31.3.2009   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 77/148

1.1

În contextul globalizării din acest nou secol, relația între Europa și Africa, fructificând învățămintele trecutului, trebuie să evolueze considerabil, tinzând îndeosebi spre un parteneriat cu drepturi și îndatoriri egale. Într-adevăr, după decenii de cooperare și de ajutor pentru dezvoltare, sărăcia extremă din Africa se agravează și se adâncește: roadele unei creșteri economice lipsite de orientare și deficitare la nivelul locurilor de muncă nu sunt distribuite uniform, ceea ce adâncește inegalitățile; mai mult de 55 % din populația din Africa subsahariană trăiește cu mai puțin de 1 dolar pe zi; aproape 70 % din numărul total de locuri de muncă, din care mai mult de 57 % în agricultură, reprezintă muncă ilegală, de subzistență. Se conturează astfel tabloul unei lipse dramatice de locuri de muncă decente și productive.

1.2

Miza este importantă, mai ales în ceea ce privește dezvoltarea și stabilizarea continentului african, dar și securitatea continentului european și capacitatea sa de a construi o creștere susținută în mod durabil.

1.3

Acestea fiind spuse, lucrurile nemaiputând continua în acest fel, schimbarea fiind imperios necesară, Comitetul salută succesul summitului UE-Africa desfășurat la Lisabona, la 8 și 9 noiembrie 2007.

1.3.1

Salută în special abordarea, în manieră transversală, a problemei ocupării forței de muncă.

1.4

Într-adevăr, CESE consideră că dezvoltarea locurilor de muncă decente reprezintă fundamentul reducerii inegalităților și sărăciei, al integrării sociale, al construirii unor vieți demne, de care este nevoie pentru eliminarea extremismului și conflictelor și, implicit, pentru stabilitatea statelor.

1.5

1.5.1

Creșterea economică bazată îndeosebi pe exploatarea bogățiilor naturale nu reprezintă o sursă bogată de locuri de muncă. Ea trebuie să fie reorientată înspre produsele rezultate din prelucrarea primară sau înspre produsele finite. Investițiile trebuie să-și propună acest obiectiv, vizând sectoare cu mare valoare adăugată.

1.5.2

Sectorul privat capătă o importanță capitală și, prin el, și IMM-urile. Uniunea Europeană trebuie să facă din dezvoltarea IMM-urilor una dintre axele politicii sale de cooperare.

1.5.3

Creșterea actuală a prețurilor la materii prime este un element suplimentar care trebuie să facă din sectorul agricol prioritatea strategică a dezvoltării. Faptul că acesta ocupă o mare parte a teritoriului și a populației rurale trebuie să contribuie la satisfacerea nevoilor alimentare din resurse proprii, la dezvoltarea industriei de prelucrare și, prin aceasta, să stăvilească exodul rural.

Se recomandă conceperea unei politici agricole pe termen scurt, mediu și lung, având în vedere, în primul rând, deblocarea bugetului pentru punerea în aplicare a acesteia. Această politică trebuie să fie elaborată împreună cu organizațiile agricole.

1.5.4

Dezvoltarea resurselor umane este un factor indispensabil pentru orice strategie de dezvoltare. Este deci recomandată o analiză a necesarului de locuri de muncă, a pieței forței de muncă, efectuarea unor previziuni și anticiparea provocărilor majore pe care le implică procesul de adaptare a formării la locul de muncă.

1.5.5

Dacă integrarea economică regională și subregională a făcut progrese vizibile, potențialul comercial trebuie încă să fie exploatat. Sunt necesare, în special, coordonarea măsurilor de armonizare a procedurilor vamale, dezvoltarea infrastructurilor, garantarea liberei circulații a cetățenilor. Din acest punct de vedere, Comitetul regretă că, până în prezent, nu au fost încheiate negocierile regionale pentru Acordurile de parteneriat economic, printre obiectivele cărora se află integrarea regională.

