11/Volumul 31

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

222

L 143/5

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

(1)

În februarie 2000, Consiliul, prin Regulamentul (CE) nr. 360/2000 (2), a instituit un drept antidumping definitiv la importurile de magnezie calcinată total (sinterizată) („DBM”) originară din Republica Populară Chineză („RPC”). Dreptul s-a prezentat sub forma unui preț minim de import („PMI”).

(2)

La 13 iunie 2002, Comisia a anunțat, printr-un aviz („aviz de deschidere”) publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene  (3), deschiderea unei reexaminări intermediare parțiale privind măsurile antidumping aplicabile importurilor în Comunitate de magnezie calcinată total (sinterizată) originară din RPC, în conformitate cu articolul 11 alineatul (3) din regulamentul de bază.

(3)

Această reexaminare a fost deschisă la inițiativa Comisiei pentru a examina forma corespunzătoare a măsurilor în vigoare. Măsurile în vigoare în prezent sub forma unui PMI nu permit stabilirea unei diferențe între vânzările efectuate către părțile legate și vânzările către părțile independente sau între vânzările directe în Comunitate și vânzările indirecte, adică vânzările care nu sunt efectuate direct de către un exportator din țara în cauză către un importator din Comunitate. Este posibil ca această lipsă de diferențiere între diferitele tipuri de vânzări să determine probleme de eludare. Într-adevăr, părțile ar putea stabili prețul de import la un nivel ridicat în mod artificial atunci când intră în Comunitate, pentru a evita plata drepturilor antidumping. Acest nivel ridicat în mod artificial poate fi obținut prin intermediul unui acord între părțile legate sau din cauza faptului că prețul a fost umflat ca urmare a vânzărilor succesive înainte de vămuire.

(4)

Prin urmare, măsurile existente nu sunt considerate suficiente pentru a contracara dumpingul care cauzează prejudiciu.

(5)

În afară de aceasta, măsurile actuale nu iau în considerare situațiile în care mărfurile importate au fost deteriorate înainte de punerea în liberă circulație în Comunitate. În această privință, trebuie remarcat faptul că, întrucât măsurile nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru eliminarea prejudiciului, este necesar să se țină seama, în mod corespunzător, de posibila reducere a valorii în cazurile de deteriorare înainte ca mărfurile să fie puse în liberă circulație în Comunitate.

(6)

Comisia a informat în mod oficial producătorii-exportatori, importatorii, utilizatorii interesați în mod notoriu și asociațiile acestora, reprezentanții țării exportatoare în cauză și producătorii comunitari cu privire la deschiderea procedurii.

(7)

Părților interesate li s-a oferit posibilitatea de a-și face cunoscute, în scris, punctele de vedere și de a solicita o audiere în termenul stabilit în avizul de deschidere.

(8)

O cameră de comerț din țara în cauză, precum și producători comunitari și importatori/comercianți din Comunitate și-au făcut cunoscute în scris punctele de vedere. Toate părțile care au solicitat să fie audiate în termenul stabilit și care au demonstrat că existau motive speciale care să justifice acest fapt au avut posibilitatea de a fi audiate.

(9)

Comisia a căutat și verificat toate informațiile pe care le-a considerat necesare în sensul unei determinări a utilității măsurilor în vigoare.

(10)

Atunci când aceștia exportă către societăți legate din Comunitate, exportatorii care sunt supuși măsurilor pot factura la un preț mai mare decât PMI și pot compensa ulterior un asemenea preț după declarația vamală. Această procedură poate face ca PMI să fie ineficace, întrucât acest lucru poate însemna că produsul în cauză este în continuare exportat, în mod efectiv, în Comunitate la un preț inferior PMI. Prin urmare, acest fapt poate genera prețuri de revânzare ulterioare în Comunitate care contracarează obținerea efectelor scontate ale măsurilor, adică eliminarea efectelor prejudiciabile ale dumpingului.

(11)

Cu toate acestea, în cazul în care vânzările efectuate de către exportatori situați în RPC către importatori legați din Comunitate ar fi supuse unui drept ad valorem, riscul grav de eludare a unui asemenea drept între părțile legate s-ar reduce în mod considerabil și orice posibilă manipulare a prețurilor ar fi detectată mai ușor. Într-adevăr, un drept ad valorem s-ar evalua ținându-se seama de valoare, în conformitate cu normele existente cu privire la determinarea valorii în vamă a mărfurilor importate în Comunitate, așa cum sunt stabilite în Codul Vamal Comunitar (4). În ceea ce privește tranzacțiile efectuate între părțile independente, Codul Vamal Comunitar presupune faptul că valoarea în vamă a mărfurilor importate este în mod normal valoarea de tranzacție. Pentru ca o valoare de tranzacție între părțile legate să fie acceptată de către administrația vamală, exportatorul trebuie să demonstreze că această valoare se apropie foarte mult de una dintre valorile de tranzacție astfel cum au fost definite la articolul 30 din Codul Vamal Comunitar. Detectarea posibilelor subevaluări ale valorilor de tranzacție astfel determinate face parte din activitatea zilnică a autorităților vamale. Într-adevăr, în cazul în care autoritățile vamale detectează un preț de transfer redus în mod artificial între părțile legate, acestea calculează o nouă valoare în vamă care este, prin urmare, mai mare. Reglementările vamale comunitare (5) oferă o definiție exhaustivă a „părților legate” în scopuri vamale. Prin urmare, activitatea cotidiană a autorităților vamale presupune determinarea faptului dacă o tranzacție se efectuează între părți legate și, în consecință, autoritățile vamale sunt echipate în mod corespunzător pentru a identifica statutul părților care se ocupă de produsul în cauză. Prin urmare, în cazul în care s-ar aplica un drept ad valorem, autoritățile vamale ar fi în măsură să detecteze orice declarație de valoare incorectă între părți legate, făcând astfel mai dificilă eludarea.

(12)

Un drept trebuie să fie plătit în funcție de nivelul valorii de tranzacție. În cazul în care părțile reduc valoarea de tranzacție, acest lucru afectează reexaminările ulterioare, inclusiv anchetele privind absorbția măsurilor, întrucât aceste valori de tranzacție scăzute sunt utilizate ca o bază pentru determinarea noului preț de export, ceea ce poate antrena o creștere a marjei de dumping. În acest context, în cazul unui drept ad valorem, valorile (reduse) de tranzacție apar în documentele de expediție corespunzătoare.

(13)

În cele din urmă, trebuie, de asemenea, să se țină seama de faptul că părțile legate sunt mai tentate să manipuleze prețurile în cazul unui PMI. Într-adevăr, în cazul unui PMI, manipulările de preț pot conduce la eludarea în totalitate a dreptului antidumping. Pe de altă parte, în cazul unui drept ad valorem, posibilele manipulări de preț pot genera doar un drept mai redus, întrucât dreptul reprezintă un procentaj din prețul practicat, oricare ar fi acesta. Prin urmare, riscul de manipulare este mai mare atunci când se aplică un PMI decât atunci când se aplică un drept ad valorem.

(14)

Producătorii comunitari au solicitat ca forma măsurilor aplicabile tranzacțiilor dintre importatorii legați să nu se modifice. Aceștia au susținut că există un risc ca autoritățile vamale naționale să nu identifice în mod corespunzător statutul importatorilor legați. Prin urmare, se pretinde că importatorii independenți ar putea astfel să treacă drept importatori legați, profitând astfel în mod nejustificat de dreptul ad valorem prin opoziție cu PMI. În această privință, așa cum s-a menționat anterior, autoritățile vamale sunt în măsură să identifice statutul părților implicate. În afară de aceasta, oricare ar fi forma sa, adică un preț minim de import sau un drept ad valorem, efectul dreptului este același, respectiv eliminarea efectelor dumpingului prejudiciabil. Pentru aceste motive, chiar și în eventualitatea puțin probabilă în care importatorii ar pretinde în mod greșit că se află în legătură, dreptul ar avea același efect, în timp ce riscul global de eludare este considerat ca fiind mai scăzut.

(15)

Având în vedere cele menționate anterior, se concluzionează, de asemenea, că, în cazul în care vânzările efectuate de către exportatorii din RPC către părțile legate din Comunitate s-ar supune unui drept ad valorem, riscurile de evitare a dreptului ar fi mult mai reduse. Prin urmare, se respinge cererea producătorilor comunitari de a nu modifica forma măsurilor în ceea ce îi privește pe importatorii legați.

(16)

Producătorii comunitari au susținut, de asemenea, că definiția prețului „net franco frontieră comunitară” din dispozitivul Regulamentului (CE) nr. 360/2000 permite în continuare importatorului să vămuiască mărfurile la antrepozitul clientului final, incluzând toate cheltuielile de logistică intervenite între condiția de livrare „CIF toate costurile incluse” și condiția „franco destinatar” și, prin urmare, prețul de import poate fi ridicat în mod artificial. Prin urmare, aceștia au solicitat, modificarea termenului în „franco port comunitar”.

(17)

Cu toate acestea, valoarea în vamă stabilită ca urmare a definiției „net franco frontieră comunitară” include doar costurile de transport și de asigurare a mărfurilor importate, precum și cheltuielile de încărcare și de manipulare legate de transportul mărfurilor importate până la locul de import de pe teritoriul vamal al Comunității. Prin urmare, nu sunt incluse costurile intervenite după import de la frontieră până la clientul final și cererea este, în consecință respinsă, ca nefondată.

(18)

Industria comunitară a susținut, de asemenea, că, pentru a evita orice absorbție a măsurilor, măsurile ar trebui să ia forma unui drept dublu, adică un PMI sau un drept ad valorem, urmând a fi reținută cea mai ridicată, pentru a se evita o posibilă manipulare a prețurilor. Argumentul nu a fost întemeiat și prin urmare a fost respins.

(19)

În cele din urmă, o cameră de comerț a susținut că orice tranzacție la un preț egal cu sau mai mare decât PMI trebuia să fie suficientă pentru a elimina prejudiciul, indiferent dacă tranzacția în cauză era destinată unei părți legate sau independente. În cazul în care se aplică un drept ad valorem la un preț care este egal cu sau mai mare decât nivelul PMI, măsura de protecție depășește nivelul necesar pentru eliminarea prejudiciului.

(20)

În această privință, trebuie să subliniem faptul că oricare ar fi forma sa, adică un preț minim de import sau un drept ad valorem, efectul dreptului este identic, respectiv eliminarea efectelor dumpingului prejudiciabil. Pe de altă parte, nu se propune să se aplice dreptul ad valorem în plus față de PMI, ci în locul acestuia din urmă. În afară de aceasta, așa cum a fost subliniat mai sus, exportatorii de produse supuse unor măsuri antidumping pot factura cu ușurință la un preț ridicat în mod artificial (mai mare decât PMI) atunci când exportă către societăți legate din Comunitate și pot compensa ulterior un astfel de preț după declarația vamală. Această situație poate face ca PMI să fie ineficient și prețurile ulterioare de revânzare în Comunitate pot sa nu conducă la efectele scontate ale măsurilor. Pentru aceste motive și ținând seama de riscul grav de manipulare a prețurilor în ceea ce privește vânzările între părțile legate, argumentul înaintat de către camera de comerț este respins.

(21)

În ceea ce privește vânzările între părți independente, ar trebui să fie stabilită o altă distincție între vânzările directe (adică între un importator din Comunitate și un exportator din țara în cauză) și vânzările indirecte (adică cele care nu se efectuează direct de la un exportator din țara în cauză către un importator din Comunitate), întrucât în acest ultim caz există același risc de manipulare a prețurilor.

(22)

Un importator a susținut că nu trebuie să existe nici o diferențiere între vânzările directe și vânzările indirecte în Comunitate, întrucât aceasta ar genera un tratament inegal între diferiții importatori. De exemplu, importatorii care cumpără produsele prin intermediul comercianților din țări terțe ar fi dezavantajați în comparație cu importatorii care cumpără produsele direct de la un exportator din țara în cauză, chiar în cazul în care toate societățile implicate ar fi independente.

