectul de ziar de Crăciun 2015 superiorilor săi ierarhici.

282

Totuși, reclamanta nu prezintă niciun element de probă în susținerea afirmațiilor sale care, de altfel, sunt contrazise în parte de înscrisurile din dosar.

283

Astfel, trebuie să se sublinieze că numele unuia dintre cei doi colegi menționați la punctul 281 de mai sus nu apare nici în lista destinatarilor e‑mailului din data de 22 ianuarie 2016 invocat de reclamantă, nici în compunerea grupului de lucru „Ziarul CPE” prezentată de reclamantă.

284

În plus, deși reclamanta susține că proiectul de ziar de Crăciun 2015 trebuia validat de responsabilul CPE din Kirchberg, atât e‑mailul din data de 22 ianuarie 2016, pe care îl invocă, cât și cel din data de 18 iulie 2016, prezentat de Comisie, menționează această persoană doar în copia de informare a acestor e‑mailuri, în timp ce destinatarii acestora erau alte trei persoane despre care reclamanta pretinde că erau membri ai grupului de lucru „Ziarul CPE”.

285

Astfel, această împrejurare este de natură să confirme afirmațiile Comisiei potrivit cărora proiectul de ziar de Crăciun 2015 nu trebuia să fie validat de responsabilul CPE din Kirchberg, ci numai de ceilalți membri ai grupului de lucru „Ziarul CPE”.

286

În aceste condiții, reclamanta nu a prezentat elemente de probă care să îl poată infirma pe cel prezentat de Comisie, potrivit căruia ea a trimis membrilor grupului de lucru „Ziarul CPE” proiectul de ziar de Crăciun 2015, în vederea validării sale, abia la 18 iulie 2016.

287

În consecință, prezenta critică trebuie respinsă ca nefondată.

288

În al patrulea rând, prin intermediul celei de a șaptea critici, reclamanta susține că netransmiterea planului de acțiuni pedagogice care îi este reproșată pentru anul 2016 nu înseamnă că un astfel de plan nu exista, în condițiile în care, anterior, planul de acțiuni pedagogice nu fusese formalizat. În plus, aceasta apreciază că trebuie să se ridice problema necesității ca un agent care intră în concediul pentru creșterea copilului să pregătească un plan de acțiuni pedagogice pentru perioada în care acest agent va fi absent de la serviciu, în măsura în care un astfel de plan trebuie să fie adaptat copiilor aflați în îngrijire și personalizat.

289

În această privință, din motivele deciziei atacate care figurează la pagina 4 din scrisoarea din 8 septembrie 2016 reiese că prin raportul de evaluare 2015 s‑a atribuit reclamantei printre altele ca obiectiv, pentru anul 2016, să întocmească un tabel de acțiuni educative. La pagina 4 litera (a) din aceeași scrisoare, AAIC i‑a reproșat reclamantei că nu a furnizat tabelul menționat înainte de intrarea sa în concediul pentru creșterea copilului la 15 iulie 2016, în pofida, pe de o parte, a unei atenționări în acest sens din data de 26 mai 2016 și, pe de altă parte, a împrejurării că reclamanta beneficia de 112,5 ore flexibile pentru a realiza acest tabel, și anume echivalentul a paisprezece zile lucrătoare.

290

Or, afirmațiile reclamantei potrivit cărora, pe de o parte, întocmirea unui tabel de acțiuni educative nu corespundea, anterior, unei practici formalizate și, pe de altă parte, un astfel de tabel nu era nici necesar, nici oportun, în măsura în care ea prevăzuse să intre în concediul pentru creșterea copilului, nu pot repune în discuție în mod util caracterul obligatoriu al obiectivului de a întocmi tabelul menționat care îi era atribuit prin raportul de evaluare 2015 și despre care nu se contestă că era cunoscut de aceasta încă de la 5 aprilie 2016.

291

De altfel, dintr‑un e‑mail trimis reclamantei de șefa de unitate la 26 mai 2016 reiese că aceasta din urmă i‑a solicitat să pregătească tabelul de acțiuni educative în vederea pregătirii anului școlar 2016/2017, urmând un model care era atașat la e‑mailul menționat. Pe de altă parte, șefa de unitate i‑a amintit că această planificare trebuia să fie efectuată în fiecare an școlar, în conformitate cu o instrucțiune pusă în aplicare începând cu anul 2014. În sfârșit, acest tabel de acțiuni educative trebuia să servească drept bază de lucru persoanei care urma să preia, în luna septembrie 2016, grupa de copii atribuită reclamantei pentru anul școlar 2016/2017, până la întoarcerea sa din concediul pentru creșterea copilului.

292

Astfel, trebuie amintit că articolul 21 primul paragraf din statut, aplicabil prin analogie agenților contractuali în temeiul articolelor 11 și 81 din RAA, prevede că, „[i]ndiferent de poziția sa ierarhică, funcționarul are obligația de a acorda asistență și consiliere superiorilor săi; funcționarul este responsabil de executarea sarcinilor care îi sunt încredințate”.

293

În conformitate cu articolul 21a din statut, aplicabil de asemenea prin analogie agenților contractuali în temeiul articolelor 11 și 81 din RAA, un funcționar este autorizat să se sustragă de la obligația de supunere prevăzută la articolul 21 din statut numai în cazul în care ordinul care îi este adresat de autoritatea ierarhică superioară este în mod evident ilegal sau contrar normelor de securitate aplicabile.

