1.

Cererea de decizie preliminară formulată de rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos) privește interpretarea articolului 22 punctul 4 și a articolului 71 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ), denumit în mod obișnuit „Regulamentul Bruxelles I”.

2.

Această cerere se înscrie în cadrul unei proceduri pendinte în fața instanței neerlandeze menționate, care ridică o problemă de identificare a instanței competente ratione loci să se pronunțe cu privire la o acțiune care a fost formulată de o societate americană în vederea obținerii anulării unei mărci Benelux, deținută de o societate luxemburgheză.

3.

Dat fiind că normele de competență corespunzătoare litigiilor transfrontaliere dintre particulari cu privire la validitatea unei mărci figurează atât la articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001, cât și la articolul 4.6 din Convenția Benelux în materie de proprietate intelectuală (mărci și desene sau modele industriale) din 25 februarie 2005 ( 3 ) (denumită în continuare „CBPI”), instanța de trimitere ridică problema modului în care dispozițiile acestor două instrumente trebuie coroborate în caz de concurs al domeniilor lor de aplicare material, spațial și temporal.

4.

În temeiul articolului 71 din Regulamentul nr. 44/2001, intrarea în vigoare a acestuia nu a repus în discuție aplicabilitatea convențiilor care sunt deja obligatorii pentru statele membre ale Uniunii Europene și care reglementează competența judiciară în materii speciale. Se solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă rezultă din acest articol că, în speță, trebuie acordată prioritate CBPI, dat fiind că aceasta a intrat în vigoare ulterior regulamentului menționat, însă preia în special la articolul 4.6 esența tratatelor Benelux anterioare.

5.

În ipoteza în care Curtea ar statua că dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 trebuie să prevaleze asupra celor ale CBPI, instanța de trimitere îi solicită în acest caz să stabilească dacă decurge din articolul 22 punctul 4 din acest regulament că instanțele celor trei state ale Benelux‑ului dispun de o competență internațională egală în prezența unui litigiu precum cel principal sau, în cazul în care această afirmație nu este valabilă, să se precizeze care sunt criteriile care permit să se desemneze acela dintre aceste state membre ale cărui instanțe ar avea competență exclusivă, eventual printr‑o aplicare a articolului 4.6 din CBPI la acest nivel.

6.

Articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevede norma generală de competență potrivit căreia, „[s]ub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.

7.

Articolul 22 punctul 4 primul paragraf din respectivul regulament, care figurează în secțiunea 6 din capitolul II din acesta, intitulată „Competența exclusivă”, prevede că „[u]rmătoarele instanțe au competență exclusivă, indiferent de domiciliu[,] în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale, precum și a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau al unei convenții internaționale, se consideră că a avut loc”.

8.

Al doilea paragraf al respectivului punct 4 prevede că, „[f]ără a aduce atingere competenței pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenția privind acordarea brevetelor europene, semnată la München la 5 octombrie 1973” ( 4 ), „instanțele din fiecare stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliu, în acțiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză” ( 5 ).

9.

Articolul 71 din același regulament, care face parte din capitolul VII din acesta, intitulat „Relațiile cu alte instrumente”, prevede:

„(1)   Prezentul regulament nu aduce atingere convențiilor la care statele membre sunt parte și care reglementează competența, recunoașterea sau executarea hotărârilor în anumite chestiuni speciale.

(2)   Pentru o interpretare unitară, alineatul (1) se aplică în modul următor:

10.

Regulamentul nr. 44/2001 a fost abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 7 ), denumit în mod obișnuit „Regulamentul Bruxelles Ia”, însă acesta nu se aplică acțiunilor în justiție care, precum în litigiul principal, au fost introduse anterior datei de 10 ianuarie 2015 ( 8 ). Normele de competență enunțate la articolul 2 alineatul (1), la articolul 22 punctul 4 și la articolul 71 din Regulamentul nr. 44/2001 au fost preluate la articolul 4 alineatul (1), la articolul 24 punctul 4 și la articolul 71 din Regulamentul nr. 1215/2012, cu câteva adaptări care nu repun în discuție conținutul general al acestor prime dispoziții ( 9 ). Regulamentul (UE) nr. 542/2014 ( 10 ) a modificat în mod substanțial acest din urmă regulament, adăugând la acesta articolele 71a-71d, pentru a reglementa legăturile existente ( 11 ) între acesta și atât Acordul privind Curtea unică în materie de brevete ( 12 ), cât și Tratatul Curții de Justiție din Benelux ( 13 ).

11.

Conform articolului 5.2, CBPI a abrogat, de la 1 septembrie 2006, pe de o parte, convention Benelux en matière de marques de produits (Convenția Benelux în materie de mărci de produse) semnată la Bruxelles la 19 martie 1962 ( 14 ), la care era anexată loi uniforme Benelux sur les marques (Legea uniformă a Benelux privind mărcile) ( 15 ), și, pe de altă parte, convention Benelux en matière de dessins ou modèles (Convenția Benelux în materie de desene sau modele industriale), semnată la Bruxelles la 25 octombrie 1966 ( 16 ), la care era anexată loi uniforme Benelux en matière de dessins ou modèles (Legea uniformă a Benelux privind desenele sau modelele industriale) ( 17 ).

12.

Potrivit preambulului său, CBPI are drept obiective printre altele:

13.

Reluând în esență articolul 37 din LBM ( 19 ) și articolul 29 din LBDM ( 20 ), articolul 4.6 din CBPI, intitulat „Competența teritorială”, prevede, cu privire la litigiile dintre persoanele fizice sau juridice ( 21 ):

„1.   Cu excepția atribuirii contractuale exprese a competenței judiciare teritoriale, aceasta este determinată, în materia mărcilor sau a desenelor sau modelelor industriale, de domiciliul pârâtului sau de locul în care obligația în litigiu a luat naștere, a fost sau trebuie să fie executată. Locul depunerii sau al înregistrării unei mărci sau a unui desen sau model industrial nu poate în niciun caz să constituie singurul temei pentru determinarea competenței.

2.   Atunci când criteriile enunțate mai sus sunt insuficiente pentru determinarea competenței teritoriale, reclamantul poate introduce o acțiune în fața instanței de la domiciliul sau reședința sa, sau, în cazul în care nu are un domiciliu sau o reședință pe teritoriul Benelux, în fața instanței alese, fie la Bruxelles, fie la Haga, fie la Luxemburg.

3.   Instanțele aplică din oficiu normele definite la alineatele 1 și 2 și își constată în mod expres competența.

[…]”

14.

La 4 februarie 2010, Brite Strike Technologies SA, al cărei sediu se află la Luxemburg (Marele Ducat al Luxemburgului), a depus semnul verbal „Brite Strike” în vederea înregistrării sale ca marcă Benelux de către OBPI, care are sediul la Haga.

15.

La 21 septembrie 2012, Brite Strike Technologies Inc., societate americană ale cărei produse au fost distribuite în special de către Brite Strike Technologies SA, a formulat o acțiune împotriva acesteia din urmă la rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) pentru obținerea anulării mărcii respective, în temeiul articolelor 2.4 ( 22 ) și 2.28 ( 23 ) din CBPI, arătând că pârâta ar fi înregistrat‑o cu rea‑credință și încălcând drepturile care ar fi ale sale în calitate de primă utilizatoare cunoscută a semnului în cauză pe teritoriul Benelux.

16.

Brite Strike Technologies SA a ridicat excepția de necompetență teritorială, susținând că acțiunea ar fi trebuit să fie introdusă la Luxemburg, unde se află propriul său sediu, întrucât ea este pârâta, iar nu la Haga, unde s‑a efectuat înregistrarea mărcii în discuție.

17.

Potrivit instanței de trimitere, pentru a se pronunța cu privire la acest incident de procedură, este necesar să se stabilească dacă norma de competență enunțată la articolul 4.6 din CBPI, din care ar rezulta că ar fi necompetentă să soluționeze acest litigiu ( 24 ), trebuie să prevaleze asupra normei de competență enunțate la articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001, care i‑ar permite în schimb să se declare competentă.

18.

În această privință, rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) citează o hotărâre a Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga) din 26 noiembrie 2013 ( 25 ), în care această din urmă instanță a considerat că normele de competență prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001 trebuiau să aibă prioritate față de cele care figurează în CBPI, pentru motivul că, „chiar dacă se înscrie în esență în prelungirea textelor Benelux anterioare și chiar dacă normele de competență corespunzătoare sunt identice”, această convenție este „ulterioară intrării vigoare a regulamentului [menționat]”, „astfel încât articolul 4.6 din aceasta nu poate fi considerat o reglementare specială în sensul articolului 71 [din acesta]” ( 26 ).

19.

Instanța de trimitere consideră că există însă incertitudini în ceea ce privește semnificația care trebuie dată menționatului articol 71, precum și în ceea ce privește modalitățile potrivit cărora articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001 ar trebui eventual aplicat în cadrul unui litigiu precum cel principal, având ca obiect valabilitatea unei mărci Benelux.

20.

În acest context, prin decizia din 13 mai 2015, primită de Curte la 20 mai 2015, rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare:

21.

Au fost depuse observații scrise doar de către Comisia Europeană. Nu a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor.

22.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să definească maniera în care normele de competență prevăzute la articolul 4.6 din CBPI și cele enunțate în Regulamentul nr. 44/2001 trebuie coroborate din perspectiva articolului 71 din acesta din urmă, atunci când se întâmplă ca domeniile de aplicare ale acestor două instrumente, care nu se suprapun în totalitate, să coincidă atât pe plan teritorial, cât și pe plan temporal și material.

23.

Dat fiind că litigiul principal are ca obiect validitatea unei mărci Benelux, articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001 este dispoziția pe care instanța de trimitere urmărește în mod specific să o pună în aplicare în speță pentru a‑și întemeia propria competență, observându‑se că instanțele unui stat membru diferit ar putea fi competente în cazul în care articolul 4.6 din CBPI ar fi aplicat în caz contrar. Totuși, ea a formulat prima sa întrebare astfel încât înglobează ansamblul dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001. Considerăm de asemenea că problematica interacțiunii dintre aceste două instrumente internaționale nu se ridică exclusiv din perspectiva menționatului articol 22 punctul 4. Astfel, este posibil ca, în situații diferite, alte norme de competență enunțate de acest regulament să se afle în concurență cu cele ale articolului 4.6 din CBPI în cazul unei proceduri judiciare referitoare la protecția mărcilor, desenelor sau modelelor industriale ( 27 ). Prin urmare, va trebui să nu se neglijeze această eventualitate în cursul examinării primei întrebări adresate în prezenta cauză și să se dea acesteia un răspuns care să se poată aplica în general.

24.

Articolul 71 din Regulamentul nr. 44/2001 are drept obiectiv rezervarea aplicării normelor de competență care figurează în convenții încheiate de statele membre, între ele sau cu state terțe, care se referă la „chestiuni speciale” ( 28 ). Or, domeniul de aplicare material al CBPI are un caracter special în raport cu cel al regulamentului menționat. În această privință, precizăm că, contrar a ceea ce poate lăsa să se creadă un enunț trunchiat de titlul său, sfera de aplicare a CBPI nu se extinde la ansamblul drepturilor de proprietate intelectuală, ci se limitează la „mărci și desene sau modele industriale” ( 29 ). La rândul său, Regulamentul nr. 44/2001 și în special articolul 22 punctul 4 din acesta include un spectru mai larg de titluri de proprietate intelectuală ( 30 ). Prin urmare, ar trebui în mod normal să rezulte din rezerva formulată la articolul 71 menționat că în privința litigiului principal se aplică normele de competență enunțate la articolul 4.6 din CBPI, iar nu norma enunțată la articolul 22 punctul 4 din acest regulament.

25.

Cu toate acestea, Curtea a interpretat textul acestui articol 71 în sensul că „normele privind competența judiciară […] prevăzute de convențiile speciale la care statele membre erau deja părți în momentul intrării în vigoare a acestui regulament au, în principiu, ca efect înlăturarea aplicării dispozițiilor acestui regulament care privesc același aspect”, atunci când litigiul intră în domeniul de aplicare al unei asemenea convenții ( 31 ). Ea a întemeiat această interpretare restrictivă pe constatarea că, spre deosebire de articolul 71 menționat, care utilizează termenii «sunt parte», articolul 57 din Convenția de la Bruxelles, din care izvorăște acesta, utiliza formula «sunt sau vor fi parte» și preciza, în consecință, că această convenție nu se opunea, contrar Regulamentului nr. 44/2001, aplicării altor norme de competență judiciară la care statele contractante puteau subscrie, chiar și în viitor, prin încheierea unor convenții speciale ( 32 ).

26.

Rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) solicită Curții să se pronunțe cu privire la modalitatea în care este necesar să se pună în aplicare aceste principii de coroborare în speță, dat fiind că CBPI a fost încheiată, desigur, după data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 44/2001 ( 33 ), însă a avut în esență drept obiect realizarea unei fuziuni între două convenții Benelux care, în ceea ce le privește, au fost încheiate anterior acestei date ( 34 ). Cu alte cuvinte, ea solicită să se stabilească dacă CBPI trebuie calificată drept convenție „ulterioară” acestui regulament, împrejurare din care ar rezulta, astfel cum a considerat Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga) în altă cauză ( 35 ), că dispozițiile acestui din urmă instrument, iar nu cele ale convenției, ar trebui să se aplice în litigiul principal.

27.

Comisia propune să se răspundă la prima întrebare preliminară că, dată fiind data intrării sale în vigoare, CBPI nu intră în domeniul de aplicare ratione temporis al rezervei prevăzute la articolul 71 din Regulamentul nr. 44/2001 și că, prin urmare, normele de competență care figurează la articolul 4.6 din această convenție nu pot prevala asupra celor ale regulamentului menționat. În ceea ce ne privește, considerăm că, deși CBPI este formal ulterioară Regulamentului nr. 44/2001, normele speciale de competență pe care le conține sunt în mod substanțial anterioare celor enunțate de acest regulament și, prin urmare, trebuie să aibă prioritate față de acestea din urmă, pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.

28.

Considerentul (25) al Regulamentului nr. 44/2001 menționează că prioritatea acordată de articolul 71 din acesta convențiilor cu caracter special se justifică prin „[r]espectarea angajamentelor internaționale pe care statele membre și le‑au asumat”. Astfel cum arată Comisia, preocuparea exprimată în acest considerent face trimitere, în principal, la acordurile încheiate cu țări terțe ( 36 ). Cu toate acestea, nu se contestă că rezerva formulată de acest articol 71 acoperă și convențiile încheiate exclusiv între statele membre, astfel cum este cazul convențiilor Benelux.

29.

În această privință, subliniem că, contrar mai multor altor regulamente referitoare tot la cooperarea judiciară în materie civilă, Regulamentul nr. 44/2001 nu conține o dispoziție potrivit căreia acesta „[ar] preval[a] față de convențiile încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre în măsura în care aceste convenții privesc domeniul de reglementare al [acestui] regulament” ( 37 ), formulă care conduce la înlăturarea acordurilor dintre statele membre – contrar celor încheiate cu țările terțe – chiar dacă sunt, în același timp, speciale și anterioare în raport cu regulamentul în cauză.

30.

Această particularitate a Regulamentului nr. 44/2001 este cu atât mai notabilă cu cât acesta a făcut obiectul unei reformări complete în 2012 și cu cât, în pofida dificultăților practice care au fost decelate cu privire la aprecierea sferei de aplicare a articolului 71 menționat ( 38 ), legiuitorul Uniunii nu a modificat conținutul acestuia din urmă ( 39 ). Articolul 71 din Regulamentul nr. 1215/2012, care a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001, a fost, desigur, completat în mod semnificativ prin Regulamentul nr. 542/2014 ( 40 ), dar fără să se restrângă principiul potrivit căruia normele de competență judiciară prevăzute de convenții cu caracter special, chiar încheiate în mod exclusiv între state membre, permit să se deroge de la cele care sunt enunțate, de acum, în Regulamentul nr. 1215/2012.

31.

Al doilea obiectiv avut în vedere de articolul 71 din Regulamentul nr. 44/2001, care trebuie să aibă, în opinia noastră, un rol major în prezenta cauză, este de a lua în considerare în mod corespunzător faptul că normele de competență prevăzute de convențiile speciale au fost instituite ținând seama de specificitățile materiilor la care se referă și că aceste norme au, așadar, o utilitate care trebuie păstrată ( 41 ). Aceasta privește în mod specific normele de competență adaptate proprietății intelectuale care figurează în convențiile internaționale, pe care autorii acestui regulament nu intenționau să le înlăture ( 42 ).

32.

Deducem din ceea ce precedă că articolul 71 din Regulamentul nr. 44/2001 a fost conceput în sensul că urmărește să protejeze aplicarea normelor de competență care figurează în convenții cu caracter special încheiate de statele membre înaintea intrării sale în vigoare, în măsura în care aceste norme au un conținut mai adaptat la materia în cauză, și aceasta conform jurisprudenței Curții, întrucât sunt conforme cu principiile care guvernează cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii ( 43 ). Considerăm că această abordare favorabilă trebuie urmată în special în raport cu articolul 4.6 din CBPI, având în vedere substanța sa.

33.

Atât instanța de trimitere, cât și Comisia menționează că CBPI a înlocuit convențiile care erau în vigoare în cele trei state membre care constituie Beneluxul, din 1971 pentru mărci și din 1975 pentru desene și modele industriale, fără a aduce modificări substanțiale la acestea pe planul conținutului lor. În special, articolul 4.6 din CBPI, care este singura dispoziție relevantă în prezenta cauză ( 44 ), reproduce în mod identic normele de competență care figurau în aceste instrumente vechi, adaptându‑le pur și simplu din punct de vedere terminologic, necesitate justificată de faptul că acest text nou privește în același timp mărcile și desenele sau modelele industriale ( 45 ).

34.

Comisia susține că este totuși irelevant, pentru a răspunde la prima întrebare preliminară, faptul că dispozițiile CBPI sunt similare astfel celor ale convențiilor Benelux pe care le‑a înlocuit. Considerăm, dimpotrivă, că este esențial să se ia în considerare faptul că, prin adoptarea articolului 4.6 menționat, cele trei state părți la CBPI au conservat pur și simplu conținutul dispozițiilor speciale care erau deja aplicabile înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 44/2001, fără a modifica în vreun fel substanța acestora.

35.

Întrucât una dintre finalitățile articolului 71 din Regulamentul nr. 44/2001 este de a permite aplicarea unor norme mai adaptate la specificitatea materiei respective ( 46 ), credem că această considerație justifică afirmația că normele de competență reproduse în articolul 4.6 din CBPI prevalează asupra celor prevăzute de acest regulament. Astfel cum recunoaște Comisia, CBPI urmărește printre altele să stabilească norme specifice care țin seama de particularitățile mărcii Benelux, și anume o marcă unică care nu este împărțită între statele membre în cauză și nici nu este legată de unul dintre aceste state în particular. În fapt, normele de competență reproduse la articolul 4.6 din CBPI sunt, în opinia noastră, mai bine adaptate la soluționarea unui litigiu privind o marcă Benelux decât sunt normele de competență prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001.

36.

Situația este aceeași îndeosebi în ceea ce privește norma enunțată la articolul 22 punctul 4 din acest regulament, care, spre deosebire de articolul 4.6 din CBPI, nu a fost concepută pentru litigii precum litigiul principal. Vom reveni ulterior asupra limitelor unei eventuale aplicări a articolului 22 punctul 4 menționat în prezentul litigiu, însă intenționăm să menționăm încă de acum principalele motive ale acestei constatări negative. În această privință, subliniem, pe de o parte, că textul dispoziției menționate nu permite să se identifice în mod direct care este instanța competentă să soluționeze un litigiu de acest tip ( 47 ), în timp ce articolul 4.6 din CBPI enunță o serie de criterii de competență mai precise ( 48 ). Pe de altă parte, acest din urmă articol exclude – contrar articolului 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001 – posibilitatea ca locul depunerii sau al înregistrării unei mărci să servească în sine drept factor de competență, pentru a evita o concentrare a competenței într‑unul dintre statele Benelux ( 49 ). În sfârșit, subliniem că legiuitorul Uniunii însuși a vegheat la adoptarea normelor de competență derogatorii de la Regulamentul nr. 44/2001 atunci când au fost instituite la nivelul Uniunii titluri de proprietate de această natură, care produc un efect unitar în mai multe state membre ( 50 ).

37.

Pe de altă parte, considerăm că aplicarea în speță a normelor de competență prevăzute la articolul 4.6 din CBPI nu ar aduce nicidecum atingere, ci dimpotrivă, principiilor esențiale pe care se întemeiază cooperarea judiciară dintre statele membre în materie civilă și comercială, a căror respectare este asigurată de Curte în cazul aplicării în acest domeniu a normelor conținute în convenții internaționale speciale ( 51 ). Ținând seama de specificitățile lor, în special prin faptul că desemnează instanța cea mai în măsură să se pronunțe cu privire la o acțiune referitoare la validitatea unei mărci Benelux, într‑un mod mai precis și mai echilibrat decât permite articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 52 ), normele enunțate la articolul 4.6 din CBPI respectă, în opinia noastră, pe acelea dintre principiile amintite care sunt pertinente pentru normele de competență ( 53 ).

38.

În plus, nu împărtășim punctul de vedere al Comisiei potrivit căruia, în cazul în care Curtea ar decide că articolul 4.6 din CBPI ar trebui să aibă prioritate față de dispozițiile concurente ale Regulamentului nr. 44/2001, acest lucru ar contraveni normei, enunțată la articolul 3 alineatul (2) TFUE și precizată în jurisprudența Curții, potrivit căreia este interzis statelor membre să mai încheie între ele convenții care ar putea „aduce atingere normelor comune”, precum cele prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001, „sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora”, întrucât competența Uniunii este exclusivă în acest domeniu ( 54 ). Este adevărat că Curtea a afirmat de asemenea, cu privire la o convenție încheiată cu țări terțe, fără a se limita totuși în mod expres la această situație, că articolul 71 alineatul (1) din acest regulament „nu dă posibilitatea statelor membre să introducă, prin încheierea unor noi convenții speciale sau prin modificarea convențiilor deja în vigoare, norme care ar avea prioritate față de cele din Regulamentul nr. 44/2001” ( 55 ).

39.

Cu toate acestea, considerăm că, din moment ce normele de competență enunțate la articolul 4.6 din CBPI se limitează să reproducă dispozițiile CBM și ale CBDM care preexistau la momentul intrării în vigoare a Regulamentului nr. 44/2001, procedând la o fuziune a acestor două texte, nu se poate considera nici că adoptarea CBPI este susceptibilă să fi adus atingere dispozițiilor acestui regulament sau să fi modificat domeniul de aplicare al acestora și nici că CBPI constituie o „nouă convenție specială” sau o convenție care operează „modificarea convențiilor deja în vigoare”, în sensul jurisprudenței citate anterior.

40.

În acest context particular, în care două convenții Benelux anterioare Regulamentului nr. 44/2001 au făcut obiectul unei simple reformări în cadrul unei alte convenții Benelux care a fost semnată și ratificată ulterior acestui regulament, principiul priorității convențiilor speciale enunțat la articolul 71 din acesta trebuie, în opinia noastră, să prevaleze asupra considerațiilor prin care se tinde la favorizarea formei în raport cu conținutul. Poziția apărată de Comisie ar avea ca rezultat contestabil împiedicarea statelor membre să efectueze modificări pur redacționale sau de formă, care trebuie să fie diferențiate, în opinia noastră, de modificările de natură substanțială care sunt interzise de jurisprudența citată anterior.

41.

Interpretarea articolului 71 din Regulamentul nr. 44/2001 pe care o preconizăm, cu caracter neformalist, este întărită, în opinia noastră, de considerații mai generale, întemeiate pe dreptul primar al Uniunii. Astfel, reiese din articolul 350 TFUE ( 56 ) că acordurile regionale specifice care sunt încheiate în cadrul Benelux trebuie protejate în măsura în care permit atingerea obiectivelor vizate de acesta din urmă într‑un mod mai eficient decât cel care ar fi realizat de dispozițiile dreptului Uniunii și că sunt indispensabile pentru a garanta buna funcționare a regimului Benelux ( 57 ). Considerăm că, în speță, era efectiv oportun, chiar indispensabil, ca cele trei state Benelux să mențină în articolul 4.6 din CBPI norme de competență speciale pe care le adoptaseră anterior pentru a asigura o funcționare armonioasă și echilibrată a regimului mărcii uniforme existent între ele ( 58 ). Această opinie se întemeiază pe faptul că, pe de o parte, acest regim, care s‑a substituit în întregime legislațiilor acestor state în materie ( 59 ), nu are până în prezent un echivalent în dreptul Uniunii ( 60 ) și, pe de altă parte, aplicarea dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001 nu ar oferi un rezultat la fel de satisfăcător precum cea a dispozițiilor articolului 4.6 menționat, în acest context particular.

42.

În consecință, CBPI se încadrează, în opinia noastră, în calificarea drept convenție referitoare la o materie specială la care statele membre sunt parte în sensul articolului 71 din Regulamentul nr. 44/2001 și, prin urmare, normele de competență judiciară care figurează la articolul 4.6 din convenția menționată trebuie să aibă prioritate față de cele enunțate de acest regulament în ipoteza în care domeniile lor de aplicare coincid. În consecință, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că acest articol 71 trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care un litigiu transfrontalier intră atât sub incidența domeniului de aplicare al acestui regulament, cât și sub incidența domeniului de aplicare al CBPI, un stat membru poate, în conformitate cu alineatul (1) al articolului menționat, să aplice normele de competență judiciară prevăzute la articolul 4.6 din această convenție.

43.

A doua și a treia întrebare nu sunt adresate de instanța de trimitere decât cu titlu subsidiar, numai în ipoteza în care, ca răspuns la prima întrebare adresată, Curtea ar decide că dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 trebuie să prevaleze asupra normei de competență care figurează la articolul 4.6 din CBPI. Or, considerăm că nu aceasta ar trebui să fie situația. În cazul în care Curtea validează interpretarea articolului 71 din regulamentul menționat pe care o propunem, nu va fi necesar în acest caz să se răspundă la cele două întrebări. Totuși, din motive de exhaustivitate, vom prezenta în continuare observații în această privință.

44.

Mai întâi, precizăm că, având în vedere conexitatea existentă între aceste întrebări, care privesc amândouă, în opinia noastră, înțelesul și sfera de aplicare care trebuie atribuite articolului 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001 în cadrul unui litigiu precum cel principal, s‑ar impune să fie examinate împreună, în cazul în care ar trebui să se răspundă la acestea.

45.

Potrivit instanței de trimitere, presupunând că norma de competență enunțată la acest articol 22 punctul 4 trebuie să se aplice într‑un litigiu care, precum în speță, are ca obiect eventuala nulitate a unei mărci Benelux, există o îndoială în ceea ce privește semnificația care trebuie acordată, în acest context particular, expresiei „instanțele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată”, care constituie criteriul de legătură relevant, potrivit acestei dispoziții, în ceea ce privește validitatea mărcilor.

46.

Pentru a justifica a doua întrebare, ea arată în esență că cererea de înregistrare a unei mărci Benelux este valabilă în mod uniform pe întreg teritoriul Benelux, astfel încât instanțele fiecăruia dintre statele membre care îl compun – așadar atât instanțele belgiene, cât și cele luxemburgheze și neerlandeze – ar putea fi competente în comun în raport cu modul de redactare a articolului 22 punctul 4 menționat.

47.

În cazul în care această interpretare nu ar fi reținută de către Curte, instanța de trimitere solicită astfel acesteia, prin intermediul celei de a treia întrebări, să precizeze, pe de o parte, care dintre aceste trei state membre este acela care ar putea avea o competență internațională exclusivă în materie și, pe de altă parte, dacă factorii de competență teritorială prevăzuți la articolul 4.6 din CBPI ar putea fi utilizați în acest stadiu pentru a identifica statul în discuție.

48.

În cuprinsul observațiilor sale, Comisia recomandă, în mod întemeiat în opinia noastră, să se răspundă la cea de a doua întrebare că „articolul 22 punctul 4 din Regulamentul [nr. 44/2001] trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unui litigiu privind înregistrarea sau valabilitatea unei mărci Benelux, atât instanța belgiană, cât și instanța neerlandeză și [instanța] luxemburgheză au competență internațională să soluționeze litigiul”. Comisia nu se pronunță cu privire la a treia întrebare. În ceea ce ne privește, vom formula câteva observații în această privință.

49.

Reamintim că, astfel cum indică articolul 22 teza introductivă din Regulamentul nr. 44/2001, toate normele de competență enunțate la punctele 1-5 din acest articol au ca particularități comune că se aplică indiferent de domiciliul părților ( 61 ) și că stabilesc o competență atât cu caracter exclusiv, cât și imperativ care se impune cu o forță specifică atât justițiabililor, cât și instanței ( 62 ). Întrucât acestea derogă astfel nu numai de la norma generală prevăzută la articolul 2 din acest regulament, care urmărește să favorizeze pârâtul, ci și de la posibilitățile de prorogare voluntară a competenței care sunt, în principiu, oferite părților ( 63 ), aceste dispoziții speciale trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 64 ).

50.

Contrar celor indicate în observațiile scrise ale Comisiei ( 65 ), articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001, în care sunt avute în vedere „instanțele [unui] stat[…] membru” în mod global, nu face decât să desemneze statul membru ale cărui instanțe sunt competente ratione materiae în temeiul acestei dispoziții, fără să repartizeze însă competențele în cadrul statului membru respectiv, astfel cum a statuat Curtea deja ( 66 ).

51.

Primul paragraf al respectivului articol 22 punctul 4 prevede că, atunci când un litigiu transfrontalier privește înregistrarea sau valabilitatea unui titlu de proprietate intelectuală care necesită depunerea sau înregistrarea, precum o marcă, competența internațională este atribuită exclusiv „instanțel[or] din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau al unei convenții internaționale, se consideră că a avut loc”. Al doilea paragraf al acestui punct 4 adaugă că, în domeniul specific al brevetului european reglementat de Convenția de la München, „instanțele din fiecare stat membru au competență exclusivă în acțiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză” ( 67 ).

52.

O asemenea legătură exclusivă, prevăzută de aceste două paragrafe, cu statul membru care este vizat în mod direct de acordarea titlului în discuție are o rațiune de a fi precisă. Ea reprezintă reflectarea voinței legiuitorului de a se conforma obiectivelor de proximitate a instanței cu litigiul și de bună administrare a justiției care sunt menționate, ca justificări ale excepțiilor privind competența de principiu a instanțelor domiciliului pârâtului, în considerentul (12) al Regulamentului nr. 44/2001.

53.

Astfel, instanțele statului în care acest titlu își va produce efectele juridice sunt considerate „cele mai în măsură” ( 68 ) să se pronunțe cu privire la înregistrarea sau valabilitatea acestuia în raport cu dreptul care îi va fi aplicabil, respectiv, în general, legislația aceluiași stat pe teritoriul căruia trebuie garantată protecția titlului ( 69 ). Așa cum subliniază Comisia, există în mod tradițional o legătură puternică între apărarea drepturilor de proprietate intelectuală și suveranitatea națională ( 70 ). În această privință, Curtea a subliniat de asemenea că eliberarea unor titluri precum brevetele implică intervenția administrației naționale, iar contenciosul aferent acestora a fost rezervat instanțelor specializate în mai multe state membre ( 71 ).

54.

În lumina acestui acquis atât textual, cât și jurisprudențial și ținând seama totodată de particularitățile notabile prezentate de titlul de proprietate intelectuală în discuție în litigiul principal, trebuie analizat modul în care ar trebui eventual puse în aplicare în speță dispozițiile articolului 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001.

55.

Precizăm de la bun început că, în cazul în care Curtea va statua – contrar propunerii noastre de răspuns la prima întrebare preliminară – că Regulamentul nr. 44/2001 trebuie să se aplice într‑un litigiu precum cel principal, este clar, având în vedere modul său de redactare, că norma de competență enunțată la articolul 22 punctul 4 este cea care ar trebui să stabilească instanța competentă să se pronunțe cu privire la „valabilitatea” mărcii Benelux în cauză, iar nu cele care figurează în alte dispoziții ale acestui regulament ( 72 ).

56.

Factorul determinant de repartizare a competenței judiciare pentru litigiile cărora li se aplică acest articol 22 punctul 4 este legătura strânsă care trebuie să existe între titlul de proprietate intelectuală pus în discuție și teritoriul pe care acest titlu poate beneficia de o protecție ( 73 ). Or, în cazul special al titlului cu efect unitar reprezentat de marca Benelux, întrucât aceasta este valabilă în cele trei state ale Benelux și beneficiază de o protecție uniformă pe teritoriul acestuia ( 74 ), considerăm că noțiunea „teritoriu” la care face referire articolul 22 punctul 4 primul paragraf din Regulamentul nr. 44/2001 ar trebui să fie concepută în sensul că trimite în speță la integralitatea teritoriului Benelux ( 75 ), care este asimilabil teritoriului unui stat membru, astfel cum a statuat deja Curtea în contexte similare ( 76 ). Considerăm, așadar, că, în cadrul specific al mărcii Benelux, teritoriile acestor trei state sunt desemnate în mod colectiv, iar instanțele fiecăruia dintre ele sunt potențial competente, din moment ce pot fi considerate toate „cele mai în măsură” să aplice regimul uniform adoptat de statele respective cu privire la această marcă.

57.

Subliniem că norma care prevede o repartizare națională a competenței judiciare care este enunțată expres pentru brevetul european la al doilea paragraf al menționatului articol 22 punctul 4 nu poate fi transpusă mărcii Benelux, din moment ce regimurile în discuție sunt în mod esențial diferite ( 77 ). Astfel, brevetul european se diferențiază de marca Benelux prin faptul că nu constituie un titlu unitar, ci echivalează cu o fasciculă fragmentată de brevete naționale ( 78 ). Astfel cum arată Comisia, „în esență, continuă să fie vorba din punct de vedere juridic despre brevete diferite care rămân legate în mod individual de teritoriul național în cauză”. Acest lucru justifică faptul că competența jurisdicțională rămâne legată de fiecare stat pe al cărui teritoriu este solicitată protecția brevetului european, astfel cum este cazul titlurilor de proprietate intelectuală strict naționale.

58.

Tocmai în considerarea faptului că normele de competență instituite prin Convenția de la Bruxelles și preluate în Regulamentul nr. 44/2001 nu sunt perfect adaptate particularităților titlurilor de proprietate intelectuală cu caracter unitar, au fost adoptate norme de competență specifice pentru titlurile de acest tip care au fost create la nivelul Comunității Europene, apoi la nivelul Uniunii Europene. Aceasta a fost situația pentru „desenele și modelele industriale comunitare” ( 79 ), pentru „marca comunitară” devenită recent „marca Uniunii Europene” ( 80 ), precum și pentru „brevetul european cu efect unitar” ( 81 ).

59.

În observațiile sale scrise, Comisia afirmă că aceste „regimuri derogatorii nu au totuși drept efect faptul că instanța competentă ar putea fi cea a unui stat membru în care dreptul de proprietate intelectuală nu este valabil” ( 82 ). În ceea ce ne privește, vom sublinia că dispozițiile în discuție și în special cele referitoare la validitatea unei mărci a Uniunii Europene conduc la o înlăturare totală a normei enunțate la articolul 22 punctul 4 din acest regulament, în sensul că prevăd competența unui oficiu centralizat, pentru cererile de nulitate introduse cu titlu principal, și a instanțelor specializate, pentru cererile de nulitate prezentate cu titlu reconvențional – în special în cadrul unei acțiuni în contrafacere –, instanțe care sunt, în principiu, cele ale statului membru în care pârâtul are domiciliul ( 83 ).

60.

La fel ca și Comisia, recunoaștem că, în măsura în care conduce la concluzia că instanțele a trei state membre ale Uniunii au aceeași vocație de a fi competente să soluționeze o acțiune în nevaliditatea unei mărci Benelux, interpretarea strictă a articolului 22 punctul 4 menționat propusă aici oferă un rezultat care nu este „optim” în raport cu obiectivele Regulamentului nr. 44/2001 ( 84 ). Totuși, în ipoteza în care acest regulament ar fi considerat aplicabil unei asemenea acțiuni, această interpretare se impune, în opinia noastră, atât în raport cu modul de redactare, cât și cu temeiurile articolului 22 punctul 4 din acesta, și ca urmare a atributelor speciale ale titlului de proprietate intelectuală vizat aici ( 85 ).

61.

De altfel, considerăm că această constatare negativă trebuie nuanțată, întrucât este probabil ca, în practică, rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) – precum în litigiul principal – să fie sesizat adeseori în temeiul locului depunerii și/sau al înregistrării mărcii Benelux în cauză ( 86 ). Considerăm că faptul că reclamantul poate alege să sesizeze instanțele unuia sau altuia dintre aceste trei state ar putea obliga, desigur, pârâtul să pledeze într‑o limbă pe care nu o stăpânește și să conducă la un risc de „forum shopping”. Totuși, această posibilitate de a alege produce consecințe materiale care sunt mai puțin pregnante în contextul special al mărcii Benelux decât ca regulă generală, în măsura în care regimul juridic aplicabil acesteia a fost armonizat în întregime între aceste state membre și face obiectul unei interpretări uniforme ( 87 ).

62.

Pentru a depăși limitele la care ar conduce eventuala aplicare a articolului 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul unui litigiu cu privire la un titlu de proprietate intelectuală cu efect unitar precum marca Benelux ( 88 ), instanța de trimitere are în vedere posibilitatea de a recurge, cu titlu adițional se pare, la seria de norme de „competență teritorială” care figurează la articolul 4.6 din CBPI, pentru a stabili care dintre cele trei state ale Benelux deține mai precis competența judiciară în acest domeniu ( 89 ).

63.

Cu titlu introductiv, subliniem că articolul 4.6 din CBPI enunță norme de competență în cascadă ( 90 ) care sunt, în ceea ce privește substanța lor, diferite în mod fundamental de norma de competență cu caracter exclusiv care figurează la articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001. Adăugăm că, potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001, precum articolul 22 punctul 4 din acesta, trebuie să facă obiectul unei interpretări efectuate în mod autonom, iar nu printr‑o trimitere la dreptul statelor membre ( 91 ).

64.

De altfel, considerăm că orice trimitere, chiar și cu titlu suplimentar, la această dispoziție a CBPI trebuie exclusă în ipoteza în care Curtea ar statua că aceasta trebuie înlăturată de Regulamentul nr. 44/2001 în temeiul articolului 71 din acesta. Astfel, ar avea atunci vocație de a se aplica doar dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 pentru soluționarea conflictelor de competență și chiar a conflictelor de proceduri care pot fi generate de un litigiu precum cel principal.

65.

Faptul că instanțele unuia sau altuia dintre statele Benelux ar putea, în opinia noastră, să fie sesizate fără deosebire de reclamant, în cazul în care articolul 22 punctul 4 din regulamentul menționat ar trebui aplicat unui asemenea litigiu, generează dificultăți care nu sunt totuși insurmontabile, întrucât acest regulament conține el însuși soluții care permit remedierea acestora. Astfel, în cazul unor proceduri concurente, competența internațională ar fi astfel repartizată între aceste trei state în funcție de regula care acordă prioritate „primei instanțe sesizate” care este enunțată la articolele 27-30 din același regulament, care reglementează cazurile de litispendență și de conexitate care pot surveni între instanțele statelor membre ( 92 ), și aceasta în lumina jurisprudenței Curții aferente articolelor menționate ( 93 ).

66.

Prin urmare, în ipoteza în care Curtea ar considera necesar să se pronunțe cu privire la a doua și a treia întrebare preliminară, ar fi necesar, în opinia noastră, să se declare că articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, pentru soluționarea unui litigiu transfrontalier având ca obiect înregistrarea sau validitatea unei mărci Benelux, sunt competente instanțele fiecăruia dintre cele trei state membre pe teritoriul cărora acest titlu de proprietate intelectuală își produce efectele și trebuie protejat în mod uniform, și anume Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului și Regatul Țărilor de Jos.

67.

Având în vedere considerațiile ce precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos) după cum urmează:

„Articolul 71 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care un litigiu transfrontalier intră atât în domeniul de aplicare al acestui regulament, cât și în domeniul de aplicare al Convenției Benelux în materie de proprietate intelectuală (mărci și desene sau modele industriale), semnată la Haga la 25 februarie 2005, un stat membru poate, conform articolului 71 alineatul (1) din regulamentul menționat, să aplice normele de competență judiciară prevăzute la articolul 4.6 din această convenție.”