9.5.2013   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 133/16

1.1

CESE constată că societățile din cadrul marii distribuții formează, în toate țările, un oligopol. Conform statisticilor referitoare la cotele de piață, o mână de comercianți cu amănuntul controlează pretutindeni cea mai mare parte a acesteia. În opinia CESE, această poziție de oligopol conferă societăților din cadrul său o putere de negociere enormă în raport cu furnizorii, astfel încât ele au posibilitatea să le impună acestora condiții comerciale care nu sunt nici pe departe echilibrate.

1.2

CESE constată că firmele din cadrul oligopolului nu își fac concurență una alteia decât în raport cu consumatorii. Se luptă între ele pentru a intra în grațiile consumatorilor, dar, în raport cu furnizorii, nu intră nicidecum în concurență. Până și concurența dintre firme în raport cu consumatorii se desfășoară mai ales pe terenul prețurilor de vânzare către public; nu se ține seama în suficientă măsură de diferitele aspecte sociale și de mediu care contribuie la calitatea integrală (1).

1.3

CESE constată o mare opacitate în ceea ce privește formarea prețurilor și marja de profit a diferiților operatori. Într-adevăr, din cauza „retrocomisioanelor” marii distribuții, prețul de achiziție plătit furnizorului nu reflectă venitul real al acestuia, în raport cu produsul său.

1.4

CESE este convins că, în situația în care o parte contractantă este în măsură să impună propriile condiții partenerilor săi comerciali, nu există libertate contractuală. În opinia CESE, absența unei veritabile libertăți contractuale se manifestă prin aplicarea unor practici abuzive și anticoncurențiale furnizorilor de produse alimentare, de către marii distribuitori. Practicile abuzive sunt dăunătoare în ceea ce îi privește nu numai pe producători, ci și pe consumatori (în special pe termen lung). În general, amploarea actuală a fenomenului practicilor abuzive aduce atingere interesului public, mai precis interesului economic al statelor.

1.5

Potrivit CESE, practici abuzive deosebit de îngrijorătoare apar doar în contextul relațiilor dintre marea distribuție și furnizorii de produse alimentare. Ele nu sunt adoptate de industria alimentară față de agricultori și nici de marii distribuitori față de alți furnizori de marfă decât furnizorii de produse alimentare.

1.6

CESE constată că, în anumite state membre, încercările agricultorilor de a constitui grupări de producători și de prelucrători au fost sancționate de autoritățile naționale de concurență, deoarece ponderea acestor grupări a fost evaluată luând în considerare numai producția națională.

1.7

CESE constată eșecul pieței, căci situația se degradează continuu într-un sistem insuficient reglementat.

1.8

În opinia CESE, autoreglementarea nu constituie remediul suficient pentru denaturările constatate. Nu „codurile etice” sunt cele care vor reechilibra relațiile comerciale respective. Însăși natura practicilor abuzive reclamă și justifică interzicerea lor printr-o lege.

1.9

CESE solicită Comisiei Europene să înceapă să se ocupe de tema oligopolurilor, să studieze ponderea și influența lor reală, să stabilească măsura în care efectul lor este comparabil cu cel al monopolurilor și apoi să modifice în mod corespunzător principiile reglementării concurenței.

1.10

CESE solicită Comisiei Europene să recunoască, la rândul ei, absența libertății contractuale în relațiile dintre marea distribuție și furnizorii de produse alimentare.

1.11

CESE solicită Comisiei Europene să propună soluții menite să sporească transparența sistemului. Ideal ar fi ca retrocomisioanele din marea distribuție să fie aduse „în față”, adică firmele să aibă obligația de a încorpora prețurile diferitelor servicii facturate furnizorilor în prețul de achiziție al produsului. S-ar putea vedea astfel cât a primit în mod real furnizorul pentru produsul său.

