–

pentru UA, de V. B. Hambardzhiev și I. S. Velinova, advokati;

–

pentru „Eurobank Bulgaria” AD, de K. S. Chuturkova, advokat;

–

pentru guvernul bulgar, de T. Mitova, R. Stoyanov și L. Zaharieva, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, J. Očková și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Pucciariello, avvocato dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de G. Koleva și H. Tserepa‑Lacombe, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 punctele 19 și 23 din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1) coroborat cu articolul 59 alineatul (1) din aceasta.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între UA, un resortisant italian, pe de o parte, și „Eurobank Bulgaria” AD, o bancă cu sediul în Bulgaria (denumită în continuare „Eurobank”), pe de altă parte, în legătură cu plata unor sume de bani corespunzătoare unor operațiuni bancare neautorizate privind activele contului bancar al reclamantului din litigiul principal, precum și cu o despăgubire pentru daunele materiale cauzate de aceste operațiuni bancare și dobânzile moratorii legale aplicabile.

3

Potrivit considerentului (33) teza a treia al Directivei 2007/64:

„Condițiile contractuale privind furnizarea și utilizarea unui instrument de plată, care ar avea ca efect creșterea sarcinii probei pentru consumator sau reducerea sarcinii probei pentru emitent, ar trebui considerate nule și neavenite.”

4

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă se aplică serviciilor de plată prestate în cadrul Comunității [Europene]. […]”

5

Articolul 4 din această directivă, intitulat „Definiții”, avea următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]”

6

Articolul 54 din aceeași directivă, intitulat „Consimțământul și retragerea consimțământului”, prevedea:

„(1)   Statele membre se asigură că o operațiune de plată este considerată autorizată doar în cazul în care plătitorul și‑a exprimat consimțământul referitor la executarea operațiunii de plată. O operațiune de plată poate fi autorizată de către plătitor fie înainte, fie după executarea sa, dacă plătitorul și prestatorul său de servicii de plată au convenit astfel.

(2)   Consimțământul de a executa o operațiune de plată sau o serie de operațiuni de plată trebuie să fie dat în forma convenită între plătitor și prestatorul său de servicii de plată.

În absența unui astfel de consimțământ, operațiunea de plată este considerată ca fiind neautorizată.

(3)   Plătitorul își poate retrage consimțământul în orice moment, dar nu mai târziu de momentul irevocabilității în conformitate cu articolul 66. Aceleași dispoziții se aplică și în cazul consimțământului exprimat pentru executarea mai multor operațiuni de plată, care poate de asemenea să fie retras, cu efectul ca orice operațiune de plată viitoare să fie considerată neautorizată.

(4)   Procedura de exprimare a consimțământului trebuie convenită între plătitor și prestatorul său de servicii de plată.”

7

Articolul 55 din Directiva 2007/64, intitulat „Limitele de utilizare a instrumentului de plată”, prevedea la alineatul (1):

„În cazul în care este utilizat un instrument specific de plată în vederea exprimării consimțământului, plătitorul și prestatorul său de servicii de plată pot conveni asupra unor limite de cheltuieli pentru operațiunile executate prin instrumentul de plată respectiv.”

8

Potrivit articolului 58 din această directivă, intitulat „Notificarea operațiunilor de plată neautorizate sau executate incorect”:

„Utilizatorul serviciilor de plată poate obține corectarea unei operațiuni din partea prestatorului de servicii de plată numai dacă semnalează în cel mai scurt timp prestatorului său de servicii de plată și în cel mult treisprezece luni de la data debitării faptul că a constatat o operațiune de plată neautorizată sau executată incorect, care dă naștere unei plângeri, inclusiv în conformitate cu articolul 75, cu excepția situațiilor în care, dacă este cazul, prestatorul de servicii de plată nu și‑a îndeplinit obligația de a furniza sau de a face disponibile informațiile legate de această operațiune de plată, în conformitate cu titlul III.”

9

Articolul 59 din directiva menționată, referitor la „Probe privind autentificarea și executarea operațiunilor de plată”, avea următorul cuprins:

„(1)   În cazul în care un utilizator al serviciilor de plată neagă faptul că a autorizat o operațiune de plată executată sau pretinde că operațiunea de plată nu a fost corect executată, statele membre impun ca prestatorul de servicii de plată să fie cel care trebuie să demonstreze că operațiunea de plată a fost autentificată, înregistrată corect, introdusă în conturi și nu a fost afectată de nicio defecțiune tehnică sau de alte deficiențe.

(2)   În cazul în care un utilizator al serviciilor de plată neagă faptul că a autorizat o operațiune de plată executată, folosirea în sine a unui instrument de plată înregistrat de prestatorul de servicii de plată nu este în mod necesar suficientă pentru a dovedi fie că operațiunea de plată a fost autorizată de către plătitor, fie că plătitorul a acționat în mod fraudulos sau nu a respectat, intenționat sau din neglijență gravă, una sau mai multe dintre obligațiile care îi revin în temeiul articolului 56.”

10

Articolul 60 din această directivă, intitulat „Răspunderea prestatorului de servicii de plată pentru operațiunile de plată neautorizate”, prevedea:

„(1)   Statele membre se asigură că, fără a aduce atingere articolului 58, în cazul unei operațiuni de plată neautorizate, prestatorul de servicii de plată al plătitorului rambursează imediat plătitorului suma aferentă operațiunii de plată neautorizate respective și, dacă este cazul, readuce contul de plăți debitat în situația în care s‑ar fi aflat dacă operațiunea de plată neautorizată nu s‑ar fi efectuat.

(2)   O compensație financiară suplimentară se poate stabili în conformitate cu legislația aplicabilă contractului încheiat între plătitor și prestatorul său de servicii de plată.”

11

Articolul 86 din Directiva 2007/64, intitulat „Armonizare completă”, prevedea:

„(1)   Fără a aduce atingere articolului 30 alineatul (2), articolului 33, articolului 34 alineatul (2), articolului 45 alineatul (6), articolului 47 alineatul (3), articolului 48 alineatul (3), articolului 51 alineatul (2), articolului 52 alineatul (3), articolului 53 alineatul (2), articolului 61 alineatul (3), articolului 72 și articolului 88, în măsura în care prezenta directivă include dispoziții armonizate, statele membre nu pot să mențină sau să introducă alte dispoziții decât cele stabilite în prezenta directivă.

[…]

(3)   Statele membre se asigură că prestatorii de servicii de plată nu derogă, în detrimentul utilizatorilor serviciilor de plată, de la dispozițiile normelor de drept intern care pun în aplicare sau care corespund cu dispozițiile prezentei directive, cu excepția cazului în care o astfel de derogare este prevăzută în mod expres în prezenta directivă.

Cu toate acestea, prestatorii de servicii de plată pot decide să acorde condiții mai favorabile utilizatorilor serviciilor de plată.”

12

Potrivit articolului 51 din Zakon za platezhnite uslugi i platezhnite sistemi ot 2009 g. (Legea din 2009 privind serviciile de plată și sistemele de plată) (DV nr. 23 din 27 martie 2009), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „ZPUPS”):

„1.   Operațiunea de plată este autorizată în cazul în care plătitorul a ordonat‑o sau și‑a dat consimțământul pentru executarea acesteia. În absența consimțământului, operațiunea de plată este considerată ca fiind neautorizată.

2.   Autorizarea plătitorului este acordată înainte de executarea operațiunii de plată sau, în cazul în care plătitorul și prestatorul său de servicii de plată au convenit astfel, după executarea operațiunii.”

13

Articolul 56 din ZPUPS avea următorul cuprins:

„1.   În cazul în care utilizatorul unui serviciu de plată susține că nu a autorizat executarea unei operațiuni de plată sau că o operațiune de plată nu a fost corect executată, prestatorului serviciului de plată îi revine sarcina de a dovedi că operațiunea de plată a fost autentificată, înregistrată corect și introdusă în conturi și nu a fost afectată de nicio defecțiune tehnică sau de alte vicii.

2.   Autentificarea este procedura care permite prestatorului de servicii de plată să verifice legalitatea utilizării unui instrument de plată specific, inclusiv elementele sale de securitate personalizate […]”

14

Articolul 57 alineatul 1 din ZPUPS prevedea:

„În cazul unei operațiuni de plată neautorizate, prestatorul de servicii de plată rambursează imediat plătitorului suma aferentă operațiunii de plată neautorizate și, dacă este necesar, readuce contul de plăți în situația în care s‑a aflat înaintea efectuării operațiunii de plată neautorizate.”

15

Articolul 58 alineatul 2 din ZPUPS prevedea:

„Plătitorul suportă toate pierderile legate de orice operațiuni neautorizate dacă aceste pierderi rezultă în urma fraudei sau a nerespectării, intenționată sau din neglijență gravă, a uneia sau mai multor obligații care îi revin în temeiul articolului 53. În aceste cazuri, plătitorul suportă prejudiciul, indiferent de sumă.”

16

Articolul 75 din Zakon za zadalzheniyata i dogovorite (Legea privind obligațiile și contractele) (DV nr. 275 din 22 noiembrie 1950), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „ZZD”), prevede:

„1.   Executarea obligației trebuie efectuată față de creditor sau o persoană autorizată de acesta, de o instanță sau prin lege. În caz contrar, aceasta este valabilă numai în cazul în care creditorul a confirmat‑o sau a beneficiat de aceasta.

2.   Debitorul este liberat atunci când a executat cu bună‑credință o obligație față de o persoană care, pe baza unor împrejurări clare, pare a fi îndreptățită să accepte prestația. Creditorul adevărat dispune de un drept la acțiune împotriva celui care a acceptat prestația. Executarea față de un creditor aflat în incapacitate de exercițiu îl liberează pe debitor dacă creditorul a beneficiat de aceasta.

[…]”

17

Articolul 422 din Targovski zakon (Legea privind comerțul) (DV nr. 48 din 18 iunie 1991), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la alineatul 3:

„În cazul pierderii, distrugerii sau furtului documentului de depunere emis, deponentul este obligat să informeze de îndată banca în scris cu privire la aceasta. Banca nu este răspunzătoare dacă, înainte de a primi notificarea, a plătit cu bună‑credință o sumă unei persoane care, pe baza unor circumstanțe neechivoce, pare a fi îndreptățită să primească suma respectivă.”

18

La 22 noiembrie 2017, reclamantul din litigiul principal și Eurobank au încheiat un contract de deschidere a unui cont curent prin care aceasta din urmă s‑a angajat să deschidă și să administreze un cont în numele titularului pentru o perioadă nedeterminată și să îi furnizeze servicii de plată. Reclamantul din litigiul principal susține că, în cadrul proiectelor sale de investiții, a efectuat un total de 12 transferuri în contul său bancar, care a fost creditat cu un cuantum total de 999860 de euro.

19

Reclamantul din litigiul principal susține că, atunci când, la 6 februarie 2018, s‑a deplasat la agenția Eurobank cu intenția de a efectua o operațiune bancară cu activele sale, un angajat al băncii în cauză l‑a informat că soldul contului său nu mai era decât de 16000 de euro și i‑a furnizat în acest scop un extras din contul său bancar pentru perioada cuprinsă între deschiderea acestui cont, și anume 22 noiembrie 2017, și 6 februarie 2018. Potrivit reclamantului din litigiul principal, acesta constatase atunci că un anumit „MK”, pe care acesta nu l‑ar fi cunoscut, a efectuat operațiuni bancare în contul acestuia din urmă, prin intermediul a șase ordine de transfer distincte, în cuantum total de 982000 de euro, pe baza prezentării unei copii a unei procuri din 1 decembrie 2017, care ar fi fost eliberată de un notar italian înscris în ordinul notarilor din Milano (Italia) (denumită în continuare „procura în discuție în litigiul principal”).

20

Din decizia de trimitere reiese că această copie a procurii în discuție în litigiul principal nu a fost semnată de reclamantul din litigiul principal.