1.5.6

Dialogul social trebuie să însoțească și să aducă îmbunătățiri oricărei politici de dezvoltare. Și aceasta, mai ales prin negocierea contractelor colective de muncă. Se recomandă, așadar, înființarea și dezvoltarea unor organizații patronale și sindicale puternice și independente.

1.5.7

Participarea actorilor nestatali nu poate fi disociată de dezvoltarea locurilor de muncă și trebuie să se situeze în centrul strategiei comune UE-Africa. În acest sens, ei trebuie implicați în elaborarea și punerea în practică a Planurilor indicative naționale și regionale.

1.5.8

De „buna guvernanță” depinde încrederea investitorilor. Din acest punct de vedere, aceasta este esențială pentru ocuparea forței de muncă. Trebuie luată în considerare pe ansamblu, mai ales în ceea ce privește drepturile omului și ale lucrătorilor, printre care se numără libertățile sindicale, normele de lucru și combaterea corupției. În privința celei din urmă, UE și statele membre trebuie să-și condiționeze ajutoarele financiare de posibilitatea de a urmări modul de utilizare a acestora.

2.1

Prin scrisoarea din 11 iulie 2007, comisarul european pentru dezvoltare și ajutor umanitar, Louis Michel, a solicitat Comitetului Economic și Social European elaborarea unui aviz exploratoriu privind diferitele probleme ridicate în comunicarea „De la Cairo la Lisabona–Parteneriatul Strategic UE-Africa”, îndeosebi cele privind reducerea deficitului de locuri de muncă din Africa.

2.2

CESE salută această solicitare care, înscriindu-se în cadrul politicilor de dezvoltare duse în Africa de decenii, își propune sondarea viitorului care se schițează, în special, prin deciziile summitului UE-Africa, cuprinse în declarația intitulată „Parteneriatul strategic”, care este însoțită de „Primul plan de acțiune” (2008-2010), destinat punerii sale în aplicare.

2.3

Sesizând Comitetul cu privire la ocuparea forței de muncă, Comisia își manifestă intenția de a face din această temă obiectivul esențial al politicii sale de dezvoltare, arătând totodată că actorii economici și sociali au de jucat un rol în eradicarea sărăciei prin crearea de locuri de muncă decente. CESE se bucură pentru acest fapt.

După ce va fi trecut în revistă atât politicile trecute și rezultatele acestora, ținând seama de situația din Africa de azi, cât și politicile viitoare, prezentul aviz se va strădui să pună în evidență acțiunile esențiale care, potrivit Comitetului, trebuie să fie realizate pentru a contribui la crearea de locuri de muncă decente. Această cercetare se va efectua în lumina orientărilor și a planului de acțiune care au fost adoptate la summitul UE-Africa organizat la 8 și 9 decembrie 2007, la Lisabona. În acest scop, avizul se va sprijini, mai ales, pe lucrările anterioare ale CESE privind dezvoltarea Africii (1).

3.1

Continentul african este eterogen. El este constituit din state adesea diferențiate sub aspect istoric, cultural, etnic, al bogățiilor proprii (minereuri, petrol, diamante …), al climei sau al democrației, al bunei guvernanțe și al respectării drepturilor omului … Acest fapt duce la niveluri economice și sociale variabile. Prin urmare, este greu să fie înțeles, privit, în mod global și ca monolit. Nu este mai puțin adevărat că un anumit număr de trăsături sunt comune: în primul rând, raporturile cu Europa, fie că sunt trecute sau viitoare, fie că aparțin unei istorii împărtășite, care va da naștere unui viitor comun, înscris într-o dinamică a schimbării, împărtășită la rândul ei.

3.2

Într-adevăr, în contextul globalizării din acest nou secol, relația dintre Europa și Africa, fructificând învățămintele trecutului, trebuie să cunoască o evoluție considerabilă. Aceasta trebuie să se bazeze pe conștientizarea construcției necesare a unui viitor comun, clădit pe provocări și pe riscuri împărtășite, pe o logică a intereselor reciproce, mult mai mult decât pe o istorie momentan împărtășită, pe compasiune sau fidelitate, cu riscul de a-i pune pe anumiți parteneri, de pe fiecare dintre cele două continente, față în față cu propriile contradicții.

