—

cu titlu principal, anularea deciziei Biroului Parlamentului European din 12 noiembrie 2018 prin care a fost confirmată decizia președintelui Parlamentului European din 2 octombrie 2018 de a impune doamnei AE o sancțiune constând în pierderea dreptului la indemnizația de ședere pentru o perioadă de 12 zile pentru hărțuirea psihologică exercitată de aceasta asupra celor doi asistenți parlamentari acreditați ai săi;

—

cu titlu subsidiar, în ipoteza contestată și improbabilă a respingerii concluziilor formulate cu titlu principal și fără a aduce atingere exercitării căii de atac, considerarea ca excesivă și/sau disproporționată a sancțiunii disciplinare impuse și înlocuirea în consecință a acesteia cu cea prevăzută la articolul 166 litera (a) din Regulamentul de procedură al Parlamentului European;

—

în orice caz, obligarea instituției pârâte la punerea în aplicare a unei conduite reparatorii determinate, în mod echitabil, de Tribunal, constând în plata unei sume determinate de 50 000 de euro – sau superioară ori inferioară, reținută de Tribunal – și dispunerea efectuării unei comunicări publice de către președintele Parlamentului European în sesiunea plenară a acestuia din urmă;

—

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.

Se subliniază inexistența temeiurilor pentru aplicarea sancțiunii disciplinare în discuție, justificată aparent printr-o simplă trimitere la raportul Comitetului consultativ care, la rândul său și fără nicio motivare, califică conduita reclamantei drept „hărțuire psihologică”, în lipsa oricărei dovezi.

2.

În plus, ar fi evident că Biroului Parlamentului European și-ar fi exercitat competența în mod vădit eronat și ar fi săvârșit un abuz de putere, în măsura în care faptele pe care le reține ca fiind prezentate de asistenții pretins hărțuiți nu pot fi calificate drept hărțuire psihologică, în sensul articolului 12a din statut.

3.

La rândul său, Biroului Parlamentului European ar fi săvârșit o eroare și ar fi denaturat faptele care fac obiectul deciziei în lumina definiției noțiunii de hărțuire psihologică, astfel cum este prevăzută la articolul 12 din statut. Printr-o asemenea hărțuire se înțelege o „conduită abuzivă” care se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri „de lungă durată, repetată sau sistematică”, rezultatul unor acțiuni intenționate repetate și/sau confirmative, susceptibile să aducă atingere personalității, demnității sau integrității fizice ori psihice ale unei persoane.

4.

Noțiunea de hărțuire fiind astfel clarificată, reiese din simpla lectură a actelor de la dosar că comportamentul reclamantei nu constituie un caz de „hărțuire” și că numărul redus de plângeri, de altfel limitate în timp la o scurtă perioadă, se referă la îndeplinirea de către asistenți a sarcinilor lor, precum și la prezența acestora la birou, rezultat al răzbunării lor față de reclamantă, vinovată de prezentarea unei cereri de concediere a acestora.

5.

De altfel, niciun observator extern, dotat cu o sensibilitate normală și o cunoaștere a mediului de lucru specific al membrilor Parlamentului și al colaboratorilor direcți al acestora nu ar putea concluziona vreodată în sensul că conduita imputată reclamantei este excesivă și cenzurabilă, astfel încât să aducă atingere personalității, demnității sau integrității fizice ori psihice ale asistenților în discuție, ținând seama inclusiv de remunerația generoasă plătită acestora de Parlament.