21

În aceste condiții, reclamantul din litigiul principal a adresat, pe de o parte, o alertă către Eurobank, la 6 martie 2018, cu privire la cesiunea nelegală a activelor sale către MK și a solicitat ca suma reclamată să îi fie rambursată în contul său bancar. El a adresat, pe de altă parte, o copie a acestei semnalări Balgarska narodna banka (BNB, Banca Națională a Bulgariei) la 8 martie 2018. În sfârșit, acesta a adresat o solicitare scrisă de informații notarului italian vizat cu privire la procura în discuție în litigiul principal. Acest notar a răspuns că nici nu întocmise, nici nu legalizase vreo procură pe numele MK prin care se da mandat acestuia din urmă pentru a efectua operațiuni în conturile bancare ale reclamantului din litigiul principal, adăugând că procura în discuție în litigiul principal era „cu siguranță un «document fals»”. Notarul menționat l‑a informat de asemenea pe reclamantul din litigiul principal că primise, la 20 februarie 2018, prin e‑mail, o cerere de confirmare a validității procurii în discuție în litigiul principal din partea unui angajat al Eurobank. În răspunsul său la acest e‑mail, el subliniase că această procură trebuia considerată un „document fals” și informase, în ziua următoare, ordinul notarilor din Milano cu privire la utilizarea unei „procuri false”.

22

Reclamantul din litigiul principal arată că angajații Eurobank au dat dovadă de o neglijență gravă, permițându-i lui MK să dispună de activele disponibile în contul său bancar prin prezentarea unei procuri nevalide, dată fiind lipsa semnăturii reclamantului din litigiul principal pe aceasta.

23

Eurobank afirmă că, la 22 noiembrie 2017, cu ocazia deschiderii de către reclamantul din litigiul principal a contului său curent în una dintre agențiile sale, angajatul agenției a înțeles că acesta avea intenția de a administra acest cont prin recurgerea la un mandatar. Ca urmare a tranzacțiilor internaționale preconizate în contul menționat și pentru a asigura accesul la distanță și controlul tranzacțiilor cu sume de bani în același cont, reclamantului din litigiul principal i s‑au oferit servicii bancare online, un sistem de notificări prin mesaje text (SMS) și un card de debit, dar a refuzat să recurgă la aceste servicii.

24

Eurobank nu contestă elementele de fapt pe care le invocă reclamantul din litigiul principal. Cu toate acestea, ea arată că MK a prezentat angajatului bancar în cauză, mai întâi la 15 decembrie 2017 și apoi cu ocazia fiecărui ordin de plată, copia, certificată pentru conformitate cu originalul de către un notar italian în data de 5 decembrie 2017, a unei procuri din 1 decembrie 2017. Această copie cuprindea o apostilă emisă de autoritatea competentă, și anume Sostituto Procuratore della Repubblica Italiana (procurorul general adjunct al Republicii Italiene), și totul a fost tradus din limba italiană în limba bulgară de un traducător autorizat.

25

Eurobank recunoaște că, la 20 februarie 2018, a întrebat notarul respectiv dacă procura în discuție în litigiul principal fusese corect întocmită și înscrisă în registrul notarial, dacă copia notarială a acestei procuri avea aceeași valoare juridică precum însăși procura menționată și dacă era uzual să elibereze astfel de copii, trimițându‑i acesteia o copie scanată a procurii în discuție. Fără a furniza un răspuns precis și clar la întrebările care i‑au fost astfel adresate, notarul menționat răspunsese că documentul prezentat Eurobank era un „document fals”.

26

La 27 februarie 2018, Eurobank a adresat Sostituto Procuratore della Repubblica Italiana (procurorul general adjunct al Republicii Italiene), care, prin semnătura sa, autentificase copia notarială a procurii în discuție în litigiul principal prin intermediul unei apostile, o cerere scrisă prin e‑mail. Ca răspuns la această cerere, Eurobank a primit confirmarea oficială din partea Procura di Monza (Biroul Procurorului din Monza, Italia) că apostila care figura pe copia acestei procuri și emisă la 12 decembrie 2017 era valabilă.

27

Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria) a admis pretențiile reclamantului din litigiul principal, aplicând ZPUPS. Această instanță a statuat că o bancă răspunde în principiu pentru operațiunile neautorizate, cu excepția cazului în care executarea lor rezultă din faptul că titularul contului nu și‑a îndeplinit, intenționat sau din neglijență gravă, obligațiile, caz în care acesta din urmă nu este rambursat pentru valoarea tranzacției în cauză, indiferent de cuantumul acestei tranzacții. Potrivit instanței menționate, întrucât pârâta din litigiul principal nici nu a invocat, nici nu a demonstrat existența unui astfel de comportament din partea reclamantului din litigiul principal, nu era necesar să se examineze susținerile pârâtei din litigiul principal cu privire la eventuala sa bună‑credință.

28

Eurobank a declarat apel împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță la Apelativen sad – Sofia (Curtea de Apel din Sofia, Bulgaria), care este instanța de trimitere.

29

Având în vedere articolul 86 din Directiva 2007/64, care stabilește măsura în care această directivă efectuează o armonizare completă, instanța de trimitere ridică problema posibilității, în ipoteza în care prestatorul de servicii de plată a acționat cu bună‑credință, iar instrumentul de plată care a fost prezentat acestuia îndeplinește cerințele de formă, de a aplica articolul 75 alineatul 2 din ZZD în împrejurările din cauza principală. Potrivit acestei din urmă dispoziții, debitorul este liberat atunci când a executat cu bună‑credință o obligație față de o persoană care, pe baza unor împrejurări clare, pare a fi îndreptățită să accepte prestația.

30

În plus, instanța de trimitere arată că procura în discuție în litigiul principal constituie o copie a originalului procurii respective care cuprinde o certificare notarială a semnăturii mandantului, pe care a fost aplicată o apostilă. În temeiul articolului 2 din Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, încheiată la Haga la 5 octombrie 1961 (denumită în continuare „Convenția de la Haga”), supralegalizarea documentului prin aplicarea unei apostile are în vedere formalitatea prin care sunt atestate veracitatea semnăturii și calitatea în care a acționat semnatarul actului, și anume, în speță, notarul.

31

Pe de altă parte, instanța de trimitere consideră că, în măsura în care o astfel de procură abilitează mandatarul să execute acte de dispoziție privind activele contului bancar în cauză, ea ar putea fi calificată drept „instrument de plată” în sensul articolului 4 punctul 23 din Directiva 2007/64, întrucât această procură ar face parte dintr‑o procedură la care a recurs utilizatorul serviciilor de plată pentru a iniția un ordin de plată.

32

Această instanță mai subliniază că, pentru a fi autorizată, o operațiune de plată trebuie să fi fost executată pe baza consimțământului plătitorului în conformitate cu articolul 54 alineatul (1) din această directivă. Potrivit instanței menționate, această cerință privind consimțământul presupune dovedirea calității de autor al declarației de voință atestate de ordinul de plată, această dovadă fiind legată de autentificarea operațiunii de plată, și anume o procedură care permite prestatorului de servicii de plată să verifice utilizarea unui anumit instrument de plată, inclusiv elementele sale de securitate personalizate.

33

În plus, aceeași instanță arată că, în temeiul articolului 59 din directiva menționată, sarcina probei autentificării unei operațiuni de plată revine prestatorului de servicii de plată în cauză. În speță, dacă Eurobank dovedește că a autentificat instrumentul de plată în discuție, stabilind legalitatea procurii în discuție în litigiul principal, consimțământul plătitorului ar fi dovedit, iar operațiunile de plată efectuate cu acest instrument ar fi considerate ca fiind „autorizate”, în sensul articolului 54 din aceeași directivă.

34

În aceste împrejurări, Apelativen sad – Sofia (Curtea de Apel din Sofia, Bulgaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

35

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 4 punctul 23 din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că o procură prin care titularul unui cont bancar autorizează un mandatar să efectueze un act de dispoziție patrimonial, în acest cont, prin intermediul unui ordin de plată, constituie un „instrument de plată” în sensul acestei dispoziții.

36

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit, mai întâi, că, conform unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul în care se înscrie aceasta și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea din 13 iulie 2023, G GmbH, C‑134/22, EU:C:2023:567, punctul 25 și jurisprudența citată).

37

Articolul 4 punctul 23 din Directiva 2007/64 definește noțiunea de „instrument de plată”, în sensul aplicării acestei directive, ca fiind „orice dispozitiv/dispozitive personalizat(e) și/sau orice serie de proceduri convenite între utilizatorul serviciilor de plată și prestatorul de servicii de plată și folosit de utilizatorul serviciilor de plată pentru a iniția un ordin de plată”.

38

Din modul său de redactare rezultă că această dispoziție distinge două categorii de instrumente de plată. Este vorba, pe de o parte, despre dispozitive personalizate. Potrivit jurisprudenței, pentru a fi calificat drept personalizat, un instrument de plată trebuie să permită prestatorului de servicii de plată să verifice dacă ordinul de plată a fost inițiat de un utilizator abilitat să facă acest lucru (Hotărârea din 9 aprilie 2014, T‑Mobile Austria, C‑616/11, EU:C:2014:242, punctul 33, și Hotărârea din 11 noiembrie 2020, DenizBank, C‑287/19, EU:C:2020:897, punctul 70).

39

Pe de altă parte, noțiunea de „instrument de plată” cuprinde de asemenea toate procedurile convenite între utilizatorul serviciilor de plată și prestatorul de servicii de plată.

40

În plus, trebuie subliniat că punerea în aplicare a acestui dispozitiv personalizat și/sau a acestei serii de proceduri trebuie să permită, în sine, inițierea unui ordin de plată. În această privință, din modul de redactare a articolelor 55-57 din Directiva 2007/64 reiese că un „instrument de plată” este emis și pus la dispoziția utilizatorului serviciilor de plată de către prestatorul său de servicii de plată. Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din această directivă coroborat cu articolul 4 punctul 3, precum și cu punctul 5 din această anexă, directiva menționată se aplică serviciilor de plată care includ una dintre activitățile comerciale enumerate în anexă, în special emiterea și/sau achiziționarea de instrumente de plată.

41

În speță, nu se poate considera că o procură specială și expresă în sine a titularului unui cont bancar înființat în favoarea unui mandatar, care îl autorizează pe acesta din urmă să efectueze operațiuni în contul respectiv și, prin urmare, care instituie exclusiv o legătură juridică între titularul acestui cont și mandatarul său, precum procura în discuție în litigiul principal, poate iniția, în mod izolat, un ordin de plată în sensul articolului 4 punctul 23 din Directiva 2007/64.

42

În consecință, o procură precum procura în discuție în litigiul principal, prin care titularul unui cont bancar îl autorizează unilateral pe mandatarul său să efectueze un act de dispoziție patrimonial în numele său, nu constituie, privită individual, un „instrument de plată” în sensul articolului 4 punctul 23 din Directiva 2007/64.

43

În aceste condiții, din precizările aduse de instanța de trimitere reiese că, în împrejurările din litigiul principal, condițiile generale ale contractului de deschidere a unui cont curent, încheiat la 22 noiembrie 2017 între Eurobank și reclamantul din litigiul principal, prevedeau în mod expres posibilitatea de a dispune de acest cont prin intermediul unui mandatar abilitat printr‑o procură certificată pe cale notarială care cuprinde o declarație explicită de voință de a efectua acte de dispoziție cu fondurile contului menționat.

44

Sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, rezultă, așadar, că, în împrejurări precum cele din litigiul principal, utilizarea în comun a unei astfel de procuri și a unui ordin de plată emis de mandatarul desemnat în această procură poate face parte dintr‑o „serie de proceduri” convenite între utilizatorul serviciilor de plată și prestatorul de servicii de plată, la care acest utilizator poate recurge pentru a iniția un ordin de plată, în sensul articolului 4 punctul 23 din Directiva 2007/64.

45

În consecință, este necesar să se constate, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 49-51 din concluzii, că o procură emisă de titularul unui cont bancar, asociată unui ordin de plată emis de mandatarul desemnat în această procură, poate constitui un element al seriei de proceduri convenite între prestatorul de servicii de plată și utilizatorul acestor servicii pentru a iniția un ordin de plată în sensul dispoziției citate anterior.

46

Mai trebuie subliniat, în această privință, că o clauză contractuală care permite utilizarea unei procuri în cadrul unei serii de proceduri care constituie un instrument de plată nu poate diminua nivelul ridicat al controlului autorizării operațiunii de plată care revine prestatorului de servicii de plată. În cadrul acestui control, prestatorul respectiv ar putea fi chemat printre altele să verifice, în raport cu normele naționale aplicabile, valoarea probatorie a procurii, precum și identitatea persoanei care se prezintă drept mandatar prevalându‑se de această procură pentru a iniția un ordin de plată.

47

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 4 punctul 23 din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că o procură prin care titularul unui cont bancar autorizează un mandatar să efectueze un act de dispoziție patrimonial în acest cont, prin intermediul unui ordin de plată, nu constituie, în sine, un „instrument de plată” în sensul acestei dispoziții. Cu toate acestea, pot fi calificate drept „instrument de plată” o serie de proceduri, convenite între titularul acestui cont și prestatorul de servicii de plată, care permit mandatarului desemnat într‑o astfel de procură să inițieze un ordin de plată din contul menționat.

48

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 25 ianuarie 2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și alții, C‑58/22, EU:C:2024:70, punctul 44, precum și jurisprudența citată). În plus, Curtea poate fi chemată să interpreteze dispoziții de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale, extrăgând în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2023, Nordic Info, C‑128/22, EU:C:2023:951, punctul 99 și jurisprudența citată).

49

În speță, este necesar să se observe că modul de redactare a celei de a doua întrebări menționează printre altele Convenția de la Haga, la care Uniunea Europeană nu este parte și care nu conține o clauză care să atribuie Curții o competență.

50

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, competența de a efectua interpretări cu titlu preliminar, astfel cum rezultă din articolul 267 TFUE, nu privește decât normele care fac parte din dreptul Uniunii. În special, în ceea ce privește acordurile internaționale, este cert că cele încheiate de Uniune fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii și pot face, așadar, obiectul unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare. În schimb, Curtea nu este în principiu competentă să interpreteze, în cadrul unei proceduri preliminare, acorduri internaționale încheiate între state membre și state terțe (Hotărârea din 17 iulie 2014, Qurbani, C‑481/13, EU:C:2014:2101, punctele 21 și 22, precum și jurisprudența citată).

51

Numai în cazul și în măsura în care Uniunea și‑a asumat competențele pe care le exercitau anterior statele membre în domeniul de aplicare al unei convenții internaționale care nu a fost încheiată de Uniune și numai atunci când, în consecință, dispozițiile acestei convenții sunt obligatorii pentru Uniune, Curtea este competentă să interpreteze o astfel de convenție (Hotărârea din 17 iulie 2014, Qurbani, C‑481/13, EU:C:2014:2101, punctul 23 și jurisprudența citată).

52

În speță, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 72 din concluzii, dreptul Uniunii nu conține nicio dispoziție specifică aplicabilă legalizării unei procuri notariale pentru a efectua acte de dispoziție cu privire la un cont de plăți. Prin urmare, Curtea nu poate fi competentă să interpreteze în mod direct normele referitoare la apostila aplicată unei astfel de procuri de către o autoritate străină competentă în temeiul Convenției de la Haga. Cu toate acestea, nimic nu se opune ca, atunci când interpretează dispozițiile Directivei 2007/64, Curtea să precizeze dacă o operațiune de plată executată de prestatorul de servicii de plată pe baza unei procuri notariale care poartă apostila prevăzută de Convenția de la Haga trebuie considerată autorizată sau nu.

53

În această privință, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 44 din prezenta hotărâre, o procură precum cea în discuție în litigiul principal nu constituie decât un element din seria de proceduri convenite între utilizatorul serviciilor de plată și prestatorul acestor servicii și la care respectivul utilizator de servicii de plată a recurs pentru a iniția un ordin de plată. Cu toate acestea, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că ea solicită să se stabilească, prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, în ce condiții utilizarea în comun a unei astfel de procuri și a unui ordin de plată emis de mandatar ar putea atesta „consimțământul” titularului contului bancar în cauză.

54

În consecință, este necesar să se extindă domeniul de aplicare al acestor întrebări la interpretarea articolului 54 alineatele (1) și (2) din Directiva 2007/64, ale cărui dispoziții reglementează problema consimțământului pentru o operațiune de plată. În plus, în măsura în care, în cadrul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere ridică problema dacă faptul că instrumentul de plată îndeplinește cerințele de formă este suficient pentru a stabili consimțământul plătitorului pentru operațiunea de plată, este de asemenea necesară interpretarea articolului 59 alineatul (2) din această directivă, care prevede o normă privind nivelul probatoriu necesar pentru stabilirea unui astfel de consimțământ. În sfârșit, întrucât, astfel cum este expus la punctele 57-59 din prezenta hotărâre, dispozițiile directivei menționate vizate de aceste chestiuni fac obiectul, în temeiul articolului 86 alineatul (1) din aceasta, al unei armonizări complete, este necesar să se considere că întrebările adresate vizează și această din urmă dispoziție.

55

În consecință, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 54 alineatele (1) și (2), articolul 59 alineatele (1) și (2) și articolul 86 alineatul (1) din Directiva 2007/64 trebuie interpretate în sensul că, atunci când o operațiune de plată a fost executată pe baza unei procuri a titularului contului bancar primite prin act notarial și care poartă apostilă, iar titularul contului contestă validitatea procurii și, prin urmare, întrucât a consimțit la această operațiune de plată, faptul că procura respectivă apare ca fiind validă din punct de vedere formal este suficient pentru a considera că operațiunea de plată menționată a fost autorizată.

56

În primul rând, trebuie arătat că instanța de trimitere pare să considere că, în funcție de răspunsurile date de Curte la întrebările adresate, ea va putea deduce din acestea concluzii, în vederea aprecierii răspunderii prestatorului de servicii de plată, în ceea ce privește aplicarea articolului 75 alineatul 2 din ZZD, care instituie regimul general al răspunderii pentru executare, întemeiat pe principiul bunei‑credințe a debitorului, potrivit căruia acesta din urmă este liberat dacă și‑a executat cu bună‑credință obligația față de o persoană care, pe baza unor circumstanțe univoce, pare îndreptățită să accepte prestația în cauză.

57

Or, trebuie amintit că regimul de răspundere a prestatorilor de servicii de plată pentru operațiunile neautorizate sau executate incorect, prevăzut la articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64, precum și la articolele 58 și 59 din aceasta, a făcut obiectul unei armonizări complete, în temeiul articolului 86 alineatul (1) din această directivă. Aceasta are drept consecință faptul că sunt incompatibile cu directiva menționată atât un regim de răspundere paralelă pentru același fapt generator, cât și un regim de răspundere concurent care ar permite utilizatorului serviciilor de plată să angajeze această răspundere în temeiul altor fapte generatoare. Astfel, regimul de răspundere a prestatorilor de servicii de plată pentru operațiunile neautorizate sau executate incorect stabilit prin Directiva 2007/64 nu se poate afla în concurență cu un regim alternativ de răspundere prevăzut de dreptul național care să aibă la bază aceleași fapte și același temei decât cu condiția de a nu se aduce atingere regimului astfel armonizat și de a nu fi afectate obiectivele și efectul util ale acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2023, Beobank, C‑351/21, EU:C:2023:215, punctele 37 și 38).

58

Prin urmare, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 99 din concluzii, nu este posibil ca un stat membru să relaxeze regimul armonizat de răspundere a prestatorilor de servicii de plată pentru operațiunile de plată neautorizate sau executate incorect stabilit în Directiva 2007/64 prin recurgerea la norme naționale care prevăd o răspundere atenuată a acestor prestatori.

59

Aceeași concluzie se impune în ceea ce privește dispozițiile referitoare la consimțământul plătitorului și la retragerea consimțământului plătitorului pentru operațiunea de plată, prevăzute la articolul 54 din Directiva 2007/64. Astfel, ca și articolele 58-60 din directiva menționată, articolul 54 din aceasta nu figurează printre dispozițiile pentru care articolul 86 alineatul (1) din directiva amintită acordă o marjă de manevră statelor membre pentru punerea lor în aplicare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 septembrie 2021, CRCAM, C‑337/20, EU:C:2021:671, punctul 41).

60

În al doilea rând, trebuie amintit că din articolul 59 alineatul (1) din Directiva 2007/64, intitulat „Probe privind autentificarea și executarea operațiunilor de plată”, reiese că, în cazul în care un utilizator al serviciilor de plată neagă faptul că a autorizat o operațiune de plată executată sau pretinde că această operațiune de plată nu a fost corect executată, revine prestatorului său de servicii de plată sarcina de a demonstra că operațiunea de plată menționată a fost autentificată, înregistrată corect și introdusă în conturi.

61

În plus, din articolul 59 alineatul (2) din Directiva 2007/64 rezultă că, în cazul în care un utilizator al serviciilor de plată neagă faptul că a autorizat o operațiune de plată executată, folosirea în sine a unui instrument de plată înregistrat de prestatorul de servicii de plată nu este în mod necesar suficientă pentru a dovedi că această operațiune de plată a fost autorizată de către plătitor.

62

În sfârșit, din articolul 54 alineatele (1) și (2) din Directiva 2007/64 reiese că, în lipsa consimțământului plătitorului pentru executarea operațiunii de plată, care trebuie dat în forma convenită între acesta și prestatorul său de servicii de plată, operațiunea de plată este considerată neautorizată.

63

Din aceste dispoziții se deduce că revine prestatorului de servicii de plată sarcina de a face dovada că utilizatorul serviciilor de plată a autorizat operațiunea de plată prin exprimarea consimțământului pentru această operațiune în forma convenită între părți.

64

Această atribuire a sarcinii probei prestatorului de servicii de plată este confirmată de obligația de autentificare a operațiunii de plată care revine prestatorului respectiv. Astfel, noțiunea de „autentificare” este definită la articolul 4 punctul 19 din Directiva 2007/64 ca fiind „procedura care permite prestatorului de servicii de plată să verifice utilizarea unui instrument de plată specific, inclusiv elementele sale de securitate personalizate”.

65

În ceea ce privește noțiunea de „utilizare a unui anumit instrument de plată”, este necesar să se constate că din articolul 55 alineatul (1) din Directiva 2007/64 rezultă că un instrument de plată poate fi utilizat în vederea exprimării consimțământului pentru executarea unei operațiuni de plată de către utilizatorul serviciilor de plată.

66

În aceste condiții, așa cum arată Comisia Europeană, din coroborarea tuturor acestor dispoziții reiese că obligația de autentificare a unei operațiuni de plată care revine unui prestator de servicii de plată are ca obiectiv verificarea utilizării instrumentului de plată pentru a dovedi că utilizatorul acestor servicii și‑a dat consimțământul pentru executarea operațiunii de plată menționate, care, prin urmare, poate fi considerată autorizată.

67

În speță, instanța de trimitere ridică problema dacă prezentarea unei copii a procurii în discuție în litigiul principal, care poartă o apostilă aplicată de autoritatea competentă a unui alt stat parte la Convenția de la Haga și pe care o consideră, așadar, validă din punct de vedere formal, este în sine suficientă pentru a considera că prestatorul de servicii de plată a demonstrat, pentru ca răspunderea sa să nu fie angajată, că operațiunea de plată în discuție a fost autorizată, și anume că utilizatorul acestor servicii de plată și‑a dat consimțământul pentru executarea sa.

68

În această privință, trebuie să se observe, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 87 din concluzii, că regimul armonizat de răspundere a prestatorilor de servicii de plată pentru operațiunile neautorizate sau executate incorect, prevăzut la articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64, precum și la articolele 58 și 59 din această directivă, se întemeiază pe trei elemente esențiale și legate între ele, și anume o obligație de notificare ce revine utilizatorului serviciilor de plată, atribuirea sarcinii probei prestatorului acestor servicii și, în sfârșit, în caz de lipsă de probe, răspunderea acestui prestator după cum operațiunea în discuție a fost neautorizată sau executată incorect.

69

Articolul 59 din Directiva 2007/64 înscrie în acest regim armonizat de răspundere pentru operațiuni neautorizate sau executate incorect un mecanism al sarcinii probei favorabil utilizatorului serviciilor de plată. În esență, sarcina probei revine prestatorului de servicii de plată, care trebuie să demonstreze că operațiunea de plată a fost autentificată, înregistrată corect și introdusă în conturi. În practică, regimul probatoriu stabilit la acest articol 59 determină, cu condiția ca notificarea prevăzută la articolul 58 din această directivă să fi fost efectuată în termenul prevăzut la articolul respectiv, să supună prestatorul respectiv unei obligații de rambursare imediată, în conformitate cu articolul 60 alineatul (1) din aceeași directivă (Hotărârea din 2 septembrie 2021, CRCAM, C‑337/20, EU:C:2021:671, punctul 40).

70

Astfel cum se amintește la punctul 63 din prezenta hotărâre, din articolul 54 alineatele (1) și (2) și din articolul 59 alineatul (1) din Directiva 2007/64 se deduce că prestatorului menționat îi revine sarcina de a dovedi că a efectuat autentificarea efectivă a operațiunii de plată în discuție și că utilizatorul serviciilor de plată a consimțit la această operațiune de plată în forma convenită între părți. Sarcina probei care decurge de aici pentru același prestator este, așadar, una extrem de dificilă, astfel cum a subliniat domnul avocat general la punctul 98 din concluzii.

71

De altfel, trebuie să se constate, așa cum a procedat domnul avocat general la punctul 63 din concluzii, că o procură este unul dintre actele juridice prin care un utilizator de servicii de plată își poate da consimțământul pentru ca mandatarul să execute operațiuni de plată din contul său, în limitele mandatului acordat. Astfel, verificarea legalității din punct de vedere formal a unei asemenea procuri poate, dacă este cazul, să facă parte din procedura de autentificare a unui instrument de plată din care această procură constituie un element și, prin urmare, să constituie unul dintre elementele care permit unui prestator de servicii să dovedească faptul că utilizatorul a consimțit efectiv la o operațiune de plată pe care acesta ar fi contestat‑o.

72

Desigur, astfel cum au arătat în mod întemeiat guvernul bulgar și Comisia, mijloacele de probă care permit să se stabilească faptul că operațiunea de plată în discuție a fost „autorizată” de utilizatorul serviciilor de plată, în sensul articolelor 54 și 59 din Directiva 2007/64 și în special procedura care permite verificarea autenticității unei procuri nu sunt armonizate prin această directivă și, prin urmare, intră sub incidența dreptului național.

73

Primo, așa cum se amintește la punctul 61 din prezenta hotărâre, în temeiul articolului 59 alineatul (2) din Directiva 2007/64, în cazul în care un utilizator al serviciilor de plată neagă faptul că a autorizat o operațiune de plată executată, cum este cazul în cauza principală, folosirea în sine a unui instrument de plată înregistrat de prestatorul de servicii de plată nu este în mod necesar suficientă pentru a dovedi că această operațiune de plată a fost autorizată de către plătitor.

74

Secundo, întrucât Directiva 2007/64 urmărește, astfel cum se amintește la punctele 57-59 din prezenta hotărâre, o armonizare completă cu privire la aspectele pe care le reglementează, este necesar să se considere că condiția potrivit căreia consimțământul pentru executarea unei operațiuni de plată trebuie dat sub forma convenită între utilizatorul serviciilor de plată și prestatorul său de servicii de plată, prevăzută la articolul 54 alineatul (2) din această directivă, constituie în mod necesar o cerință pe care statele membre trebuie să o pună în aplicare fără a putea deroga de la aceasta. Nimic din economia acestui articol 54 nu permite de altfel să se considere că, prin prevederea în mod precis a acestei cerințe potrivit căreia, în lipsa unui astfel de consimțământ, operațiunea de plată în discuție este considerată neautorizată, legiuitorul Uniunii urmărea numai ca stabilirea autorizației de plată să se limiteze la verificarea validității din punct de vedere formal a actelor juridice utilizate pentru a da acest consimțământ.

75

Tertio, în temeiul articolului 86 alineatul (3) din Directiva 2007/64, statele membre se asigură că prestatorii de servicii de plată nu derogă, în detrimentul utilizatorilor serviciilor de plată, de la dispozițiile normelor de drept intern care pun în aplicare sau care corespund cu dispozițiile acestei directive.

76

Pe de altă parte, trebuie subliniat că, potrivit considerentului (33) a treia teză al Directivei 2007/64, toate clauzele și condițiile contractuale privind furnizarea și utilizarea unui instrument de plată care ar avea ca efect reducerea sarcinii probei pentru emitent ar trebui considerate nule și neavenite.

77

Având în vedere considerațiile care precedă, împrejurarea că operațiunile de plată în discuție au fost inițiate de un mandatar care dispune de o procură, certificată prin apostilă de autoritatea competentă a unui stat străin, nu poate fi invocată în mod util de prestatorul acestor servicii pentru a reduce obligația sa de a dovedi că operațiunea de plată a fost autorizată.

78

Rezultă că, atunci când, precum în cauza principală, utilizatorul serviciului de plată contestă autenticitatea procurii care îi este opusă și neagă că a autorizat operațiunile de plată care au fost executate, simpla verificare a legalității formale a procurii nu este suficientă pentru a demonstra că aceste operațiuni au fost autorizate și, prin urmare, pentru a exonera acest prestator de servicii de plată de răspunderea sa sporită, fără ca prestatorul de servicii de plată menționat să demonstreze că acest utilizator al serviciilor de plată a consimțit în mod corespunzător, potrivit procedurii pentru a da consimțământul convenit cu acesta, prin intermediul acestei procuri, la operațiunile menționate.

79

Această constatare este confirmată de obiectivele urmărite de Directiva 2007/64. Astfel cum reiese din considerentele (1)-(4) ale acestei directive, legiuitorul Uniunii a urmărit să creeze o piață unică a serviciilor de plată prin înlocuirea celor 27 de sisteme naționale existente, a căror existență simultană ducea la confuzie și la o lipsă de securitate juridică, printr‑un cadru juridic armonizat care definește drepturile și obligațiile utilizatorilor și ale prestatorilor de servicii de plată (Hotărârea din 2 septembrie 2021, CRCAM, C‑337/20, EU:C:2021:671, punctul 44). În plus, această interpretare corespunde obiectivelor enunțate în considerentele (21) și (22) ale directivei menționate, și anume protecția utilizatorilor de servicii de plată și în special a consumatorilor (a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 ianuarie 2017, BAWAG, C‑375/15, EU:C:2017:38, punctul 45).

80

Astfel, cerința autentificării instrumentelor de plată, care ține seama de procedura convenită între utilizatorul serviciilor de plată și prestatorul său de servicii de plată pentru a da consimțământul acestui utilizator și, prin urmare, care nu poate fi limitată la examinarea legalității pur formale a actelor juridice utilizate pentru a da acest consimțământ, este imperativă pentru a asigura buna funcționare a pieței unice a serviciilor de plată, această cerință asigurând un nivel adecvat de securitate juridică și de protecție a utilizatorilor serviciilor de plată.

81

În aceste condiții, va reveni instanței de trimitere sarcina de a examina dacă prestatorul de servicii de plată în cauză a demonstrat, ținând seama de sarcina probei care îi revine acestuia din urmă în temeiul articolului 59 alineatul (1) din Directiva 2007/64, că utilizatorul serviciilor de plată și‑a dat, în forma convenită cu acesta, consimțământul pentru executarea operațiunilor de plată în discuție în litigiul principal.

82

În această privință, sub rezerva verificărilor care vor trebui efectuate de instanța de trimitere, clauzele V.22 și V.25 din contractul‑cadru încheiat între utilizatorul serviciilor de plată în cauză și prestatorul său de servicii de plată par să impună, atunci când un act de dispoziție este efectuat prin intermediul unui mandatar, ca acesta din urmă să prezinte originalul procurii care i‑a fost eliberată și ca aceasta să fie semnată, întrucât prestatorul de servicii de plată este obligat să efectueze o verificare, din punct de vedere formal, a procurilor care îi sunt prezentate, precum și a semnăturilor pe care acestea le poartă.

83

Or, în speță procura în discuție în litigiul principal nu pare să răspundă acestor cerințe contractuale, întrucât din decizia de trimitere pare să reiasă că ea nu constituia decât o copie și că nu conținea semnătura mandantului, și anume utilizatorul serviciilor de plată în discuție, aspect a cărui stabilire va reveni însă instanței de trimitere.

84

Pe de altă parte și în orice caz, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 78 din prezenta hotărâre, prezentarea unei procuri speciale a titularului unui cont de plăți în favoarea unui mandatar care îl autorizează pe acesta din urmă să efectueze operațiuni într‑un cont bancar, a cărui utilizare a fost convenită într‑un contract‑cadru, nu exonerează prestatorul de servicii de plată de obligația sa de a verifica utilizarea unui instrument de plată și autentificarea unei operațiuni de plată potrivit procedurii pentru a da consimțământul convenit între plătitorul în cauză și acest prestator de servicii de plată. Astfel, după cum se arată la punctul 46 din prezenta hotărâre, o clauză contractuală care permite utilizarea unei procuri în cadrul unei serii de proceduri care constituie un instrument de plată personalizat nu poate diminua nivelul ridicat al controlului autorizării operațiunii de plată care revine prestatorului de servicii de plată respectiv.

85

În sfârșit, trebuie amintit că, potrivit articolului 61 alineatul (2) din Directiva 2007/64, plătitorul respectiv suportă toate pierderile legate de orice operațiuni neautorizate dacă aceste pierderi rezultă în urma fraudei sau a nerespectării, intenționată sau din neglijență gravă, a uneia sau mai multor obligații care îi reveneau în temeiul articolului 56 din această directivă.

86

Din această dispoziție rezultă că prestatorul de servicii de plată poate fi exonerat de răspundere în cazul unei operațiuni de plată neautorizate dacă face dovada că plătitorul a acționat în mod fraudulos sau nu și‑a respectat, intenționat sau din neglijență gravă, una sau mai multe dintre obligațiile care îi revin în temeiul articolului 56 din directiva menționată.

87

Având în vedere tot ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 54 alineatele (1) și (2), articolul 59 alineatele (1) și (2) și articolul 86 alineatul (1) din Directiva 2007/64 trebuie interpretate în sensul că, atunci când o operațiune de plată a fost executată pe baza unei procuri a titularului contului bancar primite prin act notarial și care poartă apostilă, iar titularul contului contestă validitatea acestei procuri și, așadar, că a consimțit la această operațiune de plată, faptul că respectiva procură apare ca fiind validă din punct de vedere formal nu este suficient pentru a considera că operațiunea menționată a fost autorizată, prestatorul de servicii de plată trebuind să demonstreze că utilizatorul serviciilor de plată și‑a exprimat în mod corespunzător acordul, potrivit procedurii de a da consimțământul convenit cu acesta, prin intermediul procurii menționate, pentru operațiunea de plată în cauză.

88

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: