06/Volumul 03

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

198

---

32000L0012

---

L 126/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA NR. 2000/12/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI

din 20 martie 2000

privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 47 alineatul (2) prima și a treia teză,

având în vedere propunerea Comisiei,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (1),

acționând în conformitate cu procedura stabilită la articolul 251 din tratat (2),

întrucât:

(1)

Directiva 73/183/CEE a Consiliului din 28 iunie 1973 privind eliminarea restricțiilor referitoare la libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii legate de activitățile în nume propriu ale băncilor și altor instituții financiare (3), Prima Directivă (77/780/CEE) a Consiliului din 12 decembrie 1977 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (4), Directiva 89/299/CEE a Consiliului din 17 aprilie 1989 privind fondurile proprii ale instituțiilor de credit (5), a doua Directivă (89/646/CEE) a Consiliului din 15 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (6), Directiva 89/647/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1989 privind rata de solvabilitate a instituțiilor de credit (7), Directiva 92/30/CEE a Consiliului din 6 aprilie 1992 privind supravegherea instituțiilor de credit pe bază consolidată (8) și Directiva 92/121/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1992 privind supravegherea și controlul expunerilor semnificative ale instituțiilor de credit (9) au fost modificate în mod frecvent și substanțial. În vederea unei abordări clare și raționale, directivele menționate anterior vor fi codificate și combinate într-un singur text.

(2)	În conformitate cu dispozițiile din tratat, este interzis în materie de stabilire și prestare de servicii, orice tratament discriminatoriu pe bază de naționalitate sau pe baza faptului că întreprinderea respectivă nu este stabilită în statul membru unde se prestează serviciile respective.

(3)	Pentru a facilita inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit, trebuie eliminate diferențele care creează cele mai mari obstacole între legislațiile statelor membre referitoare la reglementările privind activitatea acestor instituții.

(4)

Prezenta directivă constituie un instrument important pentru realizarea pieței interne, obiectiv stabilit prin Actul Unic European și înscris în calendarul din Cartea Albă a Comisiei, atât din punctul de vedere al libertății de stabilire, cât și al libertății de a presta servicii financiare, în domeniul de activitate al instituțiilor de credit.

(5)

În vederea protejării economiilor și a creării de condiții concurențiale egale pentru aceste instituții de credit, măsurile de coordonare a instituțiilor de credit trebuie aplicate tuturor instituțiilor de acest tip. Trebuie, de asemenea, să se aibă în vedere, după caz, diferențele obiective dintre statutele acestora și obiectivele lor, astfel cum se prevede în legislația internă respectivă.

(6)

Domeniul de aplicare al acestor măsuri ar trebui să fie cât mai larg posibil, acoperind toate instituțiile a căror activitate constă în primirea unor fonduri rambursabile de la public, sub formă de depozite sau în alte forme, cum ar fi emiterea permanentă de obligațiuni și de alte titluri asemănătoare și acordarea de credite în cont propriu. Trebuie prevăzute și anumite excepții pentru acele instituții de credit cărora nu li se pot aplica dispozițiile prezentei directive. Dispozițiile prezentei directive nu aduc atingere punerii în aplicare a legilor interne ce prevăd o autorizare specială suplimentară, în baza căreia instituțiile de credit pot desfășura activități specifice sau anumite tipuri de operațiuni.

(7)

Scopul perspectivei adoptate este de a realiza doar o armonizare legislativă de substanță, necesară și suficientă pentru a asigura recunoașterea reciprocă a autorizațiilor și a sistemelor de supraveghere prudențială, făcând astfel posibilă și acordarea unei licențe unice recunoscute în întreaga Comunitate și aplicarea principiului supravegherii prudențiale în statul membru de origine. Prin urmare, cerința elaborării unui program operativ trebuie văzută doar ca un factor care dă posibilitatea autorităților competente de a lua decizii pe baza unui număr mai mare de informații precise, utilizând criterii obiective. Cu toate acestea, este posibil un anumit grad de flexibilitate în ceea ce privește cerințele privind statutul juridic al instituțiilor de credit și protejarea numelor.

(8)

Sunt necesare cerințe financiare echivalente pentru instituțiile de credit, pentru a asigura măsuri de protecție similare pentru deponenți și condiții de concurență loială pentru categoriile comparabile de instituții de credit. Până la o mai bună coordonare, trebuie să se stabilească raporturi corespunzătoare de structură, care să asigure, în cadrul cooperării dintre autoritățile naționale, urmărirea, pe baza metodelor standard, situației categoriilor comparabile de instituții de credit. Este de așteptat ca această procedură să creeze o apropiere treptată a sistemelor de coeficienți stabilite și aplicate de către statele membre. Cu toate acestea, este necesar să se facă o distincție între coeficienții care asigură o bună gestionare a instituțiilor de credit și cei stabiliți în scopul politicilor economice și monetare.

(9)

În conformitate cu principiile recunoașterii reciproce și supravegherii în statul membru de origine, autoritățile competente din statele membre nu ar trebui să acorde sau să retragă o autorizație în cazul în care o serie de elemente, cum ar fi conținutul programelor de activități, localizarea geografică sau activitățile propriu-zise desfășurate, indică în mod clar că o anumită instituție de credit a optat pentru sistemul juridic al unui anumit stat membru cu scopul de a se sustrage de la standardele mai stricte aplicabile într-un alt stat membru pe teritoriul căruia instituția respectivă desfășoară sau intenționează să desfășoare majoritatea activităților sale. Orice instituție de credit, persoană juridică, trebuie să fie autorizată în statul membru în care are sediul social. O instituție de credit care nu este persoană juridică trebuie să aibă sediul central în statul membru unde a fost autorizată. În plus, statele membre trebuie să solicite ca sediul central al unei instituții de credit să se afle întotdeauna în statul membru de origine al acesteia și să desfășoare efectiv activități pe teritoriul statului membru respectiv.

(10)

Autoritățile competente nu ar trebui să acorde sau să mențină autorizația unei instituții de credit în cazul în care aceasta are legături strânse cu alte persoane fizice sau juridice, de natură să împiedice exercitarea efectivă a funcțiilor de supraveghere. Instituțiile de credit care sunt deja autorizate trebuie să respecte la rândul lor cerințele autorităților competente în acest sens. Definiția „legăturilor strânse” din prezenta directivă cuprinde criterii minime. Acest fapt nu împiedică însă statele membre să aplice această definiție în alte situații decât cele avute în vedere. Simplul fapt de a fi dobândit un procentaj semnificativ din capitalul unei societăți nu constituie o participație în sensul definiției „legăturilor strânse”, dacă această achiziție s-a făcut numai ca o investiție temporară, care nu permite exercitarea unei influențe asupra structurii sau politicii financiare a instituției respective.

(11)

Referirea la exercitarea efectivă de către autoritățile competente a funcțiilor de supraveghere are în vedere supravegherea pe o bază consolidată care trebuie exercitată asupra unei instituții de credit, în cazurile specificate de legislația comunitară. În asemenea cazuri, autoritățile cărora li se solicită autorizația trebuie să poată identifica autoritățile care sunt competente să exercite funcția de supraveghere pe o bază consolidată asupra instituției de credit respective.

(12)	Statul membru de origine poate de asemenea stabili norme mai stricte decât cele prevăzute la articolul 5 alineatul (1), primul paragraf și alineatul (2), precum și la articolele 7, 16, 30, 51 și 65 pentru instituțiile autorizate de către autoritățile competente din statul membru respectiv.

(13)	Eliminarea cerinței de autorizare a sucursalelor instituțiilor de credit din Comunitate implică și eliminarea capitalului de dotare.

(14)

În sensul principiului recunoașterii reciproce, demersul pentru care s-a optat permite instituțiilor de credit autorizate în statul membru de origine să desfășoare, pe întreg teritoriul Comunității, oricare dintre activitățile menționate în Anexa I, prin deschiderea unor sucursale sau prin prestarea anumitor servicii. Desfășurarea activităților care nu sunt menționate în Anexa I se înscrie în sfera libertății de stabilire și a liberei prestări de servicii, în conformitate cu dispozițiile generale ale tratatului.

(15)

Principiul recunoașterii reciproce ar trebui totuși extins și asupra activităților menționate în Anexa I, în situația în care acestea sunt desfășurate de instituții financiare care sunt filiale ale unor instituții de credit, cu condiția ca filialele respective să fie incluse în supravegherea pe bază consolidată a întreprinderilor-mamă și să îndeplinească anumite criterii stricte.

(16)

Statul membru gazdă poate, în ceea ce privește libertatea de stabilire și libera prestare de servicii, să impună respectarea dispozițiilor speciale de drept intern instituțiilor care nu sunt autorizate ca instituții de credit în statul membru de origine sau activităților care nu sunt cuprinse în Anexa I, cu condiția ca, pe de-o parte, asemenea dispoziții să fie compatibile cu dreptul comunitar și să apere interesul general și ca, pe de altă parte, aceste instituții sau activități să nu fie supuse unor norme echivalente prevăzute de dreptul intern al statului membru de origine.

(17)

Statele membre trebuie să se asigure că nu există nici un obstacol pentru desfășurarea unor activități care beneficiază de recunoaștere reciprocă în aceleași condiții ca și în statul membru de origine, atât timp cât aceste activități nu intră în conflict cu dispozițiile legale care apără interesul general în statul membru gazdă.

(18)

Există o legătură necesară între obiectivul prezentei directive și liberalizarea mișcărilor de capital, realizată în sensul altor texte de lege din Comunitate. În orice caz, măsurile referitoare la liberalizarea serviciilor bancare trebuie să fie armonizate cu măsurile de liberalizare a mișcărilor de capital.

(19)

Ar trebui ca reglementările privind activitatea sucursalelor instituțiilor de credit cu sediul central în afara Comunității să fie similare în toate statele membre. În momentul de față, este important să se prevadă ca aceste norme să nu fie mai favorabile decât cele referitoare la sucursalele unei instituții dintr-un alt stat membru. Ar trebui să se specifice că statele din Comunitate pot încheia acorduri cu țări terțe, care să prevadă aplicarea unor norme care să acorde unor asemenea sucursale un tratament similar pe întreg teritoriul Comunității, pe baza principiului reciprocității. Sucursalele instituțiilor de credit autorizate în țări terțe nu beneficiază de libertatea de a presta servicii, în conformitate cu dispozițiile celui de-al doilea paragraf de la articolul 49 din tratat sau de libertatea de stabilire în alte state membre decât cele în care sunt stabilite. Cu toate acestea, cererile de autorizare a unei filiale sau de achiziționare a unor participații de către întreprinderi care sunt reglementate prin legislațiile țărilor terțe se supun unei proceduri care să garanteze un tratament reciproc avantajos al instituțiilor de credit din Comunitate în țările terțe respective.

(20)

Autorizațiile acordate instituțiilor de credit de către autoritățile naționale competente se aplică la nivelul întregii Comunități, în conformitate cu prezenta directivă, încetând să se mai aplice exclusiv la nivelul național. Clauzele de reciprocitate existente nu au, în consecință, nici un efect. Se impune așadar adoptarea unei proceduri flexibile, care să facă posibilă evaluarea reciprocității pe o bază comunitară. Scopul acestei proceduri nu este de a închide piețele financiare ale Comunității ci, mai degrabă, având în vedere intenția Comunității de a-și menține piețele financiare deschise către restul lumii, de a ameliora liberalizarea piețelor financiare globale în alte țări terțe. Pentru atingerea acestui obiectiv, prezenta directivă prevede proceduri de negociere cu statele terțe și, în ultimă instanță, posibilitatea de a lua măsuri care implică suspendarea noilor cereri de autorizare sau limitarea noilor autorizații.

(21)	Este de dorit să se ajungă la un acord, pe bază de reciprocitate, între Comunitate și țările terțe, în vederea exercitării funcției de supraveghere pe bază consolidată asupra unei zone geografice cât mai extinse.

(22)

Responsabilitatea de a supraveghea soliditatea financiară a unei instituții de credit, și în special solvabilitatea acesteia, revine autorităților competente din statul membru de origine. Autoritățile competente din statul membru gazdă își păstrează responsabilitățile legate de supravegherea lichidităților și politicilor monetare. Supravegherea riscului de piață trebuie să facă obiectul unei strânse colaborări între autoritățile competente din statul membru gazdă și de origine.

(23)

Funcționarea armonioasă a pieței bancare interne necesită nu numai reglementări juridice, ci și o colaborare strânsă și periodică între autoritățile competente din statele membre. În vederea abordării problemelor referitoare la fiecare instituție de credit în parte, cel mai adecvat for de discuții rămâne așa-numitul „groupe de contact” (grup de contact), format din reprezentanți ai autorităților de supraveghere bancară. Acest grup reprezintă un organism adecvat pentru a realiza schimbul de informații prevăzut la articolul 28.

(24)

Procedura de informare reciprocă nu înlocuiește în nici un caz colaborarea bilaterală prevăzută la articolul 28. Fără a aduce atingere atribuțiilor lor de control propriu-zis, autoritățile competente din statul membru gazdă pot continua, într-o situație de urgență, fie din proprie inițiativă, fie la inițiativa autorităților competente din statul membru de origine, să verifice dacă activitățile desfășurate de o anumită instituție de credit cu sediul pe teritoriul său sunt în conformitate cu dispozițiile legale în domeniu și cu principiile unei bune organizări administrative și contabile, precum și ale unui control intern adecvat.

(25)

Este de dorit să se realizeze schimburi de informații între autoritățile competente și autoritățile sau organismele care, prin funcțiile pe care le îndeplinesc, contribuie la consolidarea stabilității sistemului financiar. Pentru a păstra confidențialitatea informațiilor care fac obiectul unor astfel de schimburi, lista destinatarilor acestor informații trebuie să fie cât mai restrânsă.

(26)	Anumite fapte, cum ar fi frauda sau delictele de inițiat, pot afecta atât stabilitatea, cât și integritatea sistemului financiar, chiar și atunci când este vorba de instituții altele de decât cele de credite.

(27)	Este necesar să se specifice condițiile în care sunt autorizate aceste schimburi de informații.

(28)	În cazul în care se prevede că informațiile pot fi divulgate numai cu acordul explicit al autorităților competente, aceste autorități pot condiționa, după caz, acest acord de respectarea unor condiții foarte stricte.

(29)

Ar trebui autorizate și schimburile de informații între, pe de-o parte, autoritățile competente, și, pe de altă parte, băncile centrale și alte organisme cu funcțiuni similare, în calitatea acestora de autorități în domeniul monetar și, după caz, alte autorități publice responsabile cu supravegherea sistemelor de plată.

(30)

În scopul consolidării sistemului de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit și pentru protejarea clienților acestor instituții, ar trebui prevăzută obligația unui auditor de a raporta prompt autorităților competente ori de câte ori, astfel cum se stipulează în prezenta directivă, acesta constată în îndeplinirea sarcinilor sale, anumite fapte de natură să afecteze în mod semnificativ situația financiară sau structura administrativă și contabilă a unei anumite instituții de credit. Având în vedere acest obiectiv, este de dorit ca statul membru să prevadă ca o asemenea responsabilitate să se aplice în toate cazurile în care se descoperă astfel de fapte de către un auditor, în cursul îndeplinirii sarcinilor sale curente la o întreprindere care are legături strânse cu o instituție de credit. Obligația auditorilor de a comunica, după caz, autorităților competente anumite fapte și decizii referitoare la o anumită instituție de credit, pe care le constată în cursul îndeplinirii sarcinilor sale curente în cadrul unei instituții ne-financiare, nu modifică în sine natura îndatoririlor profesionale ale auditorilor în cadrul întreprinderii respective și nici modul în care aceștia trebuie să își îndeplinească sarcinile în întreprinderea respectivă.

(31)

Normele de bază comune referitoare la fondurile proprii ale instituțiilor de credit sunt un factor-cheie în constituirea unei piețe interne în sectorul bancar, având în vedere că fondurile proprii sunt menite să asigure continuitatea în cadrul instituțiilor de credit, precum și protejarea economiilor. O asemenea armonizare consolidează supravegherea instituțiilor de credit și contribuie la o mai bună coordonare în sectorul bancar.

(32)	Asemenea norme se aplică tuturor instituțiilor de credit autorizate în cadrul Comunității.

(33)

Fondurile proprii ale unei instituții de credit pot servi la absorbirea pierderilor care nu sunt acoperite de un nivel suficient al profitului. De asemenea, fondurile proprii pot reprezenta pentru autoritățile competente și un criteriu important, în special în evaluarea solvabilității instituțiilor de credit, cât și în alte scopuri prudențiale.

(34)

În cadrul pieței bancare interne, instituțiile de credit se află în concurență directă și, în consecință, definițiile și standardele referitoare la fondurile proprii trebuie să fie echivalente. În acest scop, criteriile pentru determinarea compoziției fondurilor proprii nu trebuie lăsate exclusiv la aprecierea statelor membre. Adoptarea unor norme de bază comune servește interesele Comunității, prin prevenirea denaturării normelor privind concurența și consolidarea sistemului bancar al Comunității.

(35)	Definiția fondurilor proprii prevăzută prin prezenta directivă stabilește un număr maxim de elemente și valori limită, lăsând la latitudinea fiecărui stat membru utilizarea tuturor sau a unora dintre aceste elemente sau adoptarea unor praguri inferioare ale valorilor limită.

(36)	Prezenta directivă stabilește criteriile pe care trebuie să le îndeplinească anumite elemente ale fondurilor proprii, statele membre având dreptul să aplice o serie de dispoziții mai stricte.

(37)	În stadiul inițial normele de bază comune sunt definite în termeni generali, cu scopul de a cuprinde toate elementele care compun fondurile proprii în diferite state membre.

(38)	În funcție de natura acestor elemente care compun fondurile proprii, prezenta directivă face o distincție între, pe de-o parte, elementele care compun fondurile proprii de bază și, pe de altă parte, elementele suplimentare ale fondurilor proprii.

(39)

Pentru a reflecta faptul că elementele suplimentare ale fondurilor proprii nu sunt de aceeași natură cu cele care constituie fondurile proprii de bază, valoarea celor dintâi, inclusă în fondurile proprii, nu trebuie să depășească fondurile proprii de bază. În plus, valoarea anumitor elemente din fondurile proprii suplimentare incluse nu trebuie să depășească jumătate din fondurile proprii de bază.

(40)	Pentru a evita orice denaturare a normelor privind concurența, instituțiile de credit publice nu trebuie să includă în fondurile lor proprii și garanțiile acordate lor de către statele membre sau de către autoritățile locale.

(41)	Ori de câte ori, în cursul activității de supraveghere, este necesar să se determine valoarea fondurilor proprii consolidate ale unui grup de instituții de credit, calculul respectiv se face în conformitate cu prezenta directivă.

(42)

Tehnica contabilă precisă care trebuie utilizată pentru calcularea fondurilor proprii, a ratei de solvabilitate, precum și pentru evaluarea concentrării expunerilor, trebuie să țină seama de dispozițiile Directivei 86/635/CEE a Consiliului din 8 decembrie 1986 privind conturile anuale și conturile consolidate ale băncilor și ale altor instituții financiare (10), care include o serie de adaptări ale dispozițiilor Directivei 83/349/CEE a Consiliului din 13 iunie 1983, în sensul articolului 44 alineatul (2) litera (g) din Tratatul privind conturile consolidate (11).

(43)	Dispozițiile privind fondurile proprii se încadrează în efortul internațional mai larg de apropiere a normelor în vigoare în cele mai importante state cu privire la limita minimă a fondurilor proprii.

(44)

Comisia va elabora un raport și va examina periodic dispozițiile referitoare la fondurile proprii, cu scopul de a le întări și de a realiza astfel o convergență sporită a definiției comune a fondurilor proprii. Această convergență va permite alinierea fondurilor proprii ale instituțiilor de credit din Comunitate.

(45)	Dispozițiile referitoare la ratele de solvabilitate sunt rezultatul activității desfășurate de Comitetul Consultativ Bancar, care răspunde de formularea unor sugestii adresate Comisiei, în vederea coordonării coeficienților aplicabili în statele membre.

(46)	Stabilirea unor rate de solvabilitate adecvate joacă un rol central în activitatea de supraveghere a instituțiilor de credit.

(47)	O rată care ponderează activele și elementele extrabilanțiere în funcție de riscul de credit reprezintă o măsură foarte utilă a solvabilității.

(48)

Elaborarea unor standarde comune cu privire la fondurile proprii în raport cu activele și elementele extrabilanțiere expuse riscului de credit constituie, în consecință, un aspect esențial al armonizării necesare pentru recunoașterea reciprocă a tehnicilor de supraveghere și pentru desăvârșirea, în acest fel, a pieței bancare interne.

(49)	În această privință, dispozițiile referitoare la rata de solvabilitate trebuie să fie luate în considerare împreună cu alte instrumente specifice care armonizează și ele tehnicile fundamentale de supraveghere a instituțiilor de credit.

(50)	În cadrul unei piețe bancare interne, instituțiile trebuie să intre în concurență directă una cu cealaltă, iar standardele comune de solvabilitate, exprimate ca rată minimă, previn denaturarea normelor privind concurența și consolidează sistemul bancar comunitar.

(51)

Prezenta directivă prevede diferite valori ale garanțiilor emise de diferite instituții financiare. În consecință, Comisia se angajează să examineze dacă prezenta directivă, în ansamblul ei, denaturează normele privind concurența dintre instituțiile de credit și întreprinderile de asigurare și, în lumina acestei examinări, Comisia se angajează de asemenea să examineze dacă o serie de măsuri compensatorii se justifică.

(52)

Anexa III definește tratamentul elementelor extrabilanțiere, în contextul calculării cerințelor de capital ale instituțiilor de credit. Pentru a asigura funcționarea armonioasă a pieței interne și, în special, pentru a asigura condiții concurențiale egale, statele membre sunt obligate să ajungă la o evaluare uniformă a acordurilor de compensare contractuală de către autoritățile competente din statele respective. Anexa III ține seama de studiile unui for internațional, ce reunește autoritățile de supraveghere din rețeaua bancară, privind recunoașterea de către aceste autorități a acordurilor de compensare bilaterală și, în special, posibilitatea de a calcula necesarul de fonduri proprii pentru a acoperi anumite tranzacții pe baza valorii nete și nu a valorii brute, cu condiția să existe convenții juridice cu caracter obligatoriu care să garanteze că riscul de credit se limitează la această valoare netă. În ceea ce privește instituțiile de credit care operează la nivel internațional și grupurile de instituții de credit care funcționează într-un număr de țări terțe, aflate în concurență cu instituțiile de credit din Comunitate, reglementările adoptate pe un plan internațional mai larg vor avea drept rezultat ameliorarea tratamentului prudențial al instrumentelor derivate extrabursiere. Această ameliorare a tratamentului are drept rezultat o mai bună acoperire cu capital obligatoriu, ținându-se seama și de efectele de reducere a riscurilor pe care le au acordurile de compensare contractuală recunoscute de organele de supraveghere asupra potențialelor riscuri de credit ulterioare. Compensarea instrumentelor derivate extrabursiere, realizată de către casele de compensații care acționează ca partener central, joacă un rol important în anumite state membre. Avantajele unei astfel de compensări în raport cu reducerea riscului de credit și a riscurilor sistemice aferente, în tratamentul prudențial al riscului de credit trebuie să fie recunoscute. De asemenea, este necesară garantarea integrală a expunerilor actuale și a expunerilor potențiale viitoare ce decurg din contractele privind instrumentele derivate extrabursiere compensate, fiind de asemenea necesară și eliminarea pericolului de acumulare a expunerilor casei de compensații dincolo de valoarea de piață a garanției, astfel încât instrumentele derivate extrabursiere astfel compensate să beneficieze temporar de același tratament prudențial ca și instrumentele derivate tranzacționate la bursă. Autoritățile competente trebuie să constate dacă nivelul marjelor inițiale și variabile, precum și calitatea și nivelul protecției oferite de garanția constituită sunt satisfăcătoare. Pentru instituțiile de credit înființate în statele membre, Anexa III oferă o posibilitate similară de recunoaștere a compensării bilaterale de către autoritățile competente, oferind astfel condiții concurențiale egale. Aceste reglementări sunt bine echilibrate și corespunzătoare pentru o mai strictă aplicare a măsurilor de supraveghere prudențială la instituțiile de credit. Autoritățile competente din statele membre ar trebui să se asigure că factorii de majorare se calculează pe baza unor valori naționale efective, mai degrabă decât aparente.

(53)	Rata minimă prevăzută în prezenta directivă întărește capitalul instituțiilor de credit din Comunitate. S-a adoptat un nivel de 8 %, în urma unei anchete statistice a necesarului de capital în vigoare la începutul anului 1988.

(54)	Regulile de bază privind supravegherea expunerilor semnificative ale instituțiilor de credit ar trebui armonizate. Statele membre ar trebui, de asemenea, să poată adopta dispoziții mai stricte decât cele prevăzute în prezenta directivă.

(55)

Monitorizarea și controlul expunerilor unei instituții de credit fac parte integrantă din procesul de supraveghere. Concentrarea excesivă a expunerilor asupra unui singur client sau grup de clienți aflați în legătură poate avea drept consecință un risc sau o pierdere inacceptabilă. Se consideră că o asemenea situație poate prejudicia solvabilitatea unei instituții de credit.

(56)

În cadrul unei piețe bancare interne, instituțiile de credit sunt angajate în concurență directă una cu cealaltă, iar cerințele referitoare la supraveghere la nivelul întregii Comunități trebuie să fie elaborate în consecință. În acest scop, criteriile aplicate în vederea determinării concentrării expunerilor trebuie să se supună normelor obligatorii din punct de vedere juridic la nivelul întregii Comunități și nu pot fi lăsate în întregime la discreția statelor membre. Prin urmare, adoptarea unor norme comune va aduce beneficii Comunității, deoarece va împiedica apariția oricăror diferențe la nivelul condițiilor concurențiale, consolidând în același timp sistemul bancar comunitar.

(57)

Dispozițiile legate de rata de solvabilitate a instituțiilor de credit includ și o listă de riscuri de credit la care pot fi expuse instituțiile de acest gen. În consecință, această listă ar trebui utilizată și pentru definirea expunerilor, pentru a limita expunerile semnificative. Cu toate acestea, nu trebuie să se facă trimitere din principiu la ponderările sau gradele de risc prevăzute în dispozițiile menționate. Aceste ponderări și grade de risc au fost concepute pentru a stabili o cerință generală de solvabilitate pentru a acoperi riscul de credit la care sunt expuse instituțiile de credit. În contextul reglementării expunerilor semnificative, obiectivul este acela de a limita pierderea maximă pe care o instituție de credit o poate suferi datorită unui singur client sau al unui grup de clienți aflați în legătură. Prin urmare, este necesară adoptarea unei abordări prudențiale care, ca regulă generală, trebuie să ia în calcul valoarea nominală a expunerilor, fără aplicarea unor ponderări sau a unor clasificări ale riscurilor.

