1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 2 ), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 ( 3 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri referitoare la executarea, în Irlanda, a unui mandat european de arestare emis împotriva lui SH în vederea executării, în Letonia, a unei pedepse privative de libertate.

3.

Din articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 rezultă că autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care sunt întrunite anumite împrejurări enumerate la această dispoziție.

4.

Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda) solicită în esență Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, care figurează în această dispoziție, vizează o procedură în temeiul căreia o instanță poate dispune, din cauza nerespectării condițiilor care însoțesc o pedeapsă complementară de plasare sub supravegherea poliției pronunțată anterior, înlocuirea acestei pedepse cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată egală cu jumătate din durata pedepsei plasării sub supravegherea poliției neexecutate.

5.

În prezentele concluzii, vom prezenta motivele pentru care considerăm că trebuie să se răspundă afirmativ la această întrebare.

6.

În cursul anului 2014, SH a fost condamnat pentru două infracțiuni de Valmieras rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Valmiera, Letonia) și de Jēkabpils rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Jēkabpils, Letonia), care au pronunțat, în fiecare caz, o pedeapsă cu închisoarea și o perioadă de plasare sub supravegherea poliției. La 27 octombrie 2015, aceste condamnări au fost conexate, rezultând o pedeapsă privativă de libertate cumulată de patru ani și nouă luni, însoțită de o pedeapsă complementară de plasare sub supravegherea poliției timp de trei ani. În conformitate cu dreptul leton, executarea acestei pedepse complementare a început după executarea de către SH a pedepsei privative de libertate.

7.

SH nu a respectat obligația, impusă în temeiul plasării sub supravegherea poliției, de a se prezenta la secția de poliție în termen de trei zile lucrătoare de la liberarea sa, deși fusese informat în prealabil cu privire la faptul că, în caz contrar, risca aplicarea unei sancțiuni administrative. În consecință, la 11 și la 27 mai 2020, SH a fost declarat vinovat de săvârșirea unei contravenții de către Zemgales rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Zemgale, Letonia) și a fost obligat, în acest temei, la plata a două amenzi.

8.

În cazul a două condamnări pentru nerespectarea normelor privind supravegherea de către poliție în cursul aceluiași an, dreptul leton prevede posibilitatea ca instanța competentă să înlocuiască pedeapsa complementară care nu a fost executată cu privarea de libertate, prin echivalarea a două zile de supraveghere de către poliție rămase cu o zi de privare de libertate. Această înlocuire a pedepsei se efectuează, așadar, pe baza unui raport fix și predeterminat.

9.

În luna iunie 2020, secția de poliție Jēkabpils (Letonia) a solicitat Zemgales rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Zemgale) să înlocuiască perioada rămasă de efectuat din măsura plasării lui SH sub supravegherea poliției cu privarea de libertate.

10.

La 25 iunie 2020, a fost remisă, prin scrisoare recomandată, o citație în instanță la domiciliul lui SH din Jēkabpils. Această citație nu a fost ridicată și a fost înapoiată la 31 iulie 2020.

11.

La 19 august 2020, a avut loc o ședință la Zemgales rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Zemgale), în lipsa lui SH. În aceeași zi, această instanță a pronunțat o decizie prin care a dispus ca durata încă neexecutată a pedepsei de plasare a lui SH sub supravegherea poliției, și anume doi ani și două zile, să fie înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate de un an și o zi, în conformitate cu raportul prevăzut la articolul 45 alineatul (5) din Krimināllikums (Codul penal) (denumit în continuare „Codul penal leton”). Această decizie i-a fost trimisă lui SH, însă a fost returnată fără a fi ridicată. Decizia menționată nu a fost nici contestată de SH.

12.

La 26 februarie 2021, împotriva lui SH a fost emis un mandat european de arestare în vederea executării pedepsei privative de libertate pronunțate de Zemgales rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Zemgale) la 19 august 2020.

13.

Prin hotărârea din 27 iulie 2022, High Court (Înalta Curte, Irlanda) a refuzat predarea lui SH în temeiul transpunerii în dreptul irlandez a articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

14.

Întrucât High Court (Înalta Curte) a refuzat Minister for Justice and Equality (ministrul justiției și egalității, Irlanda) (denumit în continuare „Minister for Justice”) posibilitatea de a declara apel împotriva acestei hotărâri la Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda), acesta din urmă a solicitat să poată formula recurs împotriva hotărârii menționate la Supreme Court (Curtea Supremă), ceea ce s‑a admis la 19 ianuarie 2023.

15.

Această instanță tinde să considere că procedura letonă care conduce la înlocuirea pedepsei complementare a plasării sub supravegherea poliției printr‑o privare de libertate se aseamănă cu revocarea suspendării executării unei pedepse care, după cum rezultă din Hotărârea din 22 decembrie 2017, Ardic ( 4 ), nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, caracterul coercitiv al unei plasări sub supravegherea poliției ar putea fi asimilat modalităților care sunt impuse în mod sistematic în cadrul suspendării executării unei pedepse.

16.

În această privință, instanța de trimitere arată că din această hotărâre rezultă că în sfera noțiunii de „decizie”, în sensul dispoziției menționate, nu intră o decizie privind executarea sau aplicarea unei pedepse privative de libertate pronunțate anterior, precum revocarea suspendării executării, cu excepția cazului în care această decizie are ca obiect sau ca efect modificarea fie a naturii, fie a cuantumului pedepsei respective, iar autoritatea care a pronunțat‑o a beneficiat în această privință de o marjă de apreciere ( 5 ).

17.

Or, instanța menționată constată că în speță perioada de plasare sub supravegherea poliției a început după executarea de către SH a pedepsei privative de libertate. Nu ar fi fost adoptată nicio nouă decizie judiciară care să modifice natura și cuantumul pedepsei privative de libertate pronunțate anterior, dat fiind că, în cazul nerespectării condițiilor plasării sub supravegherea poliției, durata privării de libertate care poate fi impusă este stabilită printr‑un calcul aritmetic prevăzut de dreptul leton. Prin urmare, Zemgales rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Zemgale) trebuia doar să decidă dacă era sau nu era necesar să aplice o pedeapsă privativă de libertate suplimentară, durata acesteia fiind stabilită de lege.

18.

Acesta este motivul pentru care instanța de trimitere a apreciat, cu titlu provizoriu, că predarea nu trebuia refuzată pentru motivul că privarea de libertate decisă la 19 august 2020 nu constituia o nouă pedeapsă. Astfel, condițiile și modalitățile privării de libertate survenite în urma infracțiunilor săvârșite de SH erau clare și verificabile și nu presupuneau o nouă decizie și nici o modificare a naturii sau a cuantumului pedepsei inițiale.

19.

Totuși, instanța menționată are anumite îndoieli cu privire la această soluție.

20.

Astfel, ea observă că pedeapsa în discuție în litigiul principal diferă de cea în discuție în Hotărârea Ardic. Într‑adevăr, deși perspectiva unei noi pedepse cu închisoarea a fost inerentă pedepsei pronunțate în 2015, hotărârea pronunțată de Zemgales rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Zemgale) nu ar fi impus pur și simplu pârâtului să „execute, în tot sau în parte, pedepsele privative de libertate care au fost stabilite inițial” ( 6 ).

21.

Instanța de trimitere arată în această privință că pedeapsa privativă de libertate aplicată inițial pârâtului a fost executată de acesta. Prin urmare, s‑ar putea considera că pedeapsa care i‑a fost aplicată de Zemgales rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Zemgale) a implicat o modificare a naturii sau a cuantumului pedepsei pronunțate anterior, modificare ce a constat în înlocuirea unei pedepse de plasare sub supravegherea poliției cu o pedeapsă cu închisoarea suplimentară.

22.

În plus, Zemgales rajona tiesa (Tribunalul Districtual din Zemgale) ar fi dispus de o marjă de apreciere în ceea ce privește decizia de a-i aplica o astfel de pedeapsă lui SH, chiar dacă nu avea nicio marjă de apreciere în ceea ce privește durata sa. În consecință, instanța de trimitere arată că nu este în măsură să concluzioneze că răspunsul la întrebarea adresată în ceea ce privește interpretarea și aplicarea articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, în împrejurările recursului formulat în fața sa, se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

23.

În aceste condiții, Supreme Court (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24.

Minister for Justice, SH, guvernul român și Comisia Europeană au depus observații scrise și au participat la ședința care a avut loc la 9 ianuarie 2025.

25.

Întrucât avocatul lui SH a informat grefa Curții că acesta din urmă era încarcerat în Letonia, Curtea, prin decizia președintelui Curții din 26 aprilie 2024, a adresat instanței de trimitere o cerere de informații având drept scop să stabilească dacă un răspuns al Curții la cererea de decizie preliminară își păstra utilitatea în vederea soluționării litigiului principal.

26.

Prin răspunsul din 10 mai 2024, instanța de trimitere a confirmat că SH era încarcerat în Letonia și că a fost predat autorităților letone în executarea unui mandat european de arestare din 17 februarie 2021, dar a arătat că, în măsura în care SH nu a fost predat în executarea mandatului european de arestare în discuție în litigiul principal și că, prin urmare, nu era exclus ca autoritățile letone să aplice mecanismul prevăzut la articolul 27 din Decizia‑cadru 2002/584 pentru a obține executarea pedepsei privative de libertate pronunțate împotriva lui SH, un răspuns la cererea de decizie preliminară rămânea util pentru soluționarea litigiului principal.

27.

Prin intermediul celor două întrebări preliminare, care, în opinia noastră, trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență Curții să declare dacă articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, care figurează la această dispoziție, vizează o procedură în temeiul căreia o instanță poate dispune, din cauza nerespectării condițiilor care însoțesc o pedeapsă complementară de plasare sub supravegherea poliției pronunțată anterior, înlocuirea acestei pedepse cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată egală cu jumătate din durata pedepsei plasării sub supravegherea poliției neexecutate.

28.

În timp ce Minister for Justice și guvernul român propun să se răspundă negativ la această întrebare, dezvoltând în esență un raționament care se întemeiază pe Hotărârea Ardic, SH și Comisia propun să se răspundă afirmativ la întrebarea menționată, îndepărtându‑se de această hotărâre.

29.

Împărtășim poziția susținută de SH și de Comisie.

30.

Înainte de a expune motivele pentru care considerăm că procedura care a condus la o hotărâre judecătorească prin care se înlocuiește o pedeapsă de plasare sub supravegherea poliției cu o pedeapsă privativă de libertate constituie un „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, este important să se clarifice în ce constă această primă pedeapsă și în ce condiții poate fi pronunțată de instanța competentă.

31.

În această privință, trebuie să se facă referire la articolul 45 din Codul penal leton, intitulat „Plasarea sub supravegherea poliției”, care avea următorul cuprins ( 7 ):

„(1) Plasarea sub supravegherea poliției este o pedeapsă complementară, pe care o instanță o poate pronunța ca măsură coercitivă, cu scopul de a supraveghea comportamentul persoanei eliberate dintr‑o instituție penitenciară și pentru ca persoana respectivă să fie supusă limitărilor impuse de instituțiile polițienești. […]

(2) Pedeapsa plasării sub supravegherea poliției este aplicată numai atunci când este pronunțată o pedeapsă privativă de libertate, în cazurile prevăzute în partea specială a prezentei legi, pentru o durată de cel puțin un an și care nu depășește trei ani.

[…]

(4) În cazul în care o persoană condamnată a săvârșit o nouă infracțiune în perioada în care executa o pedeapsă complementară, instanța înlocuiește durata neexecutată a pedepsei complementare cu o privare de libertate și stabilește pedeapsa definitivă în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolele 51 și 52 din prezenta lege.

(5) În cazul în care o persoană a cărei plasare sub supravegherea poliției a fost decisă printr‑o hotărâre a instanței încalcă cu rea‑credință dispozițiile acestei măsuri de plasare, o instanță, la cererea instituției de poliție, poate înlocui durata neexecutată a unei pedepse complementare cu o privare de libertate, echivalând două zile de plasare sub supravegherea poliției cu o zi de privare de libertate.

(6) Încălcarea dispozițiilor privind plasarea sub supravegherea poliției este săvârșită cu rea‑credință în cazul în care persoana a făcut de două ori obiectul unei sancțiuni contravenționale pentru o astfel de încălcare în decursul unui an.”

32.

În cadrul prezentei cauze, articolul 45 alineatul (5) din Codul penal leton prezintă o relevanță deosebită, în măsura în care prevede posibilitatea instanței competente, la cererea autorității polițienești competente, de a înlocui o pedeapsă de plasare sub supravegherea poliției cu o pedeapsă privativă de libertate în cazul încălcării cu rea‑credință de către persoana condamnată a condițiilor care însoțesc prima pedeapsă. Această înlocuire se efectuează, pentru durata pedepsei de plasare sub supravegherea poliției care rămâne de executat, pe baza unui raport legal fix de o zi de privare de libertate pentru două zile de supraveghere de către poliție rămase.

33.

Pentru a demonstra că o asemenea decizie de înlocuire a pedepsei intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie amintit în prealabil că, potrivit unei jurisprudențe constante, această decizie‑cadru urmărește, prin introducerea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară cu scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre ( 8 ).

34.

Principiul recunoașterii reciproce, care, potrivit considerentului (6) al Deciziei‑cadru 2002/584, își găsește prima concretizare în mandatul european de arestare, prevăzut de această decizie‑cadru, constituie „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală. Acest principiu își găsește expresia la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului menționat și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru ( 9 ).

35.

Rezultă, pe de o parte, că autoritățile judiciare de executare nu pot refuza să execute un mandat european de arestare decât pentru motive ce rezultă din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretată de Curte. Pe de altă parte, în timp ce executarea unui mandat european de arestare constituie principiul, refuzul executării acestuia este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 10 ).

36.

În special, articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 constituie o excepție de la regula care impune autorității judiciare de executare să predea persoana căutată statului membru emitent și trebuie, în consecință, să facă obiectul unei interpretări restrictive ( 11 ).

37.

Reiese din însuși textul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 că autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare menționează că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la literele (a)-(d) ale dispoziției menționate ( 12 ).

38.

În această privință, trebuie arătat că dispoziția menționată limitează astfel posibilitatea de a refuza executarea mandatului european de arestare, prevăzând, în mod precis și uniform, condițiile în care nu pot fi refuzate recunoașterea și executarea unei decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană ( 13 ).

39.

În consecință, autoritatea judiciară de executare este obligată să procedeze la executarea mandatului european de arestare în pofida absenței persoanei în cauză de la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, din moment ce este verificată existența uneia dintre împrejurările prevăzute la articolul 4a alineatul (1) litera (a), (b), (c) sau (d) din Decizia‑cadru 2002/584 ( 14 ).

40.

Astfel, în fiecare dintre situațiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din Decizia‑cadru 2002/584, executarea mandatului european de arestare nu aduce atingere dreptului la apărare al persoanei în cauză și nici dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, așa cum sunt consacrate la articolul 47 și la articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 15 ).

41.

Înainte de a fi pusă în situația de a verifica existența uneia dintre împrejurările prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a), (b), (c) sau (d) din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea judiciară de executare trebuie totuși să stabilească dacă se confruntă cu o situație în care persoana solicitată nu a fost prezentă în persoană la „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul acestei dispoziții.

42.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” care figurează în dispoziția menționată trebuie înțeleasă ca o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia, independent de calificările care i se dau în statele membre ( 16 ). Această noțiune trebuie înțeleasă ca desemnând procedura care a condus la hotărârea judecătorească prin care persoana a cărei predare este solicitată în cadrul executării unui mandat european de arestare a fost condamnată definitiv ( 17 ).

43.

Curtea a arătat că, în ipoteza în care procedura a presupus mai multe grade de jurisdicție în urma cărora s‑au pronunțat hotărâri succesive, dintre care cel puțin una a fost pronunțată în lipsă, noțiunea menționată vizează procedura care a condus la ultima dintre aceste hotărâri, în măsura în care instanța în cauză s‑a pronunțat în mod definitiv asupra vinovăției persoanei interesate și a condamnat‑o la o pedeapsă, precum o măsură privativă de libertate, în urma unei examinări atât în fapt, cât și în drept a elementelor incriminatoare și dezincriminatoare, ceea ce include, dacă este cazul, luarea în considerare a situației individuale a acesteia ( 18 ).

44.

Curtea a precizat de asemenea că, deși nu afectează stabilirea vinovăției reținută prin decizii anterioare, o procedură care conduce la o hotărâre prin care s‑a aplicat o pedeapsă rezultantă, care a determinat o nouă stabilire a nivelului pedepselor privative de libertate pronunțate anterior, trebuie considerată pertinentă pentru aplicarea articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 atunci când ea acordă în acest scop autorității competente o marjă de apreciere și conduce la o decizie care statuează definitiv asupra pedepsei ( 19 ).

45.

În schimb, astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea Ardic, o decizie privind executarea sau aplicarea unei pedepse privative de libertate pronunțate anterior nu constituie o „decizie”, în sensul acestui articol 4a alineatul (1), cu excepția cazului în care ea afectează declararea vinovăției sau are ca obiect sau ca efect modificarea fie a naturii, fie a cuantumului pedepsei respective, iar autoritatea care a pronunțat‑o a beneficiat în această privință de o marjă de apreciere ( 20 ).

46.

Rezultă că o decizie de revocare a suspendării executării unei pedepse privative de libertate, ca urmare a încălcării de către persoana interesată a unei condiții obiective care însoțește această suspendare, precum săvârșirea unei noi infracțiuni în termenul de încercare, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) menționat, întrucât lasă neschimbată respectiva pedeapsă în ceea ce privește atât natura, cât și cuantumul său ( 21 ).

47.

În plus, Curtea a precizat că, din moment ce autoritatea competentă să se pronunțe cu privire la o asemenea revocare nu este chemată să reexamineze fondul cauzei în care s‑a pronunțat condamnarea penală, împrejurarea că această autoritate dispune de o marjă de apreciere nu este pertinentă, atât timp cât aceasta din urmă nu îi permite să modifice cuantumul sau natura pedepsei privative de libertate, așa cum au fost stabilite prin decizia prin care persoana căutată a fost condamnată definitiv ( 22 ).

48.

Astfel, Curtea a reținut o interpretare strictă a noțiunii de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584. Ea a arătat că o atare interpretare a acestei dispoziții se conciliază cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( 23 ). Astfel, în temeiul acestei jurisprudențe, pe de o parte, procedurile referitoare la modalitățile de executare a pedepselor nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 24 ) și, pe de altă parte, măsurile adoptate de o instanță după pronunțarea unei pedepse definitive sau în timpul executării acesteia nu pot fi considerate „pedepse”, în sensul acestei convenții, decât dacă pot conduce la o redefinire sau la o modificare a întinderii pedepsei aplicate inițial ( 25 ).

49.

Atât Minister for Justice, cât și guvernul român au susținut teza potrivit căreia situația în discuție în litigiul principal ar trebui asimilată celei în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Ardic. Adoptarea unei alte abordări ar însemna, în opinia acestora, ca forma să prevaleze asupra fondului, întrucât decizia de a revoca suspendarea executării unei pedepse privative de libertate și decizia de a înlocui o pedeapsă de plasare sub supravegherea poliției cu o pedeapsă privativă de libertate ar avea un efect echivalent.

50.

Nu împărtășim această opinie. Astfel, apreciem, asemenea lui SH și Comisiei, că situația în discuție în litigiul principal trebuie diferențiată de cea care a condus la pronunțarea acestei hotărâri, pentru următoarele motive.

51.

În primul rând, în ceea ce privește protecția unui drept fundamental precum dreptul la un proces echitabil, trebuie abordate cu precauție argumentele care pledează în favoarea unei extinderi prin analogie a interpretării stricte pe care Curtea a putut să o rețină cu privire la măsurile care, deși prezintă anumite efecte comparabile, au o natură diferită.

52.

Astfel, ni se pare important să subliniem că interpretarea strictă care trebuie reținută cu privire la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate oculta faptul că dreptul inculpatului de a fi prezent la proces constituie un element esențial al dreptului la apărare și, mai general, prezintă o importanță capitală în respectarea dreptului la un proces penal echitabil, consacrat la articolul 47 al doilea și al treilea paragraf, precum și la articolul 48 din cartă ( 26 ).

53.

În această privință, astfel cum a subliniat Curtea, Curtea EDO a statuat că o condamnare in absentia a unei persoane, cu privire la care nu s‑a stabilit că renunțase la dreptul său de a se înfățișa și de a se apăra sau că avusese intenția de a se sustrage justiției, fără posibilitatea ca aceasta să obțină o nouă hotărâre, după ascultarea sa cu privire la temeinicia, atât în fapt, cât și în drept, a acuzației care i se aduce, constituie o denegare de dreptate flagrantă ( 27 ).

54.

În plus, în ceea ce privește geneza și obiectivele articolului 4a din Decizia‑cadru 2002/584, Curtea a constatat deja că această dispoziție urmărește să garanteze un nivel de protecție ridicat și să permită autorității de executare să predea persoana în cauză în pofida absenței sale de la procesul în urma căruia a fost pronunțată condamnarea, respectând totodată pe deplin dreptul său la apărare. Mai precis, astfel cum reiese în mod expres din articolul 1 din Decizia‑cadru 2009/299, interpretat în lumina considerentelor (1), (4), (8) și (15) ale acesteia, articolul 4a amintit a fost introdus în Decizia‑cadru 2002/584 pentru a proteja dreptul acuzatului de a fi prezent în persoană la procesul penal desfășurat împotriva sa, îmbunătățind totodată recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare între statele membre ( 28 ). Așa cum a arătat Curtea, legiuitorul Uniunii a decis astfel să acorde acestui drept o importanță specifică ( 29 ).

55.

Eficacitatea mecanismului mandatului european de arestare nu trebuie, așadar, să lase pe plan secund necesitatea de a consolida drepturile procedurale ale persoanelor care fac obiectul unei proceduri penale.

56.

Din această perspectivă, articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat și aplicat în conformitate cu articolul 47 al doilea și al treilea paragraf, precum și cu articolul 48 din cartă, care, astfel cum precizează Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale ( 30 ), corespund articolului 6 din CEDO. Prin urmare, Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care o dă articolului 47 al doilea și al treilea paragraf și articolului 48 din cartă garantează un nivel de protecție care nu încalcă nivelul garantat la articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea EDO ( 31 ).

57.

Or, spre deosebire de chestiunile referitoare la modalitățile de executare sau de aplicare a unei pedepse, o decizie judiciară de condamnare a persoanei în cauză intră sub incidența laturii penale a articolului 6 din CEDO ( 32 ).

58.

În această privință, reiese din jurisprudența Curții EDO că garanțiile de la articolul 6 din CEDO își găsesc aplicarea nu numai pentru stabilirea vinovăției, ci și pentru stabilirea pedepsei. Astfel, respectarea caracterului echitabil al procesului implică dreptul persoanei în cauză de a asista la dezbateri ca urmare a consecințelor importante pe care acestea le pot avea asupra cuantumului pedepsei care urmează a‑i fi aplicată ( 33 ).

59.

Ținând seama de această jurisprudență, trebuie să se verifice dacă o decizie despre care s‑ar putea considera, la prima vedere, că privește executarea sau aplicarea unei pedepse poate fi asimilată, în realitate, unei decizii prin care se declară vinovăția sau se stabilește pedeapsa, caz în care ar trebui aplicate garanțiile prevăzute la articolul 6 din CEDO.

60.

În al doilea rând, trebuie să se constate că decizia în discuție în prezenta cauză privește o pedeapsă complementară și nu constituie o decizie referitoare la executarea sau la aplicarea unei pedepse privative de libertate pronunțate anterior, spre deosebire de decizia în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Ardic. Astfel, situația în discuție în litigiul principal nu este cea a unei modalități de executare a unei pedepse privative de libertate care permite persoanei condamnate să execute o asemenea pedeapsă în afara închisorii, cu obligația de a respecta o serie de condiții.

61.

În al treilea rând, procedura prin care instanța competentă este sesizată de autoritatea polițienească în temeiul articolului 45 alineatul (5) din Codul penal leton se înscrie în cadrul fazei de executare a pedepsei complementare de plasare sub supravegherea poliției, această fază începând după ce pedeapsa privativă de libertate a fost executată.

62.

Prin această procedură, instanța competentă este chemată să decidă dacă, din cauza nerespectării de către persoana condamnată a condițiilor care însoțesc pedeapsa de plasare sub supravegherea poliției, durata neexecutată a acestei pedepse trebuie înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate, prin echivalarea a două zile de plasare sub supravegherea poliției rămase cu o zi de privare de libertate.

63.

Spre deosebire de concluzia la care a ajuns Curtea în Hotărârea Ardic, o asemenea decizie nu se poate rezuma, în opinia noastră, la o decizie privind executarea sau aplicarea pedepsei plasării sub supravegherea poliției, care, dacă s‑ar rezuma la o asemenea decizie, atunci ar fi exclusă din domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

64.

Astfel, procedura prin care instanța competentă poate decide înlocuirea pedepsei de plasare sub supravegherea poliției cu o pedeapsă privativă de libertate echivalează cu pronunțarea unei noi pedepse, a cărei natură este diferită de cea care fusese stabilită inițial.

65.

Această nouă pedeapsă poate fi pronunțată de instanța menționată în cazul în care apreciază că nerespectarea de către persoana condamnată a condițiilor care însoțesc pedeapsa de punere sub supravegherea poliției justifică acest lucru. Pedeapsa privativă de libertate eventual pronunțată are, așadar, ca obiect sancționarea nu a infracțiunii inițiale care a condus la aplicarea, ca pedeapsă complementară, a pedepsei plasării sub supravegherea poliției, ci a încălcărilor specifice ale condițiilor care însoțesc această din urmă pedeapsă. Instanța menționată trebuie, așadar, să decidă, după o examinare a situației acestei persoane, dacă încălcările respective justifică sau nu înlocuirea unei simple supravegheri de către poliție cu o privare de libertate.

66.

Prin urmare, considerăm că decizia de înlocuire a pedepsei în discuție în litigiul principal se raportează mai degrabă la categoria deciziilor prin care se declară vinovăția sau se stabilește o pedeapsă decât la cea a deciziilor referitoare la modalitățile de executare a unei pedepse. O asemenea decizie ar trebui, așadar, să intre în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

67.

În consecință, este necesar, în opinia noastră, să se considere că procedura prin care instanța competentă a înlocuit, în temeiul articolului 45 alineatul (5) din Codul penal leton, pedeapsa plasării sub supravegherea poliției cu o pedeapsă privativă de libertate trebuie asimilată unei proceduri care a condus la hotărârea judecătorească prin care persoana a cărei predare este solicitată în cadrul executării unui mandat european de arestare a fost condamnată definitiv ( 34 ). Rezultă că noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, care figurează la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, vizează o procedură precum cea care a condus la decizia de înlocuire a pedepsei în discuție în litigiul principal.

68.

Este adevărat că, astfel cum a arătat în mai multe rânduri Curtea EDO, distincția dintre o măsură care constituie o pedeapsă și o măsură privind executarea sau aplicarea unei pedepse nu este întotdeauna clară în practică ( 35 ). Situația în discuție în litigiul principal ilustrează bine acest fapt, întrucât, așa cum am arătat anterior, decizia instanței competente intervine în cadrul fazei de executare a unei pedepse complementare de plasare sub supravegherea poliției.

69.

În aceste condiții, chiar dacă decizia de înlocuire a pedepsei în discuție în litigiul principal este considerată, dat fiind caracterul său hibrid, o modalitate de executare a pedepsei de plasare sub supravegherea poliției, trebuie să se constate, pe de o parte, că această decizie are ca efect modificarea naturii înseși a acestei pedepse și, pe de altă parte, că instanța care a pronunțat‑o a beneficiat de o marjă de apreciere pentru a decide cu privire la această modificare. În temeiul jurisprudenței Curții, întrunirea acestor două condiții permite să se considere că autoritatea judiciară de executare se află în fața unei „decizii”, în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 ( 36 ). Această constatare consolidează, în opinia noastră, ideea potrivit căreia aplicarea prin analogie a concluziei la care a ajuns Curtea în Hotărârea Ardic ar trebui, în orice caz, exclusă.

70.

În această privință, trebuie subliniat că, deși nerespectarea anumitor condiții determină înapoierea în închisoare atât în situația în discuție în această hotărâre, cât și în cea în discuție în litigiul principal, există totuși mai multe diferențe între aceste două situații.

71.

Astfel, în situația în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Ardic, pedeapsa privativă de libertate pronunțată inițial este cea care trebuie executată ca urmare a revocării suspendării ( 37 ), această pedeapsă rămânând neschimbată în ceea ce privește atât natura, cât și nivelul său ( 38 ). Această revocare reactivează, așadar, o pedeapsă care a fost stabilită definitiv în momentul condamnării, chiar dacă aceasta a fost suspendată ulterior în anumite condiții ( 39 ). Dimpotrivă, în situația în discuție în litigiul principal, nerespectarea condițiilor care însoțesc pedeapsa complementară de plasare sub supravegherea poliției conduce, dacă instanța competentă decide astfel, la pronunțarea unei noi pedepse privative de libertate care înlocuiește pedeapsa complementară pronunțată inițial. Prin urmare, nu pedeapsa inițială cu închisoarea, care a fost executată în întregime, este cea reactivată. Temeiul privării de libertate nu este infracțiunea inițială, ci nerespectarea repetată a condițiilor de supraveghere de către poliție, această nerespectare constituind, în dreptul leton, o încălcare de natură contravențională.

72.

Este incontestabil că pedeapsa complementară care a fost decisă la origine își schimbă în acest caz natura. În special, considerăm important să subliniem că înlocuirea unei pedepse de plasare sub supravegherea poliției cu o pedeapsă privativă de libertate conduce la transformarea unei măsuri a cărei finalitate pare a fi în principal preventivă ( 40 ) într‑o măsură care are un scop represiv. Astfel, supravegherea de către poliție după ieșirea din închisoare nu urmărește un astfel de scop, ci vizează evitarea riscului de recidivă și favorizarea reinserției persoanei liberate, asigurându‑se că aceasta se comportă în mod corect.

73.

În această privință, arătăm că Curtea EDO a statuat deja că o măsură de supraveghere specială de către poliție „nu se poate compara cu o pedeapsă, întrucât urmărește să împiedice săvârșirea unor infracțiuni; procedura aferentă nu privește, așadar, «temeinicia» unei «acuzații în materie penală» în sensul articolului 6 paragraful 1 din CEDO” ( 41 ).

74.

Pe de altă parte, Curtea EDO a statuat, cu privire la o măsură de plasare a unei persoane sub supraveghere administrativă, în legătură cu o condamnare penală și în urma acesteia, că o asemenea măsură nu constituia o „pedeapsă” în sensul articolului 7 paragraful 1 din CEDO, întrucât obiectivul principal al acestei măsuri era de a împiedica recidiva, ceea ce îi conferea un caracter mai degrabă preventiv decât represiv ( 42 ).

75.

Adăugăm că, deși plasarea sub supravegherea poliției este calificată drept „pedeapsă complementară” în dreptul leton, aceasta nu exclude nicidecum posibilitatea de a fi considerată o măsură de siguranță. În această privință, Curtea EDO a arătat deja că „același tip de măsură poate fi calificat drept pedeapsă suplimentară într‑un stat și drept măsură de siguranță în altul” ( 43 ).

76.

În plus, trebuie subliniat că în speță instanța competentă dispune, în cadrul unei proceduri judiciare distincte de cea care a condus la condamnarea inițială, de o marjă de apreciere în ceea ce privește eventuala înlocuire a pedepsei plasării sub supravegherea poliției cu o pedeapsă privativă de libertate. Spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Ardic, în care puterea de care dispunea autoritatea judiciară în ceea ce privește revocarea suspendării nu se referea la stabilirea pedepsei, ci la executarea acesteia ( 44 ), marja de apreciere de care dispune instanța competentă în prezenta cauză privește aspectul dacă nerespectarea condițiilor care însoțesc pedeapsa plasării sub supravegherea poliției este suficient de gravă pentru a justifica înlocuirea acestei pedepse cu o privare de libertate. Aceasta echivalează cu a stabili dacă trebuie pronunțată o nouă pedeapsă, având o natură diferită. În special, această marjă de apreciere poate permite instanței respective să ia în considerare situația sau personalitatea persoanei în cauză sau circumstanțe care permit explicarea nerespectării de către această persoană a condițiilor care însoțesc pedeapsa plasării sub supravegherea poliției ( 45 ).

77.

Desigur, această posibilitate de înlocuire a pedepsei este prevăzută de lege, care stabilește cuantumul pedepsei privative de libertate pe care instanța competentă o poate pronunța, pe baza unui raport legal fix de o zi de privare de libertate pentru două zile de supraveghere de către poliție rămase. Nu este mai puțin adevărat că această instanță dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește însăși decizia de a pronunța această înlocuire.

78.

Tot din perspectiva marjei de apreciere de care dispune instanța competentă, amintim că Curtea a statuat, în Hotărârea Generalstaatsanwaltschaft Berlin (Condamnare în lipsă), că noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” care figurează la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 vizează o hotărâre prin care s‑a pronunțat o pedeapsă rezultantă, din moment ce procedura care a condus la această hotărâre presupune o marjă de apreciere pentru stabilirea nivelului acestei pedepse rezultante ( 46 ). Astfel cum a subliniat în mod întemeiat SH în ședință, ar fi paradoxal să se rețină o soluție diferită atunci când, precum în prezenta cauză, marja de apreciere de care dispune instanța competentă privește însăși natura pedepsei pe care persoana în cauză va trebui să o execute la finalul procedurii respective, și anume fie menținerea supravegherii de către poliție pentru durata rămasă de executat, fie înlocuirea acestei supravegheri cu o nouă pedeapsă privativă de libertate pe baza cuantumului definit de lege.

79.

Un ultim element distinge situația în discuție în litigiul principal de cea în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Ardic. Astfel, în aceasta din urmă, hotărârea inițială de condamnare este cea care constituie hotărârea executorie aflată la baza mandatului european de arestare. Așadar, revocarea suspendării nu presupune o nouă decizie referitoare la stabilirea pedepsei care ar constitui temeiul mandatului european de arestare ( 47 ). Situația este diferită în litigiul principal, în care noua decizie prin care se pronunță o pedeapsă privativă de libertate în locul pedepsei plasării sub supravegherea poliției a fost determinantă pentru emiterea mandatului european de arestare și constituie temeiul acestuia ( 48 ).

80.

Ținând seama de ansamblul acestor elemente, considerăm că, atunci când o hotărâre judecătorească nu se limitează la executarea sau la aplicarea unei pedepse pronunțate anterior, ci modifică natura sau cuantumul acestei pedepse, iar instanța competentă a beneficiat de o marjă de apreciere în această privință, este important ca o astfel de decizie să intre în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, pentru ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica eventuala existență a uneia dintre circumstanțele prevăzute la literele (a), (b), (c) sau (d) ale dispoziției menționate. În speță, „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul acestui articol 4a alineatul (1), și care a impus pedeapsa privativă de libertate este, așadar, cel care a condus la decizia de înlocuire a pedepsei din 19 august 2020.

81.

În consecință, persoana în cauză trebuie, în stadiul procedurii care are ca obiect pronunțarea cu privire la eventuala înlocuire a unei pedepse de plasare sub supravegherea poliției cu o pedeapsă privativă de libertate, să își poată exercita pe deplin dreptul la apărare pentru a‑și valorifica în mod efectiv punctul de vedere și pentru a exercita astfel o influență asupra deciziei finale care poate conduce la privarea sa de libertatea individuală ( 49 ). În special, această persoană trebuie să poată invoca elementele de fapt și de drept care ar putea determina instanța competentă să decidă să nu procedeze la o asemenea înlocuire a pedepsei.

82.

Împrejurarea că o decizie de înlocuire a pedepsei este previzibilă, în temeiul articolului 45 alineatele (5) și (6) din Codul penal leton, din momentul aplicării pedepsei complementare de plasare sub supravegherea poliției, în cazul nerespectării condițiilor care însoțesc această pedeapsă, este, în opinia noastră, irelevantă pentru calificarea drept „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, un asemenea caracter previzibil este conform cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor. Este în natura oricărei pedepse care are o bază legală să fie previzibilă în cazul săvârșirii unei infracțiuni. Aceasta nu se opune faptului că persoana care poate fi condamnată la o astfel de pedeapsă trebuie să aibă posibilitatea de a influența decizia judecătorului înfățișându‑se la proces.

83.

Ceea ce contează, în vederea acestei calificări, este ca procedura referitoare la înlocuirea pedepsei să poată conduce la o privare de libertate care, deși avea o eventualitate previzibilă în cazul nerespectării condițiilor care însoțesc pedeapsa supravegherii de către poliție, nu făcea parte, ca atare, din condamnarea inițială și necesită, așadar, pronunțarea unei noi condamnări care o înlocuiește pe prima.

84.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda) după cum urmează:

Articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, citit în lumina articolelor 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

trebuie interpretat în sensul că

noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, care figurează în această dispoziție, vizează o procedură în temeiul căreia o instanță poate dispune, din cauza nerespectării condițiilor care însoțesc o pedeapsă complementară de plasare sub supravegherea poliției pronunțată anterior, înlocuirea acestei pedepse cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată egală cu jumătate din durata pedepsei de plasare sub supravegherea poliției neexecutate.