294

Or, în speță, reclamanta nu dovedește și nici măcar nu afirmă că instrucțiunea care i‑a fost stabilită de a întocmi un tabel de acțiuni educative înainte de intrarea sa în concediul pentru creșterea copilului era în mod evident ilegală sau contrară normelor de securitate aplicabile.

295

În aceste condiții, AAIC a considerat, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că faptul că reclamanta nu a transmis superiorului său ierarhic, înainte de intrarea sa în concediul pentru creșterea copilului, tabelul de acțiuni educative pe care acesta din urmă i l‑a solicitat caracteriza un comportament necorespunzător din partea reclamantei și putea figura printre motivele deciziei atacate.

296

În consecință, prezenta critică trebuie respinsă ca nefondată.

297

În al cincilea și ultimul rând, prin intermediul celei de a opta critici, reclamanta susține în esență că AAIC nu putea, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, să evalueze realizarea obiectivelor stabilite pentru anul 2016 numai în două luni de prezență.

298

Totuși, astfel cum a statuat Curtea la punctul 28 din hotărârea pronunțată în recurs, din scrisoarea din 8 septembrie 2016 reiese în mod explicit că, în cadrul aprecierii sale generale privind modul în care reclamanta a luat în considerare aceste obiective, AAIC s‑a limitat să constate că nu a existat un semn de îmbunătățire a nivelului său de performanță în această privință.

299

Astfel, deși AAIC i‑a reproșat într‑adevăr reclamantei că nu a îndeplinit integral primul obiectiv care îi fusese atribuit prin raportul său de evaluare 2015, și anume întocmirea unui tabel de acțiuni educative, situația nu este aceeași în ceea ce privește celelalte două obiective care constau, pe de o parte, în a da dovadă de o implicare mai mare în realizarea sarcinilor diferitelor grupuri de lucru la care participa și, pe de altă parte, în planificarea cu suficient timp înainte a concediului său pentru creșterea copilului (a se vedea în acest sens hotărârea pronunțată în recurs, punctul 29).

300

Pe de altă parte, în ceea ce privește în special primul obiectiv referitor la întocmirea tabelului de acțiuni educative, cu privire la care nu se contestă că era cunoscut de reclamantă de la 5 aprilie 2016, aceasta nu demonstrează și nici măcar nu afirmă că nu ar fi avut timp pentru realizarea acestuia înainte de intrarea sa în concediul pentru creșterea copilului la 15 iulie 2016, deși decizia atacată precizează că ea dispunea în acest scop de timp disponibil echivalent cu paisprezece zile lucrătoare.

301

În aceste condiții, reclamanta nu a demonstrat că AAIC a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a constatat, la sfârșitul unei perioade de aproximativ trei luni, că ea nu a îndeplinit primul obiectiv care îi era atribuit prin raportul de evaluare 2015 și care privea întocmirea tabelului de acțiuni educative.

302

În consecință, prezenta critică trebuie respinsă ca nefondată, la fel și prezentul aspect în totalitate.

303

Prin intermediul prezentului aspect, reclamanta invocă în esență două critici. În primul rând, ea susține că nicio dispoziție de drept al Uniunii nu îi impunea să își anunțe colegii de muncă cu privire la participarea sa la reuniunile CCP și ale CLP la care era convocată. În al doilea rând, ea susține că și‑a informat întotdeauna în prealabil superiorii ierarhici cu privire la reuniunile la care urma să participe ca urmare a mandatului său de delegat al personalului, că aceștia din urmă dispuneau de calendarul reuniunilor CCP și ale CLP și că ea a fost convocată în ultimul moment pentru a participa la reuniunea CCP din 11 și din 12 decembrie 2014.

304

Comisia contestă afirmațiile reclamantei.

305

În această privință, trebuie să se sublinieze că constatarea globală a incompetenței profesionale pe care o efectuează AAIC în decizia atacată se întemeiază printre altele pe motivul potrivit căruia reclamanta nu lua întotdeauna în considerare interesul serviciului atunci când își planifica activitățile legate de mandatul său de reprezentantă a personalului.

306

În special, la pagina 2 litera (e) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC i‑a reproșat reclamantei că și‑a informat superiorii ierarhici cu privire la participarea sa, la 26 februarie 2014, la o reuniune legată de mandatul său sindical, abia cu o zi înainte, la ora 17.26.

307

În plus, la pagina 2 litera (f) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC i‑a reproșat reclamantei că nu și‑a informat colegii cu privire la participarea la o reuniune a CCP din 9 decembrie 2014.

308

În continuare, la pagina 2 litera (g) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC i‑a reproșat reclamantei, pe de o parte, că și‑a informat superiorii ierarhici cu privire la participarea sa, la 11 și la 12 decembrie 2014, la o sesiune plenară a CCP abia cu o zi înainte și, pe de altă parte, că nu și‑a informat colegii cu privire la aceasta.

309

În sfârșit, la pagina 5 litera (d) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC i‑a reproșat reclamantei că și‑a informat superiorii ierarhici și colegii cu privire la participarea la reuniunile CCP din 28 ianuarie și din 24 mai 2016 chiar în ziua acestor reuniuni.

310

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că reclamanta nu contestă trimiterea făcută de AAIC, la pagina 2 din scrisoarea din 8 septembrie 2016, la aprecierea cuprinsă în raportul de evaluare 2014, potrivit căreia ea nu a luat întotdeauna în considerare interesul serviciului la momentul planificării activităților sale sindicale, ci numai motivele deciziei atacate care figurează la pagina 2 literele (e)-(g) din scrisoarea din 8 septembrie 2016 și care nu reiau o apreciere cuprinsă în raportul de evaluare 2014.

311

În consecință, nu se poate considera că argumentația dezvoltată de reclamantă în cadrul prezentului aspect pune în discuție o apreciere cuprinsă în raportul de evaluare 2014, despre care Comisia pretinde că a rămas definitiv.

312

În primul rând, în ceea ce privește prima critică și astfel cum se arată la punctul 173 de mai sus, un funcționar sau un agent care beneficiază de o detașare ca urmare a unui mandat sindical sau a unui mandat de reprezentant al personalului trebuie, în conformitate cu articolul 60 din statut, să obțină permisiunea prealabilă a superiorului său ierarhic pentru a absenta de la serviciu și pentru a participa la reuniunile la care este convocat în temeiul mandatului menționat. Astfel, obligația privind permisiunea prealabilă prevăzută la articolul 60 din statut nu cunoaște o derogare decât în caz de boală sau de accident, iar nu în cazul participării la activități sindicale sau la reuniuni ale unui organism reprezentativ al personalului precum CLP sau CCP.

313

În acest cadru, astfel cum se arată la punctul 174 de mai sus, articolul 7 punctul 3.1 din Decizia C (2011) 3588 impunea reclamantei să își informeze superiorii ierarhici în timp util cu privire la convocările sale la reuniunile CLP și ale CCP, autoritatea ierarhică putând, dacă era cazul, să refuze participarea persoanei în cauză la aceste reuniuni printr‑o decizie scrisă și motivată.

314

Totuși, primo, trebuie să se arate că nici articolul 60 din statut, nici Decizia C (2011) 3588 nu impun unui agent învestit cu un mandat sindical sau cu un mandat de reprezentant al personalului să își informeze colegii cu privire la participarea sa la reuniunile legate de exercitarea mandatului său.

315

Secundo, contrar celor susținute de Comisie, din înscrisurile din dosar nu reiese că reclamanta a primit o instrucțiune oficială din partea superiorilor săi ierarhici care să îi impună să își anunțe colegii cu privire la absențele sale ca urmare a participării sale la reuniunile CLP și ale CCP.

316

Mai întâi, este adevărat că dintr‑un e‑mail trimis reclamantei de șefa sa de unitate la 6 septembrie 2011 rezultă că aceasta din urmă considera că cerințele speciale ale CPE și natura atribuțiilor reclamantei nu îi permiteau să participe sistematic la reuniunile legate de exercitarea mandatului său sindical. Prin acest e‑mail, reclamanta era autorizată să participe la reuniuni sindicale cu dubla condiție, pe de o parte, ca ea să se fi înțeles cu colega cu care asigura îngrijirea unei grupe de copii și, pe de altă parte, ca ea să fi anunțat cu privire la acest aspect secretariatul unității și administratoarea grădiniței.

317

Totuși, din înscrisurile din dosar nu reiese că această instrucțiune a fost reînnoită după anul școlar 2011/2012 și în special ulterior desemnării reclamantei ca membru al CLP și al CCP în cursul anului 2014.

318

În special, deși, dintr‑o notă a șefei de unitate a reclamantei din 7 februarie 2017, rezultă că punerea în aplicare a mandatului său sindical a făcut obiectul unui acord cu președintele sindicatului din care făcea parte reclamanta, nu reiese că acest acord, care a fost în vigoare între 16 iulie 2011 și 1 aprilie 2014, a fost reînnoit după această dată.

319

În continuare, din e‑mailul menționat la pagina 2 litera (f) din scrisoarea din 8 septembrie 2016 reiese că, prin acest e‑mail, o colegă a reclamantei i‑a comunicat responsabilei creșei CPE din Mamer surprinderea sa de a nu fi fost informată de reclamantă cu privire la absența sa în 9 decembrie 2014. Potrivit aceluiași e‑mail, ea o întreba pe această responsabilă dacă exista un protocol de colaborare între colegi.

320

În sfârșit, înscrisurile la care se referă Comisia nu susțin existența unei instrucțiuni oficiale adresate reclamantei pentru ca aceasta să își anunțe colegii cu privire la absențele sale ca urmare a participării sale la reuniunile CLP și ale CCP.

321

Astfel, cu privire la acest aspect, raportul de evaluare 2014 cuprinde numai o mențiune potrivit căreia reclamanta trebuia să țină seama în mod sistematic de organizarea serviciului atunci când intenționa să ia parte la activitățile sale sindicale și trebuia să evite să absenteze în luna septembrie.

322

De asemenea, e‑mailul pe care reclamanta l‑a trimis la 27 aprilie 2015 la cutia poștală funcțională a CPE din Mamer, punându‑i în copia de informare pe unii dintre colegii săi și prin care preciza, printre altele, absențele care urmau în luna următoare nu este suficient pentru a dovedi existența unei instrucțiuni oficiale care i‑ar fi fost adresată pentru ca aceasta să își anunțe în mod sistematic colegii cu privire la participarea sa la reuniunile CCP și ale CLP.

323

În plus, într‑o notă din 15 iulie 2016 la care se referă de asemenea Comisia, șefa de unitate a reclamantei considera că, deși aceasta, în calitatea sa de reprezentantă a personalului, dispunea de dreptul de a participa la o reuniune a CCP stabilită în luna decembrie 2014 fără permisiune prealabilă, informarea superiorilor săi ierarhici și a colegilor săi cu suficient timp înainte constituia o „bună practică”.

324

În aceste condiții, Comisia nu a dovedit că reclamanta a încălcat o instrucțiune oficială din partea superiorilor săi ierarhici potrivit căreia ar fi trebuit să își anunțe colegii cu privire la participarea sa la reuniunile CCP și ale CLP și, prin urmare, obligațiile de loialitate și de supunere care rezultă din articolele 11 și 21 din statut.

325

Din ceea ce precedă rezultă că reclamanta poate susține în mod întemeiat că AAIC a viciat decizia atacată printr‑o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că neinformarea prealabilă a colegilor săi cu privire la participarea sa la reuniunile din 9, din 11 și din 12 decembrie 2014 și din 28 ianuarie și din 24 mai 2016 caracteriza un comportament necorespunzător din partea sa.

326

În al doilea rând, în ceea ce privește a doua critică din cadrul prezentului aspect, primo, trebuie să se arate că faptul că superiorii ierarhici ai reclamantei dispuneau de calendarul reuniunilor CCP și ale CLP nu o exonera pe aceasta de obligația sa de a solicita permisiunea de a absenta în vederea participării la aceste reuniuni, în conformitate cu articolul 60 primul paragraf din statut.

327

Secundo, deși reclamanta susține că și‑a informat întotdeauna superiorii ierarhici înainte de reuniunile la care participa ca urmare a mandatului său de delegat al personalului, ea nu prezintă elemente de probă de natură să demonstreze că a solicitat, încă de la primirea convocărilor la reuniunile menționate în decizia atacată, permisiunea de a absenta, permițând superiorilor săi ierarhici să ia măsuri imediate pentru înlocuirea sa și să garanteze continuitatea serviciului.

328

În special, reclamanta nu dovedește și nici măcar nu afirmă că ar fi fost convocată tardiv la reuniunea sindicală din 26 februarie 2014.

329

Pe de altă parte, reiese din dosar că reuniunile CCP din 11 și din 12 decembrie 2014, precum și din 28 ianuarie și din 24 mai 2016 au avut loc la Bruxelles, astfel încât, ținând seama de timpul pe care îl implică, în funcție de mijloacele de transport, deplasarea între Luxemburg și Bruxelles, este puțin probabil ca reclamanta să fi fost anunțată abia cu o zi înainte sau chiar în ziua acestor reuniuni.

330

În aceste condiții, AAIC nu a viciat decizia atacată printr‑o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că neinformarea superiorilor ierarhici ai reclamantei cu privire la participarea sa la reuniunile din 26 februarie 2014, din 11 și din 12 decembrie 2014, precum și din 28 ianuarie și din 24 mai 2016 constituia un comportament necorespunzător din partea acesteia din urmă.

331

Prin intermediul prezentului aspect, reclamanta susține în esență că motivul deciziei atacate care figurează la pagina 3 litera (h) din scrisoarea din 8 septembrie 2016 este afectat de o eroare vădită de apreciere, în măsura în care munca cu jumătate de normă din motive medicale ar fi putut fi prelungită, reintegrarea sa în funcție cu normă întreagă era din proprie inițiativă, iar acest motiv nu exprimă în mod precis ceea ce i se reproșează.

332

Comisia contestă argumentele reclamantei.

333

În această privință, trebuie amintit că, la pagina 3 litera (h) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC a constatat că, după ce reclamanta și‑a exercitat atribuțiile cu jumătate de normă din motive de sănătate în perioada cuprinsă între 17 noiembrie și 23 decembrie 2014, serviciul medical i‑a recomandat să se întâlnească cu superiorii săi ierarhici în vederea organizării, în ianuarie 2015, a reintegrării sale în funcție cu normă întreagă. Aceasta a arătat de asemenea că reclamanta a luat legătura cu superiorii săi ierarhici abia la 22 decembrie 2014.

334

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că motivul care figurează la pagina 3 litera (h) din scrisoarea din 8 septembrie 2016 nu reproduce o apreciere care ar figura în raportul de evaluare 2014, despre care Comisia pretinde că a rămas definitiv.

335

În ceea ce privește temeinicia argumentației dezvoltate în cadrul prezentului aspect, în primul rând, din paragrafele al treilea‑al cincilea ale articolului 59 din statut, care este aplicabil prin analogie agenților contractuali în temeiul articolelor 16 și 91 din RAA, rezultă că funcționarul sau agentul temporar sau contractual aflat în concediu de boală poate fi oricând supus unui examen medical organizat de instituție, că, în cazul în care, în urma examenului medical, rezultă că funcționarul sau agentul în cauză este capabil să își exercite atribuțiile, absența acestuia se consideră nemotivată de la data examenului medical, cu excepția cazului în care funcționarul sau agentul în cauză consideră concluziile examenului medical organizat de autoritatea competentă ca fiind nejustificate din punct de vedere medical, caz în care funcționarul sau agentul în cauză sau un medic acționând în numele său poate înainta instituției, în termen de două zile, o cerere prin care să solicite examinarea cazului de către un medic independent.

336

În speță, din dosar reiese că reclamanta a fost autorizată să își exercite atribuțiile cu jumătate de normă din motive de sănătate începând cu 17 noiembrie 2014 și că, la 16 decembrie 2014, medicul însărcinat cu examenul medical a recomandat reluarea activității cu normă întreagă începând cu luna ianuarie 2015.

337

Totuși, nici din motivarea deciziei atacate, nici din înscrisurile din dosar nu reiese că, prin faptul că a luat legătura cu angajatorul său luni, 22 decembrie 2014, în vederea organizării modalităților de reintegrare cu normă întreagă în luna ianuarie 2015, reclamanta ar fi încălcat un termen prevăzut de o dispoziție a dreptului Uniunii sau o instrucțiune a superiorilor săi ierarhici.

338

În al doilea rând, deși este cert că, la data de 22 decembrie 2014, serviciul de grădiniță din cadrul CPE era închis ca urmare a perioadei concediilor de Crăciun, Comisia nu susține că administrația CPE nu asigura o permanență în această perioadă pentru a garanta continuitatea serviciului, astfel încât nu reiese din înscrisurile din dosar că modalitățile de reintegrare cu normă întreagă a reclamantei nu puteau fi stabilite între 22 decembrie 2014 și 5 ianuarie 2015.

339

În al treilea rând, nu rezultă nici că un termen de două săptămâni era insuficient pentru a organiza reintegrarea cu normă întreagă a reclamantei.

340

În consecință, reclamanta susține în mod întemeiat că, întrucât s‑a întemeiat pe motivul enunțat la pagina 3 litera (h) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC a viciat decizia atacată printr‑o eroare vădită de apreciere.

341

Prin intermediul prezentului aspect, reclamanta susține în esență că motivul care figurează la pagina 4 litera (f) din scrisoarea din 8 septembrie 2016 este afectat de o eroare vădită de apreciere, întrucât AAIC nu a luat în considerare primirea deosebit de ostilă în privința sa la sosirea sa la creșa CPE din Mamer de către unii dintre colegii săi.

342

În această privință, la pagina 4 litera (f) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC a constatat că colegii de muncă ai reclamantei au comunicat dificultățile pe care le întâmpinau în a colabora cu aceasta și că, în special, în luna aprilie 2015, responsabila CPE din Mamer i‑a adresat șefei de unitate a reclamantei un e‑mail în care arăta că, deși aceasta abia își începuse activitatea la creșa CPE din Mamer, exista deja un „conflict serios”, „lucrurile mergeau rău” și „toată atmosfera plăcută de dimineață dispăruse”.

343

În primul rând, din înscrisurile din dosar reiese că, în luna aprilie 2015, reclamanta a fost repartizată la creșa CPE din Mamer ca „educatoare mobilă”. Reiese de asemenea că, printr‑un e‑mail din 23 aprilie 2015 adresat șefei de unitate a reclamantei și intitulat „Conflict la grădiniță”, responsabila CPE din Mamer a precizat că, deși reclamanta abia își preluase funcția la creșa CPE din Mamer, exista deja un conflict serios, lucrurile mergeau rău, toată atmosfera plăcută de dimineață din grădiniță dispăruse, iar unul dintre colegii reclamantei plângea, în timp ce o alta țipa la telefon. În plus, se mai preciza că responsabila CPE din Mamer și una dintre colegele sale au făcut tot posibilul pentru a calma situația, că, în special, prima a petrecut mai mult de o oră cu reclamanta dimineața, în timp ce a doua a vorbit cu ceilalți colegi și că era extrem de urgent să se organizeze o reuniune cu toată lumea înainte ca aceștia „să se omoare între ei”.

344

Totuși, în lipsa unor indicații mai precise cu privire la cauza situației conflictuale descrise la pagina 4 litera (f) din scrisoarea din 8 septembrie 2016 și atestată de e‑mailul din 23 aprilie 2015 menționat la punctul 343 de mai sus, nu reiese nici din acest e‑mail, nici din celelalte înscrisuri din dosar că răspunderea pentru acest conflict era exclusiv sau în principal imputabilă reclamantei.

345

În al doilea rând, este necesar să se constate că înscrisurile la care se referă Comisia nu conțin elemente suficient de probante pentru a susține răspunderea principală a reclamantei în ceea ce privește originea conflictului din data de 23 aprilie 2015 de la creșa CPE din Mamer.

346

Astfel, conținutul e‑mailului unei colege a reclamantei din data de 9 decembrie 2014, redirecționat de responsabila CPE din Mamer în aceeași zi, nu aduce nicio clarificare cu privire la cauzele situației conflictuale din cadrul creșei CPE din Mamer din data de 23 aprilie 2015.

347

Același lucru este valabil în ceea ce privește schimbul de e‑mailuri din 25 iunie 2015 dintre șefa de unitate a reclamantei și responsabila CPE din Mamer, care menționează numai dificultățile cu care s‑a confruntat aceasta din urmă pentru a o înlocui pe reclamantă la 24 și la 25 iunie 2015, ca urmare a unei absențe anunțate abia în dimineața zilei de 24 iunie 2015.

348

De asemenea, declarațiile responsabilei și ale administratoarei CPE din Mamer, precum și ale șefei de unitate a reclamantei, toate din data de 18 decembrie 2018, indică, în termeni generali, că anumiți colegi le‑au raportat în mod direct și în mai multe rânduri dificultățile lor în a lucra în mod calm cu reclamanta, fără a menționa însă situația conflictuală din cadrul creșei CPE din Mamer din data de 23 aprilie 2015.

349

În sfârșit, deși Comisia se referă de asemenea la un e‑mail din 21 octombrie 2015 provenit de la un părinte al unui copil care s‑a aflat în îngrijirea reclamantei la „grădinița” CPE din Kirchberg în anul școlar 2014/2015, acest e‑mail nu furnizează nicio indicație cu privire la cauzele situației conflictuale din cadrul creșei CPE din Mamer din data de 23 aprilie 2015.

350

În consecință, reclamanta susține în mod întemeiat că, întrucât s‑a întemeiat pe motivul care figurează la pagina 4 litera (f) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, AAIC a viciat decizia atacată printr‑o eroare vădită de apreciere.

351

Prezentul aspect cuprinde cinci critici, întemeiate, prima, pe nerepetarea încălcărilor reproșate reclamantei de la un an la altul în rapoartele sale de evaluare, a doua, pe lipsa de obiectivitate a aprecierilor care figurează în raportul de evaluare 2015, a treia, pe vechimea faptelor reproșate pentru anii 2014 și 2015, a patra, pe inexistența unei abateri sau a unei neglijențe săvârșite de reclamantă cu ocazia îngrijirii copiilor care îi erau încredințați și, a cincea, pe neluarea în considerare de către Comisie a vechimii în serviciu a reclamantei și a faptului că nu s‑a pronunțat niciodată vreo mustrare sau vreun avertisment în privința sa.

352

În primul rând, trebuie să se stabilească, înainte de examinarea criticilor menționate la punctul 351 de mai sus și ținând seama de examinarea celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv de la punctele 73-350 de mai sus, dacă nelegalitățile constatate de Tribunal în cadrul examinării motivelor menționate implică anularea deciziei atacate sau dacă motivele pe care reclamanta nu le‑a contestat sau a căror nelegalitate nu a fost dovedită de aceasta sunt suficiente pentru a justifica în mod legal decizia menționată, independent de motivele cu privire la care Tribunalul a constatat că erau afectate de nelegalitate.

353

În această privință, primo, în ceea ce privește comportamentul reclamantei în anul 2013, aceasta nu a dovedit nelegalitatea motivelor deciziei atacate care figurează la pagina 1 din scrisoarea din 8 septembrie 2016 și potrivit cărora reclamanta, pe de o parte, s‑a implicat foarte puțin în grupurile de lucru „Gastronomie” și „Organizarea reuniunilor de informare pentru părinți” și, pe de altă parte, ar fi trebuit să își planifice activitățile legate de aceste grupuri de lucru în așa‑numitele ore „flexibile”, în care nu se ocupa de copii, unii părinți plângându‑se de absența reclamantei din sala de clasă atunci când veneau să își ia copiii.

354

Secundo, în ceea ce privește motivele deciziei atacate referitoare la comportamentul reclamantei în anul 2014, aceasta nu a demonstrat nici nelegalitatea aprecierilor cuprinse în raportul de evaluare 2014, care sunt reluate la pagina 2 din scrisoarea din 8 septembrie 2016 și care se referă, pe de o parte, la dificultatea pe care aceasta ar fi întâmpinat‑o în a concilia viața sa personală și viața sa profesională și, pe de altă parte, la neluarea în considerare a interesului serviciului atunci când planifica activitățile legate de mandatul său de reprezentantă a personalului.

355

De asemenea, reclamanta nu a demonstrat nelegalitatea următoarelor motive care figurează la pagina 2 literele (b)-(g) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, și anume: absențele sale nemotivate din 7 mai și din 16 iunie 2014; faptul că și‑a planificat absența din 2 mai 2014 și că a anunțat serviciul chiar în ziua acestei absențe; absența sa nemotivată din 18 iunie 2014; faptul că și‑a anunțat superiorii ierarhici cu privire la absența sa din 26 februarie 2014, pentru motivul participării sale la o reuniune sindicală, abia cu o zi înainte, la ora 17.26; împrejurările potrivit cărora, la 9 decembrie 2014, ea a modificat amenajarea unei săli fără acordul colegei cu care lucra și nu a readus această sală la amenajarea inițială și, respectiv, în sfârșit, faptul că și‑a anunțat superiorii ierarhici cu privire la absența sa din 11 și din 12 decembrie 2014, pentru motivul participării sale la o sesiune plenară a CCP, abia cu o zi înainte, la 11 decembrie 2014.

356

Tertio, în ceea ce privește comportamentul reclamantei în anul 2015, aceasta nu a contestat motivul deciziei atacate care figurează la pagina 3 din scrisoarea din 8 septembrie 2016 și potrivit căruia, în cadrul raportului de evaluare 2015, nivelul său global de performanță a fost evaluat ca fiind insuficient în anul 2015.

357

De asemenea, reclamanta nu a dovedit nelegalitatea următoarelor motive care figurează la pagina 3 literele (a)-(e) și (i) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, și anume: implicarea sa insuficientă sau inexistentă în grupurile de lucru din care făcea parte; lipsa de proactivitate a acesteia atunci când exercita atribuțiile de educatoare „mobilă”; neinformarea superiorilor săi ierarhici cu privire la punerea în aplicare a obiectivului de organizare a activităților de yoga; nerealizarea unui tabel de acțiuni educative; faptul că lipsa de continuitate în îngrijirea grupei de copii de care era responsabilă a dat naștere la două plângeri din partea a doi părinți și, respectiv, în sfârșit, necomunicarea din partea acesteia a unora dintre absențele sale din luna iunie 2015.

358

Quarto, în ceea ce privește comportamentul reclamantei în anul 2016, aceasta nu a dovedit nelegalitatea motivului deciziei atacate care figurează la pagina 4 din scrisoarea din 8 septembrie 2016 și potrivit căruia nu a existat niciun semn de îmbunătățire a nivelului său de performanță în raport cu cele trei obiective care îi fuseseră stabilite pentru anul 2016.

359

De asemenea, reclamanta nu a dovedit nelegalitatea motivelor deciziei atacate care figurează la pagina 4 literele (a) și (b) și la pagina 5 literele (d) și (e) din scrisoarea din 8 septembrie 2016, și anume: netransmiterea tabelului de acțiuni educative care îi fusese solicitat, înainte de intrarea sa în concediul pentru creșterea copilului la 15 iulie 2016; netransmiterea rapoartelor lunare cu privire la aspectele legate de alimentația colectivă în cadrul CPE, neimplicarea activă în grupul de lucru „Sport”, neredactarea bilanțurilor anuale ale grupurilor „Gastronomie” și „Ziarul CPE” înainte de intrarea sa în concediul pentru creșterea copilului și trimiterea, în luna iulie 2016, a proiectului de ziar de Crăciun 2015, pe care superiorii săi ierarhici l‑au considerat ca nemaifiind relevant; o comunicare deficitară față de superiorii săi ierarhici cu privire la absențele sale, în special cele din 28 ianuarie și din 24 mai 2016, și, respectiv, în sfârșit, absența sa nemotivată din 30 și din 31 mai 2016.

360

Astfel, decizia atacată cuprinde mai multe motive a căror nelegalitate nu este demonstrată și care sunt suficient de importante pentru a susține constatarea globală a incompetenței profesionale efectuată de AAIC, ținând seama în esență de lipsa de implicare a reclamantei în grupurile de lucru din care făcea parte în anii 2013, 2015 și 2016, de absențele sale nemotivate în anii 2014 și 2016, de lipsa unei informări adresate în timp util superiorilor săi ierarhici în ceea ce privește participarea sa la anumite reuniuni legate de mandatul său sindical sau de mandatul său de reprezentantă a personalului în anii 2014 și 2016 și de nerespectarea anumitor instrucțiuni stabilite de superiorii săi ierarhici în anii 2015 și 2016.

361

În aceste condiții, legalitatea constatării globale a incompetenței profesionale a reclamantei nu poate fi repusă în discuție de eroarea de drept care afectează motivul deciziei atacate care figurează la pagina 4 litera (c) din scrisoarea din 8 septembrie 2016 referitor la datele și la perioada solicitate de reclamantă pentru a beneficia de concediul pentru creșterea copilului și nici de erorile vădite de apreciere care afectează motivele deciziei atacate care figurează la pagina 2 literele (a), (f) și (g), precum și la pagina 3 litera (h), la pagina 4 litera (f) și la pagina 5 litera (d) din aceeași scrisoare și care se referă: la cererea precipitată a reclamantei, din motive familiale, prin care solicita retragerea autorizației de a‑și exercita atribuțiile cu normă redusă; la lipsa unei informări adresate colegilor reclamantei cu privire la participarea sa la o reuniune a CCP la 9 decembrie 2014; la lipsa unei informări adresate colegilor reclamantei cu privire la participarea sa la o reuniune a CCP din 11 și din 12 decembrie 2014; la cererea reclamantei prin care solicita organizarea modalităților de reintegrare a acesteia cu normă întreagă după munca cu jumătate de normă din motive medicale; la situația conflictuală de la creșa CPE din Mamer de la 23 aprilie 2015, și, respectiv, în sfârșit, la lipsa unei informări adresate colegilor reclamantei cu privire la participarea sa la reuniunile CCP din 28 ianuarie și din 24 mai 2016.

362

În consecință, din ceea ce precedă rezultă că nelegalitățile constatate de Tribunal în cadrul examinării celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv de la punctele 73-350 de mai sus nu sunt de natură să determine anularea deciziei atacate.

363

În al doilea rând, în ceea ce privește prima critică din cadrul prezentului aspect, reclamanta arată că, în măsura în care nu sunt abordate aceleași critici în rapoartele sale de evaluare de la un an la altul, AAIC nu îi putea reproșa persistența încălcărilor timp de mai mulți ani.

364

Mai întâi, trebuie amintit că, în lipsa aplicării, nici măcar prin analogie, a articolului 51 din statut în cazul agenților contractuali, nicio dispoziție din RAA nu impune AAIC, în cadrul adoptării unei decizii de reziliere a contractului unui agent contractual din motive de incompetență profesională, să se întemeieze exclusiv pe încălcări repetate care ar trebui să fie consemnate în rapoartele de evaluare a agentului în cauză.

365

Astfel, în speță, AAIC putea întemeia în mod legal decizia atacată nu numai pe comportamente ale reclamantei care au făcut obiectul anumitor aprecieri în rapoartele sale de evaluare 2013, 2014 și 2015, ci și pe comportamente care nu erau menționate în rapoartele respective.

366

În continuare, trebuie să se arate că anumite comportamente reproșate reclamantei de AAIC, indiferent dacă au condus sau nu la aprecieri în rapoartele sale de evaluare, reprezintă o repetare a acelorași încălcări între anii 2013 și 2016.

367

Acest lucru este valabil în special în ceea ce privește lipsa de implicare a reclamantei în grupurile de lucru din care făcea parte, în anii 2013, 2015 și 2016, absențele sale nemotivate în anii 2014 și 2016, neinformarea în timp util a superiorilor săi ierarhici cu privire la participarea sa la reuniuni legate de mandatul său sindical sau de mandatul său de reprezentantă a personalului, în anii 2014 și 2016, și nerespectarea anumitor instrucțiuni, în special instrucțiunea prin care i se impunea să întocmească un tabel de acțiuni educative, în anii 2015 și 2016.

368

În consecință, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat că decizia atacată este afectată de o eroare vădită de apreciere în lipsa unei repetări a acelorași încălcări de la un an la altul. Prin urmare, prezenta critică trebuie respinsă ca nefondată.

369

În al treilea rând, în ceea ce privește a doua critică din cadrul prezentului aspect, din cuprinsul punctului 266 de mai sus rezultă că reclamanta nu poate contesta raportul de evaluare 2015 în mod incident în cadrul prezentei acțiuni formulate împotriva deciziei atacate, în privința căreia acest raport a avut un rol pregătitor.

370

Or, este necesar să se constate că, prin intermediul prezentei critici, reclamanta urmărește să repună în discuție obiectivitatea raportului său de evaluare 2015, ținând seama de aprecierile efectuate de grupul ad‑hoc al persoanelor detașate și mandatate al Comisiei cu privire la exercitarea mandatului său de reprezentantă a personalului.

371

În consecință, prezenta critică trebuie respinsă ca inadmisibilă.

372

În al patrulea rând, în ceea ce privește a treia critică din cadrul prezentului aspect, întemeiată pe vechimea faptelor reproșate reclamantei pentru anii 2014 și 2015, din cuprinsul punctului 228 de mai sus și din jurisprudența citată la punctele 222 și 227 de mai sus rezultă că AAIC poate întemeia o decizie de concediere din motive de incompetență profesională a unui agent temporar sau contractual pe fapte constatate, precum în speță, în cursul celor trei ani care precedă adoptarea unei astfel de decizii.

373

În consecință, prezenta critică trebuie respinsă ca nefondată.

374

În al cincilea rând, în ceea ce privește a patra critică din cadrul prezentului aspect, reclamanta arată că decizia atacată nu se întemeiază pe o abatere sau pe o neglijență pe care ar fi putut să o săvârșească cu ocazia îngrijirii copiilor care îi erau încredințați.

375

Această critică se bazează pe premisa potrivit căreia rezilierea contractului unui agent contractual sau temporar din motive de incompetență profesională nu ar putea interveni decât în urma săvârșirii de către agentul în cauză a unei abateri sau a unei neglijențe în exercitarea atribuțiilor care îi sunt încredințate cu titlu principal.

376

Or, deși săvârșirea unei abateri sau a unei neglijențe în exercitarea atribuțiilor încredințate cu titlu principal unui agent temporar sau contractual poate conduce, dacă este cazul, la o sancțiune disciplinară, nu este mai puțin adevărat că, în lipsa unei astfel de abateri sau a unei astfel de neglijențe, AAIC poate rezilia contractul unui agent temporar sau contractual din motive de incompetență profesională atunci când, precum în speță, comportamentul general al agentului în cauză implică, prin caracterul său necorespunzător și timp de mai mulți ani consecutivi, repercusiuni negative asupra bunei funcționări a serviciului instituției care l‑a angajat.

377

În consecință, având în vedere caracterul eronat al premisei menționate la punctul 375 de mai sus, prezenta critică nu poate fi decât respinsă.

378

În al șaselea și ultimul rând, în ceea ce privește a cincea critică din cadrul prezentului aspect, reclamanta reproșează AAIC că nu a luat în considerare vechimea sa în serviciu și nici nepronunțarea unei mustrări sau a unui avertisment în privința sa.

379

Totuși, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 376 de mai sus, AAIC poate rezilia contractul unui agent temporar sau contractual din motive de incompetență profesională atunci când, precum în speță, comportamentul general al agentului în cauză implică, prin caracterul său necorespunzător și timp de mai mulți ani consecutivi, repercusiuni negative asupra bunei funcționări a serviciului instituției care l‑a angajat.

380

Astfel, simplele împrejurări că, pe de o parte, reclamanta avea o vechime în serviciu de șase ani înainte de manifestarea, în anul 2013, a unui comportament necorespunzător din partea sa și că, pe de altă parte, ea nu a făcut niciodată obiectul unei sancțiuni disciplinare nu sunt de natură să demonstreze caracterul vădit eronat al deciziei atacate, în condițiile în care nu se poate contesta că, în mod continuu între anii 2013 și 2016, prin comportamentul său necorespunzător, reclamanta a afectat negativ buna funcționare a CPE în care era repartizată.

381

În consecință, din tot ceea ce precedă rezultă că prezenta critică trebuie respinsă, la fel și prezentul aspect și al patrulea motiv în totalitate.

[omissis]

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea extinsă)

declară și hotărăște: