19.8.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 211/17

1.1

Problema aprovizionării cu energie, a diversificării surselor energetice, a dezvoltării surselor de energie regenerabile va deveni una dintre problemele fundamentale pentru viitorul Europei, pentru echilibrul mondial și pentru lupta împotriva schimbărilor climatice.

1.2

În opinia CESE, Uniunea Europeană constituie un cadru potrivit pentru a interveni în confruntarea internațională apărută în urma cursei pentru resurse energetice și combaterea schimbărilor climatice, dat fiind că oferă masa critică necesară pentru exercitarea unei reale influențe politice în negocierile internaționale.

1.3

Comitetul ia notă cu satisfacție de introducerea în proiectul Tratatului de la Lisabona a unui titlu XXVI, consacrat energiei, care va consolida temeiul juridic al acțiunii Uniunii Europene în acest domeniu.

1.4

CESE subliniază importanța crucială a cercetării și a dezvoltării în domeniul energiei durabile și al mediului și subliniază caracterul vital al unei alocări judicioase a resurselor. Promovarea surselor de energie și a tehnologiilor cu consum redus de energie și care permit reducerea emisiilor trebuie studiată cu discernământ, pentru că nu este sigur că se poate conta pe atingerea unui echilibru economic, iar fondurile publice nu trebuie risipite prin subvenționarea unor tehnologii fără viitor. Dimpotrivă, trebuie alocate resurse pentru cercetarea tehnicilor despre care comunitatea științifică consideră că au un viitor promițător. De exemplu, tehnologiile care permit reducerea sau captarea emisiilor de gaze cu efect de seră, eficiența energetică, cărbunele exploatat prin tehnologii nepoluante, vehiculele electrice sau funcționând cu un alt tip de propulsie alternativă, pilele de combustie, energia solară, eficientizarea valorificării din punct de vedere energetic a deșeurilor, fuziunea nucleară și eliminarea deșeurilor nucleare etc.

1.5

Comitetul insistă și asupra importanței eficienței energetice a echipamentelor și clădirilor.

1.6

Comitetul consideră necesară aplicarea, pe plan european, a unei adevărate politici de achiziții, pentru a face față presiunilor producătorilor care adesea sunt foarte bine organizați, recomandând în același timp coordonarea la nivel european a politicilor energetice și a pozițiilor adoptate în forurile internaționale, precum OMC, ONU, NATO, OCDE.

1.7

El subliniază importanța diversificării surselor de aprovizionare și recomandă o atitudine constructivă, dar prudentă în ce privește parteneriatele cu Rusia și republicile din regiunile Caucazului și Asiei Centrale.

1.8

CESE insistă asupra faptului că ar trebui analizată posibilitatea relansării programelor energetice nucleare în țările în care există un consens în această chestiune și ar trebui intensificată cercetarea în domeniul reprelucrării deșeurilor. De asemenea, Comitetul încurajează dezvoltarea cercetării privind fuziunea nucleară în cadrul celui de-al 7-lea Program-cadru pentru cercetare al Euratom și prin inițiativa ITER.

1.9

CESE consideră necesară consolidarea cooperării și coordonării în domeniul politicii energetice, a reprezentării și a acțiunii în forurile internaționale, dezvoltarea politicii de vecinătate în domeniul energiei și luarea în considerare a eventualității punerii în aplicare, în timp, a unei politici energetice comune, care să se sprijine pe instituții proprii. Comitetul consideră că avântul comercial al energiilor regenerabile în toate statele membre arată interesul cetățenilor pentru acestea. Faptul că această situație coincide cu noua politică energetică comună definită în Tratatul de la Lisabona poate constitui o șansă strategică pentru acceptarea și dezvoltarea sa.

2.1.1

Agenția Internațională a Energiei prevede o creștere a cererii de energie la nivel mondial cu 55 % până în 2030.

