31.3.2012   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 98/13

—

Anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 15 noiembrie 2011 pronunțate în cauza T-363/10;

—

anularea Deciziei Camerei întâi de recurs a Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) din 9 iunie 2010 în cauza R 1560/2009-1 privind cererea de înregistrare ca marcă comunitară, nr. 008 448 251, referitoare la semnul verbal RESTORE;

—

obligarea Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii.

1.

În primul rând, recurenta invocă faptul că Tribunalul a denaturat situația de fapt respectiv mijloacele de probă. Tribunalul a plecat în mod eronat de la premisa că este de notorietate generală faptul că termenul „restore” ar avea o semnificație medicală directă. În cadrul procedurii, singurul aspect necontestat ar fi faptul că „restore” trebuie tradus prin „a restabili”. Cu toate acestea, nu se poate identifica vreo legătură cu domeniul medical. Faptul că Tribunalul și-a întemeiat opinia pe extrasele din dicționare care i-au fost prezentate ar constitui o denaturare a mijloacelor de probă. Din extrase ar rezulta că „restore” nu are în sine nicio semnificație medicală, ci că este vorba de o noțiune cu sensuri multiple, care poate fi înțeleasă în mai multe moduri în funcție de context. Această semnificație nu poate fi considerată de notorietate generală și așadar un fapt care, în mod excepțional, nu trebuie să fie dovedit.

2.

În al doilea rând, recurenta invocă încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009. Tribunalul a săvârșit o eroare de drept calificând marca RESTORE ca fiind doar o indicație descriptivă. Aplicarea articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 presupune ca semnul a cărui înregistrare se solicită să poată fi folosit în comerț „pentru a desemna”, printre altele, specia produselor. Potrivit jurisprudenței Curții, conținutul descriptiv trebuie să rezulte în mod „vădit” din semnul a cărui înregistrare se solicită și cuvântul însuși să aibă caracter descriptiv.

Verbul „restore” nu ar fi în măsură în sine să furnizeze vreo indicație privind specia, calitatea sau destinația produselor cu privire la care se solicită înregistrarea mărcii. Verbul „restore” ar dobândi o funcție descriptivă doar în combinație cu unul sau mai multe substantive (de exemplu „restore one’s health”). În măsura în care se consideră că legătura cu domeniul medical rezultă din împrejurări, acest fapt este, potrivit jurisprudenței Curții, insuficient întrucât în acest caz ar fi necesar ca efortul de interpretare să fie transferat în sarcina publicului. Un sens care are legătură cu domeniul medical poate rezulta doar prin utilizarea unor cuvinte precum „health”, ceea ce lipsește însă în speță. În loc să examineze marca a cărei înregistrare se solicită, RESTORE, camera de recurs și Tribunalul ar fi examinat marca RESTORE SOMEONE’S HEALTH.

3.

În al treilea rând, recurenta invocă încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009. Camera de recurs a considerat, cu încălcarea criteriului juridic corespunzător, marca RESTORE ca fiind un semn lipsit de caracter distinctiv, și din acest motiv a refuzat în mod eronat înregistrarea a mărcii. În opinia recurentei, camera de recurs și Tribunalul ar fi negat de asemenea existența oricărui caracter distinctiv al mărcii solicitate RESTORE în considerarea acestei pretinse naturi descriptive. Aceasta a fost deja contestată în cadrul celui de al doilea motiv de recurs invocat.

Nici „motivarea formulată în subsidiar” în legătură cu lipsa oricărui caracter distinctiv (punctele 52-54 din hotărâre) nu ar putea susține hotărârea. Aceste considerații reprezintă o repetiție tautologică a argumentului potrivit căruia o marcă descriptivă este întotdeauna lipsită de caracter distinctiv. Inexistența unui caracter descriptiv este susținută și de faptul că publicul nu așteaptă ca pe un produs medical să figureze o descriere a funcției acestuia, nici măcar sub forma unui singur cuvânt.

4.

În al patrulea rând, recurenta invocă încălcarea articolului 75 a doua teză din Regulamentul nr. 207/2009. Camera de recurs și-a întemeiat decizia, în esență, pe extrasele din dicționare, la care recurenta nu ar fi avut acces și cu privire la care, în consecință, nu ar fi fost ascultată. Din acest motiv, există o încălcare a dreptului de a fi ascultat întrucât, în temeiul jurisprudenței Curții o decizie se poate întemeia numai pe împrejurările cu privire la care părțile în proces și-au putut exprima o poziție. Potrivit jurisprudenței Curții, camera de recurs rămâne totuși obligată să comunice, în vederea formulării de observații, elementele de fapt pe care le-a reunit din oficiu și pe care dorește să își întemeieze decizia. În această privință, camera de recurs ar fi omis un aspect esențial în ceea ce privește desfășurarea procesului, și anume să prezinte extrasele din dicționare pe care le-a obținut, încălcând astfel dreptul de a fi ascultat.

5.

În al cincilea rând, recurenta invocă încălcarea principiului egalității de tratament. Camera de recurs nu a ținut cont, cu încălcarea jurisprudenței Curții, de înregistrările anterioare și, astfel, de propria practică în materie de înregistrări. Recurenta nu contestă că acest principiu este condiționat de respectarea legalității. Simpla referire la acest principiu nu este totuși suficientă pentru a eluda principiul egalității de tratament. Dimpotrivă, ar fi trebuit arătat în mod concret care este motivul pentru care trebuie să se plece de la premisa că înregistrările anterioare sunt, în sine, nelegale.