21.6.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 162/27

(1)

Decizia nr. 896/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului (2) stabilește norme comune privind recunoașterea unilaterală de către statele membre a anumitor permise de ședere eliberate de Elveția și Liechtenstein, norme care permit un regim simplificat de control la frontierele externe al resortisanților țărilor terțe, care dețin documentele respective.

(2)

Ca urmare a procedurii de punere în aplicare în două etape a acquis-ului Schengen, acele state membre care au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004 erau obligate ca, de la acea dată, să elibereze vize naționale resortisanților țărilor terțe care sunt titulari ai unui permis de ședere eliberat de Elveția sau de Liechtenstein și care sunt supuși obligației de a deține viză în temeiul Regulamentului (CE) nr. 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație (3). Această obligație a creat sarcini administrative suplimentare pentru consulatele statelor respective din Elveția și Liechtenstein.

(3)

Cu toate acestea, nu s-a dovedit a fi necesar ca statele membre să impună respectivei categorii de persoane obligația de a deține o viză în scopul tranzitului, deoarece acea categorie de persoane prezintă un risc scăzut de imigrație clandestină pentru statele membre.

(4)

Având în vedere că același raționament se aplică și în cazul Bulgariei și României, aplicarea regimului simplificat introdus prin Decizia nr. 896/2006/CE ar trebui să fie extinsă la Bulgaria și România.

(5)

Această modificare a Deciziei nr. 896/2006/CE ar trebui să permită Bulgariei și României, în cazul în care acestea decid să aplice Decizia nr. 582/2008/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 2008 de introducere a unui regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe, bazat pe recunoașterea unilaterală de către Bulgaria, Cipru și România a anumitor documente ca fiind echivalente cu vizele naționale ale acestora în scopul tranzitului pe teritoriile lor (4), să recunoască, în mod unilateral, permisele de ședere eliberate de Elveția și Liechtenstein, enumerate în anexa la Decizia nr. 896/2006/CE, ca fiind echivalente cu vizele lor de tranzit naționale.

(6)

Recunoașterea ar trebui limitată la scopul tranzitului pe teritoriul Bulgariei și României și nu ar trebui să afecteze posibilitatea acestor două state membre de a elibera vize de scurtă ședere.

(7)

Posibilitatea ca Bulgaria și România să nu aplice Decizia nr. 896/2006/CE ar trebui limitată la perioada de tranziție, până la o dată ce urmează a fi stabilită de către Consiliu, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) al doilea paragraf din Actul de aderare din 2005.

(8)

Condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod Comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (5) trebuie îndeplinite, cu excepția condiției prevăzute la articolul 5 alineatul (1) litera (b), în măsura în care prezenta decizie creează un regim de echivalență între vizele de tranzit eliberate de Bulgaria și România și anumite permise de ședere eliberate de Elveția și Liechtenstein.

(9)

Deoarece obiectivul prezentei decizii nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, acesta având un impact direct asupra acquis-ului comunitar privind frontierele externe, și, prin urmare, având în vedere amploarea și efectele acțiunii, poate fi realizat mai bine la nivelul Comunității, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat în respectivul articol, prezenta decizie nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(10)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei în ceea ce privește asocierea acestor două state în vederea punerii în aplicare, a asigurării respectării și dezvoltării acquis-ului Schengen (6), care intră în domeniul menționat la articolul 1 punctul A din Decizia 1999/437/CE a Consiliului (7) privind anumite modalități de aplicare a respectivului acord.

(11)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, care, prin urmare, nu este obligatorie pentru aceasta și nu i se aplică. Având în vedere faptul că prezenta decizie dezvoltă acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor titlului IV din partea a treia a Tratatului de instituire a Comunității Europene, Danemarca decide în conformitate cu articolul 5 din respectivul protocol, în termen de șase luni de la data adoptării prezentei decizii, dacă o va pune în aplicare în legislația sa națională.

(12)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind solicitarea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (8); prin urmare, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei decizii, care nu creează obligații pentru acesta și nu i se aplică.

(13)

Prezenta decizie reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind solicitarea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (9); prin urmare, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei decizii, care nu creează obligații pentru aceasta și nu i se aplică,