(23)

În primul rând, trebuie avut în vedere faptul că cele două tipuri de drept au ca rezultat eliminarea efectelor dumpingului prejudiciabil și reprezintă, prin urmare, același nivel de drept. În afară de aceasta, distincția dintre vânzările directe și vânzările indirecte este motivată de necesitatea limitării riscului de manipulare a prețurilor. Se consideră că acest risc este predominant în toate cazurile în care vânzările nu se efectuează direct de către un exportator situat în RPC către un importator independent din Comunitate, ca o consecință a numărului mai mare de părți implicate și a dificultății pentru autoritățile vamale de a verifica întregul lanț de evenimente atunci când vânzările sunt efectuate prin intermediul comercianților din țări terțe. Gravitatea acestor riscuri este subliniată în concluziile Raportului anual 2000 al Curții de Conturi Europene (6). Având în vedere riscul important de manipulare a prețurilor în cazul vânzărilor indirecte, care este considerat a fi mai important decât eventualul dezavantaj pentru importatorii care se aprovizionează din țări terțe, argumentul importatorului este respins.

(24)

Prin urmare, se concluzionează că vânzările efectuate de către exportatori situați în RPC direct către părți independente din Comunitate continuă să facă obiectul PMI, care a fost considerat ca fiind cea mai adecvată măsură în cadrul anchetei inițiale. Cu toate acestea, pentru a evita riscul manipulării prețurilor, în toate celelalte cazuri se aplică un nivel al dreptului ad valorem de 63,3 %, așa cum s-a stabilit anterior (7).

(25)

Articolul 145 din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei prevede, în scopul stabilirii valorii în vamă, o repartizare proporțională a prețului efectiv plătit sau de plătit în cazurile în care mărfurile au fost deteriorate înainte de punerea în liberă circulație. Prin urmare, drepturile ad valorem cu privire la mărfurile deteriorate se aliniază scăderii prețurilor plătite sau de plătit atunci când o marfă a fost deteriorată și dreptul care urmează să fie plătit se reduce în mod automat.

(26)

În cazul unei mărfi deteriorate supuse unui PMI, dreptul care urmează să fie plătit, adică diferența dintre PMI și prețul net franco frontieră comunitară înainte de vămuire, nu se ajustează în mod automat în sensul reducerii acesteia. Prin urmare, în cazul în care același PMI aplicabil mărfurilor nedeteriorate s-ar aplica, de asemenea, mărfurilor deteriorate, măsurile ar putea depăși ceea ce este strict necesar pentru eliminarea prejudiciului.

(27)

Pentru a se evita situația descrisă mai sus, PMI ar trebui, în caz de deteriorare a mărfurilor, să fie redus cu un procent care corespunde prețului efectiv plătit sau de plătit. Prin urmare, dreptul care urmează să fie plătit este egal cu diferența dintre PMI redus și prețul net franco frontieră comunitară redus, înainte de vămuire.

(28)

Producătorii comunitari au susținut că pentru a se evita orice fraudă, stabilirea valorii în vamă a mărfurilor deteriorate ar trebui să fi evaluată de către un expert independent.

(29)

Evaluarea mărfurilor, deteriorate sau nu, este efectuată de către autoritățile vamale în conformitate cu normele bine stabilite prevăzute de Codul Vamal Comunitar. Având în vedere aceste norme care garantează un grad suficient de imparțialitate, se consideră că nu este necesar să se prevadă alte dispoziții specifice. Prin urmare, această cerere se respinge.

(30)

În absența unui argument întemeiat al părților implicate, se concluzionează că, în cazurile în care mărfurile au fost deteriorate înainte de punerea în liberă circulație, dreptul care urmează să fie plătit este egal cu diferența dintre prețul minim de import redus și prețul net franco frontieră comunitară redus, înainte de vămuire,