2.1.2

Uniunea Europeană este ea însăși într-o mare măsură dependentă de combustibilii fosili solizi, de produse petroliere și gaze naturale, iar această dependență este de așteptat să crească în anii care vin. Dependența de combustibilii fosili fiind de 80 %, importurile de energie ale Uniunii Europene ar trebui să crească de la 50 la 70 % până în 2030.

2.1.3

Se estimează că resursele petroliere exploatate în prezent vor începe să scadă începând din 2050, însă alte resurse (neexploatate încă) vor deveni exploatabile din punct de vedere economic în viitor, din cauza cererii crescânde și a progresului tehnologic.

2.1.4

Trecerea la alte tipuri de energie este inevitabilă, dar va fi dificilă. Cu toate acestea, lumea a cunoscut deja o dată mutații de acest tip, mai ales în secolul al XIX-lea, când a trecut de la combustibilii din biomasă (în principal, lemnul) la cărbune și apoi la petrol. În prezent, însă, nu dispunem încă de suficiente mijloace de exploatare a energiei regenerabile pentru a avea o mutație comparabilă cu cea din secolul al XIX-lea.

2.1.5

Obstacolele sunt cauzate de mai mulți factori: densitatea de energie, suprafețele necesare pentru producerea biocarburanților (în detrimentul altor activități, în principal agricole), caracterul discontinuu și greu previzibil al fluxurilor (vânt, energie solară, maree), ceea ce face necesară o planificare detaliată în materie de capacități de stocare, precum și distribuția geografică a surselor de energie regenerabile. În ce privește energia nucleară, chiar dacă va fi lansată o politică foarte ambițioasă de reînnoire și creare de centrale, industria nucleară mondială nu va reuși să facă față cererii.

2.1.6

În ce privește Europa, aceasta se află într-o situație de dependență energetică acută. Europa importă în prezent 50 % din energie, iar această dependență va ajunge la 70 % în 2030. Dependența de petrol va fi de 90 %, iar cea de gaz de 70 %.

2.1.7

În martie 2006, Consiliul European a redactat un raport îngrijorător, care menționează:

Această constatare preocupantă a stat la baza propunerilor cuprinse în noul pachet energetic care constituie, într-un fel, un răspuns la provocările cu care ne confruntăm.

2.1.8

Liderii europeni trebuie să facă față unei duble probleme: pe de o parte, scăderea cantitativă a resurselor tradiționale primare, pe de altă parte localizarea problematică din punct de vedere geografic a resurselor, cea mai mare parte a lor situându-se în țări instabile din punct de vedere politic, care ar putea folosi resursele proprii ca mijloc de presiune față de țările dependente, cum s-a întâmplat deja.

2.2.1

Fiecare stat membru al Uniunii Europene se confruntă cu această întrebare, dar dispersarea acțiunilor individuale reprezintă, desigur, o slăbiciune în raport cu producătorii, deseori organizați.

2.2.2

Statele membre au deci interesul să se solidarizeze și să folosească Uniunea Europeană ca pe un instrument eficient pentru elaborarea unei strategii energetice comune, având ca obiectiv fundamental un consum mai bine gestionat și o diversificare a surselor de aprovizionare.

2.2.3

Uniunea Europeană are amploarea potrivită și dispune de instrumente instituționale. Aceasta este capabilă să elaboreze politici transnaționale, să coordoneze politicile naționale, să genereze o mai mare coeziune europeană în domeniul energetic și, în sfârșit, să elaboreze o politică energetică în raport cu țările terțe.

2.2.4

Trebuie adăugat și că, după respingerea proiectului de tratat constituțional european și în contextul dinamicii Tratatului de la Lisabona, o politică energetică europeană ar putea crea o nouă dinamică coagulantă și, totodată, să aducă dovada utilității concrete a Uniunii Europene.

2.3.1

În prezent, Uniunea Europeană nu are competențe proprii în domeniul energetic. Una dintre inovațiile importante ale proiectului Tratatului de la Lisabona este tocmai crearea unei astfel de competențe.

2.3.2

Este adevărat că, în momentul creării Comunității Economice Europene, Euratom, pe de o parte, și CECO, pe de altă parte, erau competente pentru o bună parte a problemelor energetice din acea perioadă.

2.3.3

Se poate spune însă că Uniunea Europeană s-a abținut de la orice acțiune în domeniul energetic?

2.3.4

Cu siguranță nu. Pe de o parte, în temeiul articolului 308 din Tratatul CE, aceasta a elaborat o adevărată politică energetică, iar pe de altă parte, în temeiul articolului 154 din Tratatul CE, a fost elaborată o politică în domeniul rețelelor transeuropene de energie (cf. Deciziei 1364/2006/CE). Regulile pieței interne și ale concurenței au fost aplicate, desigur, și în domeniul pieței energetice (Directiva 2003/55/CE privind deschiderea pieței gazului, Directiva 2003/54/CE privind electricitatea, Directiva 90/377/CEE modificată de Directiva 93/87/CEE privind transparența prețurilor la gaze și electricitate). Primele consecințe ale acestei deschideri ale piețelor și ale sfârșitului monopolurilor publice au suscitat uneori neliniști privind nivelul prețului energiei, dar creșterea prețurilor, constatată câteodată, rezultă, de fapt și înainte de toate, din creșterea cererii mondiale de resurse limitate și, în unele cazuri, sortite dispariției.

2.3.5

La aceasta trebuie adăugate textele Comisiei, care țin nu de propunerea legislativă propriu-zisă, ci, mai ales, de dispozițiile fără caracter obligatoriu („soft law”): Cartea verde privind o strategie europeană de securitate a aprovizionării (28 noiembrie 2000), Comunicarea „Către o strategie europeană pentru securitatea aprovizionării cu energie” (26 iunie 2002), Cartea verde privind eficiența energetică sau cum să consumăm mai mult cu mai puține resurse, Planul de acțiune pentru perioada 2007-2012 (19 octombrie 2006), Comunicarea privind Fondul mondial pentru promovarea eficienței energetice și a energiei regenerabile (6 octombrie 2006).

2.3.6

Uniunea Europeană a reflectat, astfel, îndelung asupra chestiunilor energetice, dar acțiunea sa avea un temei juridic cam incert, respectiv articolul 308 TCE, așa-numita clauză de flexibilitate, care prevede: „În cazul în care, în cursul funcționării pieței comune, o acțiune a Comunității apare ca necesară pentru realizarea unuia dintre obiectivele Comunității, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut atribuțiile de a acționa necesare în acest scop, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, adoptă dispozițiile corespunzătoare.” De asemenea, UE a abordat problema în mod indirect, utilizând mai ales normele referitoare la piața internă, la concurență și la mediu. Demersul era, cel puțin în aparență, mai degrabă tehnic și juridic decât politic.

2.3.7

Chiar din această cauză, dată fiind importanța mare pe care a căpătat-o problema energiei (atât pentru viața cotidiană a cetățenilor europeni, cât și pentru viața economică sau stabilitatea mondială), proiectul Tratatului de la Lisabona cuprinde un articol 176 consacrat energiei, care definește obiectivele Uniunii în domeniul energetic „ținând seama de nevoia de a conserva și de a îmbunătăți mediul înconjurător” și „într-un spirit de solidaritate între statele membre”.

2.3.8

Politica energetică europeană, în formularea viitorului tratat, va urmări:

2.3.9

Această politică va intra sub incidența competenței partajate, unde regula ar trebui să fie majoritatea calificată, cu excepția chestiunilor fiscale, care intră sub incidența regulii unanimității. Cu toate acestea, al doilea subparagraf al articolului 176 A punctul (2) prevede că „dreptul unui stat membru de a stabili condițiile de exploatare a propriilor resurse energetice, de a alege diferite surse de energie și structura generală a aprovizionării sale cu energie” nu este afectat de măsurile luate pentru atingerea obiectivelor definite la primul punct al acestui nou articol.

2.3.10

Uniunea Europeană va dispune, deci, de o competență, un prim instrument necesar pentru o acțiune mai solidă și mai concretă. Va fi suficient acest instrument sau trebuie să se meargă mai departe pe plan instituțional? Oricum, înainte de a crea instrumentul, trebuie definite politicile, iar acestea pot evolua, sub influența combinată a constrângerilor externe și a evoluției serviciilor și tehnicilor.

3.1

Strategiile energetice europene au făcut, până acum, obiectul unor imperative economice și/sau de dezvoltare durabilă: voința de liberalizare a pieței energiei, cu ajutorul directivelor și al politicii privind industriile de rețea, politica de încurajare a eficienței energetice, politica de promovare și dezvoltare a energiei din surse regenerabile, lupta împotriva emisiilor de CO2 etc.

3.2

Dat fiind că, într-un anumit sens, Uniunea Europeană nu a deținut, până acum, competențe proprii în domeniul energiei, aceasta a abordat chestiunea într-o manieră mai degrabă indirectă, folosind mai ales normele aplicabile în domeniul pieței interne, al concurenței și al mediului înconjurător. Demersul era, cel puțin în aparență, mai degrabă tehnic și juridic, decât politic.

3.3

Acest lucru nu a împiedicat Uniunea Europeană să aibă, după cum am văzut, o activitate legislativă și de orientare importantă pe plan energetic. De altfel, aceasta tocmai a publicat (la 19 septembrie 2007) o serie de propuneri legislative care modifică textele actuale (modificarea regulamentului privind condițiile de acces la rețea pentru schimburile transfrontaliere de electricitate, regulamentul de instituire a Agenției europene de cooperare a autorităților naționale de reglementare în domeniul energiei, modificarea regulamentului privind condițiile de acces la rețelele de transport a gazelor naturale, modificarea directivelor privind normele comune pentru piața internă a gazului și electricității).

3.4

Dacă Tratatul de la Lisabona va fi ratificat în forma actuală, Uniunea s-ar putea confrunta cu această problemă politică majoră în mod din ce în ce mai clar și mai direct. Dar competența juridică nu înlătură prin ea însăși toate obstacolele politice, economice și sociale. Este bine cunoscut faptul că există opțiuni naționale foarte diferite, mai ales în legătură cu energia nucleară. Începând cu summit-ul european informal de la Hampton Court, Consiliul European a definit bazele unei veritabile politici energetice europene, concretizată prin noul pachet privind energia, elaborat de către DG Energie împreună cu DG Mediu.

3.5

Așa cum s-a văzut deja, Uniunea Europeană a dorit mai întâi să utilizeze mecanismele pieței pentru a crea o piață concurențială care ar trebui să fie mai eficientă și să ducă, datorită rețelelor transeuropene de energie, la o piață interconectată.

3.6

A dorit să promoveze, de asemenea, eficiența energetică, mai ales în sectoarele marilor consumatori: încălzirea și climatizarea clădirilor, industriile manufacturiere și transporturile.

3.7

Se știe că ambițiosul obiectiv al Planului de acțiune pentru perioada 2007-2012 (din octombrie 2006) este economisirea 20 % din consumul anual de energie până în 2020, ceea ce înseamnă o economie de intensitate energetică de aproximativ 1,5 % pe an până în 2020.

3.8

Uniunea a insistat mult pe necesitatea de a dezvolta energiile regenerabile. Și în acest caz, obiectivul Uniunii Europene este foarte ambițios, din moment ce trebuie să se atingă 20 % din cantitatea totală de energie consumată până în 2020, în plus urmând să fie stabilit un obiectiv minim obligatoriu de cel puțin 10 % biocarburanți (conform foii de parcurs pentru energiile regenerabile din 10 ianuarie 2007).

3.9

Or, aceste tipuri de energie sunt în prezent dezavantajate în comparație cu energia fosilă: densitate energetică mai mică, consum de spațiu (de exemplu, câmpuri fotovoltaice), producție intermitentă și, bineînțeles, costul tehnologiilor respectiva. Aceasta însemnă că, deși dezavantajele legate de costuri se reduc constant, tranziția către aceste tehnologii va fi probabil progresivă și îndelungată, în afara cazului în care vor primi un sprijin politic și financiar mult mai semnificativ, și că toate sursele noi de energie necesită studii serioase de evaluare a impactului (cf. OECD Observer, decembrie 2006, nr. 258-259, „21st century energy: some sobering thoughts”, de Vaclav Smil).

3.10

În cazul energiei folosite în transporturi, Comisia și-a concentrat atenția asupra promovării biocarburanților și asupra pilelor de combustie și hidrogen. Cu toate acestea, amploarea preconizată pentru extinderea biocarburanților ridică unele probleme. În ceea ce privește pilele de combustie, acestea sunt, într-adevăr, convertori de energie foarte eficienți, care permit reducerea semnificativă a gazelor cu efect de seră și a poluanților. Totuși, este puțin probabil că aceste tehnologii vor putea deveni, în viitorul apropiat, viabili din punct de vedere economic.

3.11

Acesta este motivul pentru care Comisia a propus, în contextul celui de-al 7-lea Program-cadru pentru cercetare și al inițiativei tehnice comune în vederea creării de parteneriate public-privat, un regulament de înființare a întreprinderii comune pentru pile de combustie și hidrogen [COM(2007) 571 final], în scopul realizării unui program de cercetare, de dezvoltare tehnologică și demonstrație în domeniul pilelor de combustie și hidrogen.

3.12

În scopul dezvoltării pieței vehiculelor cu motor pe bază de hidrogen, Comisia a propus de asemenea un regulament privind omologarea acestor vehicule [COM(2007) 593 final], pentru a avea garanția că standardele nu variază de la un stat membru la altul, ceea ce n-ar face decât să obstrucționeze răspândirea acestei tehnologii.

4.1

Cererea de energie de origine fosilă va continua să fie importantă cantitativ și să reprezinte o problemă vitală. Prin urmare, dezbaterea se va concentra pe acest aspect inevitabil și, de aceea, este necesar un demers realist în ceea ce privește energia din surse regenerabile.

4.2

În această privință, este necesar ca statele membre ale Uniunii Europene să aplice o politică comună în raport cu țările producătoare de combustibili fosili, în „spiritul de solidaritate” invocat de Tratatul de la Lisabona. O politică de achiziții ar fi, de asemenea, utilă, dar aceasta depinde, în principal, de multinaționalele din sectorul petrolier.

4.3

Piața petrolului funcționează în mod organizat, sub egida OPEC. În aceste condiții, cele 27 de state membre regrupate ar cântări, desigur, mai greu decât dacă ar acționa individual, cu atât mai mult cu cât aceste state sunt printre țările cele mai industrializate și, deci, mari consumatoare de energie. Trebuie amintit faptul că Uniunea Europeană reprezintă o piață integrată cu aproape o jumătate de miliard de consumatori.

4.4

Un asemenea bloc de achiziție poate dispune de o reală forță politică în raport cu cartelul producătorilor de petrol, situația fiind diferită în cazul gazelor, unde acest fenomen al cartelizării nu există.

4.5

În ce privește siguranța aprovizionării, diversificarea reprezintă o necesitate. În acest sens, este necesar ca relațiile cu Rusia, o mare națiune europeană, să fie considerate cel puțin la fel de importante ca relațiile cu OPEC. În mod similar, ar trebui reflectat la elaborarea unei politici de aprovizionare din republicile caucaziene și cele din Asia Centrală.

4.6

Tot în domeniul energiilor fosile, ar fi foarte recomandabilă crearea unor sectoare alternative, mai ales pe bază de cărbune. Cercetarea privind „cărbunele curat” (exploatat prin tehnologii nepoluante) face progrese considerabile, care vor trebui și mai mult accelerate dacă se dorește ca o nouă expansiune a utilizării cărbunelui să nu agraveze și mai mult încălzirea globală. Ar trebui elaborat un amplu plan european de cercetare și dezvoltare în acest domeniu, cu atât mai mult cu cât Europa rămâne un continent bogat în cărbune, iar această resursă este evident mai ieftină decât petrolul pe piața mondială. Mai rămâne o problemă foarte delicată, cea a modului de extracție a cărbunelui. Sunt bine cunoscute condițiile dificile și uneori periculoase ale meseriei de miner. Prin urmare, o atenție deosebită va trebui să fie acordată în acest domeniu condițiilor de muncă, de securitate și de sănătate la locul de muncă.

4.7

Anvelopele uzate ale vehiculelor ar putea fi, de asemenea, utilizate ca resursă regenerabilă, cu condiția captării corecte a emisiilor rezultate în urma combustiei. Există centrale electrice pe bază de anvelope deja operaționale de câteva decenii în diverse țări.

4.8

Tehnicile de stocare a CO2 progresează, dar sunt încă costisitoare, dificile și comportă riscuri de scurgeri, de exemplu în caz de fisuri ale rocii sau de cutremure, precum și în cazul poluării pânzelor freatice profunde. CESE pregătește în prezent mai multe avize care abordează în mod amănunțit aceste aspecte.

4.9

În afara combustibililor fosili, există o resursă locală abundentă, chiar prea abundentă: deșeurile. Uniunea Europeană produce miliarde de tone. Reciclarea și reutilizarea deșeurilor sunt considerate în general cea mai bună utilizare posibilă a acestora, dat fiind faptul că reduc cererea de diferite tipuri de materii prime virgine și că evită producția de gaze cu efect de seră asociată majorității formelor de eliminare a deșeurilor. Când acest lucru nu este totuși posibil, trebuie în mod evident luată în considerare utilizarea deșeurilor ca sursă de energie. Și în acest domeniu trebuie încurajată cercetarea și dezvoltarea, pentru a atinge o mai bună eficiență energetică, reducând la maximum, în același timp, emisiile de gaze cu efect de seră și ale altor poluanți.

4.10

Legislația și jurisprudența în acest domeniu ar trebui să avanseze, dat fiind că valorificarea din punct de vedere energetic nu este recunoscută ca atare. Propunerea revizuită de directivă-cadru privind deșeurile, aflată în discuție la Parlamentul European, reprezintă, totuși, o evoluție încurajatoare în acest sens.

4.11

În sfârșit, chestiunea energiei nucleare se va pune în mod inevitabil. Va fi dificil să se ajungă la o reducere cu 20 % a gazelor cu efect de seră până în 2020 fără a ridica problema unei relansări a programelor privind centralele nucleare de generație nouă în statele membre care au decis să utilizeze acest tip de energie. Celelalte state membre ar trebui să își îmbunătățească politicile în materie de energie regenerabilă.

4.12

Bineînțeles, sunt cunoscute marile provocări ce privesc siguranța, securitatea și gestionarea deșeurilor pe care le ridică dezvoltarea acestui domeniu. Dar neluarea în seamă a acestui domeniu reprezintă, oare, o soluție reală?

4.13

Alegerea surselor de energie suscită multe polemici, dar nici una nu atinge nivelul polemicii dintre cei care sunt pentru și cei care sunt împotriva energiei nucleare. De fapt, există o puternică divizare europeană în privința energiei nucleare, de aceea soluția cea mai potrivită pare să fie lăsarea la latitudinea statelor a deciziei privind utilizarea acestor surse de energie.

4.14

Europa dispune, prin Euratom, de un instrument eficient. Acesta trebuie să servească pentru conservarea avansului tehnologic, asigurarea competitivității sale, reducerea dependenței energetice și sporirea eforturilor și cooperării internaționale în domeniul securității, siguranței și neproliferării. Se poate lua în considerare posibilitatea de a elabora noi orientări pentru Euratom.

4.15

Una dintre provocările majore o reprezintă cercetarea referitoare la fuziune. Cel de-al 7-lea Program-cadru de cercetare privind Euratom are un buget de aproximativ 2,75 miliarde EUR, din care aproape două treimi sunt consacrate cercetării din domeniul energiei de fuziune. Această prioritate trebuie să fie încurajată și menținută, pentru că stăpânirea acestei tehnologii ar putea contribui în mod semnificativ la facilitarea gestionării deșeurilor, prin reducerea considerabilă a duratei lor de viață. Lansarea proiectului ITER al Uniunii Europene oferă noi perspective în acest sens.

4.16

În domeniul propulsiei vehiculelor, Uniunea Europeană ar trebui să ia în considerare mașinile hibride, cu propulsie pe bază de energie solară, pile cu combustie și aer comprimat. Și în acest domeniu cercetarea și dezvoltarea progresează, iar un inginer francez a creat un vehicul foarte economic și care poate atinge o viteză de 150 km/h utilizând propulsia cu aer comprimat. Producția acestui vehicul ar trebui să înceapă în câteva luni. Celebra firmă indiană Tata a cumpărat drepturile pentru piața din India.

4.17

În acest context, Comitetul reamintește recomandările sale precedente cu privire la tema resurselor energetice ale Uniunii Europene, care sprijină și stau la baza poziției afirmate în prezentul aviz.

5.1

Definirea politicilor și alegerea priorităților sunt elemente esențiale, dar mai sunt necesare și instrumente politice și juridice pentru punerea în aplicare. În acest sens, vor fi suficiente dispozițiile Tratatului de la Lisabona, în cazul în care va fi ratificat, sau va trebui să se meargă mai departe?

5.2

Proclamarea necesității unui spirit de solidaritate pe plan energetic între statele membre este, desigur, un lucru excelent, iar definirea celor patru axe ale acestei politici reprezintă o inovație care nu poate fi decât apreciată, chiar dacă axele în sine nu sunt foarte inovatoare.

5.3

Dar nu putem să nu ne gândim că gravitatea mizelor energetice mondiale ar fi meritat mai mult.

5.4

Chiar dacă, probabil, o politică energetică comună, sprijinită de un cadru instituțional specific, după modelul a ceea ce a fost CECO și a ceea ce este Euratom, nu este încă posibilă, nu a fost Tratatul de la Lisabona prea prudent?

5.5

În cursa mondială a energiei, competitorii au căpătat dimensiuni continentale. Cadrul comunitar conferă mai multă greutate, dar crearea unei autorități specifice, însărcinate mai ales cu o „diplomație” energetică, cu o politică de achiziții, cu definirea și finanțarea programelor-cadru de cercetare și dezvoltare ar face, probabil, din Europa un actor major, care ar cântări mai mult în marele joc energetic mondial, ceea ce statele membre, luate separat, nu pot face.

5.6

Situația actuală se caracterizează printr-o mare diversitate de abordări naționale, datorate fără îndoială faptului că, după primul șoc petrolier din 1973, fiecare a dorit să își asigure propria aprovizionare cu energie. Sunt numeroase exemplele de astfel de dispersii a eforturilor și de diferențe de abordare.

5.7

Pentru a evita un eventual dezacord, care să conducă la o scădere a importanței Europei, este necesară elaborarea unei mari politici energetice europene, strâns corelată cu poziția de lider pe care Europa încearcă să o ocupe în negocierile internaționale din domeniul schimbărilor climatice. O astfel de politică energetică ar trebui să înceapă printr-o strânsă coordonare în cadrul forurilor internaționale precum OMC, ONU, NATO, OCDE, de îndată ce sunt ridicate problemele energetice. Această politică ar trebui să fie însoțită de o coordonare a strategiilor energetice și, mai ales, de crearea unei adevărate politici de achiziții, precum și de o politică a unei interconectări voluntare și nu doar pragmatice a rețelelor. În sfârșit, când va fi cazul, această politică de coordonare, de concertare și de proiecte comune se va putea sprijini pe instituții specifice, care să ajute Europa să răspundă sfidării energetice. Vom avea acest curaj?