1

Reclamanta, Metrans a.s., este o societate de drept ceh, care își desfășoară activitatea, în esență, în exploatarea terminalelor intermodale în Republica Cehă.

2

La 5 noiembrie 2015, Comisia Europeană a lansat două cereri de propuneri, o „cerere [de propuneri] pentru coeziune” și o „cerere [de propuneri] generală”, în cadrul programului multianual de lucru pentru o asistență financiară în domeniul Mecanismului pentru interconectarea Europei (MIE) – Sectorul transporturi pentru perioada 2014-2020, astfel cum a fost modificată prin Decizia de punere în aplicare C(2015) 7358 final a Comisiei din 30 octombrie 2015. Data limită pentru depunerea propunerilor de proiecte era 16 februarie 2016.

3

În total, au fost primite 427 de propuneri, dintre care 140 în cadrul „cererii [de propuneri] pentru coeziune”. Este cert că reclamanta nu a depus o propunere ca răspuns la cele două cereri de propuneri. Printre participanții la „cererea [de propuneri] pentru coeziune” figurau societățile Advanced World Transport a.s. (denumită în continuare „AWT”) și České přístavy a.s.

4

Prin comunicatul de presă din 17 iunie 2016, Comisia a prezentat lista celor 195 de propuneri de proiecte de transport care vor beneficia de finanțare în cadrul Mecanismului pentru interconectarea Europei (MIE) în domeniul transporturilor și a declarat că decizia de finanțare propusă trebuia să fie aprobată în mod formal de comitetul de coordonare al MIE, care trebuia să se reunească la 8 iulie 2016.

5

Prin comunicatul de presă din 8 iulie 2016, publicat pe site‑ul său internet, Agenția Executivă pentru Inovare și Rețele (INEA), înființată în anul 2014 prin Decizia de punere în aplicare 2013/801/UE a Comisiei din 23 decembrie 2013 de înființare a INEA și de abrogare a Deciziei 2007/60/CE, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2008/593/CE (JO 2013, L 352, p. 65), a anunțat avizul favorabil al comitetului de coordonare al MIE pentru lista întocmită de Comisie cu privire la propunerile de proiecte de transport care vor beneficia de o finanțare din partea Uniunii Europene în cadrul MIE în domeniul transporturilor. La comunicatul de presă era anexată o broșură, accesibilă printr‑un hyperlink, cu privire la proiectele selectate, care conținea, printre altele, fișele de informații referitoare la respectivele proiecte. Proiectele depuse de AWT (și anume proiectul Paskov) și de České přístavy (și anume proiectul Mělník) figurau la paginile 271 și, respectiv, 272 din această broșură (a se vedea punctul 8 de mai jos).

6

La 5 august 2016, Comisia a adoptat Decizia de punere în aplicare C(2016) 5047 final de stabilire a listei propunerilor selectate pentru acordarea de asistență financiară din partea Uniunii Europene în domeniul Mecanismului pentru Interconectarea Europei (MIE) – Sectorul Transporturi, ca urmare a cererilor de propuneri lansate la 5 noiembrie 2015 în temeiul programului multianual de lucru (denumită în continuare „decizia de punere în aplicare”). Lista respectivă figurează în anexa la decizia de punere în aplicare.

7

Decizia de punere în aplicare, precum și anexa la aceasta au fost puse la dispoziție online la 30 august 2015 pe site‑ul internet al direcției generale în cauză a Comisiei (DG Mobilitate și transporturi), la adresa https://ec.europa.eu/transport/themes/infrastructure-ten-t-connecting-europe/reference-documents-work-programmes-selection_en, precum și la 29 septembrie 2015 pe site‑ul internet al registrului de documente al Comisiei, la adresa http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/, în urma unui răspuns favorabil la o cerere de acces la aceste documente.

8

Propunerile depuse de České přístavy, cu numărul de referință 2015‑CZ‑TM‑0406‑W, intitulată „Terminal intermodal Mělník, fazele 2 și 3” (denumită în continuare „proiectul Mělník”), și, respectiv, de AWT, cu numărul de referință 2015‑CZ‑TM‑0330‑M, intitulată „Terminal multimodal de containere Paskov, faza III” (denumită în continuare „proiectul Paskov”), figurau în anexa la decizia de punere în aplicare și li s‑a acordat o finanțare în cadrul priorității „conectări și dezvoltarea unor platforme logistice multimodale”, la rubrica intitulată „B) [A]locarea fondurilor în cadrul cererii [de propuneri] pentru coeziune”.

9

În urma adoptării deciziei de punere în aplicare, INEA a încheiat, la 21 octombrie și, respectiv, la 7 noiembrie 2016, acorduri de grant (denumite în continuare, împreună cu decizia de punere în aplicare, „actele atacate”) cu České přístavy, cu numărul de referință INEA/CEF/TRAN/M2015/1138714 (denumit în continuare „acordul de grant cu privire la proiectul Mělník”), și cu AWT, cu numărul de referință INEA/CEF/TRAN/M2015/1133813 (denumit în continuare „acordul de grant cu privire la proiectul Paskov”).

10

Fișele de informații privind proiectele Mělník și Paskov au fost publicate online pe site‑ul internet al INEA, cu fișiere descărcabile, la datele și orele următoare: proiectul Mělník, la 7 noiembrie 2016, ora 19.05, și proiectul Paskov, la 11 noiembrie 2016, ora 11.58.

11

Prin e‑mailul din 5 decembrie 2016 adresat Comisiei, domnul A. Schwarz, reprezentantul reclamantei în cadrul prezentei acțiuni, a solicitat acces la actele atacate, în măsura în care se refereau la proiectul Mělník.

12

La 22 decembrie 2016, domnul Schwarz a prezentat o nouă cerere prin intermediul formularului de contact de pe site‑ul internet al INEA, solicitând acces la actele atacate.

13

Prin scrisoarea din 20 ianuarie 2017, dând curs acestor cereri, INEA a răspuns domnului Schwarz, transmițându‑i actele atacate.

14

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 30 aprilie 2017, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

15

Reclamanta solicită Tribunalului:

16

Prin acte separate depuse la grefa Tribunalului la 6 și, respectiv, la 8 septembrie 2017, Comisia și INEA au ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

17

Reclamanta a depus observații cu privire la aceste două excepții de inadmisibilitate la 21 octombrie 2017.

18

Prin intermediul excepției de inadmisibilitate, Comisia solicită Tribunalului:

19

Prin intermediul excepției de inadmisibilitate, INEA solicită Tribunalului:

20

În observațiile sale cu privire la excepțiile de inadmisibilitate, reclamanta solicită Tribunalului:

21

Potrivit articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, pârâtul poate solicita Tribunalului să se pronunțe asupra inadmisibilității fără a intra în dezbaterea fondului. În temeiul articolului 130 alineatul (6) din regulamentul menționat, Tribunalul poate să decidă deschiderea fazei orale a procedurii cu privire la excepția de inadmisibilitate.

22

În speță, întrucât Comisia și INEA au solicitat pronunțarea asupra inadmisibilității, Tribunalul, considerându‑se suficient de lămurit de înscrisurile din dosar, a hotărât să se pronunțe asupra acestor cereri fără a deschide faza orală a procedurii.

23

În susținerea excepției de inadmisibilitate, Comisia invocă două cauze de inadmisibilitate. Prima cauză de inadmisibilitate se întemeiază pe caracterul tardiv al acțiunii, iar cea de a doua se întemeiază pe lipsa afectării individuale a reclamantei, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

24

În susținerea excepției de inadmisibilitate, INEA invocă trei cauze de inadmisibilitate, întemeiate, prima, asemenea Comisiei, pe caracterul tardiv al acțiunii, a doua, pe lipsa afectării directe și individuale a reclamantei, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, și, a treia, pe faptul că contestarea deciziei de punere în aplicare nu poate fi îndreptată împotriva ei.

25

Tribunalul consideră oportun să examineze mai întâi cauza de inadmisibilitate întemeiată pe caracterul tardiv al acțiunii.

26

Comisia susține că, în speță, criteriul pertinent pentru calcularea datei de la care începe să curgă termenul de două luni prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE este ziua în care reclamanta a avut cunoștință de actele atacate, și anume 5 decembrie 2016, data la care prima cerere de acces la actele atacate a fost depusă de domnul Schwarz (reprezentantul reclamantei în cadrul prezentei acțiuni), sau 20 ianuarie 2017, cel târziu, data la care toate documentele au fost transmise domnului Schwarz, în urma cererilor sale din 5 și 22 decembrie 2016. Prin urmare, introducerea acțiunii la 30 aprilie 2017 ar fi fost efectuată în afara termenului stabilit.

27

Mai precis, Comisia constată că, în urma unei întâlniri cu agenții Comisiei, la 28 noiembrie 2016, domnul Schwarz, „acționând în numele reclamantei”, a solicitat Comisiei, prin e‑mailul din 5 decembrie 2016, trimis în copie și directorului general al reclamantei, domnul S., să îi acorde acces la documentele referitoare la „deciziile pertinente ale autorităților privind aprobarea subvențiilor în cadrul MIE în favoarea proiectelor specificate în continuare”, inclusiv documentele conexe, și la „acordurile referitoare la subvențiile prin care sunt finanțate proiectele de mai jos”. Domnul Schwarz a introdus o cerere similară la INEA la 22 decembrie 2016. INEA, fiind competentă să răspundă la cererile de acces la documente prezentate Comisiei, a răspuns, la 20 ianuarie 2017, în nume propriu și în numele Comisiei, domnului Schwarz, transmițându‑i actele atacate.

28

Având în vedere considerațiile care precedă, în primul rând, Comisia arată că, la data primei cereri de documente din 5 decembrie 2016 sau chiar înaintea acestei date, reclamanta avea cunoștință nu numai de existența, ci și de conținutul deciziei de punere în aplicare, inclusiv al anexei la aceasta. Astfel, cererile de acces ar fi fost prezentate în urma întâlnirii cu agenții Comisiei. În al doilea rând, aceasta arată că cererile de acces la documente prezentate la 5 și la 22 decembrie 2016 descriu proiectele Paskov și Mělník cu un asemenea nivel de detaliu și de precizie încât nu puteau decât să confirme ceea ce reclamanta știa deja. Astfel, decizia de punere în aplicare a fost publicată online pe site‑ul internet al Comisiei la 30 august 2016, iar fișele de informații referitoare la acordurile de grant cu privire la proiectele Mělník și Paskov au fost publicate pe site‑ul internet al INEA la 7 și, respectiv, la 11 noiembrie 2016. În al treilea rând, în orice caz, Comisia subliniază că reclamanta era în posesia actelor atacate încă de la 20 ianuarie 2017, ceea ce explică faptul că reclamanta a fost în măsură să atașeze textele acordurilor de grant cu privire la proiectele Mělník și Paskov, care nu sunt disponibile public, la cererea sa. Or, chiar considerând această din urmă dată ca momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii, acțiunea ar fi fost formulată în afara termenului stabilit.

29

În primul rând, INEA arată că articolul 263 al șaselea paragraf TFUE prevede că acțiunile trebuie formulate în termen de două luni de la publicarea actului atacat și că, potrivit punctului 32 din Hotărârea din 26 septembrie 2013, PPG și SNF/ECHA (C‑625/11 P, EU:C:2013:594), publicarea în sensul acestui articol cuprinde și publicarea unui astfel de act pe internet. În această privință, INEA amintește că decizia de punere în aplicare a fost adoptată și publicată, printre altele, pe site‑ul internet al Comisiei la 30 august 2016, că acordul de grant cu privire la proiectul Paskov a fost publicat pe site‑ul internet al INEA la 11 noiembrie 2016, iar cel cu privire la proiectul Mělník la 7 noiembrie 2016. În consecință, INEA arată că, în conformitate cu articolul 59 din Regulamentul de procedură, termenul pentru introducerea prezentei acțiuni ar fi început să curgă de la sfârșitul celei de a paisprezecea zile de la data publicării fiecăruia dintre actele atacate pe internet.

30

În al doilea rând, INEA susține că reclamanta a avut cunoștință, pe de o parte, de acordul de grant cu privire la proiectul Mělník, în special de faptul că České přístavy era beneficiara acestuia, la 5 decembrie 2016 cel târziu, data la care avocatul său a introdus cererea de acces la documente legate de finanțarea proiectului respectiv, și, pe de altă parte, de acordul de grant cu privire la proiectul Paskov la 22 decembrie 2016 cel târziu, data la care avocatul reclamantei a prezentat o cerere de acces la documente legate de proiectele Paskov și Mělník. În răspunsul său la o întrebare scrisă a Tribunalului, INEA a precizat, asemenea Comisiei, că termenul de introducere a acțiunii ar putea începe să curgă și de la 20 ianuarie 2017 cel mai târziu, data la care reclamanta a obținut copiile de pe acordurile de grant cu privire la proiectele Paskov și Mělník.

31

În ceea ce privește reclamanta, în primul rând, aceasta arată că publicarea actelor atacate trebuie să constituie în mod normal principalul criteriu de stabilire a momentului de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii aplicabil, iar Comisia și INEA nu se pot întemeia pe criteriul luării la cunoștință din moment ce, pe de o parte, acestea nu au divulgat în mod corect actele atacate prin intermediul unei publicări succinte în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, după cum impune jurisprudența, și, pe de altă parte, publicarea pe site‑urile internet ale Comisiei și ale INEA nu poate fi considerată o publicare în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE.

32

În al doilea rând, în orice caz, reclamanta respinge argumentul Comisiei și al INEA potrivit căruia ea era în posesia actelor atacate începând cu 20 ianuarie 2017, susținând că nici Comisia, nici INEA nu au notificat actele atacate nici ei înseși, nici reprezentanților săi și că la 20 ianuarie 2017 actele atacate au fost comunicate doar la adresa electronică a avocatului său, domnul Schwarz, care la momentul respectiv nu o reprezenta. Cu alte cuvinte, Comisia și INEA nu ar fi stabilit data exactă a momentului de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii. În sfârșit, reclamanta afirmă că actele atacate i‑au fost divulgate de domnul Schwarz abia la 12 aprilie 2017, dată la care cabinetul de avocatură din care făcea parte a fost împuternicit să o reprezinte în cadrul prezentului litigiu.

33

Potrivit articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, acțiunea în anulare trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului atacat, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv. Rezultă din însuși modul de redactare a acestei dispoziții că criteriul datei luării la cunoștință a actului ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii prezintă un caracter subsidiar în raport cu cel al publicării sau cu cel al notificării actului (Hotărârea din 10 martie 1998, Germania/Consiliul, C‑122/95, EU:C:1998:94, punctul 35).

34

În continuare, potrivit articolului 59 din Regulamentul de procedură, atunci când un termen pentru introducerea unei acțiuni împotriva actului unei instituții începe să curgă de la publicarea acelui act în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, acest termen se calculează, în sensul articolului 58 alineatul (1) litera (a) din același regulament, de la sfârșitul celei de a paisprezecea zile de la data respectivei publicări.

35

În sfârșit, în conformitate cu articolul 60 din Regulamentul de procedură, acest termen trebuie, în plus, prelungit, pentru considerente de distanță, cu zece zile.

36

Potrivit unei jurisprudențe constante, termenul de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE este de ordine publică, iar aplicarea strictă a normelor de procedură respectă cerința de securitate juridică, evitând repunerea permanentă în discuție a actelor Uniunii care produc efecte juridice (a se vedea Ordonanța din 25 noiembrie 2008, S.A.BA.R./Comisia, C‑501/07 P, nepublicată, EU:C:2008:652, punctul 22 și jurisprudența citată), precum și necesitatea de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în administrarea justiției (Ordonanța din 30 septembrie 2014, Faktor B. i W. Gęsina/Comisia, C‑138/14 P, nepublicată, EU:C:2014:2256, punctul 17).

37

În plus, revine părții care se prevalează de caracterul tardiv al acțiunii în raport cu termenul stabilit în special de articolul 263 al șaselea paragraf TFUE să furnizeze dovada datei la care s‑a produs evenimentul care determină curgerea termenului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2012, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑167/10, nepublicată, EU:T:2012:651, punctul 39 și jurisprudența citată).

38

În speță, este necesar să se constate de la bun început că părțile nu contestă că criteriul notificării actelor atacate, în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, nu este aplicabil, reclamanta nefiind destinatara acestor acte. Pentru a se pronunța cu privire la caracterul pretins tardiv al acțiunii, revine, așadar, Tribunalului, mai întâi, să stabilească dacă criteriul publicării actului atacat, în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, este aplicabil în speță. În cazul unui răspuns negativ, având în vedere caracterul subsidiar al criteriului luării la cunoștință în raport cu criteriul publicării, este necesar să se statueze cu privire la problema de fapt dacă reclamanta a luat efectiv cunoștință de actele atacate cel mai târziu la 20 ianuarie 2017, după cum susțin Comisia și INEA.

39

De la bun început trebuie să se constate că, pentru ca publicarea actelor atacate să fie momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, o astfel de publicare trebuie să fie impusă de o dispoziție de drept primar sau derivat al Uniunii sau cel puțin să decurgă dintr‑o practică constantă pe care reclamanta o putea preconiza în mod legitim (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 1998, Germania/Consiliul, C‑122/95, EU:C:1998:94, punctele 36 și 37, și Hotărârea din 15 iunie 2005, Olsen/Comisia, T‑17/02, EU:T:2005:218, punctul 77).

40

În primul rând, în ceea ce privește obligația de publicare în temeiul dreptului primar al Uniunii, reclamanta susține că Comisia era obligată să divulge decizia de punere în aplicare sau cel puțin un aviz succint al acesteia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în temeiul articolului 297 alineatul (2) al doilea paragraf TFUE, care prevede că „deciziile, în cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”. Mai precis, întrucât decizia de punere în aplicare nu indică, potrivit reclamantei, niciun destinatar, aceasta ar fi „exact de aceeași natură” ca și deciziile prevăzute de această dispoziție a articolului 297 TFUE. Reclamanta observă în această privință că lista propunerilor care constituie anexa la decizia de punere în aplicare nu enumeră în niciun caz destinatari concreți – aceasta menționează doar proiectele care au obținut finanțare în cadrul MIE.

41

În această privință trebuie amintit că articolul 297 alineatul (2) TFUE prevede:

„Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de regulamente, directive și decizii, în cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de președintele instituției care le‑a adoptat.

Regulamentele, directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum și deciziile, în cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării.

Celelalte directive, precum și deciziile care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor și produc efecte prin această notificare.”

42

În speță, mai întâi, este necesar să se constate că decizia de punere în aplicare este un act de punere în aplicare adoptat de Comisie, în temeiul articolului 18 din Regulamentul (UE) nr. 1316/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2013 de instituire a [MIE], de modificare a Regulamentului (UE) nr. 913/2010 și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 680/2007 și (CE) nr. 67/2010 (JO 2013, L 348, p. 129, denumit în continuare „Regulamentul MIE”), și conform procedurii prevăzute la articolul 25 din regulamentul menționat, în cadrul exercitării competențelor sale de executare, în sensul articolului 291 alineatul (2) TFUE. Este vorba, așadar, despre un act fără caracter legislativ în sensul articolului 297 alineatul (2) TFUE.

43

În continuare, în ceea ce privește problema dacă decizia de punere în aplicare poate fi considerată o decizie care „nu indică destinatarii”, în sensul articolului 297 alineatul (2) al doilea paragraf TFUE, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, termenul „destinatar” desemnează o persoană a cărei identitate este suficient determinată în decizia în cauză și căreia trebuie să îi fie adresată. În plus, s‑a statuat că caracteristicile esențiale ale deciziei, comparată cu un act cu aplicabilitate generală, rezultă din limitarea destinatarilor, indicați sau identificabili, cărora li se adresează (a se vedea Ordonanța din 13 martie 2015, European Coalition to End Animal Experiments/ECHA, T‑673/13, EU:T:2015:167, punctul 24 și jurisprudența citată).

44

Având în vedere această jurisprudență, este necesar să se constate că decizia de punere în aplicare nu desemnează, în niciuna dintre prevederi, în mod explicit destinatarul sau destinatarii săi. Cu toate acestea, decizia identifică și desemnează candidații ale căror propuneri au fost selectate pentru acordarea de asistență financiară din partea Uniunii. Astfel, articolul 1 din decizia menționată prevede aprobarea „[l]istei, prezentată în anexă, a proiectelor de interes general din domeniul MIE selectate care beneficiază de asistență financiară din partea Uniunii, [a] costuril[or] totale eligibile ale măsurilor, astfel cum au fost estimate în cadrul acestor proiecte, [a] procentajul[ui] pe care îl reprezintă asistența financiară în raport cu costurile eligibile totale și [a] valoril[or] maxime ale asistenței financiare”. Anexa, care face, așadar, parte integrantă din decizia de punere în aplicare, stabilește, pe lângă lista propunerilor selectate, numele tuturor solicitanților selectați pentru acordarea unei asistențe financiare din partea Uniunii. Astfel, contrar celor susținute de reclamantă, anexa la decizia de punere în aplicare nu stabilește doar lista proiectelor care au obținut finanțare în cadrul MIE, ci identifică nominal destinatarii a căror identitate este suficient determinată. Rezultă că, deși decizia de punere în aplicare nu indică în mod explicit destinatarii, existența unor destinatari rezultă din însuși conținutul deciziei respective (a se vedea în acest sens Ordonanța din 13 martie 2015, European Coalition to End Animal Experiments/ECHA, T‑673/13, EU:T:2015:167, punctul 26).

45

Prin urmare, este necesar să se concluzioneze că, contrar celor susținute de reclamantă, decizia de punere în aplicare nu poate fi considerată o decizie care „nu indică destinatarii”, în sensul articolului 297 alineatul (2) al doilea paragraf TFUE, ci o decizie care „se adresează” unor destinatari, în sensul articolului 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE.

46

Pe de altă parte, această concluzie este confirmată de faptul că articolul 2 din decizia de punere în aplicare prevede că membrul Comisiei responsabil cu mobilitatea și cu transporturile este abilitat să informeze solicitanții „ale căror proiecte nu au fost reținute” cu privire la rezultatul final al examinării candidaturii lor, în condițiile în care această decizie, în conformitate cu articolul 297 alineatul (2) al treilea paragraf TFUE, ar fi trebuit să fie notificată solicitanților ale căror proiecte au fost reținute.

47

În această privință trebuie să se examineze împrejurarea, menționată de Comisie, potrivit căreia decizia de punere în aplicare „nu a fost notificată niciunui candidat, indiferent dacă propunerea sa a fost respinsă sau reținută”. Această omisiune referitoare la notificarea deciziei de punere în aplicare, deși poate afecta data la care respectiva decizie produce efecte, nu poate infirma, în cadrul examinării admisibilității acțiunii și al determinării punctului de plecare al termenului de introducere a acțiunii, concluzia potrivit căreia Comisia nu era obligată să publice această decizie în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în temeiul articolului 297 alineatul (2) al doilea paragraf TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Athinaïki Techniki/Comisia, C‑521/06 P, EU:C:2008:422, punctele 43 și 44).

48

În al doilea rând, trebuie să se constate că nicio obligație de publicare nu era impusă în speță de dreptul derivat al Uniunii. În această privință, mai întâi, trebuie să se arate că, în cazul în care, potrivit articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), decizia de punere în aplicare trebuie publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în măsura în care face parte din categoria „deciziil[or], altele decât cele prevăzute la articolul [297 alineatul (1) TFUE]”, această publicare are loc doar „în măsura posibilului”. Prin urmare, se impune constatarea că, deși publicarea în cauză constituie un obiectiv care trebuie respectat, ea nu are totuși caracter imperativ (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 noiembrie 2003, Regione Siciliana/Comisia, T‑190/00, EU:T:2003:316, punctul 139).

49

În continuare, în ceea ce privește articolul 13 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001, potrivit căruia „[f]iecare instituție are libertatea de a‑și defini în propriul regulament de procedură celelalte documente eventuale care trebuie publicate în Jurnalul Oficial”, este necesar să se constate că nici regulamentul de procedură al Comisiei, nici cel al INEA nu prevăd o dispoziție referitoare la publicarea „cel[orlalte] documente eventuale”.

50

În sfârșit, după cum afirmă Comisia, dispozițiile de reglementare în vigoare aplicabile MIE nu prevăd publicarea deciziilor adoptate în domeniul MIE. Astfel, articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul MIE, intitulat „Informare, comunicare și publicitate”, care este singura dispoziție referitoare la publicare, prevede că „Comisia desfășoară acțiuni de informare și comunicare privind proiectele și rezultatele MIE” și nu face, așadar, nicio referire la o eventuală publicare a deciziilor adoptate în domeniul MIE.

51

În al treilea rând, în ceea ce privește problema dacă o publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene era rezultatul unei practici constante pe care reclamanta o putea preconiza în mod legitim, reclamanta nu invocă niciun element de probă în susținerea unei asemenea practici.

52

Pe baza acestei analize, reiese că Comisia nu era obligată să divulge decizia de punere în aplicare prin intermediul unei publicări. În plus, nu s‑a stabilit că o asemenea publicare ar rezulta dintr‑o practică constantă a instituției în cauză pe care reclamanta o putea preconiza în mod legitim.

53

Această constatare a lipsei unei obligații de publicare a deciziei de punere în aplicare și motivele în sprijinul ei pot fi transpuse în cazul celor două acorduri de grant în cauză, întrucât acestea nu fac obiectul unui regim de publicare distinct de cel al deciziilor de punere în aplicare.

54

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că, în speță, criteriul publicării, ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii, nu poate fi considerat relevant în scopul aplicării articolului 263 al șaselea paragraf TFUE. Prin urmare, pe baza datei de luare la cunoștință a actelor atacate, criteriul subsidiar prevăzut de articolul menționat, trebuie să se stabilească eventualul caracter tardiv al acțiunii.

55

În ceea ce privește luarea la cunoștință de către reclamantă a actelor atacate, din înscrisurile din dosar reiese că, în urma întâlnirii informale, la Bruxelles (Belgia), cu agenții Comisiei la 28 noiembrie 2016, domnul Schwarz, reprezentant al reclamantei în cadrul prezentei acțiuni, a solicitat să aibă acces la actele atacate.

56

Mai precis, prin e‑mailul din 5 decembrie 2016 adresat agenților Comisiei prezenți la întâlnirea din 28 noiembrie 2016, trimis, în copie, directorului general al reclamantei, domnul S., domnul Schwarz a arătat următoarele:

„În urma întâlnirii noastre în birourile dumneavoastră, am dori să solicităm accesul la documentele și la informațiile referitoare la finanțarea [proiectului Mělník] (astfel cum a fost publicat pe site‑ul internet https://ec.europa.eu/inea/en/connecting-europe-facility/cef-transport/2015-cz-tm-0406-w).

Vă rugăm să ne comunicați în special: acordul de grant [cu privire la proiectul Mělník], decizia (deciziile) autorităților competente ale Uniunii Europene de aprobare a acestei finanțări, precum și orice altă informație relevantă, furnizând, după caz, o prezentare mai detaliată și mai clară în legătură cu ceea ce este supus mai exact finanțării prin intermediul acțiunii în discuție.”

57

Această cerere de acces din 5 decembrie 2016 a fost comunicată INEA de serviciile Comisiei la 6 decembrie 2016, în conformitate cu punctul 2.7.2, intitulat „Gestionarea documentelor și accesul la acestea”, din protocolul de acord dintre INEA și, printre altele, direcția generală a Comisiei în cauză, din 15 februarie 2016.

58

Ulterior, la 22 decembrie 2016, domnul Schwarz a prezentat următoarea cerere prin intermediul formularului de contact de pe site‑ul internet al INEA:

„Vă rugăm să ne furnizați următoarele documente:

Cererea menționată mai sus se referă la următoarele proiecte: [proiectul Paskov] [proiectul Mělník].”

59

Prin scrisoarea din 20 ianuarie 2017, INEA, fiind responsabilă, în conformitate cu punctul 2.7.2 din protocolul de acord menționat mai sus, să răspundă și în numele Comisiei la cererile de acces prezentate de domnul Schwarz la 5 și la 22 decembrie 2016, a răspuns acestuia din urmă, transmițându‑i actele atacate.

60

Astfel, s‑a stabilit că, la 20 ianuarie 2017, domnul Schwarz avea la dispoziție toate informațiile relevante și actele atacate, și anume copiile de pe decizia de punere în aplicare și copiile neconfidențiale de pe cele două acorduri de grant în cauză.

61

Prin urmare, trebuie să se verifice în continuare dacă la această dată de primire a documentelor domnul Schwarz acționa din proprie inițiativă, în calitate de consultant independent, astfel cum susține reclamanta, sau ca reprezentant al reclamantei, ceea ce, potrivit Comisiei și INEA, ar confirma că data luării la cunoștință a actelor atacate ar fi 20 ianuarie 2017, dată la care domnul Schwarz a primit documentele și le‑ar fi comunicat reclamantei.

62

În această privință, în primul rând, se impune constatarea că reiese din înscrisurile din dosar că, în răspunsul din 21 noiembrie 2016 la e‑mailul pe care Comisia i l‑a adresat pentru a stabili întâlnirea din 28 noiembrie 2018, directorul general al reclamantei, domnul S., a indicat următoarele: „[V]om veni (avocatul nostru [domnul Schwarz] și cu mine) la 28 noiembrie, ora 9.30.” În consecință, s‑a indicat în mod clar agenților Comisiei că domnul Schwarz acționa la întâlnire în calitate de avocat al reclamantei. Pe de altă parte, domnul Schwarz și domnul S. erau singurii participanți la întâlnirea cu agenții Comisiei și domnul Schwarz nu ar fi putut lăsa impresia că reprezenta și o altă parte la această întâlnire sau că acționa în nume propriu. Astfel, descrierea pe care reclamanta a efectuat‑o cu privire la rolul domnului Schwarz în cadrul întâlnirii, și anume acela „de a acorda asistență domnului [S.] în cazul în care discuția ar fi privit un aspect juridic și tehnic în raport cu întrebările referitoare la ajutoare de stat și la dreptul concurenței”, corespunde perfect cu cea a rolului unui avocat care acționează pe seama clientului său. De asemenea, faptul că, după cum arată reclamanta, participarea domnului Schwarz s‑a „limitat la a‑și prezenta dezacordul cu punctul de vedere al [agentului Comisiei] potrivit căruia Comisia Europeană nu [era] ținută de normele privind ajutoarele de stat, astfel cum au fost prevăzute de Tratatul de la Lisabona”, confirmă acest rol de avocat al reclamantei.

63

În al doilea rând, trebuie să se constate că, în cadrul întâlnirii din 28 noiembrie 2016, reclamanta a solicitat o copie de pe acordul de grant cu privire la proiectul Mělník, iar agenții Comisiei i‑au răspuns cu invitația de a depune o cerere oficială de acces la documente la INEA, ceea ce, în consecință, a făcut domnul Schwarz la 5 decembrie 2016. Prin urmare, reiese cu claritate din aceste fapte că nu se poate reproșa agenților Comisiei că au considerat că domnul Schwarz acționa în calitate de consilier juridic al reclamantei și al domnului S. în urma întâlnirii din 28 noiembrie 2016. În consecință, faptul că domnul Schwarz a avut sau nu un mandat de reprezentare nu este relevant.

64

În al treilea rând, în prima sa cerere de acces la documente, domnul Schwarz s‑a referit în mod expres la reuniunea din 28 noiembrie 2016, iar domnul S. era în copie la această cerere. Prin urmare, astfel cum arată INEA, ar fi dificil să se imagineze că asemenea acțiuni constituie inițiativa personală a domnului Schwarz, în lipsa coordonării și a aprobării reclamantei. Astfel, simplul fapt că domnul S. a fost pus în copie arată că era vorba despre o acțiune aprobată de reclamantă și, în orice caz, că reclamanta era perfect la curent cu acțiunile domnului Schwarz. Pe de altă parte, în ceea ce privește faptul că domnul Schwarz nu a pus reclamanta în copie atunci când a depus cea de a doua cerere de acces la documente din 22 decembrie 2016, acest lucru se explică prin faptul că cererea respectivă a fost depusă prin intermediul formularului de contact online al INEA, care nu permitea o asemenea funcționalitate.

65

Astfel, această constatare este confirmată de faptul că, în cele două cereri de acces la documente, domnul Schwarz utilizează în mod continuu pluralul, ceea ce se raportează în mod clar numai la cealaltă persoană în copie la prima cerere, domnul S. În acest context factual deosebit, explicația reclamantei potrivit căreia „utilizarea formei de plural este un stil formal standard, în special atunci când corespondența oficială este trimisă de un cabinet de avocatură”, nu poate fi reținută.

66

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că actele atacate au fost, în mod incontestabil, aduse la cunoștința reclamantei, prin intermediul domnului Schwarz, la 20 ianuarie 2017 și că, prin urmare, acțiunea a fost formulată în afara termenului stabilit.

67

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de jurisprudența invocată de reclamantă, potrivit căreia, „atunci când reclamantul a luat la cunoștință actul atacat prin intermediul unei scrisori a cărei dată de primire nu poate fi stabilită în mod cert, termenul de introducere a acțiunii începe să curgă de la data la care reclamantul însuși s‑a referit la act într‑o scrisoare” cu privire la notificarea unei măsuri. Întrucât decizia de punere în aplicare nu a fost notificată reclamantei, în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, această jurisprudență este lipsită de pertinență. În orice caz, jurisprudența invocată de reclamantă nu prevede un asemenea principiu. Astfel, Ordonanța din 28 aprilie 1994, Pevasa și Inpesca/Comisia (T‑452/93 și T‑453/93, EU:T:1994:45), precizează, la punctul 36, că luarea la cunoștință a actelor atacate în discuție în această cauză a avut loc în mod necesar și cel mai târziu la data la care s‑a făcut referire la actele respective în scrisoarea trimisă de reclamanți. Nu rezultă, contrar susținerilor reclamantei, că o dată anterioară nu poate fi reținută. Hotărârea din 8 noiembrie 2000, Dreyfus/Comisia (T‑485/93, T‑491/93, T‑494/93 și T‑61/98, EU:T:2000:255), de asemenea invocată de reclamantă, nu examinează problema lipsei unei date certe de primire a unei comunicări.

68

În sfârșit, nu se poate reproșa Comisiei și INEA nici faptul că nu au solicitat domnului Schwarz să prezinte o împuternicire sau un mandat din partea reclamantei. Astfel, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) și cu articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001 și cu jurisprudența, accesul la documente nu este subordonat interesului juridic al unei persoane de a obține acces la documente (a se vedea în acest sens Ordonanța din 26 octombrie 2016, Edeka‑Handelsgesellschaft Hessenring/Comisia, T‑611/15, nepublicată, EU:T:2016:643, punctul 45). Astfel, Comisia nu era obligată să îl întrebe pe domnul Schwarz la momentul depunerii cererii sale dacă acționa în numele și pe seama unei alte persoane sau entități și nici a fortiori să îi solicite să prezinte un mandat în acest scop.

69

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se admită cauza de inadmisibilitate întemeiată pe caracterul tardiv al acțiunii și să se procedeze la respingerea acesteia ca inadmisibilă, fără să fie necesar să se continue examinarea cauzelor de inadmisibilitate întemeiate, pe de o parte, pe lipsa afectării directe și individuale a reclamantei, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, și, pe de altă parte, pe faptul că contestarea deciziei de punere în aplicare a Comisiei nu poate fi îndreptată împotriva INEA.

70

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

71

Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile Comisiei și ale INEA.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra)

dispune: