22.9.2009

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 228/116

---

Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European, Comitetul Regiunilor și Banca Centrală Europeană – UEM@10: succese și provocări după 10 ani de Uniune Economică și Monetară

COM(2008) 238 final – SEC(2008) 553

2009/C 228/23

La 7 mai 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic și Social European cu privire la

Secțiunea pentru uniunea economică și monetară și coeziune economică și socială, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, și-a adoptat avizul la 5 martie 2009. Raportor: dl BURANI.

În cea de-a 452-a sesiune plenară, care a avut loc la 24 și 25 martie 2009 (ședința din 24 martie 2009), Comitetul Economic și Social European a adoptat prezentul aviz cu 79 voturi pentru, 1 vot împotrivă și 17 abțineri.

1.   Rezumat și concluzii

1.1

Prin intermediul acestui aviz, CESE își exprimă câteva puncte de vedere privind comunicarea Comisiei, care prezintă succesele Uniunii Economice și Monetare (UEM) la zece ani de la lansare, scoțând în evidență provocările pe care la va aduce viitorul. Această comunicare a fost redactată înainte ca actuala criză să se manifeste din plin. Comitetul evită așadar, în măsura posibilului, să se lase influențat de evenimentele actuale, pentru a nu formula observații pe teme fără legătură cu textul Comisiei. Subiectul de actualitate este abordat în alte avize.

1.2

Așteptările inițiale nu s-au materializat nicidecum, optimismul care a caracterizat etapa lansării UEM fiind temperat de o conjunctură economică defavorabilă. Factorii obiectivi nu au avut prea mult de a face cu moneda unică. Opinia publică, nu întotdeauna bine informată, și influențată oarecum de neîncrederea persistentă față de Uniunea Europeană, a atribuit monedei euro vina fenomenelor de recesiune, care nu aveau de fapt nicio legătură cu chestiunile monetare.

1.3

Un succes indiscutabil al uniunii monetare a constat în stabilizarea așteptărilor pe termen lung referitoare la inflație la un nivel apropiat de definiția stabilității prețurilor, scăderea generală a ratei dobânzilor contribuind în plus la creșterea economică. Integrarea piețelor financiare a contribuit și ea la deplasarea către Europa a unei crize economice izbucnite în altă parte.

1.4

În ciuda faptului că euro este a doua monedă internațională, Eurogrupul și BCE nu joacă un rol instituțional în cadrul organizațiilor economice și financiare internaționale. Motivele sunt diverse, dar participarea la aceste organizații a unor state membre care aparțin zonei euro, ca și a altora, care nu intră în această zonă, nu este străină de această situație. O mai bună guvernanță economică ar putea fi, teoretic, obținută, cu condiția ca aceste două instituții să aibă un cuvânt de spus în cadrul organismelor internaționale.

1.5

Pe plan intern, provocările viitorului constau în special în rezolvarea deficiențelor înregistrate în ultimii zece ani, și anume diferențele dintre statele UEM în termeni de inflație și de costuri ale muncii, precum și integrarea încă incompletă a pieței bunurilor și serviciilor. Primul obiectiv ar trebui să facă parte dintr-o serie de programe naționale care, în conformitate cu Pactul de stabilitate și de creștere, să urmărească o convergență concertată între guverne și partenerii sociali. Cel de-al doilea ar trebui să facă obiectul unui studiu care să determine limitele naturale ale integrării, dincolo de care aceasta devine imposibilă sau prea costisitoare.

1.6

La nivel mondial, UEM se vede confruntată cu provocări politice și concurențiale pe care va trebui să le abordeze prin programe de politică bugetară internă, care să vizeze o mai bună integrare a reformelor structurale, prin consolidarea rolului internațional al euro și, în sfârșit, printr-o guvernanță economică eficientă. În ce privește această ultimă chestiune, trebuie să se atragă atenția asupra cheltuielilor publice, asupra competitivității și sistemelor sociale, trei sectoare în care intervenția uniformă este stânjenită de diversitatea situațiilor din statele membre.

1.7

În ceea ce privește guvernanța financiară, CESE și-ar dori o revizuire generală a politicilor care au guvernat până acum comportamentul piețelor: originile îndepărtate ale crizei financiare provocate de împrumuturile subprime, influențată la rândul ei de criza economică, se regăsesc în punerea în circulație a unor produse nesigure prin natura lor. Acesta a fost rezultatul unei concepții greșite asupra economiei de piață, care nu ar trebui abandonată, dar care, cu siguranță, are nevoie de norme care să o reglementeze.

2.   Introducere

2.1

În mai 2008, Comisia a publicat o comunicare în care întocmește un bilanț al primului deceniu de funcționare a Uniunii Economice și Monetare (UEM), expunând liniile generale ale unui program politic pentru cel de-al doilea deceniu (1). Documentul este publicat în numărul al doilea al revistei „European Economy” (2), fiind însoțit de un studiu analitic (de peste 300 de pagini) al problemelor abordate. CESE figurează printre destinatarii comunicării și mulțumește Comisiei că i-a oferit prilejul de a-și exprima punctul de vedere; Comitetul speră ca observațiile sale să fie considerate drept ceea ce sunt, și anume o încercare de a contribui constructiv la analiza în curs.

2.2

Pe de o parte, studiul analitic constituie un ajutor prețios pentru înțelegerea fenomenelor descrise în comunicare și oferă cheia de lectură a declarațiilor Comisiei; pe de altă parte, este vorba despre un document de analiză econometrică și financiară destinat unui cerc restrâns de specialiști. CESE a luat cunoștință de acest studiu și se referă la el în relație cu anumite chestiuni care trebuie aprofundate.

2.3

Formulând observații cu privire la anumite elemente ale comunicării, CESE respectă ordinea în care acestea sunt prezentate de Comisie și își exprimă speranța că observațiile sale își vor dovedi utilitatea și vor fi considerate o contribuție de valoare a partenerilor sociali pe care Comitetul îi reprezintă.

3.   Comunicarea: un pas istoric

3.1   Documentul începe cu afirmația că UEM „a transmis un semnal politic foarte puternic către cetățenii europeni și restul lumii, și anume că Europa era capabilă să adopte decizii cu un impact puternic…” și că „după zece ani de existență, euro se bucură de un succes răsunător”. Aceste afirmații par inoportune din punctul de vedere al comunicării: satisfacția sună convingător în încheierea unei demonstrații, dar este contraproductivă dacă se manifestă ca premiză. CESE este de acord, în esență, cu conținutul afirmațiilor, dar ar fi preferat ca acestea să figureze mai degrabă drept considerații finale, decât ca introducere.

3.2   Pentru a tempera tonul, Comisia observă că euro „nu s-a ridicat încă la înălțimea unora dintre așteptările inițiale” și citează cauze precum creșterea nesatisfăcătoare a productivității, globalizarea și lipsa resurselor naturale, schimbările climatice și îmbătrânirea populației, toate acestea fiind probleme care „vor adăuga constrângeri suplimentare asupra capacității de creștere a economiilor noastre”. La o primă lectură, aceste afirmații par să stabilească – chiar dacă nu aceasta este, desigur, intenția Comisiei – o legătură între evoluțiile socio-economice globale și neîndeplinirea obiectivele legate de euro.

3.2.1   În continuare (pagina 7), Comisia deplânge faptul că „moneda euro este adesea utilizată [de către cetățeni, n.n.] ca țap ispășitor pentru performanțele economice slabe, care sunt, în realitate, rezultatul unor politici inadecvate la nivel național”, stabilind astfel o distincție corectă între dezvoltarea economiei și evoluția euro. În apărarea euro, ar fi fost mai util să se explice că moneda unică suferă – ca și, într-o măsură mai mare sau mai mică, majoritatea celorlalte monede – de pe urma unei conjuncturi la nivel global, cu impact asupra politicilor monetare.

3.2.2   Politicile monetare și, în special, aceea a UEM, nu pot soluționa singure problemele piețelor globale și integrate, în care problemele uneia dintre acestea se transmit celorlalte prin efectul dominoului, în timp real. Prea multă vreme, piețele extraeuropene au funcționat pe baza unei interpretări prea liberale a economiei de piață, atât în domeniul economic, cât și în cel financiar. O piață liberă are nevoie de reguli care să stabilească limite de netrecut, respectiv de controale eficiente care să asigure respectarea acestora. Europa a îndeplinit în mare parte aceste două condiții, dar, din păcate, nu se poate spune același lucru despre alții.

4.   Principalele succese ale primilor zece ani

4.1   Comisia subliniază, pe bună dreptate, modul în care politica monetară a „stabilizat așteptările pe termen lung referitoare la inflație la un nivel apropiat de definiția stabilității prețurilor formulată de Banca Centrală Europeană” și recunoaște că inflația a crescut în ultimul timp, „în principal din cauza prețurilor ridicate la petrol și la produsele de bază”, dar prevede o „revenire la o inflație scăzută…odată cu dispariția acestor presiuni externe”, ceea ce s-a și întâmplat în ultima vreme. În ceea ce privește ratele dobânzilor, înăsprirea condițiilor de creditare pentru familii și întreprinderi poate fi atribuită turbulențelor de pe piețele financiare, dar și aici se preconizează „o revenire…la condiții mai normale de acordare a creditelor…chiar dacă prețurile la petrol și la produsele de bază ar putea continua să manifeste o tendință ascendentă…”.

4.1.1   Marea majoritate a observatorilor prevăd o criză de lungă durată și se abțin de la pronosticuri privind momentul redresării economice, în special pentru țările occidentale; instabilitatea scenei geopolitice mondiale reduce, din păcate, proiecțiile econometrice la nivelul unei confruntări de opinii. CESE dorește să atragă atenția, cu precădere, asupra unui anumit punct al comunicării: se condamnă faptul că inflația a înrăutățit condițiile de creditare pentru familii și întreprinderi; dar se trece cu vederea faptul că familiile nu sunt numai utilizatori ai creditului, ci și depunători, contribuind prin investițiile lor la creșterea economică și, în ultimă instanță, la finanțarea datoriei publice și a întreprinderilor.

4.1.2   Ratele de rentabilitate la economii, fie bancare, fie sub formă de investiții mobiliare, au crescut în mai mică măsură decât rata inflației: odată deduse din prelevările fiscale, acestea se traduc într-o puternică eroziune a puterii de cumpărare a veniturilor din capital, împreună cu pierderea de valoare a capitalului investit. Pierderile enorme suferite de burse au determinat familiile să caute investiții mai sigure în tradiționalele depozite de economii, în pofida profiturilor mici și a eroziunii capitalului.

4.2   CESE este de acord cu Comisia atunci când aceasta subliniază avantajele aduse de moneda euro: Pactul de stabilitate și de creștere reînnoit în 2005 a determinat statele membre să adopte politici fiscale care să servească obiectivului de stabilitate macroeconomică a UEM, acționând în favoarea integrării economice și a piețelor și ca un „catalizator pentru integrarea pieței financiare”. Această integrare, care „a îmbunătățit rezistența zonei euro la evoluțiile externe adverse”, merită totuși câteva observații.

4.2.1   Este adevărat că UEM a permis construirea unei piețe financiare integrate puternice, cu siguranță mai capabilă să reziste la evenimentele externe nefavorabile decât o serie de piețe naționale distincte, însă trebuie să se ia în considerare faptul că integrarea internă a UEM vine în completarea unei strânse interconexiuni cu piețele mondiale. Comisia observă că „zona euro pare din nou protejată de efectele cele mai perturbatoare ale turbulențelor financiare mondiale actuale”, dar aceste turbulențe, în principal cele legate de împrumuturile subprime, au fost importate de pe piețe externe și provocate de situații de care UEM era străină.

4.2.2   Acestea fiind spuse, apare o problemă pe care Comisia o ridică în continuare în comunicarea sa, și anume influența externă a Eurogrupului, nu numai asupra guvernanței economice, ci și în cadrul instituțiilor de reglementare a piețelor financiare. Criza subprime a fost declanșată de tehnici de creditare necorespunzătoare și de sisteme de securitizare îndoielnice, în parte străine practicii europene: pare așadar legitim să ne întrebăm dacă daunele nu ar fi putut fi evitate sau atenuate printr-o prezență instituțională a Eurogrupului (și a BCE) în cadrul organizațiilor economice și financiare mondiale.

4.2.3   Intervențiile publice de sprijin și falimentele marilor grupuri financiare americane cu filiale europene, care ridică probleme delicate de concurență și de control, contribuie la întărirea acestei convingeri. De altfel, nu numai CESE este de această părere: Comisia însăși deplânge absența unei „voci puternice în forurile internaționale”, dar nu spune, și cu atât mai puțin comentează, cât de mult – sau cât de puțin – a întreprins Consiliul pentru a da Europei, în practică, o asemenea „voce puternică”.

4.3   În ceea ce privește „avantajele semnificative aduse țărilor membre angajate în procesul de recuperare”, nu mai este cazul să se insiste asupra acestei chestiuni, deoarece Comisia a dezbătut-o într-o comunicare anterioară (3), pe care Comitetul a comentat-o într-unul dintre avizele sale (4).

4.4   Euro „s-a impus ca o a doua monedă internațională” și reprezintă un sfert din rezervele mondiale; împrumuturile bancare ale băncilor din zona euro în favoarea beneficiarilor externi constituie 36 % din total, față de 45 %, în dolari SUA. Nu este suficient, totuși, să ne mulțumim cu aceste succese: trebuie ca valoarea euro care, conform tuturor previziunilor, urmează să crească, să se traducă în rezultate și beneficii concrete, în primul rând în relație cu cotațiile petrolului. Dependența de această sursă de energie reprezintă una dintre piedicile care grevează economiile țărilor din zona euro, având un impact deosebit de puternic asupra unora dintre acestea. Fluctuațiile prețurilor nu se datorează numai politicilor monopoliste ale țărilor producătoare, ele depinzând și de speculații și de fluctuațiile dolarului, care nu mai oferă garanția stabilității. Ar fi cazul să se inițieze un proces de reflecție asupra unei strategii de cotare a petrolului în euro, cel puțin în tranzacțiile cu țările UEM. Trebuie totuși recunoscut că această mișcare nu este lipsită de inconveniente și că trebuie evaluată cu prudență. În orice caz, posibilitatea de reușită nu ar depinde doar de poziția euro, ci și de puterea de negociere a Europei, în ansamblul său.

4.5   Comisia insistă așadar asupra guvernanței economice, care a devenit posibilă în prezent datorită acțiunii Eurogrupului, și a cărei eficacitate este sporită de președinția permanentă. Guvernanța internă în privința monedei euro nu ajunge totuși pentru a-i asigura acesteia stabilitate și prestigiu: considerațiile anterioare scot în evidență necesitatea unei „guvernanțe externe”, care va fi posibilă (a se vedea punctele 4.2.2 și 4.4 de mai sus) numai dacă Eurogrupul și BCE vor avea un rol instituțional în organizațiile internaționale, în special în cadrul Fondului Monetar Internațional. Este inadmisibil ca autoritățile ce reprezintă în ansamblu moneda unică să fie excluse de la dreptul de vot.

5.   Provocările cu care UEM trebuie încă să se confrunte

5.1   Economia din zona UEM se află într-o fază de recesiune, ca și cea americană și cele ale altor țări europene, din afara zonei. În aceeași situație se găsesc toate țările occidentale și ar fi o greșeală ca aceasta să fie pusă pe seama unei influențe, directe sau indirecte, a euro. Dintr-o analiză mai detaliată rezultă însă că există „diferențe semnificative și persistente între țări în ceea ce privește inflația și costurile salariale unitare”. Pentru a le explica, Comisia evocă motive deja bine-cunoscute: lipsa de adaptabilitate a prețurilor și a salariilor, realizările insuficiente în materie de reforme structurale, integrarea redusă a piețelor și dezvoltarea insuficientă a furnizării de servicii transfrontaliere.

5.1.1   CESE consideră că posibilitățile de intervenție din fiecare dintre zonele menționate depind în mare măsură de statele membre și de partenerii lor sociali. În același timp, adresează Comisiei invitația de a demara un studiu asupra măsurii în care va fi posibil, în final, să se realizeze integrarea piețelor de bunuri și de servicii, atât în zona euro, cât și la nivelul întregii Comunități. Dincolo de afirmațiile de principiu, există o limită naturală a integrării, care nu va putea fi niciodată depășită: în pofida necesarei armonizări și înlăturării obstacolelor de tip concurențial și legislativ, vor exista întotdeauna diferențe imposibil de înlăturat, care țin de contextul social, de fiscalitate, de piața forței de muncă și de limbă.

5.1.2   Studiul sus-menționat ar trebui să urmărească orientarea muncii Comisiei și a statelor membre spre definirea unei politici inspirate din evaluarea constantă a costurilor/beneficiilor armonizării: realizarea pieței interne și competitivitatea nu pot fi singurul obiectiv. Trebuie să se țină seama de consecințele sociale și economice din diferitele țări și de capacitatea acestora de adaptare.

5.2   În afara inflației, celelalte componente care contribuie la creșterea insuficientă a economiei sunt doar indirect influențate de politica monetară , Eurogrupul neavând, oricum, nicio putere de intervenție asupra lor. Ar fi așadar nedrept, în opinia CESE, să se atribuie monedei euro cauzele unei situații economice comune statelor din zona euro și celor din afara ei: de altfel, în niciunul dintre acestea din urmă opinia publică nu a învinuit moneda națională, așa cum procedează în cazul monedei unice o importantă parte a opiniei publice din zona euro.

5.3   O notă de îngrijorare, într-un cadru în general pozitiv și optimist, se regăsește într-o frază a Comisiei (5): „dincolo de îndeplinirea obiectivelor inițiale, programul politic al UEM pentru următorii zece ani va fi dominat de apariția unor noi provocări la nivel internațional, care vor amplifica punctele slabe ale UEM, descrise mai sus”. S-ar părea că, în loc de „punctele slabe ale UEM”, trebuie să se vorbească despre provocări în ceea ce privește competitivitatea statelor din zona euro: înlocuirea sectoarelor aflate în declin, cercetare, inovare, capital uman, la care se adaugă creșterea prețurilor la produsele alimentare, energie și la anumite materii prime, pe fondul schimbărilor climatice, al îmbătrânirii populației și al imigrării. Așadar, problema este, în primul rând, de natură economică și socială.

5.3.1   Toate aceste aspecte se manifestă, pentru a utiliza termenii Comisiei, ca niște „provocări politice deosebit de dificile pentru zona euro”. Cu toate că este de acord cu analiza Comisiei, CESE observă că această afirmație poate fi interpretată în sensul că problemele citate mai sus grevează și asupra politicilor UEM, dar că acestea trebuie soluționate la nivel comunitar, mai degrabă decât la nivelul Eurogrupului. Cu alte cuvinte, trebuie promovate politici cu caracter „european”, în timp ce misiunea Eurogrupului trebuie să se limiteze la intervenții directe (și coordonate), numai cu privire la problemele monetare legate de euro.

6.   Un program politic pentru următorii zece ani

6.1   Documentul Comisiei prezintă programul, afirmând că „primii zece ani de existență a UEM au fost, în general, încununați de succes, însă experiența arată că există, totuși, câteva puncte slabe care trebuie ameliorate”. În afară de garantarea consolidării stabilității macroeconomice, va fi nevoie de „sporirea potențialului de creștere” și a bunăstării cetățenilor, de protejarea intereselor zonei euro în cadrul economiei mondiale și de asigurarea unei „adaptări treptate” a noilor membri ai UEM.

6.2   Pentru a atinge aceste obiective, Comisia propune un program bazat pe trei elemente:

—	un program de politică internă: printre altele, o coordonare și o supraveghere sporite ale politicilor bugetare și o mai bună integrare a reformelor structurale în coordonarea politicii globale din cadrul UEM;

—	un program de politică externă: întărirea rolului euro în guvernanța economică mondială;

—	o guvernanță economică, necesară pentru implementarea celor două programe sus-menționate.

6.3   În materie de politică internă, nu se evocă principii cu adevărat noi, însă se reiterează îndrumări de bună guvernanță, de mai multe ori enunțate în trecut, precum sustenabilitatea finanțelor publice și îmbunătățirea acestora în termeni de utilizare rațională a cheltuielilor și a fiscalității, orientându-le spre activități care favorizează creșterea și competitivitatea. În afară de aceasta, se evocă „nevoia de a extinde supravegherea, pentru a corecta dezechilibrele macroeconomice”, precum și creșterea deficitelor de cont curent și diferențele de rată a inflației. Comisia subliniază că integrarea, în special a piețelor financiare, a promovat consolidarea UEM, dar că aceasta poate duce totodată la accentuarea divergențelor dintre țările participante, în cazul în care nu este însoțită de politici adecvate.

6.3.1   CESE nu poate decât să fie de acord cu această analiză, dar atrage atenția asupra importanței unei evaluări prudente a realității, cu alte cuvinte, asupra necesității de a se ține seama de dificultatea de a împăca enunțarea principiilor cu posibilitatea transpunerii lor în practică.

6.3.2   Cheltuielile publice constituie unul din elementele cruciale: Comisia recomandă să se prevadă „reguli bine concepute care permit stabilizatorilor automați să funcționeze în limitele Pactului de stabilitate și de creștere, egalizând în același timp compoziția cheltuielilor publice cu necesitățile structurale și conjuncturale ale economiei”. Recomandarea aceasta este greu de pus în practică în perioade caracterizate de o turbulență a cărei durată nu poate fi prevăzută în momentul de față. Impulsurile inflaționiste s-au repercutat puternic asupra distribuției veniturilor, asupra salariilor și a investițiilor și, în final, asupra competitivității și a sistemelor sociale, dar într-o măsură cu totul diferită de la un membru al UEM la altul. Într-adevăr, structura deficitului primar variază de la un stat la altul, balanța comercială este tot mai influențată de ponderea – mai mare sau mai mică – a facturii la energie, iar sistemele de pensii prezintă diferențe structurale semnificative, greu de corectat chiar în condiții de normalitate și, cu atât mai mult, în situații de excepție.

6.3.3   Așa stând lucrurile, convergența așteptată ar trebui considerată un obiectiv pe termen mediu sau lung; CESE este de acord cu „nevoia evidentă de a extinde supravegherea pentru a corecta dezechilibrele macroeconomice” pe baza instrumentelor existente, dar atrage atenția asupra pericolului pe care îl prezintă o încredere exagerată în eficiența lor pe termen scurt.

6.3.4   În ceea ce privește statele candidate la aderarea la zona euro, Comisia își propune să exercite o supraveghere mai amplă a dezvoltării lor economice, în special în cazul acelora care participă la mecanismul de schimb valutar (ERM II): nici aici nu este vorba despre inovare, ci, pur și simplu, de creșterea eficienței mecanismelor existente. Un lucru trebuie să fie clar: odată ce criteriile de admitere în UEM au fost îndeplinite, aderarea unui stat nu mai este o opțiune, ci este impusă de tratatul de aderare. Criza actuală ar putea întârzia însă, pentru o vreme, îndeplinirea criteriilor; obiectivul prioritar, acela de a da Europei o monedă unică, ar putea încuraja o oarecare flexibilitate în evaluarea sau actualizarea acestora.

6.3.5   În materie de integrare a piețelor de produse, de servicii și de forță de muncă, Comisia observă persistența barierelor de reglementare și a progreselor care diferă de la un stat la altul. Aceste aspecte nu sunt însă specifice zonei UEM, fiind așadar considerate ca parte a unei perspective mai extinse asupra Uniunii, în ansamblul său. Așa cum s-a arătat deja la punctul 5.1.1, există limite naturale ale integrării, precum și alte limite, impuse de caracteristicile economice sau sociale ale diferitelor state, și care trebuie analizate de la caz la caz și, dacă este nevoie, respectate.

6.3.6   În ceea ce privește piețele financiare, se afirmă că „zona euro poate beneficia de avantaje comparativ mai mari din promovarea integrării financiare a UE” și că „sunt necesare eforturi suplimentare în vederea consolidării eficienței și gradului de lichiditate ale piețelor financiare din zona euro”. CESE observă că politica BCE în acest domeniu este exemplară și dă semne clare că va putea rezista – așa cum a rezistat și până acum – chiar unor crize extrem de puternice. Contaminarea provocată de criza americană ar fi putut avea consecințe mult mai grave, dacă la limitarea acestora nu ar fi contribuit o politică bazată pe apărarea solidității și a lichidităților piețelor. Cât privește structurile de control, care se pare că nu au prevăzut și cu atât mai puțin au împiedicat prăbușirea a diferite instituții importante, CESE se abține pentru moment de la formularea unor judecăți, în așteptarea unor informații mai detaliate, pe care piața și opinia publică au tot dreptul să le ceară.

6.3.6.1   Reamintind cele afirmate la punctul precedent, CESE observă în această privință că criza americană a luat naștere pe o piață deficitară în privința regulilor și controalelor. Rezultatul paradoxal este că însăși economia liberală prin definiție a trebuit să recurgă la ajutorul autorităților publice pentru a face față dezastrului, prin subvenții de stat și injecții foarte mari de lichiditate. O pierdere pentru economie, pentru bugetul statului și pentru cetățenii SUA, dar mai ales pentru credibilitatea unui sistem.

6.4   În materie de politică externă, Comisia anunță un program potrivit căruia zona euro trebuie să dobândească un rol mai important pe plan internațional, prin elaborarea unei strategii „la înălțimea statutului internațional al monedei sale”. În afară de aceasta, reiterează dorința, deja exprimată în repetate rânduri în trecut, ca zona euro „să aibă o singură voce” în toate forurile monetare internaționale. CESE își reafirmă întregul sprijin pentru program, deoarece absența autorităților care guvernează euro din instituțiile monetare mondiale constituie o anomalie inadmisibilă, atât pe plan operațional, cât și, mai ales, pe plan politic.

6.4.1   Comisia semnalează o rezistență din partea „altor state”, care consideră UE și zona euro „supra-reprezentate în organizațiile internaționale (atât în ceea ce privește numărul de reprezentanți, cât și drepturile de vot)”: din informațiile disponibile, insuficiente și greu de obținut, se pare că, într-adevăr, această rezistență există și că presiunile în favoarea unei reprezentări mai importante, din partea statelor UE fie membre, fie nemembre ale UEM, nu sunt nici convingătoare, nici coordonate. Eurogrupul trebuie să se facă mai bine auzit, în primul rând în cadrul Consiliului.

6.4.2   Pentru a atenua rezistența statelor care nu sunt membre ale UE, CESE subliniază faptul că statele UEM ar putea face un pas cu puternică semnificație simbolică, renunțând nu la numărul de reprezentanți, ci la dreptul de vot individual. Dat fiind că euro, ca monedă, este guvernat de o singură autoritate, este logic ca doar acesteia să i se acorde drept de vot. Și sub acest aspect, partenerii sociali au dreptul de a fi informați; reticența se datorează, cu siguranță, unor probleme politice delicate, dar tăcerea și lipsa de transparență nu încurajează acceptarea Europei, și cu atât mai puțin, pe cea a euro.

6.5   Documentul Comisiei se încheie cu un capitol care este, poate, cel mai bogat în conținut și implicații: guvernanța UEM. Se vorbește despre „o implicare fermă al tuturor statelor membre ale UE în cadrul Consiliului Ecofin” în materie de politică economică, de „o integrare mai completă a chestiunilor legate de UEM” și de o „abordare mai coerentă” în sectoarele de competența Ecofin: politică macroeconomică, piețe financiare și fiscalitate.

6.5.1   Această abordare nu ar avea nevoie să fie comentată, ci doar aprobată; CESE observă totuși că, în deciziile Consiliului Ecofin, se face foarte rar referire la UEM, ca parte interesată direct sau indirect în decizii. Politica economică are un raport de interdependență cu politica monetară: în UE, euro nu este singura monedă, dar este cea mai importantă, nu numai pentru că reprezintă un grup important de state, ci și din cauza perspectivelor de aderare a altor state membre.

6.5.2   Rolul Comisiei în guvernanța UEM este fundamental, nu numai ca sprijin, pentru a-i asigura funcționarea corectă, ci și pentru funcțiile sale de supraveghere bugetară și macroeconomică. Comisia își propune să desfășoare o activitate consolidată și mai eficace și, totodată, se va strădui să joace un rol mai activ în forurile internaționale. Aceste funcții vor deveni mai extinse și mai eficace odată cu noul Tratat, care permite Comisiei să „adopte măsuri” privind statele membre ale UEM în materie de disciplină bugetară și de orientări de politică economică, atribuindu-i totodată sarcini de control și de supraveghere. În afară de aceasta, noul tratat stabilește, la articolul 121, că Comisia are puterea de a trimite „avertismente” statelor membre care se abat de la orientările generale stabilite.

6.5.3   CESE salută angajamentul Comisiei și speră ca, datorită noului tratat, aceasta să își poată îndeplini funcțiile, atât pe cele tradiționale, cât și pe cele noi, cu maximă eficiență și bucurându-se de un prestigiu meritat. Speră însă, în special, ca toate autoritățile economice și monetare să tragă învățăminte din criza americană a împrumuturilor subprime și să treacă la o revizuire în profunzime a politicilor care au inspirat până în prezent comportamentul piețelor financiare.

6.5.4   Evenimentele din America au declanșat o criză sistemică în toată lumea. Europa a resimțit-o acut până în prezent și nu se pot exclude șocuri ulterioare. De mare utilitate ar fi, în examinarea crizei, îmbinarea abordării macroeconomice cu o analiză istorică efectuată din perspectivă microeconomică, o astfel de abordare dublă fiind capabilă să scoată la iveală motivele profunde ale fenomenului, care se pregătea de mai mult timp.

6.5.5   Dintotdeauna, în SUA, creditul ipotecar se acordă la nivelul a 100 % din valoarea imobilului, valoare care crește considerabil odată cu cheltuielile conexe. În Europa în schimb, până acum câteva decenii, majoritatea statelor se conformau criteriilor impuse de prudență și, în anumite cazuri, de legile bancare: creditul era acordat pentru o valoare maximă de 70-80 %. Motivul era evident: o posibilă scădere a prețurilor pieței imobiliare ar fi redus valoarea garanțiilor.

6.5.6   Sub presiunea liberalizării piețelor și, mai ales, a concurenței dezlănțuite de integrarea lor, „regula de 70 %” a fost abandonată și în Europa, fără a provoca însă probleme majore până în prezent. Rămâne totuși certitudinea că „regula de 100 %” este nesănătoasă din punct de vedere prudențial și al eticii pieței. Sistemul de „creditare facilă” încurajează pe oricine să achiziționeze un imobil: dacă apoi se profilează o criză, plățile debitorilor „slabi” încetează și astfel se creează o situație de supraîndatorare generală. În ceea ce îl privește pe finanțator, acesta ajunge în posesia unui bun ipotecat a cărui valoare de cele mai multe ori nu acoperă împrumutul acordat și, astfel, hotărăște să vândă; or, scoaterea la vânzare a bunului în cauză accentuează tendința de scădere a pieței.

6.5.7   Interacțiunea crizei economice cu criza pieței imobiliare este evidentă: atunci când tehnica de securitizare a „pachetelor” și a subprimelor devine o practică generalizată, aceasta se transmite întregii piețe financiare, generând o criză intersistemică de proporții, fără precedent. Și există teama, întemeiată, că problema nu se oprește aici: nivelul crescut de îndatorare a familiilor cu credite de consum și carduri de credit lasă loc temerii că se va produce explozia unui alt „balon”, de proporții imprevizibile.

6.5.8   În Europa, puterea politică și autoritățile monetare s-au străduit să evite dezastre mai grave, acționând cu injecții de lichidități și achiziții de instituții financiare. Este vorba despre o situație de urgență, care implică ajutoare de stat și care, așadar, contrazice doctrina liberului schimb: fără reguli și cu puține controale.

6.5.9   În prezent, nu numai că trebuie să se facă față situației de fapt, ci se impune și examinarea de urgență a motivelor ascunse ale crizei: sunt necesare reguli precise pentru acordarea de credite ipotecare și de carduri de credit, sisteme de supraveghere mai eficace, extinse chiar la întregul sector polimorf și prea puțin transparent al „non-băncilor”, o reexaminare a admisibilității pe piața mobiliară a unei cantități de produse prea puțin transparente, a căror natură și fiabilitate nu pot fi evaluate nici măcar de către experți. Nu este vorba de abandonarea economiei de piață, ci de introducerea unor reguli cărora aceasta va trebui să li se supună.

---

(1)  COM(2008) 238 final.

(2)  „European Economy” 2/2008, EMU@10, Successes and Challenges after 10 Years of Economic and Monetary Union, Direcția Generală Afaceri Economice și Financiare.

(3)  Cf. Comunicarea Comisiei intitulată „Economia UE: bilanțul anului 2006. Consolidarea zonei euro: principalele priorități politice”, COM(2006) 714 final.

(4)  Cf. Avizul CESE pe tema „Economia UE: bilanțul anului 2006. Consolidarea zonei euro: principalele priorități politice”, JO C 10 din 15.1.2008, p. 88.

(5)  COM(2008) 238 final „UEM@10: succese și provocări după 10 ani de Uniune Economică și Monetară”, capitolul „Provocările cu care trebuie să se confrunte în continuare UEM, amplificate de noile tendințe globale”, sfârșitul paragrafului al cincilea.

---