–

pentru VG Media Gesellschaft zur Verwertung der Urheber- und Leistungsschutzrechte von Medienunternehmen mbH, de U. Karpenstein, de M. Kottmann, de R. Heine și de J. Hegemann, Rechtsanwälte;

–

pentru Google LLC, succesoare în drepturi a Google Inc., de A. Conrad, de W. Spoerr și de T. Schubert, Rechtsanwälte;

–

pentru guvernul german, de T. Henze, de M. Hellmann și de M. Kall, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul elen, de E.‑M. Mamouna și de N. Dafniou, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, de L. Aguilera Ruiz și de V. Ester Casas, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes și de M. Figueiredo, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de K. Petersen, de Y. Marinova și de J. Samnadda, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatele (2), (5) și (11) din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 1998, L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO 1998, L 217, p. 18, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 282) (denumită în continuare „Directiva 98/34”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între VG Media Gesellschaft zur Verwertung der Urheber- und Leistungsschutzrechte von Medienunternehmen mbH (denumită în continuare „VG Media”), pe de o parte, și Google LLC, pe de altă parte, în legătură cu pretinsa încălcare de către Google a drepturilor conexe dreptului de autor.

3

Articolul 1 alineatele (2)-(5) și (11) din Directiva 98/34 prevede:

„În sensul prezentei directive, termenii utilizați au următoarele înțelesuri:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 8 alineatul (1) primul paragraf din această directivă prevede:

„În conformitate cu articolul 10, Comisiei îi este comunicat, de îndată, de către statele membre, orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care acesta transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară elaborarea unei astfel de reglementări, în cazul în care acest lucru nu a fost clarificat suficient în proiectul de reglementare tehnică.”

5

Directiva 98/34 a fost abrogată prin Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1), care a intrat în vigoare la 7 octombrie 2015, adică ulterior faptelor în discuție în litigiul principal.

6

Prin achtes Gesetz zur Änderung des Urheberrechtsgesetzes (A opta lege de modificare a Legii privind drepturile de autor) din 7 mai 2013 (BGBl. 2013 I, p. 1161), secțiunea 7, intitulată „Protecția editorilor de ziare și reviste”, referitoare la drepturile conexe ale editorilor de ziare și reviste, a fost introdusă, cu efect de la 1 august 2013, în a doua parte a Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte (Legea privind drepturile de autor și drepturile conexe, denumită în continuare „UrhG”). Această secțiune 7 include cele trei articole reproduse în continuare.

7

Articolul 87f din UrhG, intitulat „Editorii de ziare și reviste”, prevede:

„(1)   Producătorul unei publicații de presă (editorul de ziare și reviste) are dreptul exclusiv să comunice public în scopuri comerciale publicațiile de presă sau părți din acestea, cu excepția cazului în care este vorba despre cuvinte individuale sau scurte fragmente de text. În cazul în care publicația de presă a fost realizată în cadrul unei întreprinderi, proprietarul întreprinderii este considerat producătorul acesteia.

(2)   Publicația de presă constă în pregătirea editorială și tehnică a contribuțiilor jurnalistice în cadrul unei colecții publicate periodic pe orice suport, sub un singur titlu, care, în urma unei evaluări a tuturor circumstanțelor, poate fi considerat în mare măsură tipic pentru acea editură și care, în marea sa parte, nu servește scopuri care vizează propria publicitate. Contribuțiile jurnalistice sunt mai exact articole și ilustrații care au ca scop diseminarea informațiilor, formarea opiniilor sau divertismentul.”

8

Articolul 87g din UrhG, intitulat „Transferabilitate, durată și limitări”, are următorul cuprins:

„(1)   Dreptul editorilor de ziare și reviste în conformitate cu articolul 87f alineatul (1) prima teză este transferabil. Articolele 31 și 33 se aplică mutatis mutandis.

(2)   Dreptul expiră la un an de la publicarea publicației de presă.

(3)   Dreptul editorilor de ziare și reviste nu poate fi exercitat și susținut în detrimentul autorului sau al titularului unui drept conex dreptului de autor a cărui activitate sau obiect protejate în temeiul prezentei legi sunt cuprinse în publicația de presă.

(4)   Punerea la dispoziția publicului a publicațiilor de presă sau a unor părți din acestea este permisă în măsura în care acest lucru nu se realizează de către operatori comerciali de motoare de căutare sau de către furnizori comerciali de servicii, care prelucrează conținuturi de presă în mod similar. În rest, sunt aplicabile mutatis mutandis prevederile secțiunii 6 din partea 1.”

9

Articolul 87h din UrhG, intitulat „Dreptul de participare a autorului”, prevede:

„Autorul are dreptul la o parte echitabilă din remunerație.”

10

VG Media este o societate de gestiune colectivă autorizată în Germania, care apără drepturile de autor și drepturile conexe ale canalelor de televiziune și de radio private, precum și drepturile asupra unor oferte editoriale digitale. În acest context, VG Media încheie cu titularii drepturilor „Contractul de exercitare a «drepturilor de televizare, de radiodifuzare și de editare»”, prin care acești titulari ai drepturilor îi transferă cu titlu exclusiv drepturile lor actuale, precum și drepturile care le vor fi acordate în cursul contractului, asupra publicațiilor de presă ai căror producători sunt aceștia.

11

Google operează mai multe motoare de căutare pe internet, dintre care în special motorul de căutare cu același nume, precum și un site de informații automatizat („Google Știri”). Pe motorul de căutare „Google”, după introducerea unui cuvânt de căutare și activarea funcției de căutare, apare un text scurt sau un fragment de text („Snippet”) cu o imagine de recunoaștere, cu rolul de a permite utilizatorului să evalueze relevanța paginii de internet afișate pentru nevoile sale de informații. În ceea ce privește site‑ul de informații „Google Știri”, pe acesta sunt afișate, în forma unei reviste, știri provenite dintr‑un cerc limitat de surse de informații. Informațiile care apar pe acest site sunt colectate de calculatoare prin intermediul unui algoritm dintr‑un număr mare de surse de informații. Pe site‑ul menționat, „Snippet” apare sub forma unui scurt rezumat al articolului extras de pe site‑ul internet în cauză, care reia adesea frazele introductive ale acestui articol.

12

În plus, Google publică cu titlu oneros, prin intermediul serviciilor online, anunțurile publicitare ale unor terți pe propriile site‑uri internet, precum și pe site‑urile internet ale unor terți.

13

VG Media a introdus în fața instanței de trimitere o acțiune în despăgubire împotriva Google, în cadrul căreia contestă în esență utilizarea de către Google, începând de la 1 august 2013, de fragmente de texte, de imagini și de imagini animate provenite din ofertele membrilor săi, fără a plăti în schimb o remunerație pentru afișarea rezultatelor căutării și a sintezei știrilor.

14

Instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolele 87f și 87g din UrhG sunt aplicabile litigiului principal. Ea dorește să se stabilească astfel dacă aceste dispoziții, care rezultă din modificarea, cu efect de la 1 august 2013, a UrhG, ar fi trebuit să fie comunicate Comisiei din etapa proiectului, în conformitate cu prevederile articolului 8 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 98/34. În această privință, instanța de trimitere amintește jurisprudența Curții potrivit căreia dispozițiile adoptate cu încălcarea obligației de notificare prevăzute de această dispoziție sunt inaplicabile și nu pot fi, în consecință, opozabile particularilor.

15

În aceste condiții, Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

16

În urma prezentării concluziilor domnului avocat general, VG Media a solicitat, prin înscrisuri depuse la grefa Curții la 16 ianuarie și la 18 februarie 2019, să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

17

În susținerea cererii sale, VG Media arată în esență că, pe de o parte, avocatul general a prezentat, în special la punctele 34 și 38 din concluziile sale, aprecieri eronate privind dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal și s‑a întemeiat pe elemente de fapt care ar fi necesitat o dezbatere mai aprofundată. Pe de altă parte, VG Media consideră că acordul politic dintre Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisie care a precedat adoptarea Directivei (UE) 2019/790 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală și de modificare a Directivelor 96/9/CE și 2001/29/CE (JO 2019, L 130, p. 92) trebuie să fie luat în considerare de Curte în vederea răspunsului la întrebările preliminare.

18

Conform articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate menționate la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

19

În această privință, trebuie arătat că, în concluziile sale, avocatul general s‑a întemeiat pe elementele de fapt și de drept astfel cum au fost prezentate Curții de instanța de trimitere. Or, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze faptele din litigiul principal, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național (Hotărârea din 26 aprilie 2017, Farkas, C‑564/15, EU:C:2017:302, punctul 37 și jurisprudența citată).

20

Pe de altă parte, reiese din dosarul prezentat Curții că faptele din litigiul principal sunt anterioare intrării în vigoare a Directivei 2019/790, care, în consecință, nu este aplicabilă ratione temporis litigiului principal.

21

Prin urmare, Curtea consideră că dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la cererea de decizie preliminară și că niciunul dintre elementele invocate de VG Media în susținerea cererii sale nu justifică redeschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedură.

22

În aceste condiții, Curtea, după ascultarea avocatului general, consideră că nu se impune redeschiderea fazei orale a procedurii.

23

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În plus, Curtea poate fi determinată să ia în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut trimitere în întrebarea sa (Hotărârea din 1 februarie 2017, Município de Palmela, C‑144/16, EU:C:2017:76, punctul 20 și jurisprudența citată).

24

În speță, prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (11) din Directiva 98/34 trebuie interpretat în sensul că o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiul principal, care interzice numai operatorilor comerciali de motoare de căutare și furnizorilor comerciali de servicii care editează în mod similar conținuturi să pună la dispoziția publicului publicații de presă sau părți ale acestora (cu excepția unor cuvinte individuale și a unor scurte fragmente de text), constituie o „reglementare tehnică”, în sensul acestei dispoziții, al cărei proiect trebuie să facă obiectul unei comunicări prealabile către Comisie, în temeiul articolului 8 alineatul (1) primul paragraf din această directivă.

25

Trebuie amintit că noțiunea de „reglementare tehnică” include patru categorii de măsuri, și anume, în primul rând, „specificația tehnică”, în sensul articolului 1 alineatul (3) din Directiva 98/34, în al doilea rând, „alte cerințe”, astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (4) din această directivă, în al treilea rând, „normele pentru servicii”, prevăzute la articolul 1 alineatul (5) din directiva menționată și, în al patrulea rând, „actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs sau care interzic prestarea sau utilizarea unui serviciu sau stabilirea în calitate de prestator de servicii”, în sensul articolului 1 alineatul (11) din aceeași directivă (Hotărârea din 26 septembrie 2018, Van Gennip și alții, C‑137/17, EU:C:2018:771, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

26

Trebuie precizat în această privință că, pentru ca o măsură națională să intre sub incidența primei categorii de reglementări tehnice prevăzute la articolul 1 alineatul (3) din Directiva 98/34, și anume a noțiunii de „specificație tehnică”, această măsură trebuie să se refere în mod necesar la produs sau la ambalajul acestuia ca atare și să stabilească, prin urmare, una dintre caracteristicile impuse unui produs (Hotărârea din 19 iulie 2012, Fortuna și alții, C‑213/11, C‑214/11 și C‑217/11, EU:C:2012:495, punctul 28, precum și jurisprudența citată). Pe de altă parte, noțiunea de „alte cerințe”, în sensul articolului 1 alineatul (4) din această directivă, vizează ciclul de viață al unui produs ulterior introducerii sale pe piață (Hotărârea din 4 februarie 2016, Ince, C‑336/14, EU:C:2016:72, punctul 72).

27

În speță, dispoziția națională în discuție în litigiul principal nu se încadrează în prima și în a doua categorie de măsuri menționate la punctul 25 din prezenta hotărâre. Astfel, această dispoziție nu se referă la produsele însele, ci, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 22 din concluziile sale, la interdicția impusă operatorilor comerciali de motoare de căutare pe internet și furnizorilor comerciali de servicii care editează în mod similar conținuturi de a pune la dispoziția publicului publicații de presă.

28

În ceea ce privește aspectul dacă dispoziția națională în discuție în litigiul principal este o „normă pentru servicii”, în sensul articolului 1 alineatul (5) din Directiva 98/34, trebuie amintit mai întâi că, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din această directivă, un „serviciu” este definit ca „orice serviciu al societății informaționale, adică orice serviciu prestat în mod normal în scopul obținerii unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului”.

29

În această privință, reiese din decizia de trimitere și din modul de redactare a primei întrebări că instanța de trimitere consideră că dispoziția națională în cauză în acțiunea principală este o „normă pentru servicii”, fără să ofere totuși o explicație în acest sens. Ea se limitează să indice că furnizorii de motoare de căutare oferă la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a unui destinatar care activează căutarea după introducerea unui termen de căutare, un serviciu al societății informaționale, în sensul articolului 1 alineatul (2) din directiva menționată.

30

Cu privire la serviciile furnizate de operatorii comerciali de motoare de căutare pe internet, nu există, într‑adevăr, nicio îndoială că acestea constituie astfel de servicii. În schimb, situația nu este neapărat aceeași în ceea ce privește serviciile prestate de furnizorii comerciali de servicii care editează în mod similar conținuturi. Astfel, după cum arată Comisia, editarea similară a conținuturilor publicațiilor de presă se poate realiza în alt mod decât prin intermediul internetului sau al comunicațiilor electronice, cum ar fi de exemplu pe suport hârtie.

31

În continuare, pentru a stabili dacă o normă poate fi calificată drept „normă pentru servicii”, aceasta trebuie, în conformitate cu definiția care figurează la articolul 1 alineatul (5) din Directiva 98/34, să vizeze „în mod special” serviciile societății informaționale.

32

În această privință, trebuie arătat că, potrivit articolului 1 alineatul (5) al cincilea paragraf prima liniuță din această directivă, o normă este considerată ca fiind destinată în mod special serviciilor societății informaționale atât în raport cu motivarea sa, cât și în raport cu textul dispozitivului său. În plus, în temeiul aceleiași dispoziții, nu este necesar ca norma în cauză să aibă în totalitate „ca scop și obiect specific” reglementarea unor servicii ale societății informaționale, din moment ce este suficient ca respectiva normă să urmărească acest scop sau acest obiect în anumite dispoziții ale sale (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Falbert și alții, C‑255/16, EU:C:2017:983, punctul 32).

33

În plus, chiar în ipoteza în care doar din textul unei norme naționale nu reiese că ea vizează, cel puțin în parte, să reglementeze în mod special servicii ale societății informaționale, acest obiect poate totuși să decurgă în mod clar din motivarea acestei norme, astfel cum ea rezultă, în conformitate cu regulile de interpretare naționale pertinente în această privință, printre altele din lucrările pregătitoare ale normei menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Falbert și alții, C‑255/16, EU:C:2017:983, punctul 33).

34

În speță, pe de o parte, trebuie constatat că articolul 87g alineatul (4) din UrhG vizează în mod expres, printre altele, furnizorii comerciali de motoare de căutare, în privința cărora nu se contestă că prestează servicii care intră în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (2) din Directiva 98/34.

35

Pe de altă parte, se pare că norma națională în discuție în litigiul principal are ca scop și obiect specifice reglementarea într‑o manieră explicită și direcționată a serviciilor societății informaționale.

36

Astfel, deși instanța de trimitere nu oferă indicații clare privind scopul și obiectul specifice ale reglementării naționale în discuție în litigiul principal, reiese totuși din observațiile prezentate de guvernul german în cadrul ședinței în fața Curții că, inițial, modificarea UrhG viza în mod specific furnizorii de motoare de căutare pe internet. De asemenea, părțile din acțiunea principală și Comisia arată în observațiile lor scrise că obiectivul acestei reglementări era de a proteja interesele legitime ale editorilor de presă în lumea digitală. Prin urmare, se pare că obiectul principal și scopul dispoziției naționale în discuție în litigiul principal erau de a proteja acești editori împotriva încălcării dreptului de autor prin intermediul motoarelor de căutare online. În acest cadru, se pare că s‑a considerat că este necesară o protecție doar împotriva unor atingeri sistematice aduse operelor editorilor online, săvârșite de furnizorii de servicii ale societății informaționale.

37

Desigur, interdicția de punere la dispoziția publicului a publicațiilor de presă prevăzută la articolul 87g alineatul (4) din UrhG vizează nu numai furnizorii de servicii online, ci și furnizorii de servicii offline. Cu toate acestea, reiese din considerentele (7) și (8) ale Directivei 98/48, prin care a fost modificată Directiva 98/34, că Directiva 98/48 are ca obiectiv adaptarea reglementărilor de drept intern existente la noile servicii ale societății informaționale și evitarea „restricții[lor] cu privire la libera circulație a serviciilor și la libertatea de stabilire, conducând la refragmentarea pieței interne”. Or, ar contraveni acestui obiectiv excluderea de la calificarea drept normă care vizează în mod special astfel de servicii în sensul articolului 1 alineatul (5) din Directiva 98/34 a unei norme care are într‑adevăr ca scop și ca obiect reglementarea serviciilor online aferente publicațiilor de presă, pentru simplul motiv că formularea sa nu menționează doar serviciile online, ci menționează și serviciile care nu sunt prestate online (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Falbert și alții, C‑255/16, EU:C:2017:983, punctele 34 și 35).

38

Pe de altă parte, împrejurarea că articolul 87g alineatul (4) din UrhG se înscrie în cadrul unei reglementări naționale privind dreptul de autor sau drepturile conexe nu este de natură să repună în discuție această apreciere. Astfel, reglementările tehnice în materie de proprietate intelectuală nu sunt excluse în mod expres din domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (5) din Directiva 98/34, spre deosebire de cele care fac obiectul unei reglementări europene în materie de servicii de telecomunicații sau de servicii financiare. În plus, reiese din Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Schwibbert (C‑20/05, EU:C:2007:652), că dispozițiile unei legi naționale în materie de proprietate intelectuală pot constitui o „reglementare tehnică” supusă unei notificări în temeiul articolului 8 alineatul (1) din directiva menționată.

39

În măsura în care o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal vizează în mod special serviciile societății informaționale, proiectul reglementării tehnice trebuie să facă obiectul unei notificări prealabile a Comisiei în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Directiva 98/34. În lipsa acesteia, potrivit unei jurisprudențe constante, inaplicabilitatea unei reglementări tehnice naționale care nu a fost notificată conform acestei dispoziții poate fi invocată în cadrul unui litigiu între particulari (Hotărârea din 27 octombrie 2016, James Elliott Construction, C‑613/14, EU:C:2016:821, punctul 64 și jurisprudența citată).

40

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 alineatul (11) din Directiva 98/34 trebuie interpretat în sensul că o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiul principal, care interzice numai operatorilor comerciali de motoare de căutare și furnizorilor comerciali de servicii care editează în mod similar conținuturi să pună la dispoziția publicului publicații de presă sau părți ale acestora (cu excepția unor cuvinte individuale și a unor scurte fragmente de text), constituie o „reglementare tehnică”, în sensul acestei dispoziții, al cărei proiect trebuie să facă obiectul unei comunicări prealabile către Comisie în temeiul articolului 8 alineatul (1) primul paragraf din această directivă.

41

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 1 alineatul (11) din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998, trebuie interpretat în sensul că o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiul principal, care interzice numai operatorilor comerciali de motoare de căutare și furnizorilor comerciali de servicii care editează în mod similar conținuturi să pună la dispoziția publicului publicații de presă sau părți ale acestora (cu excepția unor cuvinte individuale și a unor scurte fragmente de text), constituie o „reglementare tehnică”, în sensul acestei dispoziții, al cărei proiect trebuie să facă obiectul unei comunicări prealabile către Comisia Europeană în temeiul articolului 8 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 98/34, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48.