3.3

Miza este de mare importanță. La cincisprezece kilometri de continentul european, continentul african concentrează pe teritoriul său toate „riscurile majore” ale lumii contemporane: migrație necontrolată, epidemii care izbucnesc frecvent, catastrofe climatice și de mediu, amenințarea teroristă … Are însă și potențialul cel mai consecvent, fie că este vorba de resursele naturale, fie de cererea previzibilă de consum și de investiție.

3.4

Bineînțeles, Uniunea Europeană rămâne în continuare primul partener economic al continentului african și principalul său donator. Însă acest monopol istoric începe să fie desființat de ofensiva „finanțatorilor emergenți”, China, în primul rând, dar și India, marile țări din America Latină și monarhiile din Golf, chiar și Iranul, precum și de revenirea Statelor Unite, preocupate să-și mențină securitatea aprovizionărilor cu energie, să contracareze amenințarea teroristă, să extindă câmpul de luptă pentru valorile creștine și pentru cele ale democrației și, totodată, să contracareze „entrismul” chinez, care le îngrijorează (2).

3.5

Este însă clar că, de acum înainte, securitatea continentului european precum și capacitatea acestuia de a apăra o creștere susținută în mod durabil vor depinde strâns, în cel mai scurt timp, de dezvoltarea și de stabilizarea continentului african. Europa nu ar putea fi, pe termen mediu și lung, o insulă de prosperitate, la cincisprezece kilometri de un continent a cărui caracteristică este mizeria. Este în joc dezvoltarea durabilă a Uniunii Europene iar aceasta trebuie să înțeleagă că, de acum înainte, Africa este „frontiera sa”.

3.6

„Strategia Europei în ceea ce privește Africa a fost mult timp caracterizată de o relație asimetrică donator-beneficiar, dublată de o așa-zisă conștiință împăcată din punct de vedere ideologic, precum și de o viziune unilaterală a intereselor noastre. Viziunea aceasta arhaică, nerealistă, a fost extrem de dăunătoare. Această pagină trebuie întoarsă pentru a se trece la o nouă concepție despre parteneriat, între parteneri egali în drepturi și în obligații, care să practice o logică a intereselor comune, întemeiată pe parametri precum dezvoltarea durabilă, buna guvernanță economică, fiscală și socială, transferurile de tehnologii …” (3).

3.6.1

Această strategie, bazată deci pe o relație asimetrică „donator-beneficiar” sau „furnizor de fonduri-beneficiar” și concretizată în mod special în conținutul diferitelor acorduri care au guvernat sau care guvernează raporturile dintre UE și Africa, reprezintă un „eșec” din perspectiva situației actuale, economică și socială, a Africii (4). În concluzie, această stare de fapt trebuie schimbată.

Ea a adus statele africane într-o situație de dependență, în special financiară, ducând la ipotecarea dinamismului necesar unei intrări pozitive în economia mondială.

3.6.1.1

Într-adevăr, după decenii de asistență pentru dezvoltare acordată de Uniunea Europeană, de numeroase state membre (adesea foști colonizatori), de organisme internaționale precum Banca Mondială, sărăcia extremă din Africa se agravează și se adâncește.

3.6.1.2

În timp ce țări sau regiuni emergente precum China, India, Asia de Sud-Est, Brazilia devin puteri economice și se înscriu în comerțul internațional, Africa nu reușește să se dezvolte, cu câteva rare excepții.

3.6.1.3

De ce o țară precum Coreea de Sud, care trăia, cu câțiva ani în urmă, „pentru orez și din orez” a devenit unul dintre campionii mondiali ai construcțiilor electronice și navale, ai serviciilor în informatică, ai construcției de automobile … iar Africa nu?

3.6.1.4

Europa rămâne în continuare cel mai mare importator de produse provenind din Africa. Cu toate acestea, în ciuda a aproape 25 de ani de drepturi vamale asimetrice, volumul exporturilor din țările africane spre UE a scăzut cu mai mult de jumătate, trecând de la 8 % din volumul comerțului mondial, în 1975, la 2,8 %, în 2000. Această preferință, care se referă la drepturile vamale, nu a fost suficientă. Lipsa de competitivitate a produselor africane a compromis capacitățile de export ale Africii spre Europa.

3.6.1.5

Rezultatele creșterii economice, datorate îndeosebi exploatării resurselor naturale, sunt repartizate neuniform, adâncind inegalitățile, în așa fel încât cei săraci rămân la fel de săraci ori sărăcesc în continuare, iar bogații ajung și mai bogați. Toate acestea sunt departe de o bună guvernanță economică, preocupată de aspecte etice. Numeroși africani denunță această situație:

4.1

Politicile promovate până în prezent și finanțările aferente nu au dus întotdeauna la rezultatele dorite, îndeosebi în ceea ce privește crearea de locuri de muncă decente. Luând notă de situația de fapt și de imperativul schimbării acesteia, Comitetul își exprimă satisfacția cu privire la succesul summitului de la Lisabona, din 8 și 9 decembrie 2007. Acesta salută voința politică ce a permis completarea, și chiar redefinirea, prin reorientare, a cooperărilor și, pe această cale, a relațiilor, atât comerciale, cât și politice, dintre cele două continente.

4.2

Într-adevăr, după șapte ani de la summitul de la Cairo, summitul de la Lisabona a pus bazele unui nou parteneriat strategic „de la egal la egal” între Africa și Uniunea Europeană, bazat pe valori, principii și interese comune, pentru a răspunde împreună provocărilor globale de pe scena internațională: pace și securitate, guvernanță și drepturile omului, migrație, energie și schimbare climatică, comerț, infrastructuri și dezvoltare.

4.3

Originalitatea și noutatea acestei strategii, dincolo de conținutul său, constau în punerea în aplicare, pe lângă declararea unei faze operaționale, a opt planuri de acțiune prioritară (a se vedea ANEXA I), un fel de foaie de parcurs sau de plan de lucru destinat traducerii în termeni concreți a punerii în aplicare a alegerilor și a priorităților strategice identificate de cele două continente. Progresele înregistrate în realizarea acestor opt planuri, extrem de ambițioase, ca, de altfel, și Acordul de la Cotonou, vor fi evaluate în cadrul viitorului summit, din 2012.

4.4

Comitetul consideră pozitiv faptul că, dincolo de declarațiile de principiu, care sunt, desigur, importante, a fost adoptat un plan de lucru care permite traducerea operațională și concretă a acestora, ceea ce va facilita, printre altele, evaluarea punerii lor în aplicare, încă din anul 2010.

4.5

CESE subliniază că fiecare dintre cele opt parteneriate, traduse în planuri de acțiune, poate contribui la dezvoltarea locurilor de muncă decente, chiar din momentul în care este făcută această alegere politică și în măsura în care acestea sunt însoțite de politici de ocupare a forței de muncă specifice (a se vedea capitolul 7).

4.6

Cu toate acestea, dincolo de acordurile scrise, bunăvoința afișată, de o parte și de cealaltă, în cadrul acestui summit, nu ar putea disimula anumite dificultăți și anumite obstacole semnalate de unii responsabili africani. Aceștia dau de înțeles că o nouă strategie, oricât de inovatoare ar fi prin crearea unui parteneriat echilibrat, nu ar putea șterge rapid relații ale căror raporturi sunt și astăzi considerate de tip dominant-dominați:

Un drum încă lung și plin de piedici rămâne de străbătut, pentru ca cele două părți să câștige pariul prin recăpătarea încrederii pierdute.

4.6.1

Din acest punct de vedere, CESE estimează că, în cadrul unui parteneriat echilibrat, în primul rând, intră în atribuțiile guvernelor africane înseși asumarea responsabilității bunei guvernanțe, a luptei împotriva corupției și a orientării investițiilor directe sau străine în direcția diminuării sărăciei din țările lor. Această asumare de responsabilitate, care le consolidează suveranitatea, este imperios necesară pentru trecerea la un parteneriat reînnoit. Prin urmare, principiul efectiv al aderării la acest parteneriat echilibrat dintre Uniunea Europeană și Africa este esențial și își găsește sensul în evoluția către dezvoltarea unor locuri de muncă decente.

4.7

CESE observă cu satisfacție locul rezervat societății civile nu numai în termeni instituționali (relațiile dintre CESE din UE și ECOSOC din UA) (7), dar și în ceea ce privește totalitatea actorilor nestatali (ANE) care constituie societatea civilă organizată (8). Din acest punct de vedere, pentru ca voința declarată să prindă contur și să fie tradusă în fapte, va fi necesar să se țină cont, chiar cu riscul unui eșec, de dificultățile întâmpinate la acest punct în punerea în aplicare a Acordului de la Cotonou.

Pe ansamblu, Comitetul aprobă orientarea spre progres imprimată strategiei UE-Africa pe întregul continent.

5.1

Articolul 55 din Strategia UE-Africa stabilește: „Chestiunile legate de locurile de muncă, și, mai ales, securitatea socială, posibilitățile insuficiente de ocupare a unui loc de muncă și promovarea muncii decente în Africa vor fi abordate în comun, trebuind să fie acordată prioritate creării de locuri de muncă utile în economia oficială, îmbunătățirii condițiilor dificile de viață și de muncă, în conformitate cu programul pentru o muncă decentă al Națiunilor Unite, și integrării economiei neoficiale în cea oficială …”.

5.2

Comitetul salută faptul că se pune oficial problema locurilor de muncă decente în cadrul strategiei UE-Africa, în măsura în care estimează că dezvoltarea acestora se află, atât cantitativ cât și calitativ, în centrul reducerii inegalităților și a sărăciei, al integrării sociale, necesare pentru dispariția extremismelor și a conflictelor și, deci, pentru stabilitatea necesară a statelor.

7.1.1

În ceea ce privește creșterea economică, 2006 a fost un an fast pentru Africa, cu un procent de 6,3 % în Africa de Nord și de 4,8 % în Africa subsahariană, contrastele fiind considerabile de la o țară la alta.

7.1.2

Aceste cifre sunt foarte importante, în special comparativ cu rezultatele din Uniunea Europeană, dar, datorită unei productivități care stagnează, sau chiar dă înapoi, datorită unor investiții orientate greșit, unei slabe valori adăugate ale principalelor producții industriale sau agricole, exploziei demografice și unui deficit enorm de locuri de muncă decente, ar fi nevoie de o creștere cu două cifre pentru a se obține, în același timp, o îmbunătățire cantitativă și calitativă a locurilor de muncă. Potrivit estimărilor, ar fi necesară o creștere de minimum 9 % pentru ca Obiectivele Mileniului să înceapă să fie percepute pozitiv, însă, din păcate, acestea oricum nu au ca obiectiv ocuparea forței de muncă.

7.1.3

Această creștere economică este săracă în crearea de locuri de muncă pentru că originea sa este prost aleasă. Ea provine adesea din intensificarea exploatării bogățiilor naturale — caracterizată, de cele mai multe ori, prin condiții de muncă la limita acceptabilului — a căror rentabilitate a explodat în ultima vreme, în statele producătoare de petrol mai ales, datorită creșterii prețului barilului de țiței. Pe lângă faptul că este aleatorie, fiind supusă variației cursurilor, această situație nu creează locuri de muncă suplimentare. Același lucru este valabil și pentru celelalte resurse naturale, în măsura în care acestea sunt, în general, exportate în stare brută. În afară de aceasta, atunci când clasele de mijloc pun deoparte beneficiile unei creșteri de activitate, în general, se consumă produse importate. Nici acest consum nu influențează ocuparea forței de muncă la nivel local.

7.1.4

Este necesar ca beneficiile rezultate din extracția țițeiului, despre care nu totdeauna se știe unde și cum sunt utilizate, să fie investite în fabricarea de produse de prelucrare, cu mare valoare adăugată, care să genereze o creștere importantă a locurilor de muncă. Același lucru este valabil și pentru celelalte resurse naturale sau agricole, care pot favoriza dezvoltarea unei industrii agroalimentare în cadrul unei politici agricole structurate, finanțate și prioritare (a se vedea punctul 7.4 și Anexa IV la prezentul text).

7.1.5

O creștere care să creeze numărul optim de locuri de muncă nu va rezulta din simpla exploatare a materiilor prime sau din producțiile agricole tradiționale și de masă (trestie de zahăr, bumbac, banane, arahide, cacao …). Aceasta constă și în dezvoltarea unei industrii de prelucrare care să fabrice produse elaborate, cu mare valoare adăugată, ceea ce, pe termen lung, este cel mai bun mijloc de a evita deteriorarea termenilor în care are loc schimbul, de a participa la economia sub-regională, regională și apoi mondială, cu scopul de a obține profit, pentru a avansa spre o nouă fază a dezvoltării.

7.2.1.1

În primul rând este vorba de investiții în sectoarele cu mare valoare adăugată și (sau) cu o mare capacitate de producție, care prezintă un puternic potențial de creare a locurilor de muncă: infrastructura, agricultura și dezvoltarea durabile, protecția mediului, industria culturală, transporturile, pescuitul, exploatarea pădurilor, TIC, industria (prelucrare inițială și produse finite). Este vorba și de investiții în segmentele care participă la constituirea unui cadru propice pentru a atrage investițiile străine directe (ISD). De asemenea, este vorba de încercarea de a crea un cerc virtuos: investiții endogene-producție-comerț-beneficii … alte investiții endogene …

7.2.1.2

Investițiile endogene, sau mobilizarea resurselor financiare interne, vor permite Africii să hotărască, ea însăși, care sunt propriile priorități de dezvoltare, diferite de cele ale ISD.

7.2.1.3

Unde pot fi găsite fondurile necesare pentru aceste investiții endogene?

Toate aceste îmbunătățiri ar trebui să contribuie la o creștere cantitativă și calitativă a politicilor publice.

Cu aceste perspective și întreprinzând reformele necesare, în special în sectorul financiar și în cel bugetar, Africa ar putea reuși să mobilizeze în mod clar mai multe resurse interne, pentru a finanța investițiile productive pe care le dorește.

7.2.2.1

În timp ce fluxurile ISD anuale medii cu destinația Africa s-au dublat pe parcursul anilor 1980, ajungând la 2,2 miliarde USD în raport cu anii 1970, acestea au crescut în mod sensibil, ajungând la 6,2 miliarde USD în anii 1990 și la 13,8 miliarde USD în anii 2000-2003. Cu toate acestea, continentul reprezintă abia 2-3 % din fluxurile mondiale, după ce a atins un vârf de 6 % la mijlocul anilor 1970 și mai puțin de 9 % din fluxurile destinate țărilor în curs de dezvoltare, în raport cu un vârf anterior, de 28 %, din anul 1976.

7.2.2.2

Una dintre caracteristicile proprii fluxurilor ISD destinate Africii este atracția suscitată de resursele naturale. Acestui fapt i se datorează repartiția inegală a ISD pe continent. Douăzeci și patru de țări din Africa, despre care se știe că depind de petrol și de minereuri, au primit în medie trei sferturi din fluxurile de ISD în cursul ultimelor două decenii.

7.2.2.3

ISD trebuie reorientate îndeosebi spre sectoarele manufacturiere, care asigură o mare diversificare a producțiilor competitive, facilitate de transferurile tehnologice. Pentru a atrage ISD diversificate și pentru ca acestea să fie eficiente, Africa trebuie să facă în continuare eforturi, în vederea creării unui cadru general propice și atractiv. Într-adevăr, ISD ar putea să fie prezente și să contribuie la dezvoltare doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții prealabile: calitatea rețelei economice și a infrastructurilor, dimensiunea pieței vizate — de unde importanța integrării regionale — formarea forței de muncă (a se vedea „Resursele umane”), consolidarea și stabilitatea puterii publice și buna guvernanță. Mai mult, pentru a fi eficiente, ISD trebuie să se înscrie într-o perspectivă a economiei naționale și a inserției sale în jocul sub-regional, regional și mondial. Pentru aceasta, trebuie să fie proiectată elaborarea unei veritabile strategii naționale de dezvoltare, ca în cazul Asiei de Sud-Est, în anii 70-80.

7.2.2.4

Totuși, ISD nu ar putea rezolva totul, mai ales buna guvernanță, democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului, corupția și evaziunea capitalurilor … În această privință, este util să se sublinieze că ISD venite din China au crescut în mod considerabil în ultimii ani datorită, îndeosebi, eforturilor diplomatice considerabile al căror apogeu a fost summitul China-Africa. ISD chineze se concentrează aproape în exclusivitate pe industriile extractive, pentru a-și asigura materiile prime necesare dezvoltării economiei proprii.

7.2.2.5

Comerțul dintre China și Africa a crescut de douăzeci de ori în zece ani, trecând de la 3 miliarde USD în 1998, la 55 miliarde USD în 2006. Însă, din punctul de vedere al intereselor africane, metoda chineză pune numeroase probleme. Deseori, aceasta consolidează guvernele ale căror orientări politice nu merg în sensul democrației, al statului de drept, al reducerii sărăciei (13). Din acest punct de vedere este edificator conflictul de la Darfur, ca, de altfel, și atitudinea chineză în Zimbabwe. Mai mult, pe planul dezvoltării, metoda Chinei stârnește îngrijorare (a se vedea ANEXA III la prezentul aviz).

7.2.2.6

Pe planul investițiilor în Africa, statele membre UE sunt foarte prezente. Pentru a consolida această situație, putem avea în vedere:

—

să se consolideze integrarea regională (a se vedea punctul 7.8), pentru a se depăși limitarea piețelor locale;

—

să se diminueze poverile administrative, să crească credibilitatea judiciară, să se adapteze infrastructurile, inclusiv cele nemateriale (infrastructuri de comunicare) la necesitățile acestora;

—

să se creeze posibilități financiare (a se vedea punctul 7.2.1: investițiile endogene) de înființare și finanțare ale acestora. Pentru aceasta ar trebui, în special, să se îmbunătățească mediul de afaceri, prin stabilirea de ajutoare acordate pieței și comerțului, să fie ajutate să corespundă exigențele finanțelor formale și să se extindă oferta de finanțări, prin solicitarea mai frecventă a serviciilor sectorului privat nefinanciar;

—

Uniunea Europeană trebuie să facă din dezvoltarea IMM-urilor una dintre axele politicii sale de cooperare în Africa. Prin statele membre și întreprinderile lor, UE trebuie să favorizeze și să promoveze crearea de IMM-uri, mai ales promovând investițiile prin stimulente fiscale (credite fiscale, credite preferențiale, rolul BEI …);

—

prin transferuri tehnologice sistematice (competență, informare), ulterior putând fi lansate, eventual, programe de cercetare-dezvoltare. Orice întreprindere europeană care a semnat un contract de furnizare de echipamente, de produse industriale … ar trebui să se angajeze să transfere tehnologia sa (aceasta se face bine cu China: tehnologie nucleară, aeronautică … De ce nu cu Africa, în ceea ce privește produsele mai puțin elaborate? Chiar dacă mizele financiare sunt mai mici);

—

prin întreprinderi rezultate prin divizare și prin crearea de incubatoare de afaceri, la care poate contribui preocuparea de a stimula spiritul antreprenorial prin intermediul activităților de formare;

—

prin dezvoltarea de întreprinderi asociate sau de întreprinderi comune care combină componente africane și europene (capitalurile, mâna de lucru, conducerea …).