(58)

În momentul în care o instituție de credit își asumă riscurile din partea întreprinderii-mamă sau din partea altor filiale ale acesteia, se impune o prudență specială. Gestionarea expunerilor cu care se confruntă o instituție de credit trebuie să se facă în condiții de deplină autonomie, în conformitate cu principiile unei gestiuni bancare sănătoase, fără a lua în considerare alte considerente în afara acestor principii. Conform dispoziției din prezenta directivă, în cazul în care influența exercitată de o anumită persoană, care deține direct sau indirect o participație calificată la o instituție de credit, poate avea un efect negativ asupra gestionării adecvate și prudențiale a instituției respective, autoritățile competente iau măsurile corespunzătoare pentru a pune capăt situației respective. În ceea ce privește expunerile semnificative, ar trebui, de asemenea, stabilite anumite standarde specifice referitoare la expunerile unei instituții de credit față de grupul din care face parte, o astfel de situație justificând restricții mult mai stricte decât în cazul altor expuneri. Cu toate acestea, nu este necesară aplicarea unor restricții mai ferme dacă întreprinderea-mamă este un holding financiar sau o instituție de credit, sau dacă celelalte filiale sunt fie instituții de credit sau financiare, fie întreprinderi care oferă servicii bancare auxiliare, cu condiția ca toate aceste întreprinderi să se afle sub supravegherea instituției de credit, pe bază consolidată. În asemenea cazuri, supravegherea pe bază consolidată a grupului astfel constituit permite un nivel corespunzător de supraveghere, fără să necesite impunerea unor limitări mai stricte ale expunerii. În cadrul acestei abordări, grupurile bancare vor fi, de asemenea, încurajate să își organizeze structurile astfel încât să permită o supraveghere pe o bază consolidată, fapt care este de dorit pentru că face posibilă o supraveghere mai completă.

(59)

Pentru a fi cât mai eficientă, supravegherea pe o bază consolidată trebuie să se aplice tuturor grupurilor bancare, inclusiv celor ale căror întreprinderi-mamă nu sunt instituții de credit. Autoritățile competente trebuie să dețină instrumentele juridice necesare pentru a putea exercita acest tip de supraveghere.

(60)

În cazul grupurilor cu activități diversificate ale căror întreprinderi-mamă controlează cel puțin o filială a unei instituții de credit, autoritățile competente trebuie să poată evalua situația financiară a instituției de credit din cadrul unui asemenea grup. Până la o coordonare ulterioară, statele membre pot prevedea metode corespunzătoare de consolidare, în vederea realizării obiectivului prezentei directive. Autoritățile competente trebuie să dețină cel puțin mijloacele de obținere, din partea tuturor întreprinderilor din cadrul unui grup, a informațiilor necesare pentru îndeplinirea funcțiilor pe care le dețin. În cazul grupurilor de întreprinderi care desfășoară o gamă întreagă de activități financiare, trebuie să se pună bazele unei colaborări între autoritățile responsabile cu supravegherea diferitelor sectoare financiare.

(61)

În plus, statele membre pot refuza sau pot retrage autorizația de funcționare bancară în cazul anumitor structuri de grup considerate a fi necorespunzătoare pentru desfășurarea activităților bancare, în special din cauză că asemenea structuri nu pot fi supravegheate cu eficacitate. În această situație, autoritățile competente au atribuțiile menționate la articolul 7 alineatul (1) primul paragraf, articolul 7 alineatul (2), articolul 14 alineatul (1) litera (c), precum și articolul 16 din prezenta directivă, pentru a asigura gestionarea sănătoasă și prudențială a instituțiilor de credit.

(62)

Statele membre pot aplica, de asemenea, tehnici de supraveghere corespunzătoare grupurilor de întreprinderi cu structuri care nu sunt prevăzute în prezenta directivă. În cazul în care asemenea structuri devin mai des întâlnite, prezenta directivă ar trebui completată pentru a include și astfel de structuri.

(63)

Supravegherea pe bază consolidată trebuie să țină seama de toate activitățile definite în Anexa I. Toate întreprinderile angajate în special în acest gen de activitate trebuie, prin urmare, să fie supravegheate și ele pe bază consolidată. Drept rezultat, definiția instituțiilor financiare va trebui extinsă pentru a include și astfel de activități.

(64)

Directiva 86/635/CEE, împreună cu Directiva 83/349/CEE, au stabilit regulile de consolidare aplicabile conturilor consolidate publicate de către instituțiile de credit. Prin urmare, este posibilă definirea mai precisă a metodelor care vor fi utilizate în supravegherea prudențială, realizată pe bază consolidată.

(65)	Activitatea de supraveghere a instituțiilor de credit, pe o bază consolidată, trebuie să aibă drept obiectiv principal protejarea intereselor deponenților de la instituțiile menționate și asigurarea stabilității sistemului financiar.

(66)

Examinarea problemelor din cadrul domeniilor reglementate prin prezenta directivă, ca și al altor directive privind activitatea instituțiilor de credit, necesită colaborarea între autoritățile competente și Comisie, în cadrul unui comitet consultativ bancar, în special în scopul unei mai bune coordonări. Existența Comitetului consultativ bancar, format din autoritățile competente ale statelor membre, nu exclude posibilitatea altor forme de cooperare între autoritățile care supraveghează inițierea și desfășurarea activității instituțiilor de credit și, în special, cooperarea în cadrul așa-numitului „groupe de contact” (grup de contact), format din reprezentanți ai autorităților de supraveghere în domeniul bancar.

(67)

Este posibil ca, din când în când, modificările tehnice aduse normelor prevăzute în prezenta directivă să necesite actualizarea în funcție de evoluțiile din sistemul bancar. Comisia va opera modificările în consecință, după cum este necesar, după consultarea Comitetului consultativ bancar, în limitele atribuțiilor de punere în aplicare conferite Comisiei în sensul tratatului. Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentei directive trebuie adoptate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999, de stabilire a procedurilor necesare pentru exercitarea atribuțiilor de aplicare conferite Comisiei (12).

(68)

Articolul 36 alineatul (1) din prezenta directivă permite ca angajamentele în solidar ale debitorilor, în cazul instituțiilor de credit organizate sub forma cooperativelor sau a fondurilor, să fie tratate ca elemente ale fondurilor proprii menționate la articolul 34 alineatul (2) punctul (7). Guvernul danez și-a exprimat un viu interes pentru transformarea celor câteva instituții de credit ipotecar din Danemarca, constituite sub formă de cooperative sau de fonduri, în societăți anonime. Pentru a facilita această transformare sau pentru a o face posibilă, este necesară o derogare temporară care să le permită să includă o parte din angajamentele lor solidare în fondurile proprii. Această derogare temporară nu ar trebui să aibă un efect negativ asupra concurenței dintre instituțiile de credit.

(69)

Aplicarea unei ponderări de 20 % la obligațiunile ipotecare deținute de instituțiile de credit poate perturba o piață financiară națională, unde asemenea instrumente au un rol preponderent. În acest caz, se adoptă măsuri provizorii pentru aplicarea unei ponderări a riscului de 10 %. Piața convertirii creanțelor în titluri de valoare se dezvoltă rapid. În consecință, Comisia ar trebui să examineze, împreună cu statele membre, tratamentul prudențial al titlurilor de valoare garantate cu anumite active și să înainteze până la 22 iunie 1999 propuneri menite să adapteze legislația existentă, în scopul definirii unui tratament prudențial corespunzător al titlurilor de valoare garantate cu anumite active. Autoritățile competente pot autoriza o ponderare de 50 % a activelor garantate cu ipoteci pe birouri sau spații comerciale multifuncționale până la data de 31 decembrie 2006. Bunurile imobile care fac obiectul ipotecii trebuie supuse unor criterii de evaluare riguroase și unei reevaluări periodice care să țină seama de evoluțiile de pe piața bunurilor comerciale. Aceste imobile trebuie să fie ori ocupate sau închiriate de către proprietar. Împrumuturile contractate pentru dezvoltare imobiliară sunt excluse de la această ponderare de 50 %.

(70)

Pentru a asigura aplicarea armonioasă a dispozițiilor referitoare la expunerile semnificative, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea să prevadă aplicarea noilor limite în două etape. În cazul instituțiilor de credit mai mici, se poate acorda o perioadă de tranziție mai mare, având în vedere că o aplicare prea rapidă a normei de 25 % le-ar putea reduce prea brusc activitatea de credit.

(71)	În plus, este în curs armonizarea condițiilor referitoare la reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit.

(72)	Formalitățile necesare pentru controlul riscurilor de lichiditate trebuie, de asemenea, armonizate.

(73)	Prezenta directivă nu trebuie să afecteze obligațiile statelor membre cu privire la termenele de transpunere a directivelor prevăzute la Anexa V, partea B,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CUPRINS

TITLUL I

DEFINIȚII ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

Definiții

Articolul 2

Domeniul de aplicare

Articolul 3

Interdicția impusă întreprinderilor, altele decât instituțiile de credit, de a desfășura activități de preluare a depozitelor sau a altor fonduri rambursabile de la populație

TITLUL II

DISPOZIȚII REFERITOARE LA LIBERTATEA DE STABILIRE ȘI LA LIBERTATEA DE A PRESTA SERVICII

Articolul 4

Autorizarea

Articolul 5

Capitalul inițial

Articolul 6

Organismele de conducere și sediul central al instituțiilor de credit

Articolul 7

Acționari și membri

Articolul 8

Programul de activități și structura organizatorică

Articolul 9

Cerințe economice

Articolul 10

Refuzul autorizației

Articolul 11

Notificarea autorizației la comisie

Articolul 12

Consultarea prealabilă cu autoritățile competente din alte state membre

Articolul 13

Sucursalele instituțiilor de credit autorizate în alt stat membru

Articolul 14

Retragerea autorizației

Articolul 15

Denumire

Articolul 16

Participații calificate deținute la o instituție de credit

Articolul 17

Proceduri și mecanisme de control intern

TITLUL III

DISPOZIȚII REFERITOARE LA LIBERTATEA DE STABILIRE ȘI LA LIBERTATEA DE A PRESTA SERVICII

Articolul 18

Instituții de credit

Articolul 19

Instituții financiare

Articolul 20

Exercitarea dreptului de stabilire

Articolul 21

Exercitarea libertății de a presta servicii

Articolul 22

Atribuțiile autorităților competente din statul membru gazdă

TITLUL IV

RELAȚII CU ȚĂRI TERȚE

Articolul 23

Notificarea filialelor întreprinderilor din țări terțe și condițiile de acces la piețele acestor țări

Articolul 24

Sucursalele instituțiilor de credit cu sediul central în afara comunității

Articolul 25

Cooperarea cu autoritățile competente din țări terțe în domeniul supravegherii pe bază consolidată

TITLUL V

PRINCIPIILE ȘI INSTRUMENTELE TEHNICE ALE SUPRAVEGHERII PRUDENȚIALE

Capitolul 1

Principiile supravegherii prudențiale

Articolul 26

Competența statului membru de origine de a efectua controale

Articolul 27

Competențele statului membru gazdă

Articolul 28

Colaborarea privind supravegherea

Articolul 29

Verificări la fața locului ale sucursalelor înființate în alt stat membru

Articolul 30

Schimburile de informații și secretul profesional

Articolul 31

Obligațiile persoanelor responsabile cu controlul legal al conturilor anuale și consolidate

Articolul 32

Atribuțiile autorităților competente de a aplica sancțiuni

Articolul 33

Căi de atac în instanță

Capitolul 2

Instrumente tehnice de supraveghere prudențială

Secțiunea 1

Fonduri proprii

Articolul 34

Principii generale

Articolul 35

Alte elemente

Articolul 36

Alte dispoziții referitoare la fondurile proprii

Articolul 37

Calcularea fondurilor proprii pe bază consolidată

Articolul 38

Deduceri și limite

Articolul 39

Dovezi ce trebuie prezentate autorităților competente

Secțiunea 2

Rata de solvabilitate

Articolul 40

Principii generale

Articolul 41

Numărătorul: fondurile proprii

Articolul 42

Numitorul: activele ajustate în funcție de risc și elementele extrabilanțiere

Articolul 43

Ponderări ale riscurilor

Articolul 44

Ponderarea creanțelor la administrațiile regionale sau autoritățile locale din statele membre

Articolul 45

Alte ponderări

Articolul 46

Organele administrative și întreprinderi cu scop necomercial

Articolul 47

Nivelul ratei de solvabilitate

Secțiunea 3

Expuneri semnificative

Articolul 48

Notificarea expunerilor semnificative

Articolul 49

Limitarea expunerilor semnificative

Articolul 50

Supravegherea pe bază consolidată sau neconsolidată a expunerilor semnificative

Secțiunea 4

Participații semnificative în afara sectorului financiar

Articolul 51

Limitarea participațiilor calificate nefinanciare

Capitolul 3

Supravegherea pe bază consolidată

Articolul 52

Supravegherea pe bază consolidată a instituțiilor de credit

Articolul 53

Autoritățile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată

Articolul 54

Forma și dimensiunile consolidării

Articolul 55

Informațiile care trebuie furnizate de holdingurile cu activitate mixtă și de filialele acestora

Articolul 56

Măsuri de facilitare a supravegherii pe bază consolidată

TITLUL VI

COMITETUL BANCAR CONSULTATIV

Articolul 57

Componența și sarcinile comitetului consultativ bancar

Articolul 58

Examinarea condițiilor de autorizare

Articolul 59

Rapoarte de urmărire

TITLUL VII

COMPETENȚE EXECUTORII

Articolul 60

Adaptări tehnice

TITLUL VIII

DISPOZIȚII TRANZITORII ȘI FINALE

Capitolul 1

Dispoziții tranzitorii

Articolul 61

Dispoziții tranzitorii privind articolul 36

Articolul 62

Dispoziții tranzitorii privind articolul 43

Articolul 63

Dispoziții tranzitorii privind articolul 47

Articolul 64

Dispoziții tranzitorii privind articolul 49

Articolul 65

Dispoziții tranzitorii privind articolul 51

Capitolul 2

Dispoziții finale

Articolul 66

Informarea comisiei

Articolul 67

Directive abrogate

Articolul 68

Punerea în aplicare

Articolul 69

Destinatari

Anexa I

Lista activităților care fac obiectul recunoașterii reciproce

Anexa II

Clasificarea elementelor extrabilanțiere

Anexa III

Tratamentul elementelor extrabilanțiere

Anexa IV

Tipuri de elemente extrabilanțiere

Anexa V Partea A

Directive abrogate împreună cu modificările lor succesive (prevăzute la articolul 67)

Partea B

Termene limită pentru punerea în aplicare (prevăzute la articolul 67)

Anexa VI

Tabel de corespondență

TITLUL I

DEFINIȚII ȘI DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

Definiții

În sensul prezentei directive:

(1)

„instituție de credit” înseamnă o întreprindere a cărei activitate constă în primirea de depozite sau de alte fonduri rambursabile din partea cetățenilor și acordarea unor credite în nume propriu. În scopul exercitării supravegherii pe o bază consolidată, se consideră drept instituție de credit orice instituție de credit în sensul primului paragraf și orice întreprindere de stat sau privată care corespunde definiției de la primul paragraf și care a fost autorizată într-o țară terță. În scopul exercitării supravegherii și controlului expunerilor semnificative, se consideră drept instituție de credit orice instituție de credit în sensul primului alineat, inclusiv sucursalele instituțiilor de credit deschise în țări terțe, precum și orice întreprindere de stat sau privată, inclusiv sucursalele acesteia, care corespunde definiției de la primul paragraf și care a fost autorizată în țara terță respectivă;

(2)	„autorizație” înseamnă un act eliberat sub orice formă de către autorități, prin care se acordă dreptul de a desfășura activități specifice instituțiilor de credit;

(3)

„sucursală” înseamnă orice loc de desfășurare a activității care, din punct de vedere juridic, depinde de o instituție de credit și care desfășoară direct toate tranzacțiile sau anumite tipuri de tranzacții specifice instituțiilor de credit; mai multe locuri de desfășurare a activității înființate pe teritoriul aceluiași stat membru de către o instituție de credit cu sediul central în alt stat membru sunt considerate drept o singură sucursală;

(4)	„autorități competente” înseamnă autoritățile naționale care sunt împuternicite în temeiul unui act cu putere de lege sau unei norme administrative să supravegheze activitatea instituțiilor de credit;

(5)	„instituție financiară” înseamnă orice întreprindere, alta decât o instituție de credit, a cărei activitate principală constă în dobândirea de participații sau în desfășurarea uneia sau mai multor activități menționate la punctele (2)-(12) din Anexa I;

(6)	„stat membru de origine” înseamnă statul membru în care o instituție de credit a primit autorizația de funcționare, în conformitate cu articolele 4-11;

(7)	„stat membru gazdă” înseamnă statul membru în care o instituție de credit deține o sucursală sau în care prestează servicii;

(8)	„control” înseamnă relația stabilită între o întreprindere-mamă și o filială, astfel cum se definește la articolul 1 din Directiva 83/349/CEE sau o relație similară între orice persoană juridică sau fizică și o întreprindere;

(9)	„participație” în scopul exercitării supravegherii pe bază consolidată, înseamnă deținerea directă sau indirectă a cel puțin 20 % din drepturile de vot sau din capitalul unei întreprinderi;

(10)	„participație calificată” înseamnă deținerea, directă sau indirectă, într-o întreprindere a cel puțin 10 % din capital sau din drepturile de vot sau orice altă posibilitate de a exercita o influență semnificativă asupra gestionării întreprinderii în care se deține o participație.

(11)	„capital inițial” înseamnă capitalul definit la articolul 34 alineatul (2) punctele (1) și (2);

(12)

„întreprindere-mamă” înseamnă orice întreprindere-mamă, astfel cum este definită la articolele 1 și 2 din Directiva 83/349/CEE. În scopul exercitării supravegherii pe bază consolidată și controlului expunerilor semnificative, se consideră „societate mamă” orice societate în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/349/CEE, precum și orice societate care, în opinia autorităților competente, exercită în mod efectiv o influență dominantă asupra unei alte societăți;

(13)

„filială” înseamnă orice filială de întreprindere, în conformitate cu definiția de la articolele 1 și 2 din Directiva 83/349/CEE. În scopul exercitării supravegherii pe bază consolidată și controlului expunerilor semnificative, se consideră că o „filială” înseamnă orice întreprindere-filială în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 83/349/CEE, precum și orice întreprindere asupra căreia, după opinia autorităților competente, o întreprindere-mamă exercită în mod efectiv o influență dominantă. Toate filialele unor întreprinderi filiale se consideră, de asemenea, filiale ale întreprinderii-mamă inițiale;

(14)

„Zona A” include toate statele membre și toate celelalte țări membre cu drepturi depline ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), precum și acele țări care au încheiat acorduri speciale de împrumut cu Fondul Monetar Internațional (FMI) în asociere cu acordurile generale de împrumut (AGI) ale Fondului. Orice stat care își re-eșalonează datoria publică externă nu poate totuși să facă parte din Zona A o perioadă de cinci ani;

(15)	„Zona B” include toate țările care nu aparțin Zonei A;

(16)

„instituțiile de credit din Zona A” înseamnă toate instituțiile de credit autorizate în statele membre, în conformitate cu articolul 4, inclusiv sucursalele acestora în țări terțe, precum și toate întreprinderile de stat sau private în conformitate cu definiția de la punctul (1), primul paragraf, și care sunt autorizate în alte țări din Zona A, inclusiv sucursalele acestora;

(17)	„instituțiile de credit din Zona B” înseamnă toate întreprinderile de stat sau private autorizate în afara Zonei A, care corespund definiției de la punctul (1), primul paragraf, inclusiv sucursalele acestora din Comunitate;

(18)

„sector ne-bancar” înseamnă toți debitorii, în afară de instituțiile de credit definite la punctele (16) și (17), guvernele și băncile centrale, administrațiile regionale și autoritățile locale, Comunitățile Europene, Banca Europeană de Investiții și băncile de dezvoltare multilaterală definite la punctul (19);

(19)

„bănci multilaterale de dezvoltare” înseamnă Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare, Societatea Financiară Internațională, Banca Inter-americană de Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare, Fondul de Restabilire al Consiliului Europei, Banca Nordică de Investiții, Banca de Dezvoltare a Caraibelor, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Fondul European de Investiții și Societatea Inter-americană de Investiții;

(20)	„elemente extrabilanțiere cu risc «ridicat», «mediu», «mediu/redus» și «redus»” înseamnă elemente descrise la articolul 43 alineatul (2) și menționate în Anexa II;

(21)	„holding financiar” înseamnă orice instituție financiară ale cărei filiale sunt fie în exclusivitate, fie în principal instituții de credit sau instituții financiare, cel puțin una dintre aceste filiale fiind o instituție de credit;

(22)	„holding cu activitate mixtă” înseamnă o întreprindere-mamă, alta decât un holding financiar sau o instituție de credit ale cărei filiale includ cel puțin o instituție de credit;

(23)

„întreprindere de servicii bancare auxiliare” înseamnă o întreprindere a cărei activitate principală constă în deținerea sau gestionarea de proprietăți, gestionarea serviciilor de prelucrare a datelor sau orice altă activitate similară care este auxiliară activității principale a uneia sau mai multor instituții de credit;

(24)

„expuneri” în scopul aplicării articolelor 48, 49 și 50 înseamnă activele și elementele extrabilanțiere menționate la articolul 43 și în Anexele II și IV la prezenta directivă, fără aplicarea ponderărilor sau gradelor de risc prevăzute în aceste dispoziții; riscurile la care se face referire în Anexa IV trebuie să fie calculate pe baza metodelor prevăzute în Anexa III, fără aplicarea ponderărilor pentru riscul de contrapartidă; toate elementele acoperite în întregime de fondurile proprii pot fi excluse, cu acordul autorităților competente, din definiția expunerilor, cu condiția ca asemenea fonduri proprii să nu fie incluse în calculul ratei de solvabilitate sau a altor rate de supraveghere prevăzute în prezenta directivă și în alte acte comunitare; expunerile nu includ următoarele: în cazul tranzacțiilor valutare, riscurile care apar în cursul decontării, în termen de 48 de ore de la efectuarea plății sau în cazul tranzacțiilor de vânzare sau cumpărare a unor titluri de valoare, expunerile ce apar în cursul decontării, în termen de cinci zile lucrătoare de la efectuarea plății sau de la predarea titlurilor, oricare dintre acestea s-ar produce mai întâi;

(25)

„grup de clienți aflați în legătură” înseamnă: două sau mai multe persoane fizice sau juridice care, până la proba contrarie, constituie un risc unic, pentru că una dintre ele, direct sau indirect, deține controlul asupra celeilalte sau celorlalte sau două sau mai multe persoane fizice sau juridice între care nu există o relație de control, astfel cum este definită la prima liniuță, dar care trebuie să fie considerate ca reprezentând un singur risc, deoarece legătura dintre ele este atât de strânsă încât, dacă una din aceste persoane se confruntă cu probleme financiare, cealaltă sau toate celelalte persoane ar întâmpina probabil dificultăți de rambursare;

(26)

„legături strânse” înseamnă o situație în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt legate prin relații de: (a)participare, adică deținerea, directă sau prin control, a cel puțin 20 % din drepturile de vot sau din capitalul unei întreprinderi sau(b)control, adică relația dintre o întreprindere-mamă și o filială, în toate situațiile la care se face referire la articolul 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 83/349/CEE sau o relație similară între orice persoană fizică sau juridică și o întreprindere; orice întreprindere filială a unei întreprinderi filiale va fi de asemenea considerată ca filială a întreprinderii-mamă care conduce aceste întreprinderi; Situația în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt în permanență legate cu una și aceeași persoană printr-o relație de control este, de asemenea, considerată drept o legătură strânsă între asemenea persoane.

(27)

„burse recunoscute” înseamnă bursele recunoscute de către autoritățile competente, burse care: (i)funcționează în mod regulat;(ii)se supun anumitor norme, elaborate sau aprobate de autoritățile competente din țara de origine a bursei, care definesc condițiile de funcționare a bursei respective, condițiile de acces la bursa respectivă, precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un contract înainte de a putea fi negociat la bursa respectivă;(iii)dețin un mecanism de compensare potrivit căruia contractele menționate în Anexa IV se supun cerințelor referitoare la marjele zilnice care oferă o protecție corespunzătoare, după opinia autorităților competente.

Articolul 2

Domeniul de aplicare

(1)   Prezenta directivă reglementează accesul la activitatea instituțiilor de credit și exercitarea acesteia. Prezenta directivă se aplică tuturor instituțiilor de credit.

(2)   Articolele 25 și 52-56 se aplică, de asemenea, holdingurilor financiare și holdingurilor cu activitate mixtă, care își au sediile centrale în Comunitate.

Instituțiile excluse cu titlu permanent în conformitate cu alineatul (3), cu excepția, totuși, a băncilor centrale din statele membre, sunt tratate ca instituții financiare, în sensul articolelor 25 și 52-56.

(3)   Prezenta directivă nu se aplică:

—	băncilor centrale din statele membre;

—	oficiile poștale care efectuează operațiuni giro;

—	în Belgia, „Institut de Réescompte et de Garantie/Herdiscontering- en Waarborginstituut”;

—	în Danemarca, „Dansk Eksportfinansieringsfond”, „Danmarks Skibskreditfond” și „Dansk Landbrugs Realkreditfond”;

—

în Germania, „Kreditanstalt für Wiederaufbau”, organisme care, în sensul „Wohnungsgemeinnützigkeitsgesetz”, sunt recunoscute ca instituții ale politicii naționale în domeniul locuințelor și care nu sunt în principal angajate în tranzacții bancare, precum și organisme care, în sensul acestei legi, sunt recunoscute ca organisme non-profit de fond locativ;

—	în Grecia, „Ελληνική Τράπεζα Βιομηχανικής Αυαπτύξεως”, (Elliniki Trapeza Viomichanikis Anaptyxeos), „Ταμειο Παρακαταυδηκών και Δανείων” (Tamio Parakatathikon kai Danion) și „Ταχυδρομικό Ταμιευτήριο” (Tachidromiko Tamieftirio);

—	în Spania, „Instituto de Crédito Oficial”;

—	în Franța, „Caisse des dépôts et consignations”;

—	în Irlanda, fondurile de ajutor reciproc și societăți de asigurări mutuale;

—	în Italia, „Cassa depositi e prestiti”;

—	în Țările de Jos, „Netherlandse Investeringsbank voor Ontwikkelingslanden NV”, „NV Noordelijke Ontwikkelingsmaatschappij”, „NV Industriebank Limburgs Instituut voor Ontwikkeling en Financiering”, precum și „Overijsselse Ontwikkelingsmaatschappij NV”;

—	în Austria, întreprinderile recunoscute ca asociații de construcții de locuințe în interes public și „Österreichische Kontrollbank AG”;

—	în Portugalia, „Caixas Económicas” existente la data de 1 ianuarie 1986, cu excepția celor constituite ca societăți anonime, precum și „Caixa Económica Montepio Geral”;

—	în Finlanda, „Teollisen yhteistyön rahasto Oy/Fonden för industriellt samarbete AB”, și „Kera Oy/Kera Ab”;

—	în Suedia, „Svenska Skeppshypotekskassan”;

—	în Regatul Unit, „National Savings Bank”, „Commonwealth Development Finance Company Ltd”, „Agricultural Mortgage Corporation Ltd”, „Scottish Agricultural Securities Corporation Ltd”, „Crown Agents for overseas governments and administrations”, fondurile de ajutor reciproc și băncile municipale.

(4)   La propunerea Comisiei, care consultă în acest sens Comitetul menționat la articolul 57 (denumit în continuare „Comitetul bancar consultativ”), Consiliul decide asupra oricărei modificări a listei de la alineatul (3).

(5)   Instituțiile de credit situate în același stat membru și afiliate în mod permanent, la data de 15 decembrie 1997, unui organism central care le supraveghează și care are sediul în același stat membru, pot fi exceptate de la îndeplinirea cerințelor prevăzute la articolul 6, alineatul (1), articolul 8 și articolul 59 în cazul în care, până la 15 decembrie 1979, legislația internă va conține dispoziții referitoare la următoarele:

—	angajamentele organismului central și ale instituțiilor afiliate constituie angajamente în solidar și nelimitate sau angajamentele instituțiilor sale afiliate sunt în întregime garantate de organismul central respectiv;

—	solvabilitatea și lichiditatea organismului central și a tuturor instituțiilor afiliate acestuia sunt supravegheate ca un întreg, pe baza conturilor consolidate;

—	conducerea organismului central este abilitată să emită instrucțiuni către organele de conducere ale instituțiilor afiliate.

Instituțiile de credit care funcționează la nivel local și care sunt afiliate, după data de 15 septembrie 1997, unui organism central în sensul dispozițiilor primului paragraf, pot beneficia de condițiile prezentei directive în cazul în care reprezintă elemente adăugate în mod normal la rețeaua aparținând organismului central respectiv.

În cazul instituțiilor de credit, altele decât cele constituite în regiunile recent îndiguite sau care au rezultat în urma divizării sau fuzionării instituțiilor existente dependente de organismul central sau răspunzătoare în fața acestuia, Consiliul – acționând la propunerea Comisiei, care în acest scop va consulta Comitetul bancar consultativ – poate stabili reglementări suplimentare pentru aplicarea dispozițiilor celui de-al doilea paragraf, inclusiv abrogarea excepțiilor prevăzute în primul paragraf, în cazul în care este de părere că afilierea noilor instituții care beneficiază de regimul prevăzut la al doilea paragraf ar putea avea un efect advers asupra concurenței în domeniu. Consiliul poate lua aceste decizii cu majoritate calificată.

(6)   O instituție de credit care, conform definiției de la primul paragraf din alineatul (5), este afiliată unui organism central în același stat membru, poate fi, de asemenea, exceptată de la aplicarea dispozițiilor articolului 5 și, de asemenea, articolelor 40-51 și 65, cu condiția ca, fără a aduce atingere aplicării acelor dispoziții la organismul central, întregul constituit de către organismul central împreună cu instituțiile sale afiliate să fie reglementat prin dispozițiile menționate anterior, pe bază consolidată.

În cazul exceptării, articolele 13, 18, 19, 20 alineatele (1)-(6), articolele 21 și 22 se aplică ansamblului constituit din organismul central și instituțiile afiliate.

Articolul 3

Interdicția impusă întreprinderilor, altele decât instituțiile de credit, de a desfășura activități de preluare a depozitelor sau a altor fonduri rambursabile de la populație

Statele membre interzic persoanelor sau întreprinderilor care nu sunt instituții de credit să desfășoare activitatea de preluare de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la populație. Această interdicție nu se aplică la preluarea de depozite sau alte fonduri rambursabile de către un stat membru sau de către autoritățile regionale sau locale ale unui stat membru sau de către organisme publice internaționale în care sunt membri unul sau mai multe state membre sau în cazurile la care se face referire în mod expres în legislația internă sau comunitară, cu condiția ca aceste activități să fie supuse unor reglementări și controale menite să protejeze deponenții și investitorii, aplicabile acestor situații.

TITLUL II

CONDIȚII PRIVIND INIȚIEREA ȘI EXERCITAREA ACTIVITĂȚII INSTITUȚIILOR DE CREDIT

Articolul 4

Autorizarea

Statele membre solicită instituțiilor de credit să obțină autorizații înainte de începerea propriu-zisă a activităților acestora. Statele membre trebuie să stabilească cerințele care condiționează emiterea acestei autorizații, în conformitate cu articolele 5-9 și să le comunice Comisiei și Comitetului bancar consultativ.

Articolul 5

Capitalul inițial

(1)   Fără a aduce atingere celorlalte condiții generale prevăzute în legislația internă, autoritățile competente nu acordă autorizații dacă instituțiile de credit nu dețin fonduri proprii separate sau în cazurile în care capitalul inițial este mai mic de 5 milioane EUR.

Statele membre pot decide ca instituțiile de credit care nu îndeplinesc cerințele referitoare la fondurile proprii separate și care funcționau deja la 15 decembrie 1979 să își poată continua activitatea. Statele membre pot excepta aceste instituții de credit de la îndeplinirea cerințelor prevăzute la primul paragraf al articolului 6 alineatul (1).

(2)   Cu toate acestea, statele membre pot acorda autorizația respectivă anumitor categorii de instituții de credit al căror capital inițial este inferior celui prevăzut la alineatul (1). În aceste situații:

(a)	capitalul inițial nu poate fi mai mic de 1 milion EUR;

(b)	statele membre implicate trebuie să înștiințeze Comisia în legătură cu motivele pentru care au recurs la opțiunea prevăzută la acest alineat;

(c)	în momentul în care lista prevăzută la articolul 11 este publicată, numele fiecărei instituții de credit care nu deține capitalul minim prevăzut la alineatul (1) va fi marcat în consecință.

(3)   Fondurile proprii ale unei instituții de credit nu pot scădea sub nivelul capitalului inițial prevăzut la alineatele (1) și (2), în momentul emiterii autorizației.

(4)   Statele membre pot decide ca instituțiile de credit care funcționau deja la 1 ianuarie 1993, ale căror fonduri proprii nu ating nivelurile prevăzute pentru capitalul inițial la alineatele (1) și (2), să își poată continua activitatea. În acest caz, fondurile lor proprii nu pot scădea sub nivelul maxim atins începând cu data de 22 decembrie 1989.

(5)   În cazul în care controlul asupra unei instituții de credit care se încadrează în categoria prevăzută la alineatul (4) este preluat de către o persoană fizică sau juridică, alta decât cea care deținea anterior controlul instituției în cauză, fondurile proprii ale instituției respective trebuie să atingă cel puțin nivelul prevăzut pentru capitalul inițial la alineatele (1) și (2).

(6)   În anumite situații specifice și cu consimțământul autorităților competente, în cazul în care două sau mai multe instituții de credit din categoria prevăzută la alineatul (4) fuzionează, fondurile proprii ale instituției rezultate din fuziune nu pot fi inferioare fondurilor proprii totale ale instituțiilor care au fuzionat, atât timp cât nivelurile corespunzătoare prevăzute la alineatele (1) și (2) nu au fost atinse.

(7)   În cazul în care, în situațiile prevăzute la alineatele (3), (4) și (6), este necesară reducerea fondurilor proprii, autoritățile competente pot acorda unei instituții de credit, în cazul în care împrejurările justifică o asemenea măsură, o perioadă limitată în care să rectifice situația respectivă sau să își înceteze activitatea.

Articolul 6

Organismele de conducere și sediul central al instituțiilor de credit

(1)   Autoritățile competente acordă autorizația instituțiilor de credit numai în momentul în care există cel puțin două persoane care gestionează în mod efectiv activitatea instituției de credit respective.

Mai mult decât atât, autoritățile respective nu acordă autorizația dacă aceste persoane nu au o bună reputație sau dacă nu au suficientă experiență pentru a avea astfel de responsabilități.

(2)   Fiecare stat membru solicită următoarele:

—	orice instituție de credit care este persoană juridică și care, în conformitate cu legislația internă, are un sediu social, trebuie să își aibă sediul central în același stat membru în care se află sediul social;

—	orice instituție de credit trebuie să își aibă sediul central în statul membru care i-a eliberat autorizația și în care își desfășoară de fapt activitatea.

Articolul 7

Acționari și membri

(1)   Autoritățile competente nu eliberează autorizații privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit înainte de a primi informații atât cu privire la identitatea acționarilor sau a membrilor, direcți sau indirecți, persoane fizice sau juridice, care dețin participații calificate, cât și cu privire la valoarea participațiilor acestora.

În sensul definiției participației calificate în contextul prezentului articol, trebuie luate în considerație drepturile de vot la care se face referire la articolul 7 din Directiva 88/627/CEE a Consiliului (13).

(2)   Autoritățile competente refuză să acorde o autorizație în cazul în care, având în vedere necesitatea de a asigura gestionarea sănătoasă și prudențială a unei instituții de credit, acestea nu sunt satisfăcute de calitatea acționarilor sau membrilor menționați anterior.

(3)   În situația în care există legături strânse între instituțiile de credit și orice alte persoane fizice sau juridice, autoritățile competente acordă autorizația numai dacă legăturile respective nu împiedică exercitarea propriu-zisă a funcțiilor lor de supraveghere.

Autoritățile competente refuză să elibereze autorizația în cazul în care actele cu putere de lege sau actele administrative ale unei țări terțe, cărora li se supun una sau mai multe persoane fizice sau juridice cu care instituția de credit respectivă are legături strânse, sau dificultățile survenite în punerea în aplicare a acestora, împiedică exercitarea propriu-zisă a funcțiilor lor de supraveghere.

Autoritățile competente solicită instituțiilor de credit să le ofere informațiile necesare pentru a supraveghea permanent respectarea condițiilor menționate la acest alineat.

Articolul 8

Programul de activități și structura organizatorică

Statele membre prevăd ca solicitările de autorizare să fie însoțite de un program de activități care să specifice, în special, tipul activităților preconizate și structura organizatorică a instituției respective.

Articolul 9

Cerințe economice

Statele membre pot să nu prevadă ca solicitarea de autorizare să fie analizată în raport cu cerințele economice de pe piață.

Articolul 10

Refuzul autorizației

Motivele pentru care se refuză acordarea unei autorizații trebuie aduse la cunoștința solicitantului în termen de șase luni de la primirea solicitării respective sau, în cazul în care solicitarea este incompletă, în termen de șase luni de la trimiterea de către solicitant a informațiilor necesare pentru luarea deciziei. În orice caz, decizia se ia în termen de 12 luni de la primirea cererii.

Articolul 11

Notificarea autorizației la Comisie

Fiecare autorizație emisă trebuie adusă la cunoștința Comisiei. Fiecare instituție de credit este înscrisă pe o listă pe care Comisia trebuie să o publice în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, și pe care trebuie să o actualizeze periodic.

Articolul 12

Consultarea prealabilă cu autoritățile competente din alte state membre

Autorizarea unei instituții de credit trebuie să facă obiectul unei consultări prealabile a autorităților competente din celălalt stat membru dacă această instituție este:

—	filiala unei instituții de credit autorizate în alt stat membru;

—	filiala unei întreprinderi-mamă a unei instituții de credit autorizate în alt stat membru sau

—	controlată de aceleași persoane, fizice sau juridice, care controlează o instituție de credit autorizată în alt stat membru.

Articolul 13

Sucursalele instituțiilor de credit autorizate în alt stat membru

Statele membre gazdă pot să nu solicite autorizarea sau capital de dotare pentru sucursalele instituțiilor de credit autorizate în alte state membre. Acest sucursale pot fi constituite și supravegheate în conformitate cu articolul 17 alineatul (20) punctele (1)-(6), precum și cu articolele 22 și 26.

Articolul 14

Retragerea autorizației

(1)   Autoritățile competente pot retrage autorizația unei instituții de credit numai în următoarele situații:

(a)	instituția de credit nu utilizează autorizația respectivă timp de 12 luni, renunță în mod expres la aceasta sau încetează să mai exercite o activitate o perioadă mai mare de 6 luni, dacă statul membru respectiv nu prevede că în astfel de situații autorizația își pierde valabilitatea;

(b)	instituția de credit a obținut autorizația respectivă prin declarații false sau prin alte mijloace neautorizate;

(c)	instituția de credit nu mai îndeplinește condițiile în care i-a fost acordată autorizația;

(d)	instituția de credit nu mai posedă fonduri proprii suficiente sau se consideră că nu își mai poate onora obligațiile față de creditori și, în special, nu mai prezintă garanții pentru activele încredințate ei;

(e)	instituția de credit se încadrează într-una dintre situațiile pentru care legislația internă prevede retragerea autorizației.

(2)   Orice retragere a unei autorizații trebuie justificată, iar persoanele respective trebuie informate în legătură cu aceasta; de asemenea, retragerea autorizației trebuie adusă și la cunoștința Comisiei.

Articolul 15

Denumire

În scopul exercitării activităților specifice, instituțiile de credit utilizează pe întreg teritoriul Comunității, fără a aduce atingere dispozițiilor referitoare la utilizarea termenilor „bancă”, „casă de economii” sau alți termeni utilizați în statele membre și care denumesc instituții bancare, aceeași denumire pe care o utilizează și în statul membru unde se află sediul lor central. În cazul în care există pericolul unor confuzii, statul membru poate solicita, pentru clarificare, ca numele instituției respective să fie însoțit și de anumite detalii explicative.

Articolul 16

Participații calificate deținute la o instituție de credit

(1)   Statele membre trebuie să solicite oricărei persoane fizice sau juridice care își propune să dețină, direct sau indirect, o participație calificată într-o instituție de credit, ca mai întâi să informeze autoritățile competente în acest sens și să le comunice nivelul participației avut în vedere. Orice astfel de persoană trebuie de asemenea să informeze autoritățile competente în cazul în care dorește să își majoreze participația calificată, astfel încât proporția drepturilor de vot sau a capitalului social deținut de aceasta să ajungă sau să depășească 20 %, 33 % sau 50 %, sau instituția de credit să-i devină filială.

Fără a aduce atingere alineatului (2), autoritățile competente au la dispoziție un termen de cel mult trei luni de la data notificării menționată în primul paragraf pentru a se opune unui asemenea plan dacă, avându-se în vedere necesitatea asigurării unei gestionări sănătoase și prudențiale a instituției de credit, aceste autorități nu sunt satisfăcute de calitatea persoanei menționate la primul paragraf. În cazul în care nu există o opoziție la planul menționat la primul paragraf, autoritățile pot stabili un termen limită pentru punerea sa în aplicare.

(2)   În cazul în care persoana care dobândește participațiile menționate la alineatul (1) este o instituție de credit autorizată în alt stat membru, întreprinderea-mamă a unei instituții de credit autorizate în alt stat membru sau o persoană fizică sau juridică controlată de către o instituție de credit autorizată în alt stat membru și dacă, ca rezultat al achiziției respective, instituția la care achizitorul își propune să dețină o participație devine o filială a achizitorului sau intră sub controlul acestuia, evaluarea achiziției respective trebuie să se facă sub rezerva consultărilor menționate la articolul 12.

(3)   Statele membre solicită oricărei persoane fizice sau juridice care își propune să vândă, direct sau indirect, participația calificată pe care o deține la o instituție de credit, să informeze mai întâi autoritățile competente, comunicându-le și valoarea participației pe care intenționează să o vândă. În cazul în care deținătorul intenționează să își reducă participația calificată, astfel încât proporția drepturilor de vot sau a capitalului deținut să scadă sub 20 %, 33 % sau 50 %, sau astfel încât instituția de credit să înceteze să mai fie filiala sa, acesta trebuie de asemenea să informeze mai întâi autoritățile competente.

(4)   Instituțiile de credit comunică autorităților competente, de îndată ce dobândesc informații în acest sens, achizițiile sau vânzările de participații la capitalul lor care fac ca participațiile să depășească sau să scadă sub pragurile stabilite la alineatele (1) și (3).

De asemenea, instituțiile de credit trebuie ca, cel puțin o dată pe an, să aducă la cunoștința autorităților competente numele acționarilor și membrilor care dețin participații calificate, precum și volumul acestora, în conformitate cu, de exemplu, informațiile primite în cadrul adunărilor generale anuale ale acționarilor și membrilor sau ca rezultat al respectării reglementărilor referitoare la societățile cotate la bursă.

(5)   Statele membre solicită ca, în cazul în care este posibil ca influența exercitată de persoanele menționate la alineatul (1) să funcționeze în detrimentul unei gestionări sănătoase și prudențiale a instituției de credit, autoritățile competente să adopte măsuri adecvate pentru încetarea situației respective. Asemenea măsuri pot consta, de exemplu, în interdicții, sancțiuni aplicate cadrelor de conducere sau suspendarea exercitării dreptului de vot aferent acțiunilor deținute de acționarii sau membrii respectivi.

Se vor aplica măsuri similare și în cazul persoanelor fizice sau juridice care nu respectă obligația de a oferi informații prealabile în acest sens, astfel cum este prevăzut la alineatul (1). În cazul în care se dobândește o participație în ciuda opoziției autorităților competente, statele membre, independent de sancțiunile ce urmează a fi adoptate, dispun fie suspendarea exercitării dreptului de vot aferent, fie nulitatea voturilor exprimate, fie posibilitatea anulării acestora.

(6)   În sensul definiției participației calificate și a altor nivele de participații prevăzute în prezentul articol, se iau în considerare drepturile de vot menționate la articolul 7 din Directiva 88/627/CEE.

Articolul 17

Proceduri și mecanisme de control intern

Autoritățile competente din statele membre de origine solicită ca fiecare instituție de credit să dispună de proceduri administrative și contabile optime și de mecanisme de control intern adecvate.

TITLUL III

DISPOZIȚII REFERITOARE LA LIBERTATEA DE STABILIRE ȘI LA LIBERTATEA DE A PRESTA SERVICII

Articolul 18

Instituții de credit

Statele membre trebuie să adopte dispoziții în conformitate cu care pot fi desfășurate pe teritoriul lor activitățile prevăzute în Anexa I, în conformitate cu articolul 20 alineatele (1)-(6), articolul 21, alineatele (1) și (2) și articolul 22, fie prin înființarea unei sucursale, fie prin prestarea de servicii de către orice instituție de credit autorizată și supravegheată de către autoritățile competente ale unui alt stat membru, cu condiția ca activitățile respective să fie incluse în autorizație.

Articolul 19

Instituții financiare

Statele membre trebuie, de asemenea, să adopte dispoziții care să permită ca activitățile menționate la Anexa I să poată fi desfășurate pe teritoriul lor, în conformitate cu articolul 20 alineatele (1)-(6), articolul 21 alineatul (1) și alineatul (2) și articolul 22, fie prin constituirea unei sucursale, fie prin prestarea de servicii de către orice instituție financiară din alt stat membru, care poate fi sau filiala unei instituții de credit sau o filială deținută în comun de două sau mai multe instituții de credit, ale căror memorandum și statut de asociere prevăd desfășurarea acestor activități și care îndeplinesc toate condițiile următoare:

—	întreprinderea sau întreprinderile-mamă trebuie să fie instituții de credit autorizate în statele membre, prin legea care reglementează și activitatea filialei;

—	activitățile respective trebuie să fie desfășurate efectiv pe teritoriul aceluiași stat membru;

—	întreprinderea sau întreprinderile-mamă trebuie să dețină cel puțin 90 % din drepturile de vot aferente numărului de acțiuni sau părți sociale deținute în capitalul social al filialei;

—

întreprinderea sau întreprinderile-mamă trebuie să îndeplinească cerințele autorităților competente în ceea ce privește gestionarea prudențială a filialei și, de asemenea, trebuie să fi declarat, cu consimțământul autorităților competente din statul membru de origine, că garantează în solidar angajamentele asumate de filială;

—

filiala trebuie să fie inclusă efectiv, în special în ceea ce privește activitățile respective, în supravegherea consolidată a întreprinderii-mamă sau a fiecăreia dintre întreprinderile-mamă, în conformitate cu articolele 52-56, în special pentru calcularea ratei de solvabilitate, pentru controlul expunerilor semnificative și pentru limitarea participațiilor prevăzute la articolul 51.

Respectarea acestor condiții trebuie verificată de către autoritățile competente din statul membru de origine, care va elibera filialei un certificat de conformitate, care trebuie să fie parte integrantă a notificării menționate la articolul 20 alineatele (1)-(6), precum și articolul 21 alineatele (1) și (2).

Autoritățile competente din statul membru de origine trebuie să asigure supravegherea filialei în conformitate cu articolul 5 alineatul (3), articolele 16, 17, 26, 28, 29, 30 și 32.

Dispozițiile menționate în acest articol se aplică, mutatis mutandis, filialelor, cu condiția efectuării modificărilor necesare. În special, expresia „instituție de credit” trebuie interpretată ca „instituție financiară care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 19”, iar cuvântul „autorizație” ca „memorandum și statut de asociere”.

Al doilea paragraf din articolul 20 alineatul (3) se citește astfel cum urmează:

În cazul în care o instituție financiară eligibilă în conformitate cu prezentul articol nu mai îndeplinește toate condițiile impuse, statul membru de origine înștiințează autoritățile competente din statul membru gazdă, iar activitățile desfășurate de către instituția respectivă în statul membru gazdă se vor supune legislației în vigoare în statul membru gazdă respectiv.

Articolul 20

Exercitarea dreptului de stabilire

(1)   Orice instituție de credit care dorește să își deschidă o sucursală pe teritoriul unui alt stat membru trebuie să notifice autoritățile competente din statul membru de origine.

(2)   Statul membru solicită fiecărei instituții de credit care dorește să își deschidă o sucursală într-un alt stat membru să furnizeze următoarele informații, la depunerea notificării menționate la articolul 1:

(a)	statul membru pe teritoriul căruia instituția de credit respectivă intenționează să își înființeze o sucursală;

(b)	un program de activități care să specifice, inter alia, tipurile de activități preconizate și structura organizatorică a sucursalei respective;

(c)	adresa din statul membru gazdă unde pot fi obținute documente;

(d)	numele celor care răspund de gestionarea sucursalei.

(3)   În cazul în care autoritățile competente din statul membru de origine nu au nici un motiv pentru a pune la îndoială caracterul adecvat al structurii administrative sau situația financiară a instituției de credit, având în vedere activitățile preconizate, autoritățile respective, în termen de trei luni de la primirea informațiilor prevăzute la alineatul (2), comunică informațiile respective autorităților competente din statul membru gazdă și informează și instituția de credit în consecință.

Autoritățile competente din statul membru de origine comunică, de asemenea, valoarea fondurilor proprii și rata de solvabilitate a instituției de credit.

În cazul în cazul în care autoritățile competente din statul membru de origine refuză să comunice informațiile prevăzute la alineatul (2) autorităților competente din statul membru gazdă, refuzul trebuie motivat în fața instituției implicate în termen de trei luni de la primirea tuturor informațiilor. Refuzul de a răspunde sau absența unui astfel de răspuns pot fi atacate într-o instanță din statul membru de origine.

(4)   Înainte ca sucursala unei instituții de credit să își înceapă activitatea, autoritățile competente din statul membru gazdă, în termen de două luni de la primirea informațiilor menționate la alineatul (3), organizează supravegherea instituției de credit în conformitate cu articolul 22 indicând, dacă este necesar în interesul general, și condițiile în care pot fi desfășurate activitățile respective în statul membru gazdă.

(5)   La primirea unei comunicări din partea autorităților competente ale statului membru gazdă sau în cazul în care perioada prevăzută la alineatul (4) expiră fără a se primi nici o comunicare din partea statului membru gazdă, sucursala poate fi înființată și își poate începe activitatea.

(6)   În cazul modificării conținutului unei informații comunicate în conformitate cu alineatul (2) litera (b), (c) sau (d), instituția de credit înștiințează în scris autoritățile competente din statul membru de origine și statul membru gazdă, cu cel puțin o lună înainte de modificarea respectivă, pentru a permite autorităților competente din statul membru de origine să ia o decizie în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) și, de asemenea, pentru a permite autorităților competente din statul membru gazdă să ia o decizie în conformitate cu dispozițiile alineatului (4).

(7)   Se consideră că sucursalele care și-au început deja activitatea, în conformitate cu dispozițiile în vigoare în statele membre gazdă, înainte de 1 ianuarie 1993, au fost deja supuse procedurilor prevăzute la alineatele (1)-(5). Începând cu data menționată anterior, sucursalele respective intră sub incidența alineatului (6), precum și a articolelor 18, 19, 22 și 29.

Articolul 21

Exercitarea libertății de a presta servicii

(1)   Orice instituție de credit care dorește să își exercite pentru prima dată libertatea de a presta servicii pe teritoriul unui alt stat membru trebuie să înștiințeze în acest sens autoritățile competente din statul membru de origine în legătură cu activitățile menționate în Anexa I pe care dorește să le desfășoare.

(2)   În termen de o lună de la primirea înștiințării menționate la alineatul (1), autoritățile competente din statul membru de origine remit înștiințarea respectivă autorităților competente din statul membru gazdă.

(3)   Prezentul articol nu afectează în nici un fel drepturile dobândite de instituțiile de credit prestatoare de servicii înainte de 1 ianuarie 1993.

Articolul 22

Atribuțiile autorităților competente din statul membru gazdă

(1)   În scopuri statistice, statele membre gazdă pot solicita tuturor instituțiilor de credit care au sucursale pe teritoriul lor să depună la autoritățile competente rapoarte periodice referitoare la activitatea lor în statul membru gazdă respectiv.

În îndeplinirea responsabilităților care le revin în conformitate cu articolul 27, statele membre gazdă pot solicita ca sucursalele instituțiilor de credit din alte state membre să ofere aceleași informații pe care le solicită instituțiilor de credit naționale, în scopul respectiv.

(2)   În situația în care autoritățile competente ale unui stat membru gazdă constată că o instituție care are o sucursală sau care prestează servicii pe teritoriul său nu respectă dispozițiile legale adoptate în statul respectiv, în conformitate cu dispozițiile prezentei directive privind atribuțiile deținute de autoritățile competente din statele membre gazdă, autoritățile respective pot solicita ca instituția în cauză să pună capăt de îndată acelei situații.

(3)   În cazul în care instituția respectivă nu adoptă măsurile necesare, autoritățile competente din statul membru gazdă informează, în consecință, autoritățile competente din statul membru de origine. Autoritățile competente din statul membru de origine iau cât mai curând posibil toate măsurile necesare pentru a se asigura că instituția implicată pune capăt neregulii respective. Natura acestor măsuri va fi comunicată autorităților competente din statul membru gazdă.

(4)   În cazul în care, în ciuda măsurilor aplicate de statul membru de origine sau datorită faptului că măsurile respective sunt inadecvate sau nu există în statul membru respectiv, instituția respectivă continuă să încalce dispozițiile legale menționate la alineatul (2), dispoziții în vigoare în statul membru gazdă, acesta poate lua măsurile necesare pentru a preveni și pentru a pedepsi orice viitoare nereguli și, în măsura în care devine necesar, pentru a împiedica instituția respectivă, să întreprindă noi tranzacții pe teritoriul său, după informarea autorităților competente ale statului membru de origine. Statele membre veghează ca înmânarea documentelor legale necesare pentru a se aplica aceste măsuri instituțiilor de credit să fie posibilă pe teritoriile lor.

(5)   Dispozițiile alineatelor (1)-(4) nu afectează prerogativele statelor membre gazdă de a lua măsurile adecvate pentru prevenirea sau pedepsirea neregulilor comise pe teritoriul lor, care contravin dispozițiilor legale adoptate în interesul general. Aceste măsuri includ și posibilitatea de a împiedica instituțiile care au comis nereguli să efectueze noi tranzacții pe teritoriile lor.

(6)   Orice măsură adoptată în conformitate cu alineatele (3), (4) și (5), care implică sancțiuni sau restricții în exercitarea libertății de a presta servicii, trebuie justificată în mod corespunzător și comunicată instituției respective. Orice astfel de măsură poate fi atacată în justiție în instanțele din statele membre ale căror autorități le-au adoptat.

(7)   Înainte de a urma procedura prevăzută la alineatele (2), (3) și (4), autoritățile competente din statul membru gazdă pot lua, în situații de urgență, orice măsuri de precauție considerate necesare pentru protejarea intereselor deponenților, investitorilor și celorlalte persoane cărora li se prestează servicii. Comisia și autoritățile competente din celelalte state membre implicate trebuie să fie informate în legătură cu aceste măsuri cât mai curând posibil.

După consultarea autorităților competente din statele membre respective, Comisia poate decide ca statul membru respectiv să modifice sau să abroge măsurile respective.

(8)   Statele membre gazdă pot exercita prerogativele acordate lor în prezenta directivă, prin luarea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea și pedepsirea neregulilor comise pe teritoriul lor. Exercitarea prerogativelor respective include și posibilitatea de a împiedica instituțiile respective de a mai efectua noi tranzacții pe teritoriile statelor respective.

(9)   În cazul retragerii autorizației, autoritățile competente din statul membru gazdă sunt informate și adoptă măsurile necesare pentru a împiedica instituția respectivă să inițieze noi tranzacții pe teritoriul său și pentru a proteja interesele deponenților. La fiecare doi ani, Comisia trebuie să depună la Comitetul bancar consultativ un raport privind astfel de cazuri.

(10)   Statele membre informează Comisia în legătură cu numărul și tipul de cazuri în care s-a refuzat eliberarea unei autorizații în conformitate cu articolul 20 alineatele (1)-(6) sau în care au fost adoptate măsuri în conformitate cu alineatul (4) din prezentul articol. La fiecare doi ani, Comisia prezintă Comitetului consultativ bancar un raport privind aceste cazuri.

(11)   Nici una dintre dispozițiile prezentului articol nu împiedică instituțiile de credit cu sediul central în alte state membre să facă publicitate serviciilor lor prin toate mijloacele disponibile în statul membru gazdă, sub rezerva respectării normelor privind forma și conținutul acestei publicități, adoptate în interesul general.

TITLUL IV

RELAȚII CU ȚĂRI TERȚE

Articolul 23

Notificarea filialelor întreprinderilor din țări terțe și condițiile de acces la piețele acestor țări

(1)   Autoritățile competente din statele membre informează Comisia în legătură cu următoarele:

(a)	orice autorizare a unei filiale deținute direct sau indirect de către o întreprindere sau mai multe întreprinderi-mamă care sunt reglementate de legislația unei țări terțe. Comisia informează Comitetul bancar consultativ în legătură cu aceasta;

(b)	ori de câte ori o asemenea întreprindere-mamă dobândește o participație într-o instituție de credit a Comunității, astfel încât instituția respectivă devine filială. Comisia informează Comitetul bancar consultativ în legătură cu aceasta.

La autorizarea filialei directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi-mamă reglementate prin legislația din țări terțe, structura grupului va fi aceea specificată în notificarea pe care autoritățile competente o depun la Comisie în conformitate cu articolul 11.

(2)   Statele membre trebuie să informeze Comisia în legătură cu orice dificultăți întâmpinate de instituțiile de credit în procesul de constituire sau de desfășurare a activităților bancare într-o țară terță.

(3)   Comisia întocmește periodic un raport privind tratamentul de care beneficiază instituțiile de credit ale Comunității în țări terțe, în conformitate cu dispozițiile alineatelor (4) și (5), în ceea ce privește inițierea și exercitarea activităților bancare, precum și achiziționarea de participații la instituțiile de credit din țări terțe. Comisia înaintează aceste rapoarte Consiliului, însoțite de propuneri adecvate.

(4)   Ori de câte ori Comisia consideră, fie pe baza rapoartelor menționate la alineatul (3), fie pe baza altor informații, că o țară terță nu acordă instituțiilor de credit ale Comunității un acces efectiv pe piață, comparabil cu cel acordat de Comunitate instituțiilor de credit din respectiva țară terță, Comisia poate prezenta Consiliului propuneri pentru obținerea unui mandat de negociere, pentru a obține oportunități concurențiale comparabile pentru instituția de credit a Comunității. Consiliul ia decizia cu majoritate calificată.

(5)   Ori de câte ori Comisia constată, fie pe baza rapoartelor menționate la alineatul (3), fie pe baza altor informații, că instituțiile de credit ale Comunității nu beneficiază într-o țară terță de un tratament național care să le ofere aceleași condiții de concurență ca și instituțiilor de credit locale și că nu sunt îndeplinite condițiile pentru un acces efectiv pe piața respectivă, Comisia poate iniția negocieri pentru remedierea situației.

În situațiile descrise la primul paragraf, se poate decide de asemenea în orice moment, în plus față de rezultatul negocierilor inițiale, în conformitate cu procedurile prevăzute la articolul 60 alineatul (2), ca autoritățile competente din statele membre să își limiteze sau să își suspende deciziile cu privire la cererile de autorizare în curs de soluționare la momentul deciziei sau la viitoarele cereri de autorizare, precum și dobândirea de participații de către întreprinderile-mamă, directe sau indirecte, care sunt reglementate de legislația țării terțe respective. Durata măsurilor menționate nu poate depăși trei luni.

Înainte de expirarea termenului de trei luni menționat anterior și în lumina rezultatelor negocierilor, Consiliul poate decide cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, continuarea aplicării măsurilor respective.

Aceste limitări sau suspendări nu se aplică în cazul înființării de filiale de către instituțiile de credit sau de către filialele legal autorizate ale acestora în Comunitate sau în cazul achiziționării de participații la instituțiile de credit ale Comunității de către asemenea instituții sau filiale.

(6)   Ori de câte ori constată una dintre situațiile prevăzute la alineatele (4) și (5), Comisia poate solicita statelor membre să-i furnizeze informații în legătură cu următoarele:

(a)	orice cerere de autorizare a unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi-mamă reglementate prin legislația în vigoare în țara terță respectivă;

(b)	ori de câte ori statele membre sunt informate, în conformitate cu articolul 16, că o asemenea întreprindere își propune să dobândească o participație la o instituție de credit comunitară, astfel încât aceasta din urmă să devină filiala sa.

Obligația de a furniza informații de acest gen încetează în momentul încheierii unui acord cu țara terță menționată la alineatul (4) sau (5) sau atunci când măsurile prevăzute la paragraful al doilea și al treilea din alineatul (5) nu se mai aplică.

(7)   Măsurile întreprinse conform prezentului articol sunt în conformitate cu obligațiile ce revin Comunității în sensul acordurilor internaționale bilaterale sau multilaterale care reglementează inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit.

Articolul 24

Sucursalele instituțiilor de credit cu sediul central în afara Comunității

(1)   Statele membre nu aplică sucursalelor instituțiilor de credit cu sediul în afara Comunității, la începerea sau derularea activității acestora, dispozițiile care au drept rezultat un tratament mai favorabil decât cel acordat sucursalelor instituțiilor de credit cu sediul central în Comunitate.

(2)   Autoritățile competente notifică Comisiei și Comitetului bancar consultativ toate autorizațiile de sucursală acordate instituțiilor de credit cu sediul central în afara Comunității.

(3)   Fără a aduce atingere alineatului (1), Comunitatea poate conveni, prin acorduri încheiate în conformitate cu tratatul cu una sau mai multe țări terțe, aplicarea dispozițiilor care, pe baza principiului reciprocității, acordă sucursalelor unei instituții de credit cu sediul în afara Comunității un tratament identic pe tot teritoriul Comunității.

Articolul 25

Cooperarea cu autoritățile competente din țări terțe în domeniul supravegherii pe bază consolidată

(1)   Comisia poate prezenta Consiliului, fie la cererea unui stat membru, fie din proprie inițiativă, propuneri pentru negocierea de acorduri cu una sau mai multe țări terțe, cu privire la supravegherea pe bază consolidată a:

—	instituțiilor de credit ale căror întreprinderi-mamă au sediile centrale într-o țară terță și

—	instituțiilor de credit situate în țări terțe, ale căror întreprinderi-mamă, fie că sunt instituții de credit sau holdinguri financiare, au sediile centrale în cadrul Comunității.

(2)   Acordurile menționate la alineatul (1) urmăresc să asigure ca:

—

autoritățile competente din statele membre să poată obține informațiile necesare pentru supraveghere, pe baza situațiilor financiare consolidate ale instituțiilor de credit sau ale holdingurilor financiare situate în Comunitate și care au ca filiale instituții de credit sau instituții financiare situate în afara Comunității sau care dețin participații în astfel de instituții;

—

autoritățile competente din țări terțe să poată obține informațiile necesare pentru supravegherea întreprinderilor-mamă ale căror sedii centrale sunt situate pe teritoriile lor și care au ca filiale instituții de credit și instituții financiare situate în unul sau mai multe state membre sau care dețin participații în astfel de instituții.

(3)   Comisia și Comitetul bancar consultativ examinează rezultatul negocierilor menționate la alineatul (1) și consecințele acestora.

TITLUL V

PRINCIPIILE ȘI INSTRUMENTELE TEHNICE ALE SUPRAVEGHERII PRUDENȚIALE

CAPITOLUL 1

PRINCIPIILE SUPRAVEGHERII PRUDENȚIALE

Articolul 26

Competența statului membru de origine de a efectua controale

(1)   Supravegherea prudențială a unei instituții de credit, inclusiv a activităților desfășurate de aceasta în conformitate cu articolele 18 și 19, cade în sarcina autorităților competente din statul membru de origine, fără a aduce atingere dispozițiilor din prezenta directivă care atribuie această responsabilitate autorităților statului membru gazdă.

(2)   Aplicarea alineatului (1) nu împiedică supravegherea pe bază consolidată, în conformitate cu prezenta directivă.

Articolul 27

Competențele statului membru gazdă

Până la o coordonare ulterioară, statele membre gazdă răspund în continuare, în colaborare cu autoritățile competente din statele membre de origine, de supravegherea lichidității sucursalelor instituțiilor de credit. Fără a aduce atingere măsurilor necesare pentru consolidarea Sistemului Monetar European, statele membre gazdă dețin întreaga responsabilitate pentru măsurile care rezultă din punerea în aplicare a politicilor lor monetare. Aceste măsuri nu pot prevedea tratamente discriminatorii sau restrictive pe baza faptului că o instituție de credit este autorizată în alt stat membru.

Articolul 28

Colaborarea privind supravegherea

Autoritățile competente din statele membre în cauză colaborează îndeaproape în supravegherea activității instituțiilor de credit care funcționează, în special prin înființarea unei sucursale, în unul sau mai multe state membre, altele decât cele în care este situat sediul lor central. Autoritățile competente din statele membre își comunică toate informațiile privind administrarea și proprietatea asupra acestor instituții de credit, informații menite să faciliteze supravegherea acestora și examinarea condițiilor de autorizare a lor, precum și toate informațiile care pot facilita supravegherea acestor instituții, în special în ceea ce privește lichiditatea, solvabilitatea, garanțiile la depozite, limitarea expunerilor semnificative, procedurile administrative și contabile și mecanismele de control intern.

Articolul 29

Verificări la fața locului ale sucursalelor înființate în alt stat membru

(1)   Statele membre gazdă prevăd ca, în cazul în care o instituție de credit autorizată în alt stat membru își desfășoară activitatea prin intermediul unei sucursale, autoritățile competente din statul membru de origine să poată desfășura ele însele sau prin intermediul unor persoane pe care le numesc în acest scop, după ce în prealabil au informat autoritățile competente din statul membru gazdă, verificări la fața locului ale informațiilor prevăzute la articolul 28.

(2)   Autoritățile competente din statul membru de origine pot de asemenea, pentru verificarea sucursalelor, să recurgă la una dintre procedurile prevăzute la articolul 56 alineatul (7).

(3)   Prezentul articol nu afectează dreptul autorităților competente din statul membru gazdă de a efectua, în scopul îndeplinirii responsabilităților care le revin prin prezenta directivă, verificări la fața locului la sucursalele înființate pe teritoriul lor.

Articolul 30

Schimburile de informații și secretul profesional

(1)   Statele membre prevăd ca toate persoanele care lucrează sau au lucrat pentru autoritățile competente, precum și auditorii sau experții care au acționat în numele autorităților competente, să fie obligate să respecte secretul profesional. Aceasta înseamnă că nici o informație confidențială pe care aceștia o pot obține în cursul îndeplinirii obligațiilor lor profesionale nu poate fi divulgată unei alte persoane sau autorități decât în formă sumară sau colectivă, astfel încât instituțiile respective să nu poată fi identificate, fără a aduce atingere situațiilor prevăzute în dreptul penal.

Cu toate acestea, în cazul în care o instituție de credit a fost declarată falimentară sau se află în executare silită, informațiile confidențiale care nu se referă la terțe părți implicate în eforturile de salvare a instituției de credit respective pot fi divulgate în cursul unor acțiuni în instanță civile sau comerciale.

(2)   Alineatul (1) nu împiedică autoritățile competente din diferite state membre să facă schimburi de informații în conformitate cu prezenta directivă, precum și cu alte directive aplicabile instituțiilor de credit. Aceste informații fac obiectul secretului profesional menționat la alineatul (1).

(3)   Statele membre pot încheia contracte de colaborare care să prevadă schimburi de informații cu autoritățile competente din țări terțe sau cu autorități sau organisme din țări terțe, astfel cum se prevede la alineatele (5) și (6), cu condiția ca informațiile furnizate să beneficieze de garanții de respectare a secretului profesional care să fie cel puțin echivalente cu cele la care se face referire în prezentul articol. Acest schimb de informații are drept scop îndeplinirea responsabilităților de supraveghere ale autorităților sau organismelor menționate.

În cazul în care informațiile provin dintr-un alt stat membru, acestea nu pot fi divulgate fără consimțământul scris al autorităților competente care le-au prezentat și, după caz, numai pentru scopurile avizate.

(4)   Autoritățile competente care primesc informații confidențiale, în conformitate cu alineatele (1) și (2), le pot utiliza numai în următoarele scopuri:

—

verificarea îndeplinirii condițiilor care reglementează inițierea activității instituțiilor financiare, precum și pentru a facilita supravegherea, pe bază consolidată sau neconsolidată, a desfășurării activității respective, în special în ceea ce privește supravegherea lichidității, solvabilității, expunerilor semnificative și procedurilor contabile și administrative, precum și mecanismele interne de control;

—	impunerea de sancțiuni;

—	într-un apel în contencios administrativ împotriva unei autorități competente sau

—	în acțiuni în instanță în conformitate cu articolul 33 sau cu dispozițiile speciale prevăzute în prezenta directivă sau în alte directive adoptate în domeniul instituțiilor de credit.

(5)   Alineatele (1) și (4) nu împiedică schimbul de informații în cadrul unui stat membru, în cazul în care există două sau mai multe autorități competente în același stat membru, sau între statele membre, între autoritățile competente și:

—	autoritățile care au datoria publică de a supraveghea alte organizații financiare și întreprinderi de asigurare și autoritățile responsabile cu supravegherea piețelor financiare;

—	organismele implicate în lichidarea și procedurile de faliment ale instituțiilor de credit, precum și în alte proceduri similare;

—	persoanele responsabile cu verificarea legală a conturilor instituțiilor de credit și a altor instituții financiare,

în îndeplinirea responsabilităților lor de supraveghere și în furnizarea către organismele responsabile cu gestionarea sistemelor de garantare a depozitelor a informațiilor necesare pentru exercitarea funcțiilor lor. Informațiile primite sunt reglementate prin dispozițiile privind secretul profesional, în conformitate cu alineatul (1).

(6)   Fără a aduce atingere alineatelor (1) și (4), statele membre pot autoriza schimburile de informații între autoritățile competente și:

—	autoritățile responsabile cu supravegherea organismelor implicate în lichidarea și procedurile de faliment ale instituțiilor de credit, precum și în alte proceduri similare sau

—	autoritățile responsabile cu supravegherea persoanelor care efectuează verificarea legală a conturilor întreprinderilor de asigurare, instituțiilor de credit, întreprinderilor de investiții, precum și a altor instituții financiare.

Statele membre care fac apel la dispozițiile primului paragraf solicită îndeplinirea cel puțin a următoarelor condiții:

—	informațiile sunt destinate îndeplinirii sarcinilor de supraveghere menționate la primul paragraf;

—	informațiile primite în acest context sunt reglementate prin dispozițiile privind secretul profesional, în conformitate cu alineatul (1);

—	în cazul în care informațiile provin din alt stat membru, acestea nu pot fi furnizate fără consimțământul expres al autorităților competente care le-au prezentat și, dacă este necesar, exclusiv pentru scopurile pentru care autoritățile respective și-au dat acordul.

Statele membre comunică Comisiei și celorlalte state membre numele autorităților care pot primi informații în conformitate cu prezentul alineat.

(7)   Fără a aduce atingere alineatelor (1)-(4), statele membre pot autoriza, cu scopul de a consolida stabilitatea, inclusiv integritatea, sistemului financiar, schimbul de informații între autoritățile competente și autoritățile sau organismele responsabile potrivit legii cu depistarea și investigarea încălcării legislației în materie de dreptul societăților comerciale.

Statele membre care recurg la dispoziția din primul paragraf solicită îndeplinirea cel puțin a următoarelor condiții:

—	informațiile respective sunt destinate îndeplinirii sarcinilor de supraveghere menționate la primul paragraf;

—	informațiile primite în acest context se supun condițiilor care reglementează secretul profesional stipulate la alineatul (1);

—	în cazul în care informațiile respective provin dintr-un alt stat membru, acestea nu pot fi divulgate fără consimțământul expres al autorităților competente care le-au furnizat și, după caz, exclusiv pentru scopul pentru care autoritățile respective și-au dat consimțământul.

În cazul în care, într-un stat membru, autoritățile sau organismele la care se face referire în primul paragraf îndeplinesc responsabilități de detectare și investigare cu ajutorul unor persoane, date fiind competențele acestora, care sunt numite în acest scop și care nu sunt angajate în sectorul public, posibilitatea de a efectua schimburile de informații prevăzute la primul paragraf poate fi extinsă și asupra unor asemenea persoane, în condițiile prevăzute la al doilea paragraf.

Pentru a pune în aplicare dispozițiile paragrafului doi a treia liniuță, autoritățile sau organismele menționate în primul paragraf comunică autorităților competente care au prezentat informațiile menționate numele și responsabilitățile exacte ale persoanelor cărora urmează să le fie trimise informațiile respective.

Statele membre trebuie să comunice Comisiei și celorlalte state membre numele autorităților sau organismelor care pot primi aceste informații, în conformitate cu dispozițiile prezentului alineat.

Comisia trebuie să întocmească, înainte de 31 decembrie 2000, un raport cu privire la aplicarea dispozițiilor prezentului alineat.

(8)   Prezentul articol nu poate împiedica o autoritate competentă să transmită:

—	băncilor centrale și celorlalte organisme cu funcții similare, în calitate de autorități monetare;

—	după caz, celorlalte autorități publice responsabile cu supravegherea sistemelor de plată,

informațiile de care au nevoie în îndeplinirea sarcinilor lor de serviciu și nu poate împiedica aceste autorități sau organisme să comunice autorităților competente informațiile necesare în scopurile alineatului (4). Informațiile primite în acest context sunt reglementate prin dispozițiile privind secretul profesional, în conformitate cu prezentul articol.

(9)   În plus, fără a aduce atingere dispozițiilor menționate la alineatele (1) și (4), statele membre, în sensul dispozițiilor legale, pot autoriza comunicarea anumitor informații celorlalte departamente ale administrațiilor centrale de stat care răspund de elaborarea legislației privind supravegherea instituțiilor financiare, instituțiilor de credit, întreprinderi de investiții și întreprinderi de asigurare, precum și inspectorilor care acționează în numele departamentelor respective.

Cu toate acestea, aceste informații pot fi comunicate numai dacă acest lucru este absolut necesar pentru controlul prudențial.

Cu toate acestea, Statele membre pot dispune ca informațiile primite în conformitate cu alineatele (2) și (5), precum și cele obținute prin intermediul verificărilor la fața locului menționate la articolul 29 alineatele (1) și (2), să nu poată fi comunicate în cazurile menționate în prezentul alineat decât cu acordul expres al autorităților competente care au furnizat informațiile respective sau al autorităților competente din statul membru în care s-a desfășurat verificarea la fața locului.

(10)   Prezentul articol nu poate împiedica autoritățile competente să comunice informațiile prevăzute la alineatele (1)-(4) unei case de compensație sau unui alt organism similar recunoscut de legea internă pentru asigurarea de servicii de compensație și plăți pe una dintre piețele statelor membre, dacă autoritățile respective consideră necesară comunicarea informațiilor pentru a asigura funcționarea adecvată a organismelor respective, astfel încât să poată interveni în situații posibile sau concrete de neplată din partea unor operatori de pe piață. Informațiile primite în aceste împrejurări sunt reglementate prin dispozițiile privind secretul profesional prevăzute la alineatul (1). Statele membre veghează totuși ca informațiile primite în conformitate cu alineatul (2) să nu fie comunicate în situațiile prevăzute la acest alineat fără consimțământul expres al autorităților competente care au furnizat informațiile respective.

Articolul 31

Obligațiile persoanelor responsabile cu controlul legal al conturilor anuale și consolidate

(1)   Statele membre trebuie să prevadă cel puțin ca:

(a)

orice persoană autorizată în sensul Directivei 84/253/CEE a Consiliului (14), care îndeplinește în cadrul unei instituții de credit sarcinile prevăzute la articolul 51 din Directiva 78/660/CEE a Consiliului (15) sau articolul 37 din Directiva 83/349/CEE a Consiliului sau articolul 31 din Directiva 85/611/CEE (16) sau orice altă îndatorire obligatorie, are obligația de a informa cu promptitudine autoritățile competente în legătură cu orice fapt sau decizie referitoare la instituția respectivă de care a luat cunoștință în exercitarea sarcinilor care îi revin și care: — constituie o încălcare serioasă a actelor cu putere de lege sau actelor administrative care reglementează condițiile care stau la baza autorizației sau care reglementează activitatea de supraveghere a instituțiilor de credit; — aduce atingere funcționării continue a instituțiilor de credit sau — duce la refuzul de a certifica conturile sau la formularea anumitor rezerve;

(b)

persoana respectivă are de asemenea îndatorirea de a raporta orice fapt și decizii care ajung la cunoștința sa în îndeplinirea îndatoririlor care îi revin în conformitate cu descrierea de la litera (a) în cadrul unei întreprinderi care are legături strânse ce rezultă dintr-o relație de control existentă cu instituția de credit în cadrul căreia persoana îndeplinește sarcina respectivă.

(2)   Prezentarea de bună credință către autoritățile competente, de către persoanele autorizate în sensul Directivei 84/253/CEE, a oricărui fapt sau decizie la care se face referire la alineatul (1) nu constituie o încălcare a nici unei restricții referitoare la comunicarea informațiilor, impuse prin contract sau în temeiul unor acte cu putere de lege sau acte administrative și nu implică nici un fel de răspundere a unei persoane.

Articolul 32

Atribuțiile autorităților competente de a aplica sancțiuni

Fără a aduce atingere procedurilor de retragere a autorizației și dispozițiilor din dreptul penal, statele membre dispun ca autoritățile competente respective să poată adopta sau impune sancțiuni sau măsuri împotriva instituțiilor de credit sau împotriva celor care controlează efectiv activitatea instituțiilor de credit care încalcă actele cu putere de lege sau actele administrative referitoare la supravegherea și desfășurarea activităților, sancțiuni și măsuri menite să pună capăt încălcărilor respective sau să elimine cauzele acestora.

Articolul 33

Căi de atac în instanță

Statele membre prevăd ca deciziile luate în privința unei instituții de credit, ca urmare a aplicării actelor cu putere de lege și actelor administrative adoptate în conformitate cu prezenta directivă, să poată fi atacate în instanță. Aceleași dispoziții se aplică și în situația în care nu se ia nici o decizie în termen de șase luni de la prezentarea cererii de autorizare care conține toate informațiile necesare potrivit legilor în vigoare.

CAPITOLUL 2

INSTRUMENTE TEHNICE DE SUPRAVEGHERE PRUDENȚIALĂ

Secțiunea 1

Fonduri proprii

Articolul 34

Principii generale

(1)   Ori de câte ori un stat membru, aplicând legislația comunitară referitoare la supravegherea prudențială a unei instituții de credit aflată în activitate, adoptă printr-un act cu putere de lege sau act administrativ o dispoziție care utilizează termenul sau face referire la conceptul de fonduri proprii, statul membru respectiv se asigură că termenul sau conceptul respectiv sunt în conformitate cu definiția de la alineatele (2), (3) și (4), precum și de la articolele 35-38.

(2)   Sub rezerva limitărilor impuse la articolul 38, fondurile proprii neconsolidate ale instituțiilor de credit includ următoarele elemente:

1.	capitalul în sensul articolului 22 din Directiva 86/635/CEE, în măsura în care a fost vărsat, la care se adaugă primele de acțiune, fără a lua însă în considerare acțiunile preferențiale cumulative;

2.

rezervele în sensul articolului 23 din Directiva 86/635/CEE și profiturile și pierderile reportate ca urmare a aplicării profitului sau pierderii finale. Statele membre pot permite includerea de profituri interimare înainte de luarea unei decizii oficiale, numai dacă aceste profituri au fost verificate de persoanele responsabile cu verificarea conturilor și dacă se dovedește, spre satisfacția autorităților competente, că valoarea acestora a fost evaluată în conformitate cu principiile enunțate în Directiva 86/635/CEE și nu conține nici un impozit sau dividend anticipate;

3.	fondurile pentru riscuri bancare generale, în sensul articolului 38 din Directiva 86/635/CEE;

4.	rezervele de reevaluare, în sensul articolului 33 din Directiva 78/660/CEE;

5.	ajustări de valoare în sensul articolului 37 alineatul (2) din Directiva 86/635/CEE;

6.	alte elemente în sensul articolului 35;

7.	angajamentele membrilor instituțiilor de credite constituite ca societăți cooperative și angajamentele în solidar ale debitorilor unor anumite instituții organizate ca fonduri, menționate la articolul 36 alineatul (1);

8.	acțiuni preferențiale cumulative cu termen fix și împrumuturile subordonate menționate la articolul 36 alineatul (3).

Următoarele elemente se scad în conformitate cu articolul 38:

9.	acțiunile proprii la valoarea contabilă, deținute de o instituție de credit;

10.	activele necorporale în sensul articolului 4 alineatul (9) („Active”) din Directiva 86/635/CEE;

11.	pierderile materiale din exercițiul financiar în curs;

12.

participațiile la alte instituții de credit și financiare, reprezentând peste 10 % din capitalul acestora, precum și creanțele subordonate și instrumentele menționate la articolul 35 pe care o instituție de credit le deține la instituții de credit și financiare la care are participații de peste 10 % din capitalul acestora, în fiecare caz. În situația în care se dețin temporar acțiuni la alte instituții de credit sau financiare în scopul unei operațiuni de asistență financiară menită să ducă la reorganizarea și salvarea instituției respective, autoritatea competentă poate fi de acord cu o derogare de la această dispoziție;

13.

participațiile deținute la alte instituții de credit și financiare de până la 10 % din capitalul acestora, creanțele subordonate și instrumentele menționate la articolul 35 deținute de o instituție de credit la instituții de credit și financiare altele decât cele prevăzute la punctul (12) referitor la valoarea totală a participațiilor respective, creanțelor subordonate și instrumentelor care depășesc 10 % din fondurile proprii ale instituției de credit respective, calculate înainte de deducerea elementelor menționate la punctul (12) și la acest punct.

Până la o coordonare ulterioară a dispozițiilor referitoare la consolidare, statele membre pot prevedea ca, în scopul calculării fondurilor proprii neconsolidate, întreprinderile-mamă care fac obiectul supravegherii pe bază consolidată nu trebuie să își deducă participațiile la alte instituții de credit sau financiare care sunt incluse în consolidare. Prezenta dispoziție se aplică tuturor normelor prudențiale armonizate prin actele comunitare.

(3)   Conceptul de fonduri proprii, astfel cum este definit la punctele (1)-(8) de la alineatul (2), include un număr maxim de elemente și sume. Utilizarea acestor elemente și stabilirea unor plafoane inferioare, precum și deducerea altor elemente decât cele menționate la punctele (9)-(13) de la alineatul (2), sunt lăsate la discreția statelor membre. Cu toate acestea, statele membre sunt obligate să aibă în vedere o convergență sporită, pentru a elabora o definiție comună a fondurilor proprii.

În acest scop, Comisia trebuie să înainteze, până la 1 ianuarie 1996, un raport Parlamentului European și Consiliului referitor la punerea în aplicare a prezentului articol, precum și a articolelor 35-39, însoțit, după caz, de propuneri de modificare, astfel cum se consideră necesar. Nu mai târziu de 1 ianuarie 1998, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat și după consultarea Comitetului Economic și Social, analizează definiția „fondurilor proprii”, în scopul aplicării uniforme a unei definiții comune.

(4)   Elementele menționate la punctele (1)-(5) din alineatul (2) trebuie să fie la dispoziția unei instituții de credit spre a fi utilizate de îndată și fără restricții la acoperirea riscurilor sau pierderilor, de îndată ce acestea apar. Suma nu trebuie să includă nici un impozit previzibil la momentul calculării sale sau trebuie să fie ajustată corespunzător în măsura în care aceste impozite reduc valoarea până la care aceste elemente pot fi alocate pentru a acoperi riscurile sau pierderile.

Articolul 35

Alte elemente

(1)   Conceptul de fonduri proprii utilizat de către un stat membru poate include și alte elemente, cu condiția ca, indiferent de denumirea lor juridică sau contabilă, acestea să aibă următoarele caracteristici:

(a)	să poată fi folosite în mod liber de instituția de credit pentru a acoperi riscurile legate în mod normal de activitatea bancară, în cazul în care nu au fost încă identificate venituri sau pierderi de capital;

(b)	existența lor este evidențiată în înregistrările contabile interne;

(c)	valoarea lor este determinată de către conducerea instituției de credit, este verificată de auditori independenți, este adusă la cunoștința autorităților competente și este pusă sub supravegherea acestora.

(2)   Titlurile de valoare cu o durată nedeterminată și celelalte instrumente care îndeplinesc următoarele condiții pot fi de asemenea acceptate ca alte elemente:

(a)	nu pot fi rambursate la inițiativa deținătorului sau fără consimțământul prealabil al autorității competente;

(b)	contractul de împrumut trebuie să dea posibilitatea instituției de credit să amâne plata dobânzii aferente împrumutului;

(c)	creanțele împrumutătorului la instituția de credit trebuie să fie în totalitate subordonate creanțelor creditorilor nesubordonați;

(d)	documentele care reglementează emiterea titlurilor de valoare trebuie să prevadă posibilitatea ca datoriile și dobânzile neachitate să fie astfel încât să compenseze pierderile, permițând în același timp instituției de credit să își continue activitatea;

(e)	se iau în considerare numai sumele vărsate.

La acestea se pot adăuga acțiunile preferențiale cumulative, altele decât cele la care se face referire la articolul 34 alineatul (2) punctul (8).

Articolul 36

Alte dispoziții referitoare la fondurile proprii

(1)   Angajamentele membrilor instituțiilor de credite constituite ca societăți cooperative de tipul celor menționate la punctul (7) din articolul 34 alineatul (2) includ și capitalul nesolicitat al societăților respective; împreună cu angajamentele legale ale membrilor societăților cooperative respective de a efectua plăți nerambursabile suplimentare, în cazul în care instituția de credit suferă o pierdere, situație în care plățile respective pot fi solicitate neîntârziat.

Angajamentele în solidar ale debitorilor, în cazul instituțiilor de credit organizate ca fonduri, se tratează în mod similar cu elementele menționate anterior.

Toate elementele menționate pot fi incluse în fondurile proprii în măsura în care sunt considerate ca fiind fondurile proprii ale instituțiilor din această categorie, în conformitate cu legislația internă.

(2)   Statele membre nu includ în fondurile proprii ale instituțiilor publice de credit garanțiile pe care statele respective sau autoritățile lor locale le acordă unor astfel de instituții.

(3)   Statele membre sau autoritățile competente pot include în fondurile proprii acțiunile preferențiale cumulative cu termen fix la care se face referire la articolul 34 alineatul (2) punctul (8), precum și împrumuturile subordonate menționate în aceeași dispoziție, în cazul în care există acorduri obligatorii care prevăd că, în caz de faliment sau lichidare a instituției de credit, aceste împrumuturi au un rang inferior în raport cu creanțele tuturor celorlalți creditori și nu pot fi rambursate decât după achitarea tuturor celorlalte datorii la momentul respectiv.

Împrumuturile subordonate trebuie de asemenea să îndeplinească următoarele criterii:

(a)	numai fondurile vărsate integral pot fi luate în considerare;

(b)

împrumuturile respective trebuie să aibă o scadență inițială de cel puțin cinci ani, după care pot fi rambursate; dacă scadența datoriei nu este stabilită, împrumuturile se rambursează numai sub rezerva unui preaviz de cinci ani, cu excepția cazului în care împrumuturile respective au încetat să mai fie considerate fonduri proprii sau cu excepția cazului în care consimțământul prealabil al autorităților competente este în mod expres cerut pentru rambursarea anticipată. Autoritățile competente pot permite rambursarea anticipată a unor astfel de împrumuturi, cu condiția ca solicitarea în acest sens să fie făcută la inițiativa instituției care acordă împrumutul și ca solvabilitatea instituției de credit respective să nu fie afectată;

(c)	valoarea până la care pot fi clasificate ca fonduri proprii trebuie să fie redusă treptat cel puțin în cursul ultimilor cinci ani înainte de data rambursării;

(d)	contractul de împrumut nu trebuie să includă nici o clauză care să prevadă că, în anumite situații, altele decât lichidarea instituției de credit, datoria trebuie rambursată înainte de scadența convenită.

Articolul 37

Calcularea fondurilor proprii pe bază consolidată

(1)   În cazul în care calculul trebuie să se facă pe bază consolidată, sumele consolidate aferente elementelor menționate la articolul 34 alineatul (2) vor fi utilizate în conformitate cu normele prevăzute la articolele 52-56. În plus, pot fi asimilate la rezervele consolidate, în scopul calculării fondurilor proprii, următoarele elemente, atunci când sunt elemente („negative”) de credit:

—	orice interese minoritare în sensul articolului 21 din Directiva 83/349/CEE, în cazul în care este utilizată metoda integrării globale;

—	prima diferență de consolidare, în sensul articolelor 19, 30 și 31 din Directiva 83/349/CEE;

—	diferențele de conversie incluse în rezervele consolidate, în conformitate cu articolul 39 alineatul (6) din Directiva 86/635/CEE;

—	orice diferență care rezultă din includerea anumitor participații, în conformitate cu metoda indicată la articolul 33 din Directiva 83/349/CEE.

(2)   În cazul în care elementele de mai sus sunt elemente („pozitive”) de debit, acestea trebuie deduse la calcularea fondurilor proprii consolidate.

Articolul 38

Deduceri și limite

(1)   Elementele la care se face referire la articolul 34 alineatul (2) punctele (4)-(8) se supun următoarelor limite:

(a)	totalul elementelor de la punctele (4)-(8) nu poate depăși un maximum de 100 % din elementele menționate la punctele (1), (2) și (3), mai puțin punctele (9), (10) și (11);

(b)	totalul elementelor de la punctele (7) și (8) nu poate depăși un maximum de 50 % din elementele menționate la punctele (1), (2) și (3), mai puțin punctele (9), (10) și (11);

(c)	totalul elementelor de la punctele (12) și (13) se deduce din totalul elementelor.

(2)   Autoritățile competente pot autoriza instituțiile de credit să depășească limitele prevăzute la alineatul (1) numai în mod temporar și în cazuri excepționale.

Articolul 39

Dovezi ce trebuie prezentate autorităților competente

Respectarea condițiilor prevăzute la articolul 34 alineatele (2), (3) și (4), precum și la articolele 35-38 trebuie să fie dovedită, pentru a satisface astfel cerințele autorităților competente.

Secțiunea 2

Rata de solvabilitate

Articolul 40

Principii generale

(1)   Rata de solvabilitate raportează fondurile proprii, astfel cum sunt acestea definite la articolul 41, la activele totale și elementele extrabilanțiere, ajustate în funcție de risc, în conformitate cu articolul 42.

(2)   Ratele de solvabilitate ale instituțiilor de credit care nu sunt nici întreprinderi-mamă, în conformitate cu definiția de la articolul 1 din Directiva 83/349/CEE, nici filiale ale acestor întreprinderi, se calculează pe bază individuală.

(3)   Ratele de solvabilitate ale instituțiilor de credit care sunt întreprinderi-mamă se calculează pe bază consolidată, în conformitate cu metodele prevăzute de prezenta directivă, precum și de Directiva 86/635/CEE.

(4)   Autoritățile competente responsabile cu autorizarea și supravegherea unei întreprinderi-mamă care este o instituție de credit pot solicita, de asemenea, calcularea unei rate subconsolidate sau neconsolidate a acesteia și a oricăreia dintre filialele sale care face obiectul autorizării și supravegherii de către autoritățile respective. În cazul în care nu se face un control corespunzător al alocării capitalului în interiorul grupului bancar, se impune adoptarea altor măsuri în acest sens.

(5)   Fără a aduce atingere respectării de către instituțiile de credit a cerințelor de la alineatele (2), (3) și (4), precum și de la articolul 52 alineatele (8) și (9), autoritățile competente veghează ca ratele să fie calculate de cel puțin două ori pe an fie de către instituțiile de credit respective, care comunică autorităților competente rezultatele și orice elemente de calcul solicitate, fie de către autoritățile competente, pe baza datelor furnizate de către instituțiile de credit.

(6)   Evaluarea activelor și a elementelor extrabilanțiere se face în conformitate cu Directiva 86/635/CEE.

Articolul 41

Numărătorul: fondurile proprii

Fondurile proprii, astfel cum sunt definite de prezenta directivă, constituie numărătorul ratei de solvabilitate.

Articolul 42

Numitorul: activele ajustate în funcție de risc și elementele extrabilanțiere

(1)   Gradele de risc al creditului, exprimate ca ponderări în procentaje, sunt atribuite diferitelor active, în conformitate cu articolele 43 și 44 și, în mod excepțional, cu articolele 45, 62 și 63. Valoarea din bilanț a fiecărui activ este apoi înmulțită cu ponderarea corespunzătoare, pentru a obține o valoare ponderată în funcție de risc.

(2)   În cazul elementelor extrabilanțiere menționate în Anexa II, se face un calcul în două etape, astfel cum este descris la articolul 43 alineatul (2).

(3)   În cazul elementelor extrabilanțiere menționate la articolul 43 alineatul (3), costurile potențiale de înlocuire a contractelor în caz de neîndeplinire a contrapartidei se calculează prin una dintre cele două metode prevăzute în Anexa III. Aceste costuri se înmulțesc cu ponderarea corespunzătoare contrapartidei prevăzută la articolul 43 alineatul (1), cu excepția ponderărilor de 100 % prevăzute în același articol, care se înlocuiește cu o ponderare de 50 % pentru a obține valorile ajustate în funcție de risc.

(4)   Totalul valorilor ajustate în funcție de risc ale activelor și elementelor extrabilanțiere menționate la alineatele (2) și (3) formează numitorul ratei de solvabilitate.

Articolul 43

Ponderări ale riscurilor

(1)   Se vor aplica următoarele ponderări la diferitele categorii de active, deși autoritățile competente pot stabili ponderări mai mari, după cum consideră necesar:

(a)

Ponderare zero 1. casierie și elemente echivalente; 2. active reprezentând creanțe la guvernele și băncile centrale din Zona A; 3. active reprezentând creanțe la Comunitățile Europene; 4. active reprezentând creanțe garantate în mod expres de guvernele și băncile centrale din Zona A sau din Comunitățile Europene; 5. active reprezentând creanțe la guvernele și băncile centrale din Zona B, exprimate și finanțate în moneda națională a debitorilor; 6. active reprezentând creanțe garantate în mod expres de guvernele și băncile centrale din Zona B, exprimate și finanțate în moneda națională comună a garantului și debitorului; 7. active garantate, pentru a îndeplini cerințele autorităților competente, prin garanții colaterale sub formă de titluri de valoare ale guvernelor și băncilor centrale din Zona A sau titluri de valoare emise de Comunitățile Europene sau depozite în numerar constituite la instituția care acordă împrumutul sau certificate de depozit sau instrumente similare emise de către, și depuse la această din urmă instituție;

(b)

Ponderare de 20 % 1. active reprezentând creanțe la BEI; 2. active reprezentând creanțe la bănci multilaterale de dezvoltare; 3. active reprezentând creanțe garantate în mod expres de BEI; 4. active reprezentând creanțe garantate în mod expres de băncile multilaterale de dezvoltare; 5. active reprezentând creanțe la administrațiile regionale sau autoritățile locale din Zona A, sub rezerva articolului 44; 6. active reprezentând creanțe garantate în mod expres de administrațiile regionale sau autoritățile locale din Zona A, sub rezerva articolului 44; 7. active reprezentând creanțe la instituțiile de credit din Zona A, fără a constitui însă fondurile proprii ale acestor instituții; 8. active reprezentând creanțe cu o scadență de cel mult un an la instituțiile de credit din Zona B, altele decât valorile mobiliare emise de către aceste instituții și care sunt recunoscute ca și componente ale fondurilor lor proprii; 9. active garantate în mod expres de instituțiile de credit din Zona A; 10. active reprezentând creanțe cu o scadență de cel mult un an, garantate în mod expres de instituții de credit din Zona B; 11. active garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, prin garanții colaterale sub formă de valori mobiliare emise de către BEI sau de către bănci multilaterale de dezvoltare; 12. elemente de numerar în curs de încasare;

(c)

Ponderare de 50 % 1. împrumuturile garantate complet și integral, în conformitate cu cerințele autorităților competente, prin ipotecarea unei locuințe care este sau va fi ocupată sau închiriată de către debitor, precum și împrumuturile garantate complet și integral, în conformitate cu cerințele autorităților competente, cu acțiuni la societățile imobiliare finlandeze, care funcționează în conformitate cu Legea finlandeză a societăților imobiliare din 1991 sau cu legislația ulterioară echivalentă, referitoare la locuințele care sunt sau vor fi ocupate sau închiriate de către debitor; „obligațiuni ipotecare”, putând fi tratate ca împrumuturi din categoria celor menționate la primul paragraf sau la articolul 62 alineatul (1), în cazul în care autoritățile competente consideră că, având în vedere cadrul legal în vigoare în fiecare stat membru, acestea sunt echivalente în privința riscului de credit. Fără a aduce atingere categoriilor de valori mobiliare care pot fi incluse și care pot îndeplini condițiile de la punctul (1), „obligațiunile ipotecare” pot include instrumente în sensul Secțiunii B alineatul (1) literele (a) și (b) din Anexa la Directiva 93/22/CEE a Consiliului (17). Autoritățile competente trebuie să se asigure că: (i) valorile mobiliare respective sunt garantate direct și integral printr-un ansamblu de credite ipotecare de aceeași natură ca și cele definite la primul paragraf sau la articolul 62 alineatul (1) și care sunt valabile în momentul creării acestor obligațiuni ipotecare; (ii) un drept prioritar acceptabil asupra activelor ipotecate este deținut fie direct de către investitorii în obligațiuni ipotecare, fie în numele acestora, de către un împuternicit sau reprezentant, proporțional cu titlurile deținute; 2. plăți anticipate și venituri acumulate: aceste active sunt supuse ponderării corespunzătoare contrapartidei, în cazul în care o instituție de credit o poate determina în conformitate cu Directiva 86/635/CEE. În caz contrar, dacă nu se poate determina contrapartida, se va aplica o ponderare forfetară de 50 %;

(d)

Ponderare de 100 % 1. active reprezentând creanțe la guvernele și băncile centrale din Zona B, cu excepția situațiilor în care sunt exprimate și finanțate în moneda națională a debitorului; 2. active reprezentând creanțe la administrațiile regionale și autoritățile locale din Zona B; 3. active reprezentând creanțe cu scadență de peste un an la instituțiile de credit din Zona B; 4. active reprezentând creanțe la sectoarele nebancare din Zonele A și B; 5. „Active” corporale în sensul articolului 4 alineatul (10) din Directiva 86/635/CEE; 6. deținerea de acțiuni, participații și alte componente ale fondurilor proprii ale altor instituții de credit, care nu sunt deduse din fondurile proprii ale instituțiilor care acordă împrumuturi; 7. toate celelalte active, cu excepția situațiilor în care sunt deduse din fondurile proprii.

(2)   Tratamentul descris mai jos se aplică elementelor extrabilanțiere, altele decât cele menționate la alineatul (3). Ele sunt în primul rând grupate în funcție de gradele de risc prevăzute în Anexa II. Pentru elementele cu un grad ridicat de risc se ia în considerare valoarea totală, pentru elementele cu un grad mediu de risc se ia în calcul 50 % din valoare, pentru elementele cu risc moderat/scăzut se ia în calcul 20 % din valoare, în timp ce valoarea elementelor cu risc scăzut va fi stabilită la zero. A doua etapă constă în înmulțirea valorilor elementelor extrabilanțiere, ajustate în maniera descrisă mai sus, cu ponderările aferente contrapartidei, în conformitate cu tratamentul activelor menționat la alineatul (1) și articolul 44. În cazul vânzărilor de active și a contractelor de răscumpărare și a vânzărilor prin contracte forward prin agent, ponderările se referă la active și nu la contrapartida într-o tranzacție. Tranșele de capital subscris dar nevărsat la Fondul European de Investiții pot fi ponderate la 20 %.

(3)   Metodele prevăzute în Anexa III se aplică elementelor extrabilanțiere menționate în Anexa IV, cu excepția următoarelor:

—	contracte tranzacționate la bursele recunoscute;

—	contracte privind cursul de schimb valutar (cu excepția contractelor privind aurul) cu o scadență inițială de 14 zile calendaristice sau mai puțin.

Până la data de 31 decembrie 2006, autoritățile competente din statele membre pot dispune derogări de la aplicarea metodelor prevăzute în Anexa III pentru contractele încheiate pe piața extrabursieră compensate printr-o casă de compensații, în cazul în care această casă are rol de contrapartidă juridică și în care toți participanții acoperă integral și zilnic riscurile pe care le prezintă la respectiva casă de compensații, oferind astfel o protecție atât împotriva riscurilor curente, cât și împotriva potențialelor riscuri viitoare. Autoritățile competente trebuie să se asigure că garanțiile constituite acordă același nivel de protecție ca și garanțiile ce îndeplinesc condițiile menționate la alineatul (1) litera (a) punctul (7) și că se elimină posibilitatea ca riscurile la care este expusă casa de compensații să crească peste valoarea de piață a garanțiilor respective. Statele membre comunică Comisiei modalitatea în care utilizează această opțiune.

(4)   În cazul în care elementele extrabilanțiere fac obiectul unei garanții explicite, ele sunt ponderate ca și cum ar fi fost contractate în contul garantului și nu al contrapartidei. Când riscul ce rezultă dintr-o tranzacție extrabilanțieră este garantat integral și complet, respectându-se cerințele autorităților competente, printr-un activ recunoscut ca garanție la alineatul (1) litera (a) punctul (7) și litera (b) punctul (11), se va aplica o ponderare de 0 % sau de 20 %, în funcție de garanția respectivă.

Statele membre pot aplica o ponderare de 50 % elementelor extrabilanțiere care constituie cauțiuni sau garanții ce au caracter de substitut de credit și care sunt garantate integral, în conformitate cu cerințele autorităților competente, prin ipoteci ce îndeplinesc condițiile prevăzute la alineatul (1) litera (c) punctul (1), cu condiția ca garantul să beneficieze de un drept direct asupra garanției respective.

(5)   În cazul în care activele sau elementele extrabilanțiere fac obiectul unei ponderări mai mici, datorită existenței unor garanții explicite sau a unei garanții colaterale acceptabile pentru autoritățile competente, ponderarea mai redusă se aplică numai părții care este garantată sau care este acoperită integral de garanția colaterală.

Articolul 44

Ponderarea creanțelor la administrațiile regionale sau autoritățile locale din statele membre

(1)   Fără a aduce atingere articolului 43 alineatul (1) litera (b), statele membre pot fixa o ponderare de 0 % pentru propriile administrații regionale sau autorități locale, în cazul în care, în planul riscurilor, nu există diferențe între creanțele la acestea din urmă și creanțele la guvernele centrale, datorită prerogativelor pe care le au administrațiile regionale și autoritățile locale de a colecta venituri și în conformitate cu unele acorduri instituționale, al căror efect este acela de a reduce la zero posibilitatea de neîndeplinire a obligațiilor de către acestea. O ponderare de 0 % stabilită în conformitate cu aceste criterii se aplică creanțelor la administrațiile regionale sau locale în cauză și elementelor extrabilanțiere deținute în contul unor terți, garantate de aceste administrații regionale sau locale sau garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, printr-o garanție sub formă de titluri de valoare emise de aceste administrații regionale sau locale.

(2)   Statele membre înștiințează Comisia în cazul în care consideră că o ponderare de 0 % este justificată, ținând seama de criteriile menționate la articolul 1. Comisia difuzează aceste informații. Alte state membre pot oferi instituțiilor de credit, sub supravegherea autorităților competente locale, posibilitatea de a aplica o ponderare de 0 %, în cazul în care aceste instituții au în derulare contracte cu guvernele regionale sau cu autoritățile locale respective, sau dacă dețin creanțe garantate de către acestea din urmă, inclusiv garanții colaterale sub formă de titluri de valoare.

Articolul 45

Alte ponderări

(1)   Fără a aduce atingere articolului 44, alineatul (1), statele membre pot aplica o ponderare de 20 % asupra unor active care sunt garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente în cauză, cu titluri de valoare emise de către guvernele regionale sau autoritățile locale din Zona A, prin depozite la instituțiile de credit din Zona A, altele decât instituția care a acordat împrumutul, sau prin certificate de depozit sau instrumente similare eliberate de instituțiile de credit respective.

(2)   Statele membre pot aplica o ponderare de 10 % creanțelor la instituțiile specializate, pe piețele interbancare și piețele datoriei publice din statele membre de origine și sub supravegherea îndeaproape de către autoritățile competente, în situația în care activele respective sunt garantate integral, în conformitate cu cerințele autorităților competente ale statelor membre de origine, printr-o combinație a activelor menționate la articolul 43 alineatul (1) literele (a) și (b), recunoscute de acestea din urmă ca reprezentând o garanție adecvată.

(3)   Statele membre aduc la cunoștința Comisiei toate dispozițiile adoptate în conformitate cu alineatele (1) și (2), precum și motivele care au stat la baza acestora. Comisia transmite aceste informații statelor membre. Comisia trebuie să examineze periodic implicațiile acestor dispoziții, pentru a se asigura că nu sunt de natură să denatureze normele privind concurența.

Articolul 46

Organele administrative și întreprinderi cu scop necomercial

În scopurile articolului 43 alineatul (1) litera (b), autoritățile competente pot include în conceptul de administrații regionale și autorități locale și organismele administrative cu scop necomercial care răspund în fața administrațiilor regionale sau autorităților locale sau în fața autorităților care, potrivit opiniei autorităților competente, au aceleași responsabilități ca și autoritățile regionale și locale.

Autoritățile competente pot de asemenea include în conceptul de administrații regionale și autorități locale bisericile și comunitățile religioase constituite, potrivit dreptului public, ca persoană juridică, în măsura în care percep impozite în conformitate cu legislația care le conferă acest drept. Cu toate acestea, în acest caz nu se mai aplică opțiunea prevăzută la articolul 44.

Articolul 47

Nivelul ratei de solvabilitate

(1)   Instituțiile de credit trebuie să își mențină permanent rata definită la articolul 40 la un nivel de cel puțin 8 %.

(2)   Fără a aduce atingere alineatului (1), autoritățile competente pot prevedea rate minime superioare, după cum consideră necesar.

(3)   În cazul în care rata de solvabilitate scade sub 8 %, autoritățile competente veghează ca instituția de credit respectivă să adopte măsurile adecvate pentru a restabili, cât mai curând posibil, rata la nivelul minim stabilit.

Secțiunea 3

Expuneri semnificative

Articolul 48

Notificarea expunerilor semnificative

(1)   Expunerea unei instituții de credit față de un client sau un grup de clienți aflați în legătură este considerată a fi o expunere semnificativă dacă valoarea acesteia este echivalentă cu sau depășește 10 % din fondurile proprii.

(2)   O instituție de credit trebuie să aducă la cunoștința autorităților competente orice expunere semnificativă în sensul alineatului (1). Statele membre dispun ca notificarea să se facă, la alegerea lor, în conformitate cu una dintre următoarele două metode:

—	notificarea tuturor expunerilor semnificative cel puțin o dată pe an, împreună cu alte notificări pe parcursul anului referitoare la noi expuneri semnificative, precum și la orice creștere a expunerilor semnificative de cel puțin 20 % în comparație cu valorile comunicate în rapoartele precedente;

—	notificarea tuturor expunerilor semnificative de cel puțin patru ori pe an.

(3)   Expunerile exceptate în sensul articolului 49 alineatul (7) literele (a), (b), (c), (d), (f), (g) și (h) nu trebuie raportate, cu toate acestea, în conformitate cu alineatul (2). Frecvența rapoartelor stabilită la liniuța a doua din alineatul (2) poate fi redusă la două rapoarte pe an pentru expunerile menționate la articolul 49 alineatul (7) literele (e) și (i), și de asemenea la alineatele (8), (9) și (10).

(4)   Autoritățile competente solicită fiecărei instituții de credit să aplice proceduri administrative și contabile sănătoase, precum și mecanisme de control intern adecvate, în scopul de identifica și a înregistra toate expunerile semnificative și modificările ulterioare ale acestora, astfel cum este definit și solicitat prin prezenta directivă, precum și pentru a supraveghea aceste expuneri în lumina politicilor fiecărei instituții de credit în materie de risc.

În cazul în care o instituție de credit invocă alineatul (3), aceasta trebuie să țină o evidență a motivelor pentru care a invocat dispozițiile respective timp de cel puțin 1 an după evenimentul care a dat naștere la o situație de derogare, astfel încât autoritățile competente să poată stabili dacă această solicitare este justificată.

Articolul 49

Limitarea expunerilor semnificative

(1)   O instituție de credit nu își poate asuma, față de un client sau un grup de clienți aflați în legătură, riscuri care să depășească 25 % din fondurile proprii ale instituției respective.

(2)   În cazul în care clientul sau grupul de clienți aflați în legătură constituie întreprinderea-mamă sau filiala unei instituții de credit și ale uneia sau mai multor filiale ale întreprinderii-mamă respective, procentajul prevăzut la alineatul (1) se reduce la 20 %. Cu toate acestea, statele membre pot excepta expunerile față de asemenea clienți de la aplicarea limitei de 20 %, în cazul în care se prevede supravegherea specifică a acestor riscuri prin alte măsuri sau proceduri. Statele membre trebuie să înștiințeze Comisia și Comitetul consultativ bancar în legătură cu conținutul măsurilor sau procedurilor respective.

(3)   O instituție de credit nu își poate asuma expuneri semnificative care în total depășesc 800 % din fondurile sale proprii.

(4)   Statele membre pot impune limite mai stricte decât cele prevăzute la alineatele (1), (2) și (3).

(5)   Orice instituție de credit trebuie să respecte permanent limitele prevăzute la alineatele (1), (2) și (3) referitoare la expuneri. În cazul în care, într-un caz excepțional, expunerile depășesc limitele respective, situația trebuie de îndată comunicată autorităților competente care, dacă acest lucru se justifică, vor acorda instituției de credit o perioadă de timp limitată pentru a respecta limitele respective.

(6)   Statele membre pot acorda exceptări, totale sau parțiale, de la aplicarea alineatelor (1), (2) și (3) referitoare la riscurile asumate de către o instituție de credit față de întreprinderea-mamă, față de filiale ale întreprinderii-mamă respective sau față de propriile sale filiale, în măsura în care aceste întreprinderi sunt incluse în supravegherea pe bază consolidată la care este supusă și instituția de credit, în conformitate cu dispozițiile prezentei directive sau cu alte standarde echivalente în vigoare într-o țară terță.

(7)   Statele membre pot excepta de la aplicarea alineatelor (1), (2) și (3), total sau parțial, următoarele riscuri:

(a)	active reprezentând creanțe la administrațiile centrale și la băncile centrale din Zona A;

(b)	active reprezentând creanțe la Comunitățile Europene;

(c)	active reprezentând creanțe care sunt garantate în mod expres de administrațiile centrale sau de băncile centrale din Zona A sau de către Comunitățile Europene;

(d)	alte expuneri care pot fi atribuite administrațiilor centrale sau băncilor centrale din Zona A sau Comunităților Europene, sau garantate de acestea;

(e)	active reprezentând creanțe și riscuri la administrațiile centrale sau băncile centrale din Zona B, care sunt exprimate și, după caz, finanțate în moneda națională a debitorilor;

(f)

active și alte expuneri garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, cu valori mobiliare emise de administrațiile centrale sau de băncile centrale din Zona A sau valori mobiliare emise de către Comunitățile Europene sau de către autoritățile regionale sau locale ale statelor membre, la care se aplică o ponderare de 0 % în materie de solvabilitate, în conformitate cu articolul 44;

(g)	active și expuneri garantate, în conformitate cu dispozițiile autorităților competente, cu depozite în numerar constituite la împrumutător sau la instituția de credit care este întreprinderea-mamă sau o filială a împrumutătorului;

(h)	active și expuneri garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, cu certificate de depozit emise de către împrumutător sau de către o instituție de credit care este întreprinderea-mamă sau o filială a instituției de credit și depuse la una dintre acestea;

(i)	active reprezentând creanțe la instituții de credit, precum și alte expuneri la acestea, cu o scadență de cel mult un an și care nu constituie fonduri proprii ale instituțiilor respective;

(j)	active reprezentând creanțe și expuneri la alte instituții decât instituțiile de credit, dar care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 45 alineatul (2), cu o scadență de cel mult un an și garantate în conformitate cu același alineat;

(k)	facturi comerciale și alte facturi similare, cu o scadență de cel mult un an, cu semnătura altor instituții de credit;

(l)	titluri de creanță, în conformitate cu definiția de la articolul 22 alineatul (4) din Directiva 85/611/CEE;

(m)	până la o coordonare ulterioară, participațiile la întreprinderile de asigurare menționate la articolul 51 alineatul (3), până la un nivel de 40 % din fondurile proprii ale instituției de credit care dobândește participația respectivă;

(n)

active reprezentând creanțe la instituțiile de credit regionale sau centrale cu care creditorul este asociat în cadrul unei rețele, în conformitate cu dispozițiile legale și obligatorii și care sunt responsabile, în conformitate cu aceste dispoziții, cu efectuarea operațiunilor de compensare în numerar în cadrul rețelei respective;

(o)

expunerile garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, cu valori mobiliare, altele decât cele menționate la litera (f), cu condiția ca valorile mobiliare respective să nu fie emise de către însăși instituția de credit, întreprinderea-mamă a acesteia sau una dintre filialele acestora, sau de către clientul respectiv sau grupul de clienți aflați în legătură. Valorile mobiliare constituite ca garanții trebuie evaluate la prețul pieței, ele trebuie să aibă valori care să depășească expunerile garantate și trebuie fie tranzacționate la o bursă, fie negociabile efectiv și cotate în mod regulat pe o piață care funcționează prin intermediul unor agenți profesioniști recunoscuți și care veghează, în conformitate cu cerințele autorităților competente din statul membru de origine al instituției de credit, la stabilirea unui preț obiectiv, astfel încât valoarea suplimentară a valorilor mobiliare să poată fi verificată oricând. Valoarea suplimentară necesară este de 100 %; cu toate acestea, ea se ridică la 150 % în cazul acțiunilor și la 50 % în cazul titlurilor de creanță emise de instituțiile de credit, de autoritățile regionale sau locale din statele membre altele decât cele prevăzute la articolul 44, și în cazul titlurilor de creanță emise de BEI și de băncile multilaterale de dezvoltare. Valorile mobiliare constituite ca garanții nu pot reprezenta fonduri proprii ale instituțiilor de credit;

(p)

împrumuturi garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, prin ipoteci constituite asupra locuințelor sau prin acțiuni la societățile imobiliare finlandeze, care funcționează în conformitate cu legea finlandeză a societăților imobiliare din 1991 sau în conformitate cu legislația ulterioară echivalentă, precum și tranzacțiile de închiriere, în cadrul cărora locatorul deține integral proprietatea asupra locuinței date cu chirie atâta vreme cât locatarul nu își exercită opțiunea de cumpărare, în toate aceste situații reprezentând până la 50 % din valoarea proprietății imobiliare respective. Valoarea locuinței se calculează, în conformitate cu cerințele autorităților competente, pe baza normelor stricte de evaluare prevăzute de actele cu putere de lege sau actele administrative. Evaluarea se face cel puțin o dată pe an. În scopurile acestui punct, prin locuință se înțelege locuința care urmează să fie ocupată sau închiriată de persoana care ia cu împrumut;

(q)	50 % din elementele extrabilanțiere care prezintă un grad de risc mediu/scăzut menționate în Anexa II;

(r)

sub rezerva avizului autorităților competente, garanțiile, altele decât garanțiile pentru credite, care sunt întemeiate pe un act cu putere de lege sau o normă administrativă și care sunt acordate membrilor de către societățile de garanție mutuală care au statut de instituții de credit, sub rezerva unei ponderări de 20 % din valoarea acestora. Statele membre informează Comisia în situația în care utilizează această opțiune, pentru a demonstra că aceasta nu denaturează normele privind concurența;

(s)

elementele extrabilanțiere care prezintă un grad de risc scăzut menționate în Anexa II, în măsura în care există un acord încheiat cu un client sau un grup de clienți aflați în legătură, în sensul căruia riscul nu poate fi suportat decât dacă se constată că nu va determina depășirea limitelor impuse la alineatele (1), (2) și (3).

(8)   În sensul alineatelor (1), (2) și (3), statele membre pot aplica o ponderare de 20 % activelor care reprezintă creanțe la autoritățile regionale și locale din statele membre, precum și altor expuneri legate de, sau garantate de autoritățile respective; sub rezerva articolului 44, statele membre pot totuși reduce ponderarea respectivă la 0 %.

(9)   În sensul alineatelor (1), (2) și (3), statele membre pot aplica o ponderare de 20 % activelor care reprezintă creanțe și expuneri la instituțiile de credit care au scadențe de cel puțin un an și de cel mult trei ani, precum și o ponderare de 50 % activelor care reprezintă creanțe la instituțiile de credit cu o scadență de cel puțin trei ani, cu condiția ca aceste creanțe să fie reprezentate de instrumente de debit emise de o instituție de credit și ca instrumentele respective să fie, după părerea autorităților competente, efectiv negociabile pe o piață care să includă operatori profesioniști și să fie cotate zilnic pe piața respectivă sau cu condiția ca emiterea instrumentelor respective să fi fost autorizată de autoritățile competente din statul membru de origine ale instituției de credit care a emis instrumentele respective. În nici un caz, nici unul dintre aceste elemente nu trebuie să reprezinte fonduri proprii.

(10)   Prin derogare de la alineatul (7) litera (i) și alineatul (9), statele membre pot aplica o ponderare de 20 % activelor care constituie creanțe sau alte expuneri la instituțiile de credit, indiferent de scadență.

(11)   În cazul în care expunerea la un client este garantată de către un terț sau prin constituirea unei garanții sub formă de valori mobiliare emise de un terț în condițiile prevăzute la alineatul (7) litera (o), statele membre pot:

—	să trateze expunerile ca fiind asumate de către terț și nu de către client, dacă riscul respectiv este garantat direct și necondiționat de terțul respectiv, în conformitate cu cerințele autorităților competente;

—	să trateze expunerile ca fiind asumate de către terț și nu de către client, dacă riscul definit la alineatul (7) litera (o) este garantat prin constituirea unei garanții, în condițiile menționate la alineatul respectiv.

(12)   Cel târziu până la data de 1 ianuarie 1999, pe baza unui raport înaintat de Comisie, Consiliul trebuie să analizeze tratamentul riscurilor interbancare prevăzute la alineatul (7) litera (i), precum și alineatele (9) și (10). Consiliul decide, la propunerea Comisiei, asupra oricăror modificări care pot fi efectuate.

Articolul 50

Supravegherea pe bază consolidată sau neconsolidată a expunerilor semnificative

(1)   În cazul în care instituția de credit nu este nici întreprindere-mamă, nici filială, respectarea obligațiilor impuse la articolele 48 și 49 sau în orice altă dispoziție comunitară aplicabilă în acest domeniu, este supravegheată pe bază neconsolidată.

(2)   În celelalte situații, respectarea obligațiilor impuse la articolele 48 și 49 sau în orice altă dispoziție comunitară aplicabilă în acest domeniu este supravegheată pe bază consolidată, în conformitate cu articolele 52-56.

(3)   Statele membre pot renunța la supravegherea pe bază individuală sau sub-consolidată a respectării obligațiilor impuse la articolele 48 și 49 sau prin orice altă dispoziție comunitară aplicabilă în acest domeniu de către o instituție de credit care, în calitate de întreprindere-mamă, este supusă supravegherii pe bază consolidată, precum și de către orice filială a unei asemenea instituții de credit care este supusă autorizării și supravegherii lor și care este inclusă în supravegherea pe bază consolidată.

Statele membre pot renunța, de asemenea, la supravegherea de acest gen, în cazul în care întreprinderea-mamă este un holding financiar constituit în același stat membru ca și instituția de credit, cu condiția ca întreprinderea respectivă să fie supusă aceleiași supravegheri ca și instituțiile de credit.

În situațiile la care se face referire în primul și al doilea paragraf, trebuie adoptate măsuri pentru a asigura repartiția adecvată a riscului în cadrul grupului.

Secțiunea 4

Participații semnificative în afara sectorului financiar

Articolul 51

Limitarea participațiilor calificate nefinanciare

(1)   Nici o instituție de credit nu poate deține o participație calificată care să depășească 15 % din fondurile sale proprii la o întreprindere care nu este nici instituție de credit, nici instituție financiară și nici o întreprindere care să desfășoare una dintre activitățile menționate la articolul 43 alineatul (2) litera (f) al doilea paragraf din Directiva 86/635/CEE.

(2)   Suma totală a participațiilor calificate ale unei instituții de credit la întreprinderi, altele decât instituțiile de credit, instituțiile financiare sau întreprinderile care desfășoară activitățile menționate în al doilea paragraf de la articolul 43 alineatul (2) litera (f) din Directiva 86/635/CEE nu poate depăși 60 % din fondurile sale proprii.

(3)   Statele membre nu sunt obligate să aplice limitele prevăzute la alineatele (1) și (2) la participațiile la întreprinderi de asigurare definite de Directivele 73/239/CEE (18) și 79/267/CEE (19).

(4)   Acțiunile deținute temporar în cursul unei operațiuni de asistență financiară pentru reorganizarea sau salvarea unei întreprinderi sau pe durata preluării unei emisiuni de titluri de către o instituție în numele altor instituții nu se consideră participații calificate la calcularea limitelor prevăzute la alineatele (1) și (2). Acțiunile care nu constituie active fixe financiare în sensul articolului 35 alineatul (2) din Directiva 86/635/CEE nu se includ în această categorie.

(5)   Limitele prevăzute la alineatele (1) și (2) pot fi depășite numai în situații excepționale. În asemenea situații, autoritățile competente pot, cu toate acestea, solicita unei instituții de credit fie să își majoreze fondurile proprii, fie să adopte alte măsuri echivalente.

(6)   Statele membre pot dispune ca autoritățile competente să nu aplice limitele menționate la alineatele (1) și (2), în cazul în care prevăd ca excedentele de participări calificate ale unei instituții de credit în raport cu limitele respective să fie acoperite 100 % de către fondurile proprii și ca aceste fonduri proprii să nu fie luate în considerare la calcularea ratei de solvabilitate. În cazul în care sunt depășite ambele limite stabilitate la alineatele (1) și (2), valoarea care trebuie acoperită de fondurile proprii trebuie să fie excedentul cel mai mare.

CAPITOLUL 3

SUPRAVEGHEREA PE BAZĂ CONSOLIDATĂ

Articolul 52

Supravegherea pe bază consolidată a instituțiilor de credit

(1)   Fiecare instituție de credit care are ca filială o altă instituție de credit sau o instituție financiară de alt gen sau care deține participații la astfel de instituții face obiectul, în măsura și în modalitatea indicată la articolul 54, supravegherii pe baza situației financiare consolidate. Acest tip de supraveghere se exercită cel puțin în domeniile prevăzute la alineatele (5) și (6).

(2)   Fiecare instituție de credit a cărei întreprindere-mamă este un holding financiar se supune, în măsura și în conformitate cu normele indicate la articolul 54, supravegherii pe baza situației financiare consolidate a holdingului financiar respectiv. Acest gen de supraveghere este exercitată cel puțin în domeniile indicate la alineatele (5) și (6). Consolidarea situației financiare a holdingului financiar nu implică în nici un fel faptul că autoritățile competente sunt obligate să supravegheze în mod individual holdingul respectiv.

(3)   Statele membre sau autoritățile competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată în conformitate cu articolul 53 pot decide, în cazurile menționate mai jos, ca o instituție de credit, instituție financiară sau o întreprindere de servicii bancare auxiliare care este filială sau la care se deține o participație, să nu fie luată în considerare în procesul de consolidare:

—	în cazul în care întreprinderea care ar trebui luată în considerare în procesul de consolidare este situată într-o țară terță unde există obstacole de natură juridică în calea transferului de informații necesare;

—

în cazul în care întreprinderea care ar trebui inclusă nu prezintă, după părerea autorităților competente, decât un interes neglijabil în ceea ce privește obiectivele supravegherii instituțiilor de credit și, în orice caz, dacă totalul bilanțului societății care ar trebui inclusă este inferior celei mai mici dintre următoarele două valori: 10 milioane EUR sau 1 % din totalul bilanțului societății-mamă sau al societății care deține participația respectivă. În cazul în care mai multe întreprinderi îndeplinesc criteriile de mai sus, acestea trebuie totuși incluse în consolidare, în măsura în care ansamblul acestor întreprinderi prezintă un interes care nu este neglijabil în ceea ce privește obiectivele menționate anterior sau

—

în cazul în care, în opinia autorităților competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată, consolidarea situației financiare a întreprinderii care ar trebui inclusă este inadecvată sau poate induce în eroare, în ceea ce privește realizarea obiectivului de supraveghere a instituțiilor de credit.

(4)   În cazul în care autoritățile competente ale unui stat membru nu includ filiala unei instituții de credit în supravegherea pe bază consolidată într-una dintre situațiile prevăzute la cea de-a doua și a treia liniuță de la alineatul (3), autoritățile competente din statul membru unde este localizată filiala instituției de credit respective pot solicita întreprinderii-mamă informații care să poată facilita procesul de supraveghere a instituției de credit respective.

(5)   Supravegherea solvabilității și adecvarea fondurilor proprii pentru a acoperi riscurile de piață și pentru a controla expunerile semnificative se exercită pe bază consolidată în conformitate cu prezentul articol și cu articolele 53-56. Statele membre adoptă orice măsuri necesare, după caz, pentru a include și holdingurile financiare în procesul de supraveghere pe bază consolidată, în conformitate cu alineatul (2).

Respectarea limitelor impuse la articolul 51 alineatele (1) și (2) se supervizează și se controlează pe baza situației financiare consolidate sau sub-consolidate a instituției de credit.

(6)   Autoritățile competente se asigură că toate întreprinderile ce intră în sfera supravegherii pe bază consolidată exercitată asupra unei instituții de credit în aplicarea alineatelor (1) și (2) dispun de mecanisme de control intern adecvate pentru furnizarea de date și informații relevante pentru procesul de supraveghere pe bază consolidată.

(7)   Fără a aduce atingere dispozițiilor specifice din alte directive, statele membre pot renunța la aplicarea, pe bază individuală și neconsolidată, a normelor prevăzute la alineatul (5) unei instituții de credit care, în calitate de întreprindere-mamă, face obiectul supravegherii pe bază consolidată, precum și oricărei filiale a unei asemenea instituții de credit care este supusă autorizării și supravegherii și care este inclusă în procesul de supraveghere pe bază consolidată a instituției de credit, care este întreprinderea-mamă. Aceeași opțiune de exceptare este valabilă și în cazul în care întreprinderea-mamă este un holding financiar care are sediul central în același stat membru ca și instituția de credit respectivă, cu condiția să fie supusă aceluiași proces de supraveghere ca cel exercitat asupra instituțiilor de credit și, în special, să respecte normele prevăzute la alineatul (5).

În ambele cazuri prevăzute la primul paragraf, trebuie adoptate măsuri pentru a asigura distribuirea corespunzătoare a capitalului în cadrul grupului bancar respectiv.

În cazul în care autoritățile competente respective aplică aceste norme în mod individual instituțiilor de credit, acestea pot aplica, în scopul calculării fondurilor proprii, dispoziția din ultimul paragraf de la articolul 3 alineatul (2).

(8)   În cazul în care instituția de credit a cărei întreprindere-mamă este o instituție de credit a fost autorizată și este situată într-un alt stat membru, autoritățile competente care au acordat autorizația trebuie să aplice instituției normele prevăzute la alineatul (5) pe bază individuală sau, după caz, sub-consolidată.

(9)   Fără a aduce atingere cerințelor de la alineatul (8), autoritățile competente responsabile cu autorizarea filialelor unei întreprinderi-mamă care sunt instituții de credit au posibilitatea ca, prin acord bilateral, să își delege responsabilitățile de supraveghere autorităților competente care au autorizat și care monitorizează întreprinderea-mamă, astfel încât acestea să își asume responsabilitatea supravegherii filialei respective, în conformitate cu dispozițiile prezentei directive. Comisia trebuie informată în legătură cu existența și conținutul acestor acorduri. La rândul său, Comisia înaintează astfel de informații autorităților competente din celelalte state membre, precum și Comitetului bancar consultativ.

(10)   Statele membre prevăd posibilitatea ca autoritățile lor competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată să poată solicita filialelor unei instituții de credit sau unei societăți financiare de tip holding care nu sunt incluse în obiectivul supravegherii pe bază consolidată, informațiile prevăzute la articolul 55. În această situație, se aplică procedurile de transmitere și verificare a informațiilor prevăzute în articolul menționat.

Articolul 53

Autoritățile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată

(1)   În cazul în care întreprinderea-mamă este o instituție de credit, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autoritățile competente care au autorizat-o în conformitate cu articolul 4.

(2)   În cazul în care întreprinderea-mamă a unei instituții de credit este un holding financiar, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autoritățile competente care au autorizat instituția de credit respectivă, în conformitate cu articolul 4.

Cu toate acestea, dacă instituțiile de credit autorizate în două sau mai multe state membre au ca întreprinderea-mamă același holding financiar, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autoritățile competente ale instituției de credit autorizate în statul membru în care holdingul financiar respectiv a fost constituit.

În cazul în care în statul membru în care a fost constituit holdingul financiar nu a fost autorizată nici o filială a unei instituții de credit, autoritățile competente din statele membre în cauză (inclusiv autoritățile din statul membru unde a fost constituit holdingul financiar) caută să convină căreia dintre ele îi revine sarcina de a exercita supravegherea pe bază consolidată. În absența unui acord de acest gen, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autoritățile competente care au autorizat instituția de credit cu cel mai mare total bilanțier; dacă acest total este similar, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autoritatea competentă care a acordat prima autorizația menționată la articolul 4.

(3)   Autoritățile competente în cauză pot renunța de comun acord la normele prevăzute în primul și al doilea paragraf de la alineatul (2).

(4)   Acordurile prevăzute în al treilea paragraf de la alineatul (2), precum și la alineatul (3) trebuie să prevadă proceduri de cooperare și de transmitere a informațiilor, astfel încât să fie îndeplinite obiectivele procesului de supraveghere.

(5)   În cazul în care în cadrul unui stat membru există mai multe autorități competente cu exercitarea supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și a instituțiilor financiare, statele membre trebuie să întreprindă măsurile necesare pentru a organiza coordonarea autorităților respective.

Articolul 54

Forma și dimensiunile consolidării

(1)   Autoritățile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată trebuie să solicite, în scopurile supravegherii, consolidarea integrală a tuturor instituțiilor de credit și a instituțiilor financiare care sunt filiale ale unei întreprinderi-mamă.

Cu toate acestea, se poate prevedea o consolidare proporțională în cazul în care, în opinia autorităților competente, răspunderea unei întreprinderi-mamă care deține o parte din capital este limitată la acea parte de capital, dat fiind faptul că ceilalți acționari sau membri au o solvabilitate satisfăcătoare. Răspunderea celorlalți acționari și membri trebuie stabilită clar, dacă este necesar, chiar prin angajamente semnate oficial.

(2)   Autoritățile competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată trebuie, în scopurile supravegherii, să solicite consolidarea proporțională a participațiilor deținute la instituții de credit și instituții financiare gestionate de către o întreprindere inclusă în consolidare împreună cu una sau mai multe întreprinderi care nu sunt incluse în consolidare, în cazul în care răspunderea întreprinderilor respective este limitată la partea de capital pe care o dețin.

(3)   În cazul existenței unor participații sau a altor legături prin intermediul capitalului, altele decât cele menționate la alineatele (1) și (2), autoritățile competente trebuie să stabilească dacă și în ce mod se face consolidarea. Autoritățile competente pot permite sau solicita în special utilizarea metodei echivalării. Cu toate acestea, această metodă nu reprezintă o includere a întreprinderilor în cauză în supravegherea pe bază consolidată.

(4)   Fără a aduce atingere alineatelor (1), (2) și (3), autoritățile competente stabilesc dacă și cum se face consolidarea în următoarele cazuri:

—	în cazul în care, în opinia autorităților competente, o instituție de credit exercită o influență semnificativă asupra uneia sau mai multor instituții de credit sau instituții financiare, fără a deține însă o participație sau alte legături prin intermediul capitalului la instituțiile respective;

—	în cazul în care două sau mai multe instituții de credit sau instituții financiare se află sub o conducere unică, fără ca acest lucru să se facă în baza unui contract sau a unui contract de asociere;

—	în cazul în care două sau mai multe instituții de credit sau instituții financiare au organisme administrative, de conducere sau de control formate în cea mai mare parte din aceleași persoane.

Autoritățile competente pot, în special, permite sau solicita utilizarea metodei prevăzute la articolul 12 din Directiva 83/349/CEE. Metoda respectivă nu înseamnă includerea întreprinderilor în cauză în supravegherea consolidată.

(5)   În cazul în care se solicită supravegherea pe bază consolidată, în conformitate cu articolul 52 alineatele (1) și (2), întreprinderile prestatoare de servicii bancare auxiliare sunt incluse și ele în procesul de consolidare în cazurile și potrivit metodelor prevăzute la alineatele (1)-(4) din prezentul articol.

Articolul 55

Informațiile care trebuie furnizate de holdingurile cu activitate mixtă și de filialele acestora

(1)   Până la o coordonare ulterioară a metodelor de consolidare, statele membre prevăd ca, în cazul în care întreprinderea-mamă a uneia sau mai multor instituții de credit este un holding cu activitate mixtă, autoritățile competente responsabile cu autorizarea și supravegherea instituțiilor de credit respective să solicite, luând legătura cu respectivul holding cu activitate mixtă și cu filialele acestuia, fie direct, fie prin intermediul filialelor instituției de credit, furnizarea oricăror informații care ar putea fi relevante în scopul supravegherii filialelor instituției de credit.

(2)   Statele membre prevăd ca autoritățile lor competente să poată efectua ele însele sau prin inspectori externi verificări la fața locului pentru a verifica informațiile primite de la holdingurile cu activitate mixtă și de la filialele acestora. În cazul în care un holding cu activitate mixtă sau una dintre filialele acestuia este o întreprindere de asigurare, poate fi utilizată și procedura prevăzută la articolul 56 alineatul (4). În cazul în care un holding cu activitate mixtă sau una dintre filialele acesteia este situată într-un stat membru altul decât cel în care se află filiala instituției de credit, verificarea la fața locului a informațiilor se face în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 56 alineatul (7).

Articolul 56

Măsuri de facilitare a supravegherii pe bază consolidată

(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că nu există obstacole de natură juridică care să împiedice întreprinderile incluse în sfera supravegherii pe bază consolidată, holdingurile cu activitate mixtă și filialele acestora, sau filialele din categoria celor prevăzute la articolul 52 alineatul (10), să facă schimb de informații care pot fi importante pentru procesul de supraveghere, în conformitate cu articolele 52-55 și cu prezentul articol.

(2)   În cazul în care o întreprindere-mamă și oricare dintre filialele acesteia, care sunt instituții de credit, sunt situate în state membre diferite, autoritățile competente din fiecare stat membru fac schimb de informații ce pot permite sau facilita exercitarea supravegherii pe bază consolidată.

În cazul în care autoritățile competente din statul membru unde se află întreprinderea-mamă nu exercită ele însele activități de supraveghere pe bază consolidată în conformitate cu articolul 53, acestea pot fi invitate de către autoritățile competente responsabile cu exercitarea procesului de supraveghere să solicite întreprinderii-mamă orice informație care ar putea fi importantă pentru supravegherea pe bază consolidată și să transmită aceste informații autorităților respective.

(3)   Statele membre autorizează, între autoritățile lor competente, schimbul de informații prevăzute la alineatul (2), plecând de la premisa că, în cazul holdingurilor financiare, instituțiilor financiare sau întreprinderilor prestatoare de servicii bancare auxiliare, colectarea sau deținerea de informații nu implică în nici un fel obligația autorităților competente de a exercita o funcție de supraveghere individuală a instituțiilor sau întreprinderilor respective.

În mod similar, statele membre își autorizează autoritățile competente să inițieze schimbul de informații prevăzut la articolul 55 plecând de la premisa că respectiva colectare sau deținere de informații nu implică în nici un fel obligația autorităților competente de a juca un rol de supraveghere a holdingurilor cu activitate mixtă sau a filialelor acestora care nu sunt instituții de credit, sau a filialelor din categoria celor prevăzute la articolul 52 alineatul (10).

(4)   În cazul în care o instituție de credit, un holding financiar sau un holding cu activitate mixtă controlează una sau mai multe filiale care sunt întreprinderi de asigurare sau alte întreprinderi care oferă servicii de investiții care sunt supuse autorizării, autoritățile competente și autoritățile cărora li s-a încredințat responsabilitatea publică de supraveghere a întreprinderilor de asigurare sau a întreprinderilor care oferă servicii de investiții trebuie să colaboreze îndeaproape. Fără a aduce atingere responsabilităților pe care le au fiecare, aceste autorități trebuie să își ofere reciproc orice informație care poate simplifica îndeplinirea sarcinilor și, de asemenea, pentru a permite supravegherea activității și a situației financiare generale a întreprinderilor pe care le supraveghează.

(5)   Informațiile primite în cadrul procesului de supraveghere pe bază consolidată și, în special, orice schimb de informații între autoritățile competente prevăzut în prezenta directivă sunt reglementate prin condițiile respectării secretului profesional definit la articolul 30.

(6)   Autoritățile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată trebuie să întocmească liste ale holdingurilor financiare la care se face referire la articolul 52 alineatul (2). Aceste liste trebuie comunicate autorităților competente din celelalte state membre, precum și Comisiei.

(7)   În cazul în care, în aplicarea prezentei directive, autoritățile competente dintr-un stat membru doresc, în anumite cazuri, să verifice informațiile referitoare la o instituție de credit, un holding financiar, o instituție financiară, o întreprindere prestatoare de servicii bancare auxiliare, un holding cu activitate mixtă, o filială din categoria celor prevăzute la articolul 55 sau o filială din categoria celor prevăzute la articolul 52 alineatul (10), situate într-un alt stat membru, aceste autorități trebuie să solicite autorităților competente din celălalt stat membru să facă verificarea respectivă. Autoritățile care primesc o astfel de solicitare trebuie, în cadrul competențelor lor, să dea curs acestei cereri, procedând la efectuarea verificărilor respective ele însele sau permițând autorităților care au făcut solicitarea să facă verificarea sau permițând unui auditor sau expert să o facă.

(8)   Fără a aduce atingere dispozițiilor din dreptul penal, statele membre trebuie să vegheze ca penalități sau măsuri menite să pună capăt încălcărilor constatate sau cauzelor acestora să poată fi impuse holdingurilor financiare și holdingurilor cu activitate mixtă sau directorilor acestora care încalcă actele cu putere de lege și actele administrative adoptate pentru a pune în aplicare articolele 52-55, precum și prezentul articol. În unele cazuri, astfel de măsuri pot necesita intervenția instanței. Autoritățile competente colaborează îndeaproape pentru a se asigura că sancțiunile menționate anterior sau măsurile respective produc efectele dorite, în special atunci când administrația centrală sau clădirea principală a unui holding financiar sau a unui holding cu activitate mixtă se află în altă parte decât sediul central.

TITLUL VI

COMITETUL BANCAR CONSULTATIV

Articolul 57

Componența și sarcinile Comitetului bancar consultativ

(1)   Pe lângă Comisie se instituie un Comitet bancar consultativ al autorităților competente din statele membre.

(2)   Sarcinile Comitetului bancar consultativ sunt de a asista Comisia în punerea în aplicare în mod corespunzător a prezentei directive. De asemenea, acest Comitet consultativ îndeplinește sarcinile prevăzute în prezenta directivă și acordă asistență Comisiei la elaborarea propunerilor către Consiliu referitoare la coordonarea ulterioară în sfera instituțiilor de credit.

(3)   Comitetul bancar consultativ nu răspunde de probleme concrete legate de instituțiile de credit individuale.

(4)   Comitetul bancar consultativ este format din cel mult trei reprezentanți ai fiecărui stat membru, precum și din reprezentanți ai Comisiei. Din când în când, acești reprezentanți pot fi însoțiți și de consultanți, cu condiția aprobării prealabile a Comitetului. Comitetul poate de asemenea invita personal calificat și specialiști să participe la ședințele sale de lucru. Secretariatul este asigurat de către Comisie.

(5)   Comitetul bancar consultativ își adoptă propriul regulament de funcționare și numește un președinte din rândul reprezentanților statelor membre. Comitetul bancar consultativ se întrunește periodic și ori de câte ori este necesar. Comisia poate solicita Comitetului organizarea unei ședințe de urgență, în cazul în care consideră că este necesar.

(6)   Dezbaterile Comitetului bancar consultativ și concluziile acestora sunt confidențiale, cu excepția situațiilor în care Comitetul decide altfel.

Articolul 58

Examinarea condițiilor de autorizare

Comitetul bancar consultativ examinează conținutul pe care autoritățile competente îl dau cerințelor menționate la articolul 5 alineatul (1) și articolul 6 alineatul (1), precum și celorlalte cerințe pe care statele membre le aplică, precum și informațiile care trebuie incluse în programul de activități, Comitetul formulând sugestii Comisiei, ori de câte ori devine necesar, pentru o mai bună coordonare.

Articolul 59

Rapoarte de urmărire

(1)   Până la o coordonare ulterioară, autoritățile competente stabilesc, în scopul supravegherii și, dacă este necesar, suplimentar față de coeficienții pe care îi aplică, diferite rapoarte între diferitele active și pasive ale instituțiilor de credit, pentru a le supraveghea solvabilitatea și nivelul lichidităților, precum și pentru a examina celelalte măsuri care pot asigura protejarea economiilor.

În acest scop, Comitetul bancar consultativ decide asupra conținutului diferitelor elemente ale rapoartelor de urmărire la care se face referire în primul paragraf și stabilește metodele care se aplică la calcularea acestora.

Ori de câte ori este necesar, Comitetul bancar consultativ se inspiră din consultările tehnice care au loc între autoritățile de supraveghere ale categoriilor de instituții implicate.

(2)   Rapoartele de urmărire stabilite în conformitate cu alineatul (1) se calculează la intervale de cel puțin șase luni.

(3)   Comitetul bancar consultativ examinează rezultatele analizelor desfășurate de către autoritățile de supraveghere la care se face referire în al treilea paragraf de la alineatul (1) pe baza calculelor prevăzute la alineatul (2).

(4)   Comitetul bancar consultativ poate formula sugestii Comisiei, pentru coordonarea coeficienților aplicabili în statele membre.

TITLUL VII

COMPETENȚE EXECUTORII

Articolul 60

Adaptări tehnice

(1)   Fără a aduce atingere, în ceea ce privește fondurile proprii, raportului prevăzut la al doilea paragraf de la articolul 34 alineatul (3), se efectuează adaptări tehnice în următoarele domenii, în conformitate cu procedurile stabilite la alineatul (2):

—	clarificarea definițiilor, astfel încât să se țină cont, la punerea în aplicare a prezentei directive, de evoluțiile de pe piețele financiare;

—	clarificarea definițiilor pentru a asigura aplicarea uniformă a prezentei directive în cadrul Comunității;

—	alinierea terminologiei și elaborarea de definiții în conformitate cu legislația ulterioară privind instituțiile de credit și chestiuni aferente;

—	definiția „Zonei A” de la articolul 1 alineatul (14);

—	definiția „băncilor multilaterale de dezvoltare” de la articolul 1 alineatul (19);

—	modificarea valorii capitalului inițial prevăzut la articolul 5, astfel încât să țină seama de evoluțiile din domeniul economic și monetar;

—	îmbogățirea conținutului listei menționate la articolele 18 și 19 și specificate în Anexa I sau adaptarea terminologiei utilizate în lista respectivă pentru a ține seama de evoluțiile de pe piețele financiare;

—	domeniile în care autoritățile competente trebuie să facă schimb de informații, în conformitate cu articolul 28;

—	modificarea definițiilor activelor menționate la articolul 43, pentru a ține seama de evoluțiile de pe piețele financiare;

—	lista și clasificarea elementelor extrabilanțiere din Anexele II și IV și tratarea acestora în calculul ratei descrise la articolele 42, 43 și 44 și în Anexa III;

—	o reducere temporară a ratei minime prevăzute la articolele 47 sau a ponderării menționate la articolele 43, astfel încât să se țină seama de anumite situații specifice;

—	clarificarea excepțiilor prevăzute la articolele 49 alineatele (5)-(10).

(2)   Comisia este sprijinită de un comitet.

Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele 5 și 7 din Decizia 1999/468/CE, cu privire la articolul 8 din respectiva directivă.

Perioada prevăzută la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE este stabilită la trei luni.

Comitetul își adoptă propriul regulament de funcționare.

TITLUL VIII

DISPOZIȚII TRANZITORII ȘI FINALE

CAPITOLUL 1

DISPOZIȚII TRANZITORII

Articolul 61

Dispoziții tranzitorii referitoare la articolul 36

Danemarca poate permite instituțiilor sale de credit ipotecar organizate ca societăți cooperative sau fonduri înainte de 1 ianuarie 1990 și transformate în societăți anonime să includă în continuare angajamentele solidare ale membrilor sau ale debitorilor menționați la articolul 36 alineatul (1), ale căror creanțe sunt tratate ca și angajamentele solidare, în fondurile proprii, sub rezerva următoarelor limite:

(a)	baza de calcul a părții din angajamentele solidare ale debitorilor o constituie totalul elementelor menționate la articolul 34 alineatul (2) punctele (1) și (2), minus elementele prevăzute la articolul 34 alineatul (2) punctele (9), (10) și (11);

(b)	baza de calcul la 1 ianuarie 1991 sau, dacă se face transformarea la o dată ulterioară, baza de calcul de la data transformării, constituie baza de calcul maximă. Baza de calcul nu trebuie să depășească niciodată baza de calcul maximă;

(c)	de la 1 ianuarie 1997, baza de calcul maximă se reduce cu jumătate din sumele rezultate din orice nouă emisiune de capital, în maniera definită la articolul 34 alineatul (2) punctul (1), efectuată după acea dată și

(d)

suma maximă a angajamentelor solidare ale debitorilor ce urmează a fi incluse în fondurile proprii nu trebuie să depășească niciodată:   50 % în 1991 și 1992;   45 % în 1993 și 1994;   40 % în 1995 și 1996;   35 % în 1997;   30 % în 1998;   20 % în 1999;   10 % în 2000 și   0 % după data de 1 ianuarie 2001, din baza de calcul.

Articolul 62

Dispoziții tranzitorii privind articolul 43

(1)   Până la data de 31 decembrie 2006, autoritățile competente din statele membre pot autoriza instituțiile de credit de pe teritoriul lor să aplice o ponderare a riscurilor de 50 % la împrumuturile garantate complet și integral, în conformitate cu cerințele lor, prin ipotecarea spațiilor pentru birouri sau a spațiilor comerciale multifuncționale situate pe teritoriul statelor membre care permit ponderarea de 50 %, sub rezerva respectării următoarelor condiții:

(i)

ponderarea riscului de 50 % se aplică acelei părți a împrumutului care nu depășește limita calculată în conformitate cu dispozițiile de la litera (a) sau (b): (a) 50 % din valoarea de piață a proprietății respective. Valoarea de piață a proprietății respective trebuie calculată de către doi evaluatori independenți, care fac în mod independent evaluarea bunului, în momentul acordării împrumutului. Împrumutul trebuie să se bazeze pe cea mai scăzută dintre cele două evaluări. Proprietatea respectivă trebuie evaluată cel puțin o dată pe an de către un evaluator. Pentru împrumuturile care nu depășesc 1 milion EUR și 5 % din fondurile proprii ale instituției de credit, proprietatea trebuie reevaluată cel puțin la fiecare trei ani de către un evaluator; (b) 50 % din valoarea de piață a proprietății sau 60 % din valoarea ipotecară, în funcție de care dintre acestea este mai mică, în acele state membre care prevăd criterii riguroase pentru evaluarea valorii ipotecare, prin acte cu putere de lege sau norme administrative. Valoarea ipotecară înseamnă valoarea proprietății, determinată de un evaluator care inițiază o evaluare prudentă a valorii comerciale a bunului, evaluare care ține seama de caracteristicile de folosință îndelungată a bunului respectiv, condițiile normale și locale de piață, utilizarea curentă și alte utilizări pe care le-ar putea avea proprietatea. Elementele speculative nu se iau în considerare la evaluarea valorii ipotecare. Valoarea ipotecară trebuie dovedită cu documente, într-o manieră transparentă și fără echivoc. Cel puțin o dată la fiecare trei ani sau în cazul în care piața scade cu mai mult de 10 %, valoarea ipotecară și în special ipotezele luate în calcul în ceea ce privește dezvoltarea pieței în cauză vor fi reevaluate. Atât la litera (a), cât și la litera (b), „valoare de piață” reprezintă prețul la care proprietatea respectivă ar putea fi vândută printr-un contract privat între un vânzător și un cumpărător independent la data evaluării, plecându-se de la premisa că s-a făcut publică comercializarea proprietății respective, că piața permite o vânzare corectă și că este disponibilă o perioadă normală de negociere, avându-se în vedere natura proprietății;

(ii)	ponderarea riscului de 100 % se aplică acelei părți a împrumutului care depășește limitele prevăzute la litera (i);

(iii)

proprietatea trebuie să fie utilizată sau dată cu chirie de către proprietar.

Primul paragraf nu împiedică autoritățile competente dintr-un stat membru, care aplică o ponderare mai mare a riscului pe teritoriul său, să permită, în condițiile definite anterior, ca ponderarea riscului de 50 % să se aplice acestui tip de împrumut pe teritoriul statelor membre care autorizează ponderarea riscului de 50 %.

Autoritățile competente din statele membre pot permite instituțiilor lor de credit să aplice o ponderare a riscului de 50 % împrumuturilor nerambursate la 21 iulie 2000, cu condiția îndeplinirii termenilor din prezentul alineat. În această situație, proprietatea va fi evaluată pe baza criteriilor de evaluare prevăzute mai sus până la 21 iulie 2003.

În ceea ce privește împrumuturile acordate înainte de 31 decembrie 2006, ponderarea riscului de 50 % se aplică până la data scadenței acestora, în cazul în care instituția de credit este obligată să respecte termenii contractuali.

Până la data de 31 decembrie 2006, autoritățile competente din statul membru pot de asemenea autoriza instituțiile lor de credit să aplice o ponderare a riscului de 50 % acelei părți a împrumuturilor care sunt garantate complet și integral, în conformitate cu cerințele autorităților respective, cu acțiuni la societățile imobiliare finlandeze, care funcționează în conformitate cu Legea privind societățile imobiliare din 1991 aplicabilă în Finlanda sau în conformitate cu legislația echivalentă ulterioară, cu condiția îndeplinirii cerințelor impuse în prezentul alineat.

Statele membre informează Comisia în legătură cu modul în care aplică dispozițiile prezentului alineat.

(2)   Statele membre pot aplica o ponderare a riscului de 50 % la tranzacțiile de închiriere de bunuri imobiliare încheiate înainte de 31 decembrie 2006 și care se referă la active cu destinație comercială situate în țara unde se află sediul central și care sunt reglementate de dispozițiile legale în temeiul cărora locatorul își păstrează proprietatea deplină a bunului dat cu chirie până în momentul în care locatarul își exercită opțiunea de a cumpăra. Statele membre trebuie să informeze Comisia în legătură cu modul în care aplică dispozițiile prezentului alineat.

(3)   Articolul 43 alineatul (3) nu aduce atingere recunoașterii de către autoritățile competente a acordurilor bilaterale de novație încheiate în legătură cu următoarele state:

—	Belgia, înainte de 23 aprilie 1996;

—	Danemarca, înainte de 1 iunie 1996;

—	Germania, înainte de 30 octombrie 1996;

—	Grecia, înainte de 27 martie 1997;

—	Spania, înainte de 7 ianuarie 1997;

—	Franța, înainte de 30 mai 1996;

—	Irlanda, înainte de 27 iunie 1996;

—	Italia, înainte de 30 iulie 1996;

—	Luxemburg, înainte de 29 mai 1996;

—	Țările de Jos, înainte de 1 iulie 1996;

—	Austria, înainte de 30 decembrie 1996;

—	Portugalia, înainte de 15 ianuarie 1997;

—	Finlanda, înainte de 21 augus 1996;

—	Suedia, înainte de 1 iunie 1996 și

—	Regatul Unit, înainte de 30 aprilie 1996.

Articolul 63

Dispoziții tranzitorii privind articolul 47

(1)   O instituție de credit, a cărei rată minimă nu a atins încă nivelul de 8 % indicat la articolul 47 alineatul (1) până la data de 1 ianuarie 1991, trebuie să se apropie treptat de acel nivel, în etape succesive. Instituția de credit respectivă nu trebuie să permită ratei să scadă sub nivelul la care se ajunsese înainte de atingerea obiectivului respectiv. Orice fluctuație trebuie să aibă caracter temporar, iar autoritățile competente trebuie să fie informate în legătură cu cauzele unei astfel de fluctuații.

(2)   Într-un termen care nu va depăși cinci ani de la data de 1 ianuarie 1993, statele membre pot stabili o ponderare de 10 % pentru obligațiunile definite la articolul 22 alineatul (4) din Directiva 85/611/CEE și o pot menține pentru instituțiile de credit în cazul și în măsura în care consideră acest lucru necesar, pentru a evita producerea unor perturbări de proporții în funcționarea piețelor lor. Astfel de excepții se raportează Comisiei.

(3)   Într-un termen care nu va depăși șapte ani de la data de 1 ianuarie 1993, articolul 47 alineatul (1) nu se aplică Băncii Agricole a Greciei. Totuși, Banca Agricolă a Greciei trebuie să se aproprie de nivelurile prevăzute la articolul 47 alineatul (1) în stadii succesive, pe baza metodelor descrise la alineatul (1) din prezentul articol.

Articolul 64

Dispoziții tranzitorii privind articolul 49

(1)   În cazul în care, la data de 5 februarie 1993, o instituție de credit și-a asumat deja o expunere sau expuneri care depășesc fie limita aplicabilă marilor riscuri, fie limita aplicabilă cumulului marilor riscuri, prevăzută la articolul 49, autoritățile competente solicită instituției de credit în cauză să adopte măsuri pentru a reduce expunerile respective la limitele prevăzute la articolul 49.

(2)   Procesul menit să aducă expunerea sau expunerile la nivelul autorizat este conceput, adoptat, pus în aplicare și încheiat în termenul pe care autoritățile competente îl consideră conform cu principiile gestionării sănătoase și concurenței loiale. Autoritățile competente aduc la cunoștința Comisiei și a Comitetului bancar consultativ calendarul procesului general adoptat.

(3)   O instituție de credit nu poate lua nici o măsură care să determine creșterea expunerilor la care se face referire la alineatul (1) peste nivelul înregistrat la 5 februarie 1993.

(4)   Termenul aplicabil în conformitate cu alineatul (2) expiră la 31 decembrie 2001. Expunerile cu o scadență mai mare, pentru care instituția creditoare trebuie să respecte clauzele contractuale, pot fi menținute până la data scadenței.

(5)   Până la data de 31 decembrie 1998, statele membre pot majora limita prevăzută la articolul 49 alineatul (1) la 40 %, iar limita prevăzută la articolul 49 alineatul (2) la 30 %. În aceste cazuri și sub rezerva alineatelor (1)-(4), termenul limită pentru aducerea expunerilor existente la sfârșitul acestei perioade la nivelul prevăzut la articolul 49 expiră la 31 decembrie 2001.

(6)   În cazul instituțiilor de credit ale căror fonduri proprii nu depășesc 7 milioane EUR, dar exclusiv în cazul acestor instituții, statele membre pot prelungi termenul stabilit la alineatul (5) cu cinci ani. Statele membre care recurg la opțiunea prevăzută în prezentul alineat trebuie să adopte măsuri pentru a împiedica denaturarea normelor privind concurența și informează în acest sens Comisia și Comitetul bancar consultativ.

(7)   În cazurile prevăzute la alineatele (5) și (6), o expunere poate fi considerată semnificativă dacă este egală cu sau depășește 15 % din fondurile proprii.

(8)   Până la data de 31 decembrie 2001 statele membre pot înlocui frecvența de notificare a expunerilor semnificative, prevăzută la articolul 48 alineatul (2) liniuța a doua, cu o frecvență de cel puțin două ori pe an.

(9)   Statele membre pot excepta, total sau parțial, de la aplicarea articolului 49 alineatele (1), (2) și (3) expunerile asumate de o instituție de credit ce constau în împrumuturi ipotecare de tipul celor definite la articolul 62 alineatul (1) încheiate înainte de 1 ianuarie 2002, precum și tranzacțiile de închirieri de bunuri imobiliare, definite la articolul 62 alineatul (2), încheiate înainte de 1 ianuarie 2002, în ambele cazuri până la 50 % din valoarea bunului imobiliar respectiv.

Același tratament se aplică și împrumuturilor garantate, în conformitate cu cerințele autorităților competente, cu acțiuni la societățile imobiliare finlandeze, care funcționează în conformitate cu Legea societăților imobiliare din 1991 aplicabilă în Finlanda sau în conformitate cu legislația ulterioară echivalentă, care sunt similare împrumuturilor ipotecare la care se face referire la primul paragraf.

Articolul 65

Dispoziții tranzitorii privind articolul 51

Instituțiile de credit care, la data 1 ianuarie 1993, depășeau limitele prevăzute la articolul 51 alineatele (1) și (2) trebuie să se conformeze cu acestea până la data de 1 ianuarie 2003.

CAPITOLUL 2

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 66

Informarea Comisiei

Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor acte cu putere de lege și acte administrative pe care le adoptă în domeniul de aplicare al prezentei directive.

Articolul 67

Directive abrogate

(1)   Directivele 73/183/CEE, 77/780/CEE, 89/299/CEE, 89/646/CEE, 89/647/CEE, 92/30/CEE și 92/121/CEE, modificate de directivele menționate la Anexa V, partea A, se abrogă prin prezenta, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre referitoare la termenele limită stabilite pentru transpunerea directivelor menționate în Anexa V, partea B.

(2)   Trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din Anexa VI.

Articolul 68

Punerea în aplicare

Prezenta directivă intră în vigoare în a 20-a zi de la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Articolul 69

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

---

(1)  JO C 157, 25.5.1998, p. 13.

(2)  Avizul Parlamentului European din 18 ianuarie 2000 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial) și Decizia Consiliului din 13 martie 2000 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO L 194, 16.7.1973, p. 1.

(4)  JO L 322, 17.12.1997, p. 30, directivă modificată ultima dată de Directiva 98/33/CE (JO L 204, 21.7.1998, p. 29).

(5)  JO L 124, 5.5.1989, p. 16, directivă modificată ultima dată de Directiva 92/30/CEE (JO L 110, 28.4.1992, p. 52).

(6)  JO L 386, 30.12.1989, p. 1, directivă modificată ultima dată de Directiva 95/26/CE (JO L 168, 18.7.1995, p. 7).

(7)  JO L 386, 30.12.1989, p. 14, directivă modificată ultima dată de Directiva 98/33/CE.

(8)  JO L 110, 28.4.1992, p. 52.

(9)  JO L 29, 5.2.1993, p. 1, directivă modificată de Actul de Aderare din 1994.

(10)  JO L 372, 31.12.1986, p. 1.

(11)  JO L 193, 18.7.1983, p. 1, directivă modificată ultima dată de Directiva 90/605/CEE (JO L 317, 16.11.1990, p. 60).

(12)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(13)  Directiva 88/627/CEE a Consiliului din data de 12 decembrie 1988 privind informațiile care trebuie publicate când o participație majoră la o societate cotată la bursă este achiziționată sau vândută (JO L 348, 17.12.1988, p. 62).

(14)  A opta Directivă (84/253/CEE) a Consiliului din 10 aprilie 1984, în sensul articolului 44 alineatul (2) litera (g) din Tratatul privind aprobarea persoanelor responsabile cu verificarea legală a documentelor contabile (JO L 126, 12.5.1984, p. 20).

(15)  A patra Directivă (78/660/CEE) a Consiliului din 25 iulie 1978, în sensul articolului 44 alineatul (2) litera (g) din Tratatul privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăți (JO L 222, 14.8.1978, p. 11), directivă modificată ultima dată de Directiva 1999/60/CE (JO L 62, 26.6.1999, p. 65).

(16)  Directiva 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO L 375, 31.12.1985, p. 3), directivă modificată ultima dată de Directiva 95/26/CE (JO L 168, 18.7.1995, p. 7).

(17)  Directiva 93/22/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 privind investițiile în valori mobiliare (JO L 141, 11.6.1993, p. 27), directivă modificată ultima dată de Directiva 97/9/CE (JO L 84, 26.3.1997, p. 22).

(18)  Prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la inițierea și exercitarea activității de asigurare directă, alta decât asigurările de viață (JO L 228, 16.8.1973, p. 3), directivă modificată ultima dată de Directiva 95/26/CE.

(19)  Prima Directivă 79/267/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la accesul la inițierea și exercitarea activității de asigurare de viață directă (JO L 63, 13.3.1979, p. 1), directivă modificată ultima dată de Directiva 95/26/CE.

---

ANEXA I

LISTA ACTIVITĂȚILOR CARE FAC OBIECTUL RECUNOAȘTERII RECIPROCE

1.	Acceptarea depozitelor și a altor fonduri rambursabile

2.	Acordarea de împrumuturi (1)

3.	Leasing-ul financiar

4.	Servicii de expediere a unor sume de bani

5.	Eliberarea și administrarea mijloacelor de plată (de exemplu cărți de credit, cecuri de călătorie și trate bancare)

6.	Garanții și angajamente

7.

Comercializarea, în nume propriu sau în numele clienților, de: (a) instrumente ale pieței monetare (cecuri, efecte de comerț, certificate de depozit etc.); (b) schimb valutar; (c) contracte futures, contracte de opțiuni; (d) instrumente valutare și de rate ale dobânzii; (e) valori mobiliare transferabile

8.	Participarea la emisiunile de valori mobiliare și prestarea de servicii aferente

9.	Consultanță acordată întreprinderilor cu privire la structura capitalului social, strategia industrială și alte aspecte conexe, precum și consultanță și servicii referitoare la fuziuni și achiziții de întreprinderi

10.	Intermediere pe piețele interbancare

11.	Gestionarea portofoliului și consultanță

12.	Păstrarea și gestionarea valorilor mobiliare

13.	Servicii de informații de credit

14.	Servicii de depozite de valori

---

(1)  Incluzând, printre altele:

—	credite de consum;

—	credite ipotecare;

—	factoring, cu sau fără recurs;

—	finanțarea tranzacțiilor comerciale (inclusiv forfetarea).

---

ANEXA II

CLASIFICAREA ELEMENTELOR EXTRABILANȚIERE

Riscuri ridicate

—	Garanții având caracter de substitute de credit

—

Acceptări

—	Andosarea efectelor de comerț care nu poartă numele unei alte instituții de credit

—	Tranzacții cu recurs

—	Acreditive stand-by irevocabile, cu caracter de substitute de credit

—	Active achiziționate în baza unor contracte de cumpărare la termen

—	Depozite la termen contra termen

—	Partea neplătită din acțiunile și valorile mobiliare achitate parțial

—	Alte elemente care prezintă un grad de risc ridicat

Risc mediu

—	Credite documentare emise și confirmate (a se vedea și „risc mediu/scăzut”)

—	Garanții și cauțiuni (inclusiv garanții pentru licitații, de execuție, pentru angajamente vamale și fiscale) și garanții care nu au caracter de substitute de credit

—	Contracte de vânzare și de răscumpărare a unor active, astfel cum sunt definite la articolul 12 alineatele (3) și (5) din Directiva 86/635/CEE

—	Acreditive stand-by irevocabile care nu au caracter de substitute de credit

—	Linii de credit neutilizate (contracte de împrumut, vânzare de titluri de valoare, de acordare de garanții sau de facilități de acceptare) cu o scadență inițială de peste un an

—	Facilități pentru emisiunile de efecte [Note issuance facilities (NIFs)] și facilități de garantare care se reînnoiesc la scadență [revolving underwriting facilities (RUFs)]

—	Alte elemente care prezintă un grad de risc mediu

Risc mediu/scăzut

—	Credite documentare în cadrul cărora expedierea în sine funcționează ca garanție și alte tranzacții care decurg din una în alta (self-liquidating transactions)

—	Alte elemente care prezintă un grad de risc mediu/scăzut

Risc scăzut

—	Linii de credit neutilizate (contracte de împrumut, de achiziție de titluri de valoare, instrumente de garantare sau de acceptare) cu o scadență inițială de până la un an sau de un an sau care pot fi anulate necondiționat în orice moment fără preaviz

—	Altele elemente care prezintă un grad de risc scăzut

Statele membre se angajează să informeze Comisia de îndată ce au convenit să includă un nou element extrabilanțier la oricare dintre ultimele liniuțe ale fiecărei categorii de risc. Aceste elemente vor fi clasificate definitiv la nivelul întregii Comunități, imediat după finalizarea procedurii de la articolul 60.

---

ANEXA III

TRATAMENTUL ELEMENTELOR EXTRABILANȚIERE

1.   ALEGEREA METODEI

Pentru determinarea riscurilor de credit aferente contractelor menționate la punctele (1) și (2) din Anexa IV, instituțiile de credit pot opta, sub rezerva consimțământului autorităților competente, pentru una dintre metodele menționate mai jos. Instituțiile de credit care trebuie să respecte articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/6/CEE (1) sunt obligate să utilizeze metoda 1 prezentată mai jos. Pentru determinarea riscurilor de credit asociate cu contractele menționate la punctul (3) din Anexa IV, toate instituțiile de credit trebuie să utilizeze metoda 1 prezentată mai jos.

2.   METODE

Metoda numărul 1:   abordarea prin evaluarea la prețul de piață

Etapa (a)

prin determinarea unui preț de piață al contractelor (evaluarea la prețul de piață), se obține costul curent de înlocuire al tuturor contractelor cu valori pozitive.

Etapa (b)

pentru obținerea unei cifre care să reflecte riscul de credit potențial în viitor (2), valorile noționale sau valorile de bază aferente sunt înmulțite cu următoarele procentaje: TABELUL 1 (3)  (4) Scadența reziduală (5) Contracte privind rata dobânzii Contracte de tranzacționare valutară și a aurului Contracte privind titluri de proprietate Contracte de tranzacționare a metalelor prețioase, mai puțin aurul Contracte de tranzacționare a mărfurilor, altele decât metalele prețioase Un an sau mai puțin 0 % 1 % 6 % 7 % 10 % Peste un an, sub 5 ani 0,5 % 5 % 8 % 7 % 12 % Peste 5 ani 1,5 % 7,5 % 10 % 8 % 15 % Pentru calcularea potențialelor expuneri în viitor, în conformitate cu Etapa (b), autoritățile competente pot permite instituțiilor de credit să aplice până la 31 decembrie 2006 următoarele procentaje, în locul celor indicate în Tabelul 1, cu condiția ca aceste instituții să utilizeze opțiunea prevăzută la articolul 11a din Directiva 93/6/CEE privind contractele în sensul alineatului (3) literele (b) și (c) din Anexa IV: TABELUL 1a Scadența reziduală Metale prețioase (cu excepția aurului) Metale de bază Produse agricole Altele, inclusiv în domeniul energiei Un an sau mai puțin 2 % 2,5 % 3 % 4 % Peste un an, sub 5 ani 5 % 4 % 5 % 6 % Peste 5 ani 7,5 % 8 % 9 % 10 %

Etapa (c)

suma costurilor curente de înlocuire și a riscului de credit potențial în viitor se înmulțește cu ponderările atribuite contrapartidei relevante de la articolul 43.

Metoda numărul 2:   abordarea „expunerii inițiale”

Etapa (a)

valoarea noțională a fiecărui instrument se multiplică cu procentajele indicate mai jos: TABELUL 2 Scadența inițială (6) Contracte privind rata dobânzii Contracte de tranzacționare valutară și a aurului Un an sau sub un an 0,5 % 2 % Peste un an, dar nu mai mult de 2 ani 1 % 5 % Alocare suplimentară pentru fiecare an în plus 1 % 3 %

Etapa (b)

expunerea inițială astfel obținută se înmulțește cu ponderările atribuite contrapartidei relevante de la articolul 43.

În ceea ce privește metodele 1 și 2, autoritățile competente trebuie să se asigure că valoarea noțională care se ia în considerare constituie o modalitate adecvată de măsurare a riscului inerent contractului. În cazul în care, de exemplu, contractul prevede o multiplicare a fluxurilor de numerar, valoarea noțională trebuie să fie ajustată pentru a lua în considerare efectele multiplicării asupra structurii de risc a contractului respectiv.

3.   COMPENSAREA CONTRACTUALĂ (CONTRACTE DE NOVAȚIE ȘI ALTE ACORDURI DE COMPENSARE)

(a)   Tipurile de compensare care pot fi recunoscute de către autoritățile competente

În sensul prezentului punct (3) „contrapartidă” reprezintă orice entitate (inclusiv persoane fizice) care are competența să încheie un acord de compensare contractuală.

Autoritățile competente pot recunoaște ca factori de diminuare a riscului următoarele tipuri de compensare contractuală:

(i)

contractele bilaterale de novație încheiate între o instituție de credit și contrapartida sa, conform cărora drepturile și obligațiile reciproce sunt în mod automat puse laolaltă astfel încât novația respectivă stabilește o singură sumă netă de fiecare dată când se aplică novația, dând astfel naștere unui nou contract unic, cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic, care pune capăt contractelor anterioare;

(ii)	alte acorduri bilaterale între o instituție de credit și contrapartida sa.

(b)   Condiții de recunoaștere

Autoritățile competente pot accepta compensarea contractuală ca factor de diminuare a riscurilor numai în următoarele condiții:

(i)

instituția de credit trebuie să aibă un acord de compensare contractuală cu contrapartida sa, care creează o obligație juridică unică, ce acoperă toate tranzacțiile, astfel încât, în cazul în care o contrapartidă nu își îndeplinește îndatoririle contractuale prin neplată, faliment, lichidare sau orice alte situații similare, instituția de credit va avea dreptul să ceară sau obligația să plătească exclusiv soldul net al valorilor pozitive și negative, evaluate la prețul de piață, pentru fiecare tranzacție în parte;

(ii)

o instituție de credit trebuie să pună la dispoziția autorităților competente avize juridice motivate în scris, astfel încât, în cazul unei contestații, instanțele și autoritățile administrative competente să poată constata, în cazurile menționate la litera (i), că drepturile și obligațiile instituției de credit se limitează la soldul net menționat la litera (i), în conformitate cu: — dreptul aplicabil pe teritoriul unde se află sediul social al contrapartidei și, dacă este implicată și o sucursală străină a unei întreprinderi, dreptul aplicabil pe teritoriul în care se află sucursala respectivă; — dreptul care reglementează fiecare tranzacție în parte și — dreptul care guvernează orice acord sau contract necesar punerii în aplicare a compensării contractuale;

(iii)

orice instituție de credit trebuie să dispună de proceduri care să asigure că valabilitatea juridică a contractelor sale de compensare este verificată permanent, în lumina posibilelor modificări ale legislației în materie.

Autoritățile competente, după consultarea celorlalte autorități competente interesate, dacă o astfel de consultare este necesară, trebuie să se convingă de valabilitatea juridică a contractelor de novație sau de compensare, în conformitate cu dreptul aplicabil în fiecare caz. Dacă oricare dintre autoritățile competente nu este convinsă în acest sens, acordul de compensare nu va fi recunoscut ca factor de diminuare a riscului pentru nici una dintre contrapartide.

Autoritățile competente pot accepta avize juridice bine documentate întocmite pe tipuri de compensare contractuală.

Nu se recunoaște ca factor de diminuare a riscului nici un contract ce conține o dispoziție prin care se permite unui partener care nu a încălcat obligațiile contractuale să facă numai plăți limitate sau să nu facă nici un fel de plăți, către cel care nu și-a îndeplinit obligațiile, chiar dacă acesta din urmă este un creditor net (clauză de tip „walkaway”).

Autoritățile competente pot recunoaște ca factori de diminuare a riscului acordurile de compensare contractuală ce acoperă contractele privind cursul de schimb valutar cu o scadență inițială de 14 zile calendaristice sau mai puțin, contractele de opțiuni sau alte elemente extrabilanțiere cărora dispozițiile prezentei Anexe nu le sunt aplicabile, deoarece acestea presupun un risc de credit neglijabil sau inexistent. În cazul în care, în funcție de valoarea de piață negativă sau pozitivă a acestor contracte, includerea lor într-un alt acord de compensare contractuală poate avea drept rezultat majorarea sau scăderea cerințelor de capital, autoritățile competente trebuie să oblige instituția de credit să aplice un tratament consecvent.

(c)   Efectele recunoașterii

(i)   Contractele de novație

Ponderarea se aplică sumelor nete unice stabilite prin contractele de novație, mai degrabă decât sumelor brute în cauză. Astfel, în scopul aplicării metodei 1:

—	pentru etapa (a): costul curent de înlocuire și

—	pentru etapa (b): valorile principalului noțional sau valorile aferente

pot fi calculate ținând seama de contractul de novație. În scopul aplicării metodei numărul 2, în etapa (a), valoarea principalului noțional poate fi calculată ținând seama de contractul de novație; în acest caz, se aplică procentajele înscrise în tabelul 2.

(ii)   Alte acorduri de compensare

Pentru aplicarea metodei numărul 1:

—

în etapa (a), costul curent de înlocuire pentru contractele incluse într-un acord de compensare poate fi obținut luând în calcul costul de înlocuire net teoretic real care rezultă din acordul respectiv; în cazul în care compensarea determină o obligație netă pentru instituția de credit care calculează costul net de înlocuire, costul curent de înlocuire este calculat ca „0”;

—

în etapa (b), cifra aferentă riscului de credit potențial viitor pentru toate contractele incluse într-un acord de compensare poate fi redusă potrivit următoarei ecuații: în care: — PCEred = valoarea redusă a riscului de credit potențial viitor pentru toate contractele încheiate cu un anumit partener contractual, în cadrul unui acord bilateral de compensare contractuală valabil din punct de vedere juridic; — PCEbrut = suma cifrelor aferente riscului de credit potențial viitor pentru toate contractele încheiate cu un anumit partener contractual, aceste cifre fiind incluse într-un acord bilateral de compensare contractuală valabil din punct de vedere juridic și fiind calculate prin înmulțirea valorilor principalului noțional cu procentajele indicate în Tabelul 1; NGR = „raportul net/brut”: la latitudinea autorităților competente: (i) calculare separată: câtul costului net de înlocuire pentru toate contractele incluse într-un acord bilateral de compensare contractuală legal încheiat cu un anumit partener contractual (numărător) și costul brut de înlocuire pentru toate contractele incluse într-un acord bilateral de compensare contractuală legal încheiat cu partenerul respectiv (numitor) sau (ii) calculare agregată: câtul sumei costurilor de înlocuire nete calculate în mod bilateral pentru toți partenerii contractuali, pe baza contractelor incluse în acordurile de compensare legale (numărător) și costul brut de înlocuire pentru toate contractele incluse în acordurile bilaterale de compensare contractuală legal încheiate cu partenerul respectiv (numitor). În cazul în care statele membre lasă alegerea metodei la latitudinea instituțiilor de credit, metoda selecționată trebuie să fie utilizată cu consecvență.

În scopul calculării riscurilor de credit potențiale viitoare pe baza formulei de mai sus, contractele care corespund perfect și care sunt incluse în acordul de compensare pot fi luate în considerare ca un singur contract al cărui principal noțional este echivalent cu valorile lor nete. Contractele perfect corespondente sunt contracte la termen privind cursul de schimb sau contracte similare în cadrul cărora suma ipotetică aferentă pe baza căreia se efectuează plățile în care principalul noțional este echivalent cu fluxurile de numerar, dacă fluxurile de numerar devin scadente la aceeași dată a valutei și sunt exprimate integral sau parțial în aceeași valută.

Pentru aplicarea metodei numărul 2, în etapa (a)

—	contractele perfect corespondente incluse în cadrul acordului de compensare pot fi luate în considerare ca un singur contract cu principalul noțional echivalent cu valorile nete ale acestora; valorile principalului noțional se înmulțesc cu procentajele indicate în tabelul 2;

—

pentru toate celelalte contracte incluse într-un acord de compensare, procentajele aplicabile pot fi reduse, astfel cum se indică în tabelul 3: TABELUL 3 Scadența inițială (7) Contracte privind rata dobânzii Contracte de tranzacționare valutară Un an sau sub un an 0,35 % 1,50 % Peste un an, dar nu mai mult de 2 ani 0,75 % 3,75 % Alocare suplimentară pentru fiecare an în plus 0,75 % 2,25 %

---

(1)  Directiva 93/6/CEE a Consiliului din 15 martie 1993 privind adecvarea capitalului societăților de investiții și al instituțiilor de credit (JO L 141, 11.6.1993, p. 1), directivă modificată ultima dată de Directiva 98/33/CE (JO L 204, 21.7.1998, p. 29).

(2)  Cu excepția cazurilor de schimb al ratei dobânzii „variabilă-variabilă” („floating-floating”) într-o singură monedă, în care se va calcula numai costul curent de înlocuire.

(3)  contractele care nu se încadrează în nici una dintre cele cinci categorii indicate în acest tabel vor fi tratate ca și contracte privind alte mărfuri decât metalele prețioase.

(4)  La contractele care prevăd schimburi multiple ale sumei principale, procentajele trebuie multiplicate cu numărul de plăți rămase de efectuat în conformitate cu contractul respectiv.

(5)  La contractele care sunt astfel structurate încât să regleze expunerile după anumite date de plată și ale căror clauze sunt ajustate astfel încât valoarea de piață a contractului să fie egală cu zero la datele respective, scadența reziduală este egală cu intervalul rămas până la data următoarei ajustări. În cazul contractelor privind rata dobânzii care îndeplinesc aceste criterii și care au o scadență reziduală de peste un an, procentajul respectiv nu va fi mai mic de 0,5 %.

(6)  În cazul contractelor privind rata dobânzii, instituțiile de credit, sub rezerva avizului autorităților competente, pot alege fie scadența inițială, fie scadența reziduală.

(7)  În cazul contractelor privind rata dobânzii, instituțiile de credit, sub rezerva consimțământului autorităților competente în jurisdicția cărora se află, pot opta pentru scadența inițială sau pentru cea reziduală.

---

ANEXA IV

TIPURI DE ELEMENTE EXTRABILANȚIERE

1.

Contracte privind rata dobânzii: (a) schimburi reciproce de rată a dobânzii într-o singură monedă; (b) schimburi reciproce ale ratelor de bază; (c) acorduri de rată a dobânzii la termen; (d) contracte futures de rată a dobânzii; (e) contracte de opțiune care au ca obiect rata dobânzii, deja executate; (f) alte contracte similare.

2.

Contracte de schimb valutar și contracte privind aurul: (a) schimburi reciproce de rată a dobânzii (valute încrucișate); (b) acorduri de schimb valutar la termen; (c) contracte futures de tranzacționare valutară; (d) opțiuni exercitate de cumpărare a valutei; (e) alte contracte similare; (f) contracte referitoare la tranzacții cu aur, similare celor prevăzute la literele (a)-(e).

3.

Contractele similare celor prevăzute la punctul 1 literele (a)-(e) și 2 literele (a)-(d) referitoare la alte elemente de referință sau indici referitori la: (a) titluri de proprietate; (b) metale prețioase, cu excepția aurului; (c) mărfuri, altele decât metalele prețioase; (d) alte contracte similare.

---

ANEXA V

PARTEA A

DIRECTIVE ABROGATE ÎMPREUNĂ CU MODIFICăRILE LOR SUCCESIVE

(prevăzute la articolul 67)

Directiva 73/183/CEE a Consiliului

Directiva 77/780/CEE a Consiliului   Directiva 85/345/CEE a Consiliului   Directiva 86/137/CEE a Consiliului   Directiva 86/524/CEE a Consiliului   Directiva 89/646/CEE a Consiliului   Directiva 95/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului,   numai articolul 1, prima liniuță, articolul 2 alineatele (1), prima liniuță și (2), prima liniuță, articolul 3 alineatul (2), articolul 4 alineatele (2), (3) și (4), cu privire la trimiterile la Directiva 77/780/CEE, și (6), și articolul 5, prima liniuță   Directiva 96/13/CE a Consiliului   Directiva 98/33/CE a Parlamentului European și a Consiliului

Directiva 89/299/CEE a Consiliului   Directiva 91/633/CEE a Consiliului   Directiva 92/16/CEE a Consiliului   Directiva 92/30/CEE a Consiliului

Directiva 89/646/CEE a Consiliului   Directiva 92/30/CEE a Consiliului   Directiva 95/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului,   numai articolul 1, prima liniuță

Directiva 89/647/CEE a Consiliului   Directiva 91/31/CEE a Comisiei   Directiva 92/30/CEE a Consiliului   Directiva 94/7/CE a Comisiei   Directiva 95/15/CE a Comisiei   Directiva 95/67/CE a Comisiei   Directiva 96/10/CE a Parlamentului European și a Consiliului   Directiva 98/32/CE a Parlamentului European și a Consiliului   Directiva 98/33/CE a Parlamentului European și a Consiliului (Articolul 2

Directiva 92/30/CEE a Consiliului

Directiva 92/121/CEE a Consiliului

PARTEA B

TERMENE LIMITĂ PENTRU PUNEREA ÎN APLICARE

(prevăzute la articolul 67)

Directiva		Termen limită de punere în aplicare
73/183/CEE (JO L 194, 16.7.1973, p. 1)		2.1.1975 (1)
77/780/CEE (JO L 322, 17.12.1977, p. 30)		15.12.1979
85/345/CEE (JO L 183, 16.7.1985, p. 19)		15.7.1985
86/137/CEE (JO L 106, 23.4.1986, p. 35)		—
86/524/CEE (JO L 309, 4.11.1986, p. 15)		31.12.1986
89/299/CEE (JO L 124, 5.5.1989, p. 16)		1.1.1993
89/646/CEE (JO L 386, 30.12.1989, p. 14)	Articolul 6 alineatul (2)	1.1.1990
	Alte dispoziții	1.1.1993
89/647/CEE (JO L 386, 30.12.1989, p. 14)		1.1.1991
91/31/CEE (JO L 17, 23.1.1991, p. 20)		31.3.1991
91/633/CEE (JO L 339, 11.12.1991, p. 16)		31.12.1992
92/16/CEE (JO L 75, 31.3.1992, p. 48)		31.12.1992
92/30/CEE (JO L 110, 28.4.1992, p. 52)		31.12.1992
92/121/CEE (JO L 29, 5.2.1993, p. 1)		31.12.1993
94/7/CE (JO L 89, 6.4.1994, p. 17)		25.11.1994
95/15/CE (JO L 125, 8.6.1995, p. 23)		30.9.1995
95/26/CE (JO L 168, 18.7.1995, p. 7)		18.7.1996
95/67/CE (JO L 314, 28.12.1995, p. 72)		1.7.1996
96/10/CE (JO L 85, 3.4.1996, p. 17)		30.6.1996
96/13/CE (JO L 66, 16.3.1996, p. 15)		15.4.1996
98/32/CE (JO L 204, 21.7.1998, p. 26)		21.7.2000
98/33/CE (JO L 204, 21.7.1998, p. 29)		21.7.2000

---

(1)  Cu toate acestea, în ceea ce privește abrogarea restricțiilor prevăzute la articolul 3, alineatul (2), litera (g), Țările de Jos au primit permisiunea să amâne punerea în aplicare până la 2 iulie 1977. (A se vedea articolul 8, al doilea paragraf din Directiva 73/183/CEE).

---

ANEXA VI

TABEL DE CORESPONDENȚĂ

Prezenta directivă	Directiva 77/780/CEE	Directiva 89/299/CEE	Directiva 89/646/CEE	Directiva 89/647/CEE	Directiva 92/30/CEE	Directiva 92/121/CEE	Directiva 96/10/CE
Articolul 1 alineatul (1)	Articolul 1, prima liniuță				Articolul 1, prima liniuță	Articolul 1, litera (a)
Articolul 1 alineatul (2)	Articolul 1, a doua liniuță
Articolul 1 alineatul (3)			Articolul 1 alineatul (3)
Articolul 1 alineatele (4)-(8)			Articolul 1 alineatele (5)-(9)
Articolul 1 alineatul (9)					Articolul 1, a șasea liniuță
Articolul 1 alineatele (10) și (11)			Articolul 1 alineatele (10) și (11)
Articolul 1 alineatul (12)			Articolul 1, alineatul (12)		Articolul 1, a șaptea liniuță	Articolul 1, litera (c)
Articolul 1 alineatul (13)			Articolul 1, alineatul (13)		Articolul 1, a opta liniuță	Articolul 1, litera (d)
Articolul 1 alineatele (14)-(17)				Articolul 2, alineatul (1), liniuțele 2-5
Articolul 1 alineatele (18)-(20)				Articolul 2, alineatul (1), liniuțele 6-8
Articolul 1 alineatele (21)-(23)					Articolul 1, liniuțele 3-5
Articolul 1 alineatul (24)						Articolul 1, litera (h)
Articolul 1, alineatul (25)						Articolul 1, litera (m)
Articolul 1, alineatul (26)	Articolul 1, a 5-a liniuță
Articolul 1, alineatul (27)				Articolul 2, alineatul (1), liniuța a noua
Articolul 2, alineatul (1)	Articolul 2, alineatul (1)		Articolul 2, alineatul (1)	Articolul 1, alineatul (1)
Articolul 2, alineatul (2)					Articolul 2
Articolul 2, alineatul (3)	Articolul 2, alineatul (2)
Articolul 2, alineatul (4)	Articolul 2, alineatul (3)
Articolul 2, alineatul (5), paragrafele (1), (2), (3)	Articolul 2, alineatul (4), literele (a), (b) și (c)
Articolul 2, alineatul (6)			Articolul 2, alineatul (3)	Articolul 1, alineatul (3)		Articolul 2, alineatul (2), litera (b)
Articolul 3			Articolul 3
Articolul 4	Articolul 3, alineatul (1)
Articolul 5, alineatul (1), primul paragraf	Articolul 3, alineatul (2), primul paragraf		Articolul 4, alineatul (1)
Articolul 5, alineatul (1), al doilea paragraf	Articolul 10, alineatul (1), al treilea paragraf
Articolul 5, alineatul (2)			Articolul 4, alineatul (2), teza introductivă, (a), (b) și (c)
Articolul 5, alineatele (3)-(7)			Articolul 10, alineatele (1)-(5)
Articolul 6, alineatul (1)	Articolul 3, alineatul (2), primul paragraf, liniuța a treia, al doilea paragraf
Articolul 6, alineatul (2)	Articolul 3, alineatul (2), litera (a)
Articolul 7, alineatele (1) și (2)			Articolul 1, alineatul (10), al doilea paragraf și articolul 5, alineatele (1) și (2)
Articolul 7, alineatul (3)	Articolul 3, alineatul (2), paragrafele (3), (4) și (5)
Articolul 8	Articolul 3, alineatul (4)
Articolul 9	Articolul 3, alineatul (3), litera (a)
Articolul 10	Articolul 3, alineatul (6)
Articolul 11	Articolul 3, alineatul (7)
Articolul 12			Articolul 7
Articolul 13			Articolul 6, alineatul (1)
Articolul 14, alineatul (1)	Articolul 8, alineatul (1)
Articolul 14, alineatul (2)	Articolul 8, alineatul (5)
Articolul 15	Articolul 5
Articolul 16, alineatele (1)-(5)			Articolul 11, alineatele (1)-(5)
Articolul 16, alineatul (6)			Articolul 1, alineatul (10), al doilea paragraf
Articolul 17			Articolul 13, alineatul (2)
Articolul 18			Articolul 18, alineatul (1)
Articolul 19			Articolul 18, alineatul (2)
Articolul 20, alineatele (1)-(6)			Articolul 19
Articolul 20, alineatul (7)			Articolul 23, alineatul (1)
Articolul 21, alineatele (1) și (2)			Articolul 20
Articolul 21, alineatul (3)			Articolul 23, alineatul (2)
Articolul 22			Articolul 21
Articolul 23, alineatul (1)			Articolul 8
Articolul 23, alineatele (2)-(7)			Articolul 9
Articolul 24	Articolul 9
Articolul 25					Articolul 8
Articolul 26			Articolul 13, alineatele (1) și (3)
Articolul 27			Articolul 14, alineatul (2)
Articolul 28	Articolul 7, alineatul (1)
Articolul 29			Articolul 15
Articolul 30, alineatele (1)-(5)	Articolul 12, alineatele (1)-(5)
Articolul 30, alineatul (6)	Articolul 12, alineatul (5a)
Articolul 30, alineatul (7)	Articolul 12, alineatul 5b
Articolul 30, alineatul (8)	Articolul 12, alineatul (6)
Articolul 30, alineatul (9)	Articolul 12, alineatul (7)
Articolul 30, alineatul (10)	Articolul 12, alineatul (8)
Articolul 31	Articolul 12a
Articolul 32			Articolul 17
Articolul 33	Articolul 13
Articolul 34, alineatul (1)		Articolul 1, alineatul (1)
Articolul 34, alineatele (2)-(4)		Articolul 2, alineatele (1)-(3)
Articolul 35		Articolul 3
Articolul 36		Articolul 4
Articolul 37		Articolul 5
Articolul 38		Articolul 6, alineatele (1) și (4)
Articolul 39		Articolul 7
Articolul 40				Articolul 3, alineatele (1)-(4), (7) și (8)
Articolul 41				Articolul 4
Articolul 42				Articolul 5
Articolul 43				Articolul 6
Articolul 44				Articolul 7
Articolul 45				Articolul 8
Articolul 46				Articolul 2, alineatul (2)
Articolul 47				Articolul 10
Articolul 48						Articolul 3
Articolul 49						Articolul 4, alineatele (1)-(7), litera (r), al doilea paragraf, prima teză și alineatele (7) litera (s)-(12)
Articolul 50						Articolul 5, alineatele (1)-(3)
Articolul 51, alineatele (1)-(5)			Articolul 12, alineatele (1)-(5)
Articolul 51, alineatul (6)			Articolul 12, alineatul (8)
Articolul 52, alineatele (1)-(7)					Articolul 3, alineatele (1)-(7)
Articolul 52, alineatele (8) și (9)				Articolul 3, alineatele (5) și (6)	Articolul 3, alineatele (8) și (9)	Articolul 5, alineatele (4) și (5)
Articolul 52, alineatul (10)					Articolul 3, alineatul (10)
Articolul 53					Articolul 4
Articolul 54					Articolul 5
Articolul 55					Articolul 6
Articolul 56					Articolul 7
Articolul 57	Articolul 11
Articolul 58	Articolul 3, alineatul (5)
Articolul 59	Articolul 6
Articolul 60		Articolul 8	Articolul 22	Articolul 9		Articolul 7
Articolul 61		Articolul 4a
Articolul 62, alineatele (1) și (2)				Articolul 11, alineatele (4) și (5)
Articolul 62, alineatul (3)							Articolul 2
Articolul 63				Articolul 11, alineatele (1)-(3)
Articolul 64						Articolul 6, alineatele (1)-(9)
Articolul 65			Articolul 12, alineatul (7)
Articolul 66	Articolul 14, alineatul (2)	Articolul 9, alineatul (2)	Articolul 24, alineatul (3)	Articolul 12, alineatul (2)
Articolul 67	—	—	—	—	—	—	—
Articolul 68	—	—	—	—	—	—	—
Articolul 69	—	—	—	—	—	—	—
Anexa I			Anexă
Anexa II				Anexa I
Anexa III				Anexa II
Anexa IV				Anexa III
Anexa V	—	—	—	—	—	—	—
Anexa VI	—	—	—	—	—	—	—

---