1.12

CESE invită Comisia să transmită instrucțiuni clare autorităților naționale de concurență pentru ca, la evaluarea ponderii grupărilor de producători în negociere, ele să țină seama de piața relevantă, adică de ansamblul produselor alimentare din cadrul aceleiași categorii oferite pe piața statului respectiv, nu numai de cele care au fost produse în țară.

1.13

CESE solicită insistent Comisiei Europene să renunțe la ideea autoreglementării și să propună un text juridic obligatoriu pentru a îmbunătăți situația lanțului agroalimentar prin încurajarea unei concurențe nedenaturate. Conceptul de reglementare nu ar trebui să se bazeze pe protecția concurenței, ci ar trebui să permită statului al cărui interes economic este în joc să intervină, în cursul procedurilor administrative și judiciare, în calitate de reclamant.

1.14

În sfârșit, CESE consideră că trebuie legiferat în sensul unei „alegeri societale”, depășind logica mercantilă, pentru a zăgăzui tendința de concentrare a unei mari distribuții tot mai puternice și pentru a promova alte forme de comerț, precum micii comercianți cu amănuntul independenți, piețele de cartier sau vânzările directe ale producătorului către consumator. În acest context, CESE solicită Comisiei ca, în documentele privind combaterea risipei de alimente pe care le pregătește să acorde o atenție specială lanțurilor mai scurte.

2.2.1

Marea distribuție a început să se dezvolte rapid în urmă cu aproape treizeci de ani, această tendință fiind strâns legată de procesul de globalizare. Într-adevăr, cea mai mare parte a societăților comerciale care în prezent controlează piața cu amănuntul sunt multinaționale. Acestea sunt în măsură să profite de noile condiții induse de globalizare într-o măsură considerabil sporită în comparație cu întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri).

2.2.2

Deseori multinaționalele (printre care și societățile din marea distribuție) prosperă în detrimentul IMM-urilor. În multe domenii o mână de mari societăți transnaționale controlează partea cea mai importantă a pieței respective. Pe lângă societățile de comerț cu amănuntul, este vorba, de exemplu, de industria farmaceutică și alimentară, de producătorii de semințe (4), de companiile de prelucrare a petrolului, de sectorul bancar ș.a.m.d. Aceste multinaționale nu sunt monopoluri; de cele mai multe ori, ele trebuie să facă față, pe aceeași piață, concurenței altor multinaționale, chiar a IMM-urilor, motiv pentru care nu se poate spune că dețin o poziție dominantă (5).

2.2.3

Marile societăți europene de comerț cu amănuntul participă activ la lupta pentru cucerirea pieței mondiale. Distribuitorul britanic Tesco, detailiștii francezi Auchan și Carrefour, multinaționalele germane și austriece Kaufland, Lidl, Metro sau Billa, precum și societatea olandeză Ahold sunt prezente în numeroase țări.

2.2.4

Ca urmare, o mână de distribuitori controlează eficient piața cu amănuntul de produse alimentare a diferitelor țări. De exemplu, în Germania, patru societăți controlează 85 % din piață; în Regatul Unit la fel, patru societăți controlează 76 %; în Austria, trei detailiști controlează 82 %; în Franța, ca și în Țările de Jos, cinci societăți controlează 65 % ș.a.m.d (6). Această situație ilustrează faptul că, pe de o parte, niciun comerciant cu amănuntul nu corespunde definiției oficiale a poziției dominante, dar, pe de altă parte, între trei și cinci societăți comerciale controlează partea esențială a pieței, constituind un oligopol.

2.2.5

Membrii acestui oligopol se află, incontestabil, în situație de concurență unii cu ceilalți, dar aceasta numai în raport cu consumatorii. În raport cu furnizorii, concurența aceasta nu prea se manifestă, în special în ceea ce privește IMM-urile. Spre deosebire de furnizori, care sunt mult mai numeroși, cumpărătorii au de unde alege, dată fiind diversitatea ofertei. Altfel spus, furnizorii trebuie să facă eforturi mari și multe concesii ca să își poată livra marfa, în vreme ce cumpărătorii îi aleg pe cei care fac dovadă de mai multă „flexibilitate” cu privire la condițiile impuse de ei.

2.2.5.1

Și totuși, dorința legitimă a producătorului de a-și însuși în mod echitabil o parte din valoarea adăugată, în cadrul unei relații comerciale sănătoase și loiale cu distribuitorii săi, presupune și atenție din partea lui față de semnalele pe care i le transmit aceștia cu privire la așteptările consumatorului. Dacă a știut să inoveze și să adapteze la cerere pregătirea și prezentarea produsului său, el va purta negocieri de pe o poziție mai avantajoasă.

2.3.1

Datorită puterii lor de cumpărare, marii distribuitori sunt deci în măsură să dicteze condiții contractuale al căror caracter permite deseori să se poată vorbi despre abuz al puterii de cumpărare. Aceste condiții contractuale se mai numesc și „practici abuzive” sau „practici neloiale”; o listă a unor astfel de practici, neexhaustivă, a fost elaborată în repetate rânduri. Pe lângă presiunea permanentă (în jos) exercitată asupra prețurilor de achiziție, plățile întârziate sau termenele de plată excesiv de lungi, marea distribuție a schimbat radical, prin intermediul practicilor abuzive, modelul clasic al cooperării dintre furnizor și cumpărător. Simplificând puțin, s-ar putea spune că părțile contractuale se puneau, după obicei, de acord în privința cantității și prețului mărfii care urma a fi livrată, precum și a altor proceduri necesare, iar apoi furnizorul livra marfa iar cumpărătorul o plătea. Odată cu sosirea marii distribuții, acest model s-a schimbat radical. În prezent, furnizorii, care sunt plătiți cu sume din ce în ce mai mici pentru produsele lor, sunt obligați să plătească tot mai mult sau să compenseze în alt mod serviciile aduse de cumpărător. Astfel, cei care ar trebui să primească bani se aleg cu facturi! Este de reținut că marii distribuitori au reușit să impună acest nou model, îndeobște acceptat în prezent, și, începând cu autoritățile de resort, nimeni nu se mai miră.

2.3.2

La modul general, se poate spune că practicile abuzive cele mai uzuale vizează două aspecte ale relațiilor dintre furnizor și cumpărător (7). În ceea ce privește primul aspect, este vorba despre transferul de la cumpărător la furnizor al cheltuielilor comerciale, adică al cheltuielilor de promovare și marketing, al costurilor instalațiilor din magazine, distribuției și regiei magazinelor individuale. Comercianții cu amănuntul își ating acest obiectiv prin intermediul diferitelor „plăți” impuse furnizorilor ca, de exemplu, referențierea sau prospectele de promovare. În ceea ce privește al doilea aspect, distribuitorul îi transferă furnizorului costul riscului său economic, ceea ce practic, se traduce în ajustări ulterioare ale prețului de achiziție în funcție de nivelul vânzărilor respectivei mărfi către consumatorii finali, astfel încât orice abatere de la nivelul de vânzare dorit să fie suportată de furnizor. Cel de-a doilea obiectiv este îndeplinit prin intermediul unui sistem complicat de stabilire a prețului net final (diferite tipuri de bonusuri de returnare). Cele două mecanisme deformează formula comercială simplă potrivit căreia cheltuielile de producție sunt suportate de către producător iar cel comerciale – de comerciant.

2.3.3

Acest nou model de relații între comercianții cu amănuntul și furnizori a fost instituit sub pretextul nevoii de cooperare comercială mai strânsă, din cauza înăspririi condițiilor de concurență pe piața cu amănuntul. După logica firmelor, creșterea vânzărilor produselor furnizorilor ar trebui să fie în interesul lor, motiv pentru care este perfect justificată participarea lor financiară la costurile de comercializare. Deși această concepție nu este nici pe departe unanim împărtășită, furnizorii trebuie să o accepte. Cu toate acestea, marea distribuție nu se oprește aici, această cooperare comercială extinsă făcând obiectul unor abuzuri și mai scandaloase. Fie că serviciile prestate efectiv sunt clar facturate la prețuri exagerate, fie că se facturează servicii fictive de către cumpărători. Practica din urmă este denumită „facturare fără motiv”, căci este în mod evident lipsită de orice contrapartidă. De exemplu, este suficient să apară mențiunea „plată pentru o cooperare stabilă”, „plată pentru stabilirea facturii”, „plată pentru decontarea facturii” sau chiar „contribuție la cheltuielile pentru petrecerea întreprinderii”. Oricât ar fi de greu de crezut, firmele au trimis într-adevăr furnizorilor lor de produse alimentare facturi astfel redactate.

2.3.3.1

Deputații francezi au identificat peste 500 de pretexte invocate de centralele de achiziții pentru a reclama avantaje suplimentare de la furnizorii lor (8).

2.3.3.2

Potrivit Confederației industriilor agroalimentare (FoodDrinkEurope) și Asociației europene a industriilor produselor de marcă (AIM), în 2009 84 % dintre furnizorii europeni din cadrul marii distribuții au fost victimele nerespectării termenilor contractuali; 77 % dintre ei au fost amenințați cu scoaterea de pe listă în cazul în care nu acordă firmelor avantaje nejustificate; 63 % s-au confruntat cu reduceri ale prețurilor facturate fără un motiv comercial întemeiat; 60 % dintre ei au fost obligați să facă plăți fără a obține ceva în contrapartidă.

2.3.4

Facturarea realizată de marea distribuție la adresa furnizorilor săi, constând în așa-numitele „retrocomisioane”, face ca sistemul de prețuri să fie absolut opac. Astfel, nici furnizorul, nici vreun observator din afară nu pot cunoaște adevăratul preț de achiziție. Politicile comerciale bazate pe tehnica „dublei marje de profit” le creează probleme grave consumatorilor și furnizorilor (9). Ar trebui impus un sistem mai transparent.

2.4.1

Furnizorii acceptă acest sistem, foarte dezavantajos pentru ei, din cauză că nu au de ales. Nu se pot lipsi de marea distribuție pentru a-și vinde produsele, motiv pentru care semnează în continuare contracte de vânzare atâta timp cât această colaborare le aduce un profit minim. Într-adevăr, practicile abuzive ale diferitelor firme sunt aproape identice și, de aceea, nu se poate spune că este de preferat colaborarea cu una dintre ele, în detrimentul alteia. Relațiile comerciale se resimt de pe urma atmosferei de teamă (de scoatere de pe lista produselor promovate), fapt recunoscut chiar în documentele oficiale (10).

2.4.2

De regulă, se consideră că aplicarea unor condiții contractuale abuzive contravine eticii. Ținând seama însă de practicile prezentate mai sus, această apreciere pare a fi insuficientă. În situația în care condițiile comerciale sunt dictate de partea cea mai puternică, iar cealaltă parte nu are efectiv posibilitatea de a le refuza, ar fi mai potrivit să se vorbească despre șantaj sau chiar de extorcare. În atare circumstanțe, nu este cazul să se vorbească nici despre libertatea contractuală la care se referă deseori vânzătorii cu amănuntul și autoritățile de resort. După cum nu poate fi vorba despre libertate contractuală în raporturile dintre monopolurile naturale (furnizorii de curent electric și de gaze), pe de o parte, și consumatori, pe de altă parte, la fel de iluzorie este o astfel de referire în cazul raporturilor dintre marea distribuție și furnizorii de produse alimentare.

2.5.1

Perpetuarea practicilor abuzive de către marea distribuție are un impact negativ asupra furnizorilor, dar și asupra consumatorilor. Din această cauză, furnizorii, mai ales producătorii de dimensiuni mici și mijlocii, se confruntă deseori cu o situație economică foarte dificilă, care poate conduce la lichidarea întreprinderii, ceea ce se și întâmplă uneori. Marile societăți din sectorul alimentar se descurcă mult mai bine, căci pot compensa prin livrarea unor cantități mari un venit mai mic obținut pe produs. În plus, aceste societăți alimentare multinaționale dispun și de o putere de negociere destul de importantă: marea distribuție nu dorește să se lipsească de produsele lor și, ca atare, nu le poate trata ca pe IMM-uri. Ca urmare, în Franța, de exemplu, livrările a cca douăzeci de mari grupuri de multinaționale asigură 70-80 % din cifra de afaceri a marilor lanțuri comerciale (11).

2.5.2

În ceea ce îi privește pe consumatori, care sunt, potrivit autorităților de resort, marii beneficiari ai acestui sistem, pentru ei realitatea este mult mai puțin roz decât pare. Într-adevăr, există mai multe elemente care induc ideea că folosirea unor practici abuzive în relația cu furnizorii are repercusiuni negative și asupra consumatorilor. Pe de o parte, ei nu profită totdeauna de prețuri de cumpărare mai puțin ridicate (12) iar, pe de altă parte, oferta este mai limitată, inovațiile mai puțin numeroase, scade calitatea unui număr important de produse alimentare din cauza presiunii permanente asupra prețurilor de cumpărare și, în final, crește și prețul cu amănuntul (13).

2.5.2.1

Marea distribuție are și un impact social destul de important, întrucât modul său de funcționare a răsturnat anumite tabuuri ale vieții și societății. De exemplu, ziua de duminică nu mai este respectată în aceeași măsură ca în trecut, hipermarketurile și supermarketurile fiind deschise în orice zi a săptămânii, chiar 24 de ore din 24, fapt cu implicații multiple asupra condițiilor de muncă.

2.5.3

În afara sectorului alimentar, fenomenul marii distribuții se manifestă în multe alte domenii. Și totuși, cei care cad victime în primul rând practicilor abuzive sunt producătorii de produse alimentare. Motivele sunt probabil multiple, printre ele numărându-se cu siguranță existența unei game mai ample de debușeuri pentru fabricanții altor produse decât cele alimentare. Pe lângă marile lanțuri comerciale, producătorii de confecții, de diferite aparate electromenajere, de cărți sau de echipament sportiv dispun de rețele de magazine specializate. Este așadar îndreptățită preocuparea expresă pentru relațiile dintre marea distribuție și furnizorii de produse alimentare.

2.5.4

La fel, practicile abuzive puse în evidență sunt de bună seamă mai rare în relația dintre agricultori și industria alimentară, întreprinderile din acest sector dispunând și ele de o mare putere de cumpărare. Dacă, pe de o parte, negocierile cu privire la prețul de cumpărare sunt adeseori destul de dure, pe de altă parte, de regulă, un industriaș nu îi cere furnizorului său de materie primă să contribuie la achiziționarea unei noi linii de îmbuteliere, spre deosebire de societatea de vânzare cu amănuntul, care reclamă sistematic de la furnizorul său plată pentru modernizarea magazinului său ori pentru deschiderea unui magazin nou.

2.5.5

Pe scurt, marea majoritate a practicilor abuzive evidențiate nu există decât în cadrul relației supermarket-furnizor de produse alimentare. Cu toate acestea, prin consecințele și amploarea dobândită, aceste practici fac o a treia victimă: interesul economic al statului. Într-adevăr, atât faptul că o parte dintre furnizori nu poate face față exigențelor marii distribuții, cât și dificultățile economice astfel create contribuie la declinul întregului sector agroalimentar, din mai multe țări. Anumite state, care odinioară erau autonome în materie de produse alimentare, și-au pierdut așadar securitatea alimentară, ceea ce, în prezent, este deosebit de periculos.

