Proceduri nelegislative

Orice procedură de legiferare interinstituțională care nu este una legislativă, în sensul tratatelor Uniunii Europene (UE), este considerată a fi o procedură nelegislativă. Aceste proceduri primesc adesea acronimul „NLE” [non-legislative enactment (aprobare fără caracter legislativ)].

Pe lângă actele juridice adoptate în cadrul procedurilor legislative ordinare sau speciale, care sunt acte legislative, Comisia Europeană sau Consiliul Uniunii Europene adoptă numeroase acte nelegislative.

Multe dintre aceste acte nelegislative sunt acte delegate (articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE), prin care Comisia sau Consiliul a fost împuternicit(ă) să adopte acte juridice care completează sau modifică părți neesențiale ale actului legislativ. Actele legislative definesc obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata acestor delegări de competențe.

Există, de asemenea, acte de punere în aplicare (articolul 291 din TFUE) prin care, ca regulă generală, după consultarea unui comitet în care este reprezentat fiecare stat membru al UE, Comisia poate adopta condiții uniforme pentru punerea în aplicare a unui act legislativ.

Cu toate acestea, actele de punere în aplicare și actele delegate nu pot depăși cadrul stabilit în actul de bază.

Cu toate că actele delegate și actele de punere în aplicare reprezintă majoritatea procedurilor nelegislative, alte exemple includ:

• ratificarea anumitor acorduri internaționale negociate de UE în temeiul articolului 218 din TFUE;
• acte adoptate în cazurile de încălcare gravă a drepturilor fundamentale în temeiul articolului 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE);
• aderarea unor noi state membre în temeiul articolului 49 din TUE;
• dispoziții privind retragerea din UE în temeiul articolului 50 din TUE;
• directive adoptate prin procedura protocolului social în temeiul articolelor 154 și 155 din TFUE.