1.

O femeie poate beneficia de concediu de maternitate în cazul în care nu ea, ci o așa‑numită mamă surogat (în germană: „Ersatz-” sau „Leihmutter”) ( 2 ), a adus copilul pe lume? Această problemă reprezintă elementul central al cererii de decizie preliminară formulate de Employment Tribunal Newcastle upon Tyne (Regatul Unit).

2.

Din punctul de vedere al medicinei reproductive, maternitatea de substituție (în germană: „Ersatz-” sau „Leihmutterschaft”) începe cu o inseminare artificială a mamei surogat sau cu un transfer embrionar. Apoi, copilul este purtat în pântec și adus pe lume de mama surogat. Din punct de vedere genetic, acesta poate fi conceput din celule care provin fie de la așa‑numiții părinți beneficiari, care preiau autoritatea părintească după naștere, fie de la tată și de la mama surogat sau de la acesta și de la o altă femeie.

3.

Statele membre ale Uniunii Europene au norme interne foarte diferite cu privire la maternitatea de substituție ( 3 ). Multe state membre interzic maternitatea de substituție, în timp ce în Regatul Unit aceasta este acceptată în anumite condiții. Cu toate acestea, în Regatul Unit nu există nicio normă clară privind concediul de maternitate al mamelor beneficiare ( 4 ).

4.

În speță se ridică problema dacă dreptul Uniunii și în special Directiva 92/85/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează prevăd un asemenea drept pentru mama beneficiară ( 5 ).

5.

Curtea de Justiție a mai fost chemată să se pronunțe într‑un caz cu privire la reproducerea umană asistată ( 6 ), care avea drept obiect interpretarea Directivei 92/85. În prezent, aceasta are oportunitatea de a‑și dezvolta jurisprudența referitoare la Directiva 92/85.

6.

Conform articolului 1 alineatul (1), obiectivul Directivei 92/85 este de a promova „îmbunătățirea securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează.”

7.

Articolul 2 din Directiva 92/85 are următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive:

8.

Articolul 8 din Directiva 92/85 reglementează concediul de maternitate și prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca lucrătoarele, în sensul articolului 2, să beneficieze de un concediu de maternitate de cel puțin 14 săptămâni consecutive, repartizat înainte și/sau după naștere, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale.

(2)   Concediul de maternitate prevăzut la alineatul (1) trebuie să includă un concediu de maternitate obligatoriu de cel puțin două săptămâni, repartizat înainte și/sau după naștere, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale.”

9.

Articolul 11 din Directiva 92/85 prevede:

„[…]

10.

Articolul 2 din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă ( 7 ) prevede:

„(1)   În sensul prezentei directive se înțelege prin:

(2)   În sensul prezentei directive, discriminarea include:

[…]

11.

Articolul 14 alineatul (1) din directivă prevede:

„Se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește:

[…]

[…]”

12.

Articolul 15 din Directiva 2006/54 reglementează „întoarcerea din concediul de maternitate” și prevede:

„O femeie aflată în concediu de maternitate are dreptul, la încheierea acestui concediu, să își regăsească locul de muncă sau un loc de muncă echivalent în condiții care nu sunt mai puțin favorabile pentru aceasta și să beneficieze de orice îmbunătățire a condițiilor de muncă la care ar fi avut dreptul în timpul absenței sale.”

13.

Legea din 2008 privind fertilizarea și embriologia umană (Human Fertilisation and Embryology Act 2008, denumită în continuare „HFEA”) reglementează ce persoane sunt considerate părinți în cazul în care copilul este adus pe lume de o mamă surogat. În principiu, din punct de vedere juridic, mama purtătoare este considerată inițial mama copilului, indiferent dacă din punct de vedere genetic este sau nu este mama biologică a copilului. Totuși, conform secțiunii 54 din HFEA, instanța poate adopta la cererea părinților beneficiari o așa‑numită ordonanță de atribuire a autorității părintești (parental order), în temeiul căreia copilul trebuie să fie tratat din punct de vedere juridic drept copilul solicitanților. Pentru a fi eligibili, este necesar printre altele ca pentru conceperea embrionului să se utilizeze gameți prelevați de la cel puțin unul dintre solicitanți, ca solicitanții să fie căsătoriți sau să trăiască împreună într‑o relație similară, ca aceștia să depună cererea în termen de cel mult șase luni de la nașterea copilului și ca mama surogat să își dea acordul.

14.

Conform Reglementărilor din 1999 privind concediul de maternitate și concediul pentru creșterea copilului (Maternity and Parental Leave etc. Regulations 1999), concediul de maternitate (maternity leave) este rezervat femeilor gravide. În anumite condiții, Reglementările din 1999 privind concediul de maternitate și concediul de adopție (Paternity and Adoption Leave Regulations 2002) prevăd în cazul adopțiilor, printre altele, dreptul la concediu de adopție (adoption leave). Persoanele care, în temeiul unei ordonanțe de atribuire a autorității părintești, dobândesc răspunderea părintească pentru un copil născut de o mamă surogat, pot beneficia, în anumite condiții, de concediu fără plată.

15.

Conform Legii din 2010 privind egalitatea de tratament (Equality Act 2010), defavorizarea pe motiv de sarcină sau pe motiv de concediu de maternitate constituie o discriminare a femeii în cauză.

16.

Reclamanta din procedura principală (denumită în continuare „C. D.”) este angajată în unul dintre spitalele administrate de pârâta din procedura principală. Aceasta din urmă este o National Health Service Foundation (fundație națională care oferă servicii medicale) și, astfel, o instituție de stat.

17.

C. D. a apelat la o mamă surogat pentru a‑și îndeplini dorința de a deveni mamă. Copilul a fost conceput din spermatozoizii prelevați de la partenerul reclamantei și dintr‑un ovul care nu provenea însă de la C. D.

18.

Mama surogat a născut la 26 august 2011. C. D. a început să îngrijească copilul și să îl alăpteze la o oră de la naștere. Reclamanta a continuat să alăpteze copilul timp de trei luni. La 19 decembrie 2011, a fost adoptată, în temeiul cererii prezentate, o ordonanță de atribuire a autorității părintești prin care reclamantei C. D. și partenerului acesteia li se încredințează răspundere părintească deplină și permanentă pentru copil.

19.

Înainte de nașterea copilului, C. D. solicitase deja pârâtei din procedura principală, fără succes, aprobarea cererii de concediu cu plată „pe motiv de maternitate de substituție” ( 8 ) – în absența unor norme profesionale sau juridice specifice cu privire la maternitatea de substituție – în temeiul normei privind concediul de adopție. În replică la o nouă cerere de concediu formulată în iunie 2011, așadar înainte de nașterea copilului, pârâta din procedura principală și‑a schimbat poziția, a aplicat în mod corespunzător normele privind concediul de adopție și i-a acordat lui C. D. concediu cu plată.

20.

Prin acțiunea introdusă la instanța de trimitere, C. D. invocă, având în vedere respingerea inițială a cererii sale, pretenții ca urmare a discriminării nelegale pe motiv de sex și/sau de sarcină și de maternitate. În plus, ea a suferit un prejudiciu pe motiv de sarcină și de maternitate, precum și ca urmare a faptului că a dorit să beneficieze de concediu de maternitate.

21.

Pârâta din procedura principală contestă acuzațiile care i se aduc, susținând că C. D. nu are dreptul la concediu plătit, mai exact nici la concediu de maternitate, nici la concediu de adopție. Aceste drepturi ar fi rezervate femeilor care au născut sau au adoptat un copil.

22.

Employment Tribunal Newcastle upon Tyne a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

23.

În afară de C. D. și de pârâta din acțiunea principală, în cadrul procedurii în fața Curții au prezentat observații scrise și orale și guvernele irlandez și elen, precum și Comisia Europeană. În plus, în cadrul procedurii scrise au participat guvernele spaniol și portughez, precum și guvernul Regatului Unit.

24.

Prima problemă ridicată vizează admisibilitatea cererii de decizie preliminară, întrucât lui C. D. i s‑a aprobat în final cererea de concediu cu plată.

25.

Fiind consultată în cadrul ședinței, reprezentantul legal al lui C. D. a declarat că cererea sa de concediu a fost aprobată în temeiul unui exercițiu de putere discreționară din partea angajatorului acesteia, iar nu pentru că aceasta ar avea un drept în acest sens. Întrucât intenționează să apeleze la o mamă surogat care să îi aducă pe lume încă un copil, interesul reclamantei de a exercita acțiunea în cadrul procedurii naționale constă în clarificarea situației juridice pentru cazurile viitoare. În acest sens, nici C. D. și nici instanța de trimitere nu au precizat în ce măsură este vorba despre o acțiune admisibilă în Regatul Unit.

26.

Revine instanței de trimitere obligația să se pronunțe, în temeiul dreptului său național, cu privire la menținerea interesului de a exercita acțiunea în cadrul procedurii principale. Nu este responsabilitatea Curții de Justiție să aprecieze această problemă.

27.

Dimpotrivă, Curtea de Justiție poate să respingă o decizie de trimitere preliminară adoptată de o instanță națională numai în cazul în care este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei norme de drept al Uniunii solicitată de aceasta nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul procedurii principale, în cazul în care problema este de natură ipotetică ori în care Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate ( 9 ).

28.

În speță există o legătură suficientă cu obiectul procedurii principale, în cadrul căreia C. D. invocă în mod expres normele de drept ale Uniunii la care fac referire întrebările preliminare, iar pârâta din procedura principală contestă aceste argumente. În consecință, problemele juridice abordate nu sunt de natură ipotetică și pot fi apreciate cu ajutorul informațiilor detaliate cu privire la situația de fapt și de drept prezentate de instanța de trimitere. Prin urmare, cererea de decizie preliminară trebuie declarată admisibilă.

29.

Întrebările preliminare au ca obiect, pe de o parte, Directiva 92/85 și, pe de altă parte, Directiva 2006/54. Evaluarea Directivei 92/85 trebuie să includă aspectul dacă și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce condiții aceasta prevede dreptul la concediu de maternitate pentru o mamă beneficiară. În plus, trebuie să se analizeze în temeiul Directivei 2006/54 dacă refuzul de a acorda concediu de maternitate în împrejurările din procedura principală constituie o discriminare pe motiv de sex.

30.

Prin intermediul primelor două întrebări preliminare și al primei părți a celei de a șaptea întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește să afle dacă din Directiva 92/85 se poate deduce că mama beneficiară (în germană: intendierte Mutter) are dreptul la concediu de maternitate plătit. În acest sens, instanța de trimitere solicită să se stabilească în special dacă faptul că mama beneficiară alăptează sau poate alăpta are relevanță pentru răspunsul la aceste întrebări.

31.

Conform articolului 8 din Directiva 92/85, „lucrătoarele, în sensul [articolului] 2” din directiva citată, au dreptul la concediu de maternitate.

32.

Prezenta directivă nu cuprinde reglementări privind maternitatea de substituție. Aceasta nu stipulează în mod clar că mama beneficiară intra sub incidența directivei, dar nici nu o exclude în mod explicit.

33.

Astfel, se ridică mai întâi problema dacă prevederile Directivei 92/85 se aplică sau nu se aplică mamelor beneficiare.

34.

Pentru a verifica dacă Directiva 92/85 este aplicabilă mamelor beneficiare, trebuie să se pornească de la articolul 2 din Directiva 92/85. Această dispoziție descrie cercul de persoane care pot beneficia, în conformitate cu obiectivele stabilite la articolul 1 din Directiva 92/85, de concediu de maternitate în sensul articolului 8 din Directiva 92/85. Astfel, au dreptul la concediu de maternitate lucrătoarele gravide [articolul 2 litera (a)], lucrătoarele care au născut de curând [articolul 2 litera (b)] și lucrătoarele care alăptează [articolul 2 litera (c)].

35.

Mama beneficiară nu a fost niciodată gravidă și, prin urmare, nici nu este o lucrătoare care a născut de curând, fapt pentru care, în mod evident, potrivit modului de redactare a articolului 2 literele (a) și (b) din Directiva 92/85, acesta nu i se aplică.

36.

Cu toate acestea, o mamă beneficiară aflată într‑un raport de muncă și care își alăptează copilul este în mod automat o „lucrătoare care alăptează” [articolul 2 litera (c) din Directiva 92/85]. Pe de altă parte, modul de redactare a Directivei 92/85 nu cuprinde reglementări cu privire la o mamă beneficiară care nu alăptează.

37.

Totuși, se ridică întrebarea dacă economia și obiectivele Directivei 92/85, care trebuie luate în considerare la interpretarea acesteia ( 10 ), se opun aplicării acestor dispoziții în cazul mamei beneficiare.

38.

Pârâta din procedura principală, Comisia, Regatul Unit și Regatul Spaniei consideră că „lucrătoarele, în sensul [articolului] 2” din Directiva 92/85, nu constituie grupuri de persoane distincte, întrucât toate au o trăsătură comună, și anume faptul că ele însele au născut sau vor naște un copil. Astfel, în cazul lor este întotdeauna vorba despre mama biologică a copilului. În această privință, Comisia citează, printre altele, articolul 8 din Directiva 92/85, care exclude mamele beneficiare numai în temeiul faptului că această dispoziție prevede un concediu de maternitate „înainte și/sau după naștere” și astfel se aplică doar femeilor care au născut ele însele un copil. În plus, guvernul irlandez face referire la articolul 10 din Directiva 92/85, conform căruia există o protecție unitară uniformă împotriva concedierii „de la începutul sarcinii până la terminarea concediului de maternitate”.

39.

De altfel, structura și economia Directivei 92/85 sugerează că în vederea aplicării acesteia trebuie să se pornească mai întâi de la conceptul biologic‑monist de maternitate, întrucât este posibil ca legiuitorul să nu fi prevăzut el însuși că lucrătoarea gravidă și cea care alăptează pot fi persoane diferite. Totuși, în această privință, Directiva 92/85 trebuie analizată în contextul în care a fost adoptată. Astfel, spre deosebire de prezent, la începutul anilor '90 ai secolului trecut, practica maternității de substituție era un fenomen puțin răspândit. Prin urmare, nu este surprinzător că structura normativă a Directivei 92/85 pornește de la o abordare bazată pe cazul normal constituit de maternitatea biologică.

40.

Cu titlu de concluzie intermediară, se poate constata că doar mamele beneficiare care alăptează sunt incluse în conținutul articolului 2 din Directiva 92/85 și că economia directivei nu pare să ia în considerare fenomenul maternității de substituție.

41.

Totuși, chiar dacă este evident că legiuitorul nu a prevăzut acest caz particular, aceasta nu înseamnă că mama beneficiară trebuie să fie privată în totalitate de protecția oferită prin Directiva 92/85. Dimpotrivă, trebuie avute în vedere obiectivele Directivei 92/85 și trebuie să se analizeze dacă este interzisă includerea mamelor beneficiare în domeniul de protecție al Directivei 92/85.

42.

Astfel cum afirmă în mod întemeiat guvernele irlandez, portughez și spaniol, printre altele, cu referire la articolul 1 din Directiva 92/85, aceasta are ca obiect protecția sănătății lucrătoarelor menționate la articolul 2 având în vedere „vulnerabilitatea” deosebită a acestora ( 11 ). Or, ca urmare a condiției biologice de mame tinere sau în devenire, lucrătoarele în cauză pot fi expuse unor riscuri specifice la locul de muncă. Totuși, Directiva 92/85 nu presupune existența unei amenințări concrete ( 12 ), ci, în măsura în care este necesar, protejează cercul de persoane prevăzut la articolul 2 la modul general și abstract împotriva riscului de expunere la agenți și procese periculoase ( 13 ), precum și împotriva condițiilor de muncă cu efecte negative asupra sănătății în general, ca de exemplu munca de noapte ( 14 ). În plus, cu privire la protecția specială împotriva concedierii, în considerentul (15) se menționează necesitatea prevenirii efectelor dăunătoare asupra „stării fizice și psihice a lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează”.

43.

Nu toate riscurile potențiale prevăzute de Directiva 92/85 se aplică în cazul mamelor beneficiare. Întrucât mamele beneficiare nu sunt gravide, nu poate fi vorba despre o punere în pericol a sarcinii ca urmare a condițiilor de muncă deosebite. După nașterea copilului, acestea nu sunt expuse acelorași riscuri pentru sănătate ca o lucrătoare care a născut și nu există nevoia de recuperare fizică de pe urma nașterii.

44.

Totuși, situația mamelor beneficiare care alăptează este din multe puncte de vedere similară cu cea a mamelor biologice care alăptează. În ambele cazuri există, de exemplu ca urmare a expunerii la produse chimice sau în anumite condiții de muncă, riscuri pentru sănătate. În plus, în ambele cazuri mamele trebuie să își aloce timp special pentru creșterea copilului.

45.

În plus, Directiva 92/85 și în special concediul de maternitate prevăzut de aceasta au ca obiectiv, astfel cum a decis Curtea de Justiție, nu doar protecția lucrătoarei. Dimpotrivă, concediul de maternitate ar trebui să protejeze și raporturile caracteristice dintre mamă și copil în perioada care urmează sarcinii și nașterii, aspecte care corespund de altfel articolului 24 alineatul (3) și articolului 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Într‑o primă etapă, acest raport nu ar trebui să fie afectat de faptul că mama exercită în paralel o activitate profesională ( 15 ).

46.

Acest obiectiv privind protecția raportului mamă‑copil tinde chiar să aplice Directiva 92/85 în cazul mamelor beneficiare în general, indiferent dacă acestea alăptează sau nu alăptează copilul ( 16 ). Însă, în orice caz, acesta prezintă o relevanță deosebită și, eventual, mai mare pentru mamele beneficiare care alăptează, cum este cazul reclamantei din procedura principală, decât pentru mamele biologice care alăptează, întrucât, asemenea unei femei care a născut ea însăși, mama beneficiară are un sugar în îngrijire și este responsabilă pentru bunăstarea acestuia. Însă tocmai pentru că nu a fost ea însăși gravidă, aceasta se confruntă cu provocarea de a construi o legătură cu acest copil, de a‑l integra în familie și de a‑și intra în rolul de mamă. Acest „raport special dintre mamă și copilul său în perioada care urmează sarcinii și nașterii” trebuie să beneficieze de aceeași protecție atât în cazul mamei biologice, cât și în cazul mamei beneficiare.

47.

În consecință, argumentele aduse de Comisie, întemeiate în principal pe considerații cu privire la economia legislației, potrivit cărora în contextul Directivei 92/85 maternitatea nu poate fi examinată separat de graviditate, nu sunt concludente. Între timp, medicina reproductivă a depășit economia legiuitorului, dar fără a crea astfel o situație de fapt în care intenția legiuitorului cu privire la mama beneficiară este lipsită de conținut. Dimpotrivă, în cazul maternității de substituție, rolul de mamă se împarte, astfel cum se întâmpla în trecut când se apela la serviciile unei doici, între două femei cărora trebuie să li se asigure protecția oferită de Directiva 92/85 la momentul relevant pentru fiecare dintre ele: mama surogat, care duce sarcina, însă nu îngrijește copilul după naștere, necesită doar protecție ca lucrătoare gravidă și ca lucrătoare care a născut. În cazul mamei beneficiare, care nu a fost ea însăși gravidă, dar care are un sugar în îngrijire și, după caz, îl și alăptează, subzistă necesitatea unei protecții după nașterea copilului.

48.

Astfel, având în vedere posibilitățile create de progresele înregistrate în domeniul medicinei, obiectivele Directivei 92/85 impun o înțelegere funcțională a cercului de persoane definit la articolul 2 din directivă în detrimentul uneia biologic‑moniste. În temeiul contractului încheiat în prealabil cu mama surogat, mama beneficiară care începe să îngrijească sugarul în mod corespunzător imediat după naștere în locul mamei biologice și ca o mamă biologică, ia locul mamei biologice după nașterea copilului și din acest moment beneficiază de aceleași drepturi de care ar beneficia mama surogat.

49.

Situația este diferită față de adopție, unde în general nu există un raport între mama beneficiară și copil înainte de nașterea acestuia, născut printr-un acord încheiat între două femei în privința viitorului concret al acestui copil.

50.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție în cauza Mayr ( 17 ) nu se opune acestei abordări. Cauza Mayr avea ca obiect momentul din care o lucrătoare care a fost inseminată artificial este considerată gravidă în sensul Directivei 92/85. În cadrul acestei hotărâri, Curtea de Justiție a stabilit, pe de o parte, că nu este exclusă aplicarea Directivei 92/85 și în cazul în care se recurge la tehnici de medicină reproductivă, iar, pe de altă parte, că directiva citată se aplică din momentul care marchează începutul sarcinii și în cazul unei reproduceri pe cale naturală ( 18 ).

51.

Aplicând acest raționament în cazul maternității de substituție și al drepturilor pe care Directiva 92/85 le conferă mamei beneficiare, reiese că mama beneficiară poate invoca în mod cert protecția acordată de Directiva 92/85, însă doar din momentul în care ia copilul în îngrijire și astfel își intră în rolul de mamă, întrucât din acest moment se află într‑o ipostază similară celei de mamă biologică.

52.

Dimpotrivă, excluderea mamei beneficiare din domeniul de aplicare al articolului 2 din Directiva 92/85 este, în final, în detrimentul copiilor născuți de o mamă surogat și se opune ideii fundamentale de la articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia în toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.

53.

Astfel, se poate constata tot cu titlu de concluzie intermediară că o mamă beneficiară care alăptează se află în orice caz într‑o situație care din punctul de vedere al obiectivelor prevăzute de Directiva 92/85 corespunde situației unei mame biologice care alăptează. În plus, amândouă – atât mama beneficiară, cât și mama biologică – pot fi incluse în noțiunea de „lucrătoare care alăptează”.

54.

În plus, Directiva 92/85 ar putea fi aplicabilă și mamelor beneficiare care nu alăptează.

55.

În continuare, trebuie analizat aspectul dacă obiectivul de protecție al Directivei 92/85 interzice aplicarea articolului 2 în cazul mamelor beneficiare care, chiar dacă nu îl și alăptează, îngrijesc un copil după naștere în calitate de mamă.

56.

În cadrul procedurii principale se pornește de la premisa că mama beneficiară a alăptat efectiv. Astfel, prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește să se stabilească în mod expres dacă alăptarea este sau nu este relevantă pentru dreptul la concediu de maternitate, fapt pentru care acest aspect trebuie examinat. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție, numai instanța națională care este sesizată cu litigiul și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei pendinte în fața sa, pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în măsura în care întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei prevederi din dreptul Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( 19 ).

57.

Acest aspect se aplică cu atât mai mult în cazul în care procedura principală are la bază un litigiu cu privire la aspectul dacă există „un drept legitim la concediu plătit pe motiv de maternitate de substituție” general, poate chiar independent de problema alăptării, corespunzător dreptului la concediu de adopție. În consecință, în speță, problema relevanței alăptării nu este de natură ipotetică și trebuie clarificată.

58.

Pentru început, există îndoieli cu privire la interpretarea potrivit căreia noțiunea „lucrătoare care alăptează” poate cuprinde atât femeile care alăptează efectiv, cât și, la modul general, orice mamă beneficiară care își îngrijește copilul.

59.

Împotriva acestei teze pledează, pe de o parte, modul de redactare a dispoziției, care se referă în mod concret la alăptarea la sân a copilului. Angajatorul trebuie informat asupra acestui aspect, astfel încât să își poată adapta condițiile de muncă la nevoile speciale ale lucrătoarei care alăptează. În cazul femeilor care nu își alăptează sugarii, această obligație de informare este nesemnificativă.

60.

Cu toate acestea, articolul 2 din Directiva 92/85 nu asigură mamelor doar protecția la locul de muncă, ci și dreptul la concediu de maternitate în temeiul articolului 8 din Directiva 92/85. Pentru a stabili cine face parte din cercul de persoane care are acest drept, trebuie avut în vedere atât modul de redactare a articolului 2 din Directiva 92/85, cât și obiectivul de protecție realizat prin acordarea concediului de maternitate. Acesta cuprinde, astfel cum am menționat anterior, dezvoltarea adecvată a raportului mamă‑copil în perioada care urmează nașterii. În acest sens, concediul de maternitate beneficiază de protecția de drept primar prevăzută la articolele 7 și 24 din Carta drepturilor fundamentale. În temeiul articolului 24 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale, orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, aspect care se aplică în mod deosebit sugarului și raportului său cu mama care îl îngrijește și constituie unul dintre motivele principale pentru care Directiva 92/85 oferă dreptul la concediu de maternitate.

61.

Cu toate acestea, problema alimentației concrete a sugarului are o semnificație mai redusă. Alăptarea copilului sau hrănirea acestuia cu biberonul depinde de circumstanțe pe care mama nu le poate controla în totalitate și nu trebuie să determine dacă mama care îngrijește copilul după naștere este sau nu este exclusă de la beneficiul acordării concediului de maternitate.

62.

Mama biologică nu își pierde dreptul la concediu de maternitate după naștere conferit deja de articolul 2 literele (a) și (b) din Directiva 92/85 nici în cazul în care optează pentru alăptarea cu biberonul. La fel trebuie să se întâmple și în cazul mamei beneficiare, cu atât mai mult cu cât, datorită distribuției funcționale a rolurilor între aceasta și mama surogat, mama beneficiară poate profita de dreptul la concediu de maternitate abia după naștere. Astfel, în cazul în care dreptul mamei beneficiare la concediu de maternitate după naștere este determinat doar de modul de hrănire a copilului, obiectivul de protecție consacrat prin Legea fundamentală și care presupune asigurarea unei dezvoltări adecvate a relației mamă‑copil nu este luat în considerare în mod corespunzător.

63.

În consecință, în ceea ce privește mama beneficiară, articolul 2 din Directiva 92/85 trebuie înțeles din punctul de vedere al considerațiilor teleologice și de drept primar în sensul că poate include și lucrătoarele care nu își alăptează efectiv copilul. În cazul în care un stat membru recunoaște maternitatea de substituție și, așadar, distribuția funcțională a rolului de mamă între două femei, trebuie să suporte și consecințele care decurg din aceste afirmații și să acorde mamei beneficiare drepturile corespunzătoare cu privire la concediul medical.

64.

Pornind de la această abordare care are ca obiect acceptarea maternității de substituție în statul membru în cauză, s‑ar ridica în speță în continuare problema, nedeterminantă, dacă Directiva 92/85 este aplicabilă mamelor beneficiare doar în cazul în care legislațiile naționale citate din statul membru în cauză acceptă conceptul de maternitate de substituție.

65.

În speță, nu mai sunt necesare alte clarificări cu privire la acest aspect, întrucât, conform legislațiilor naționale relevante, contractul de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat era valabil, iar mama a dobândit răspunderea părintească asupra copilului în temeiul ordonanței de atribuire a autorității părintești.

66.

De asemenea, având în vedere circumstanțele din procedura principală, nu mai este necesar să se examineze modul în care trebuie apreciate de exemplu situațiile de fapt transfrontaliere, în care legislația din statul de origine al mamei beneficiare acceptă conceptul de maternitate de substituție, în timp ce legislația aplicabilă la locul angajării nu prevede acest caz.

67.

În orice caz, atunci când statul membru în care drepturile conferite de Directiva 92/85 sunt valorificate recunoaște raportul legal dintre mama beneficiară și copil în cazul specific, directiva menționată ar trebui aplicată în cazul unei mame beneficiare care înlocuiește mama surogat imediat după naștere.

68.

În concluzie, în împrejurări precum cele din acțiunea principală, în ceea ce privește dreptul la concediu de maternitate, o mamă beneficiară trebuie considerată „lucrătoare, în sensul [articolului 2 din Directiva 92/85]”, și, astfel, intră sub incidența Directivei 92/85 în cazul în care ia copilul în îngrijire după naștere.

69.

Astfel, în calitate de lucrătoare în sensul articolului 2 din Directiva 92/85, mama beneficiară are dreptul la concediu de maternitate în temeiul articolului 8 din Directiva 92/85.

70.

Directiva 92/85 pornește de la principiul de concediu de maternitate neîntrerupt, acordat unei singure persoane. Totuși, în cazul maternității de substituție, acest principiu trebuie nuanțat astfel încât să reflecte situația specială în care se află femeile în cauză, întrucât amândouă au dreptul la concediu de maternitate în sensul articolului 8 din Directiva 92/85 și, mai mult, trebuie să beneficieze simultan de o parte din zilele de concediu cuvenite.

71.

Înainte de naștere, doar mama surogat are dreptul la concediu de maternitate în calitate de lucrătoare gravidă [articolul 2 litera (a) din Directiva 92/85]. După naștere, au dreptul la concediu atât mama surogat în calitate de lucrătoare care a născut [articolul 2 litera (b) din Directiva 92/85], cât și mama beneficiară, în cazul în care aceasta ia copilul în îngrijire după naștere.

72.

În consecință, se ridică problema dacă și, în cazul unui răspuns afirmativ, care este modul în care trebuie repartizat concediul de maternitate în cuantum total de minimum 14 săptămâni în cazul femeilor în cauză. Întrucât nu există norme concrete cu privire la maternitatea de substituție, acest aspect trebuie determinat în temeiul obiectivelor prevăzute de Directiva 92/85 și, în măsura în care este posibil în cazul maternității de substituție, cu respectarea normelor economice ale Directivei 92/85.

73.

În primul rând, trebuie constatat că articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/85 prevede în orice caz un concediu de maternitate obligatoriu de cel puțin două săptămâni. Întrucât atât mama surogat, cât și mama de substituție care alăptează sunt „lucrătoare în sensul [articolului 2 din Directiv 92/85]”, fiecare dintre ele trebuie să beneficieze integral de perioada de concediu, fără ca zilele de concediu de care a beneficiat una dintre ele să se scadă din perioada de concediu cuvenită celeilalte.

74.

În al doilea rând, trebuie constatat că, transpus în economia Directivei 92/85, conceptul de maternitate de substituție nu poate determina o dublare a numărului total de zile de concediu. Dimpotrivă, concediul de maternitate trebuie să reflecte distribuția rolurilor astfel cum a fost stabilită de femeile în cauză. Astfel, zilele de concediu de care a beneficiat deja mama surogat se scad din concediul mamei beneficiare și viceversa.

75.

Din obiectivele Directivei 92/85 și din economia acesteia nu reiese cu exactitate la câte zile de concediu au dreptul femeile în cauză și în special dacă numărul de zile de concediu de maternitate se împarte în mod egal între ele sau modul în care trebuie să se procedeze în cazul în care acestea nu ajung la un consens privind repartizarea concediului, însă aceste aspecte se pot stabili în temeiul parametrilor care trebuie luați în considerare. În orice caz, repartizarea concediului de maternitate trebuie să țină cont de interesele protejate prin intermediul directivei. În acest sens, înainte de naștere este importantă protecția gravidei, în timp ce după naștere trebuie să se asigure protecția lucrătoarei care a născut și bunăstarea copilului. O eventuală repartizare de comun acord a concediului de maternitate trebuie să ia în considerare categoriile de persoane protejate și să nu se realizeze în detrimentul bunăstării copilului. În principiu, se pot aplica prevederile legislațiilor naționale, întrucât articolul 8 din Directiva 92/85 prevede că acestea reglementează în detaliu modul de repartizare a concediului de maternitate. Există de asemenea posibilitatea aplicării prin analogie a normelor privind existența mai multor creditori.

76.

În consecință, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare preliminară că, într‑o situație cum este cea din procedura principală, o mamă beneficiară care are un copil în urma unui contract de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat are în orice caz dreptul la concediu de maternitate în temeiul articolelor 2 și 8 din Directiva 92/85, în cazul în care aceasta ia copilul în îngrijire după naștere, maternitatea de substituție este recunoscută în statul membru în cauză, iar cerințele naționale sunt îndeplinite chiar și atunci când mama beneficiară nu alăptează copilul după naștere. Mama beneficiară are dreptul, pe de o parte, la cel puțin două săptămâni de concediu, iar pe de altă parte, la concediul de maternitate rămas după ce s‑au scăzut în prealabil zilele de concediu de care a beneficiat mama surogat.

77.

Prin intermediul primei părți a celei de a șaptea întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește să stabilească printre altele dacă Directiva 92/85 are „efect direct”. În acest sens, există anumite dubii cu privire la concediul de maternitate, întrucât în temeiul Directivei 92/85 nu se poate stabili cu exactitate la câte zile de concediu are dreptul fiecare dintre femei și cum este distribuit acesta între mama surogat și mama beneficiară. Cu toate acestea, din directiva citată reiese că mama beneficiară are dreptul la cel puțin două săptămâni de concediu de maternitate. În cazul în care mama surogat și mama beneficiară stabilesc în mod eficient și de comun acord, având în vedere categoriile de persoane protejate aflate în discuție, modul de repartizare a celor minimum zece săptămâni rămase, se poate stabili cu suficientă precizie existența dreptului la concediul rămas. În această măsură, se pornește de la prezumția că Directiva 92/85 are efect direct.

78.

După examinarea Directivei 92/85, urmează Directiva 2006/54.

79.

A treia, a patra, a cincea și a șasea întrebare și partea a doua a celei de a șaptea întrebări preliminare au ca obiect egalitatea de tratament între bărbați și femei în conformitate cu prevederile Directivei 2006/54. Pe de o parte, instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă Directiva 2006/54 se opune refuzului unui angajator de a acorda concediu de maternitate unei mame beneficiare. Pe de altă parte, prin aceasta se dorește să se stabilească dacă poate fi vorba despre o discriminare a mamei beneficiare pentru motivul raportului mamei beneficiare cu mama surogat.

80.

Comisia și Regatul Unit afirmă în mod întemeiat că Directiva 2006/54 nu este relevantă pentru obiectul procedurii principale, întrucât în speță nu este vorba despre „realizarea principiului egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați în materie de încadrare în muncă și de muncă” în sensul articolului 1 din Directiva 2006/54. Ne vom referi în continuare la fiecare element în parte.

81.

Condițiile în care se acordă concediul de maternitate – acestea sunt aspectele vizate în principal prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări preliminare – sunt prevăzute în cadrul Directivei 92/85, care a fost examinată deja. Articolul 15 din Directiva 2006/54 are ca obiect doar aspectul întoarcerii din concediul de maternitate, astfel încât implică interpretarea acestor condiții în mod diferit.

82.

În consecință, Directiva 2006/54 nu este aplicabilă în această privință.

83.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească în principal dacă faptul de a supune o mamă beneficiară unui „tratament mai puțin favorabil” reprezintă o încălcare a prevederilor articolului 14 coroborat cu articolul 2 din Directiva 2006/54, așadar o discriminare pe motiv de sex pentru motivul raportului mamei beneficiare cu mama surogat a copilului.

84.

Această întrebare pare să se refere la „prejudiciile” care nu au fost expuse în mod concret și pe care reclamanta din procedura principală susține că le‑a suferit. În esență, aceste prejudicii par să rezulte din refuzul inițial al angajatorului de a acorda reclamantei din procedura principală dreptul la concediu de maternitate, întrucât nu a fost ea însăși gravidă, ci mama surogat. În acest sens este relevantă Directiva 92/85 ( 20 ).

85.

Totuși, în pofida acestui aspect, nu rezultă niciun „tratament mai puțin favorabil [aplicat reclamantei din procedura principală] determinat de sarcină sau de concediul de maternitate, în sensul Directivei 92/85” în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2006/54.

86.

În primul rând, un tratament mai puțin favorabil aplicat mamei beneficiare pe motiv de sarcină este exclus întrucât nu reclamanta din acțiunea principală a fost ea însăși gravidă, ci mama surogat. Reclamanta din procedura principală nu poate invoca graviditatea mamei surogat pentru a fi tratată ea însăși ca o gravidă la locul de muncă. În al doilea rând, în contextul concediului de maternitate poate fi vorba despre un tratament mai puțin favorabil doar în cazul în care reclamanta din procedura principală ar fi beneficiat efectiv de concediu de maternitate, iar acordarea acestui drept ar fi generat ulterior obstacole în calea dezvoltării sale profesionale. Această situație este reglementată la articolul 15 din Directiva 2006/54 în cazul întoarcerii din concediul de maternitate. Totuși, întrebarea dacă trebuie să se acorde într‑adevăr concediu de maternitate nu face obiectul Directivei 2006/54.

87.

În plus, nu există nici elemente care să indice o discriminare directă sau indirectă în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2006/54. În orice caz, reclamanta din procedura principală nu a suferit prejudicii pe motiv de sex în raport cu colegii de sex masculin, ci cel mult din cauza faptului că a apelat la o mamă surogat pentru a‑și îndeplini dorința de a avea copii. În acest caz, ar putea fi însă vorba doar despre o presupusă dezavantajare în raport cu alte femei care nu au apelat la o mamă surogat și, prin urmare, nu intră sub incidența Directivei 2006/54, care are ca obiect egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați.

88.

În consecință, nu poate fi vorba despre o încălcare a prevederilor articolului 14 din Directiva 2006/54.

89.

În consecință, răspunsul la a treia, la a patra și la a cincea întrebare preliminară este negativ. Întrucât a șasea întrebare preliminară a fost adresată doar în cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare preliminară, nici aceasta nu mai trebuie examinată. În mod similar, nu mai este necesar să se răspundă nici la partea a doua a celei de a șaptea întrebări preliminare.

90.

În consecință, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate după cum urmează:

„Într‑o situație cum este cea din procedura principală, o mamă beneficiară care are un copil în urma unui contract de reproducere umană asistată prin intermediul unei mame surogat are în orice caz dreptul la concediu de maternitate în temeiul articolelor 2 și 8 din Directiva 92/85, în cazul în care aceasta ia copilul în îngrijire după naștere, maternitatea de substituție este recunoscută în statul membru în cauză, iar cerințele naționale sunt îndeplinite chiar și atunci când mama beneficiară nu alăptează copilul după naștere. Mama beneficiară are dreptul, pe de o parte, la cel puțin două săptămâni de concediu, iar pe de altă parte, la concediul de maternitate rămas după ce s‑au scăzut în prealabil zilele de concediu de care a beneficiat mama surogat.

În condițiile din procedura principală nu reiese o încălcare a prevederilor articolului 14 din Directiva 2006/54.”