2.6.1

De la o vreme, practicile abuzive adoptate de marea distribuție față de furnizorii săi fac obiectul unei critici din ce în ce mai concrete din partea autorităților din diferite state membre, precum și din partea instituțiilor europene. Primul document cu accente foarte critice a fost adoptat de Comitetul Economic și Social European în 2005 (14). Însă adevărata dezbatere cu privire la acest subiect a fost declanșată de Declarația scrisă a membrilor Parlamentului European (15), semnată de majoritatea deputaților în ianuarie 2008. Declarația a fost urmată de mai multe documente și studii publicate de Comisie, Parlament și CESE (16).

2.6.1.1

Rețeaua europeană în domeniul concurenței (REC), care reunește Comisia Europeană și autoritățile naționale de concurență din 27 de state membre, a publicat un raport ca urmare a Comunicării Comisiei privind îmbunătățirea funcționării lanțului de aprovizionare cu alimente. Comunicarea făcea apel la o abordare comună a autorităților din domeniul concurenței în cadrul REC, în vederea identificării mai precise a problemelor endemice specifice piețelor produselor alimentare și a coordonării rapide a acțiunilor viitoare. Comisia a instituit un forum la nivel înalt privind îmbunătățirea funcționării lanțului de aprovizionare cu alimente, care este întemeiat pe activitatea mai multor platforme de experți, printre care și cea privind practicile contractuale dintre întreprinderi (business to business), a cărei sarcină este să stabilească metoda optimă de evitare a practicilor neloiale. După ce toți operatorii din cadrul lanțului agroalimentar s-au pus de acord în privința principiilor fundamentale, platforma a primit sarcina de a ajunge la un consens asupra punerii lor în aplicare. Până în prezent, nu toate părțile au ajuns la un compromis satisfăcător în contextul unui cod voluntar.

2.6.2

Situația a devenit sensibilă din punct de vedere politic iar autoritățile sunt chemate cu insistență la acțiune. Cu toate acestea, reglementarea lăsată numai în seama forțelor pieței a eșuat, iar în prezent este doar rareori considerată soluția optimă deoarece, pe parcursul ultimelor decenii, în care a predominat un sistem de relații comerciale nereglementat, problemele s-au agravat în continuare. Dintre posibilele soluții, se aud voci în favoarea reglementării, a autoreglementării sau a constituirii unor grupări de producători și de prelucrători a căror forță ar putea contrabalansa puterea de cumpărare a marii distribuții.

2.6.3

Codurile etice reprezintă o soluție „blândă”. Este vorba despre un angajament liber asumat, de abținere de la practicile în cauză. Autoreglementarea a fost adoptată în Regatul Unit, Spania și Belgia. Rezultatele nu sunt nici satisfăcătoare, nici convingătoare. Pe lângă lipsa unor experiențe pozitive în materie de autoreglementare, codurile etice ridică și o problemă de natură filozofică. Într-adevăr, în cazul unei multinaționale, care etică se aplică? A conducătorilor, a acționarilor sau a societății înseși? Adevărații stăpâni ai multinaționalelor sunt acționarii, adesea anonimi, iar a deține acțiuni înseamnă adesea pentru ei o investiție pur financiară. În ceea ce privește comportamentul întreprinderii și o eventuală aplicare a practicilor abuzive, nu este angajată răspunderea lor personală. Prin urmare, în cazul marii distribuții, cu greu poate fi considerată etica un termen de referință.

2.6.4

Comisia Europeană, ca și alte instanțe, recomandă călduros agricultorilor și întreprinderilor mici și mijlocii să se regrupeze pentru a-și spori puterea de negociere în contextul reuniunilor de afaceri cu cumpărătorii din cadrul firmelor. Cu toate acestea, în anumite state membre în care întreprinderile s-au regrupat în acest mod, inițiativa respectivă a fost sancționată de către autoritățile naționale de concurență sub pretextul constituirii unei „înțelegeri de tip cartel”. Într-adevăr, potrivit autorităților locale, partea de piață controlată de aceste grupări de producători era prea importantă, însă ele nu țineau cont decât de producția autohtonă, nu și de produsele provenite din alte țări. Dintr-un motiv greu de înțeles, când stabilesc ce parte a pieței este dominată de un operator, autoritățile respective nu au obiceiul să țină seama de ansamblul produselor oferite pe piața națională.

2.6.5

În ceea ce privește reglementarea, s-au făcut în numeroase state membre tentative mai mult sau mai puțin curajoase. Unele țări au interzis utilizarea anumitor practici (de exemplu, interdicția vânzării în pierdere este în vigoare în jumătate dintre statele membre); alte țări, precum Ungaria, Italia, Republica Cehă, România, Slovacia și Polonia, au adoptat o legislație sectorială specifică sau și-au modificat normele, ca în cazul Letoniei și al Franței. Pe parcursul ultimilor ani, în special în câteva țări postcomuniste din Europa Centrală și de Est s-au adoptat legi privind reprimarea practicilor abuzive ale marii distribuții. Aceasta probabil din cauză că situația este deosebit de îngrijorătoare în această regiune, printre altele din cauza faptului că aici, spre deosebire de Europa occidentală, marea distribuție se află aproape în totalitate în mâinile societăților străine, care au contacte privilegiate cu furnizorii din țările lor de origine sau din țările în care s-au instalat anterior. Aceasta duce la declinul sectorului agroalimentar din regiune.

2.6.6

Este adevărat că punerea în aplicare a acestor legi nu este concludentă și pentru că furnizorii care cad victime abuzurilor se tem, pentru a nu-și periclita existența, să depună vreo plângere. În pofida acestui fapt, legile respective constituie un răspuns mai potrivit decât codurile etice. Aceasta fiindcă, pe de o parte, practicile abuzive nu numai că contravin principiilor eticii, ci sunt incompatibile și cu cele mai elementare noțiuni de justiție. Dincolo de problemele legate de punerea în aplicare, acest argument este suficient ca să determine interzicerea lor prin lege. Pe de altă parte, fiindcă, în Franța, efortul legislativ sistematic a dat deja roade (17).

2.6.7

Comisia recunoaște că sunt probleme, dar pentru moment preferă autoreglementarea și critică fragmentarea spațiului juridic european. Într-adevăr, legile adoptate de diferitele state membre nu prea sunt compatibile unele cu celelalte. Și totuși, singura modalitate de a depăși această fragmentare și incompatibilitatea ar fi adoptarea unei reglementări europene obligatorii din punct de vedere legal. CESE recomandă călduros Comisiei Europene să întreprindă demersurile necesare în acest sens. Din motive de ordin practic, este de recomandat ca o eventuală reglementare europeană să nu se bazeze pe conceptul de protecție a concurenței, care le-ar impune furnizorilor să înfrunte în instanță, ca victime, societățile din cadrul marii distribuții. Urmând modelul conceptului francez, statul, al cărui interes economic este în egală măsură în joc, ar trebui să își asume rolul de reclamant. Pe această cale, s-ar putea evita problemele bine-cunoscute legate de teama furnizorilor de a depune plângeri.

2.6.7.1

Această reglementare ar trebui să impună contracte scrise care să specifice durata, cantitatea și caracteristicile produsului vândut, prețul și modalitățile de livrare și de plată, în lipsa acestor date contractul fiind lovit de nulitate. Plata ar trebui să aibă loc într-un termen legal de 30 de zile pentru produsele perisabile și de 60 de zile pentru celelalte produse, nerespectarea acestor termene fiind pasibilă de amendă. Ar trebui interzise în primul rând: