—

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 539/2001 al Consiliului (1), în special articolul 1 alineatul (4) („mecanismul de reciprocitate”),

—

având în vedere Comunicarea Comisiei din 12 aprilie 2016 întitulată „Stadiul actual și posibile căi de urmat în ceea ce privește situația de nereciprocitate cu anumite țări terțe în domeniul politicii vizelor” (COM(2016)0221),

—

având în vedere Comunicarea Comisiei din 13 iulie 2016 întitulată „Stadiul actual și posibile căi de urmat referitor la situația de nereciprocitate cu anumite țări terțe în ceea ce privește politica în domeniul vizelor” (Acțiuni întreprinse ca urmare a comunicării din 12 aprilie) (COM(2016)0481),

—

având în vedere Comunicarea Comisiei din 21 decembrie 2016 întitulată „Stadiul actual și posibile căi de urmat în ceea ce privește situația de nereciprocitate cu anumite țări terțe în domeniul politicii vizelor” (Acțiuni întreprinse ca urmare a comunicării din 12 aprilie) (COM(2016)0816),

—

având în vedere articolul 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și articolele 80, 265 și 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE),

—

având în vedere dezbaterea pe tema „Obligații în domeniul reciprocității vizelor”, care a avut loc la 14 decembrie 2016 la Strasbourg,

—

având în vedere întrebarea adresată Comisiei pe tema obligațiilor ce revin Comisiei în domeniul reciprocității vizelor, în conformitate cu articolul 1 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 539/2001, (O-000142/2016 – B8-1820/2016),

—

având în vedere propunerea de rezoluție a Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne,

—

având în vedere articolul 128 alineatul (5) și articolul 123 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură,

A.

întrucât criteriul de reciprocitate a vizelor, unul dintre criteriile fundamentale ale politicii UE în materie de vize, este înțeles, în general, că ar implica ca cetățenii UE să fie supuși acelorași condiții atunci când călătoresc spre o țară terță ca și resortisanții țării terțe respective atunci când călătoresc spre UE;

B.

întrucât scopul mecanismului de reciprocitate a vizelor este de a pune în practică o astfel de reciprocitate în materie de vize; întrucât politica UE în domeniul vizelor interzice statelor membre individuale să introducă o obligație în materie de vize pentru resortisanții unei țări terțe dacă țara respectivă este inclusă în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 539/2001 (țările ai căror resortisanți sunt exonerați de obligația de a deține viză de scurtă ședere);

C.

întrucât mecanismul de reciprocitate a fost revizuit în 2013, Parlamentul intervenind în calitate de colegislator, deoarece a trebuit să fie adaptat în lumina intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene privind temeiurile juridice secundare și „să ofere un răspuns al Uniunii ca act de solidaritate, în cazul în care o țară terță care figurează pe lista din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 539/2001 aplică obligativitatea vizei pentru resortisanții a cel puțin unui stat membru” (considerentul 1 din Regulamentul (UE) nr. 1289/2013);

D.

întrucât mecanismul de reciprocitate stabilește o procedură care începe în cazul apariției unei situații de nereciprocitate, ce prevede calendare și măsuri precise care trebuie luate în vederea încheierii unei situații de nereciprocitate; întrucât logica sa inerentă prevede măsuri din ce în ce mai severe cu privire la țara terță în cauză, inclusiv, în ultimă instanță, suspendarea exceptării de la obligativitatea vizelor pentru toți resortisanții țării terțe în cauză („a doua etapă a aplicării mecanismului de reciprocitate”);

E.

întrucât „pentru a asigura implicarea corespunzătoare a Parlamentului European și a Consiliului în cea de-a doua etapă a aplicării mecanismului de reciprocitate, dată fiind natura politică deosebit de sensibilă a suspendării exceptării de la obligativitatea vizelor pentru toți resortisanții unei țări terțe care figurează pe lista din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 539/2001 și implicațiile orizontale ale acestei chestiuni pentru statele membre, pentru țările asociate spațiului Schengen și pentru Uniune în sine, în special pentru relațiile lor externe și pentru funcționarea globală a spațiului Schengen, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene [a fost] delegată Comisiei în ceea ce privește anumite elemente ale mecanismului de reciprocitate”, inclusiv suspendarea exceptării de la obligativitatea vizelor pentru toți resortisanții țării terțe în cauză;

F.

întrucât „Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării” [articolul 290 alineatul (2) litera (a) din TFUE];

G.

întrucât un act delegat „poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit prin actul legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu formulează obiecțiuni” [articolul 290 alineatul (2) litera (b) din TFUE];

H.

întrucât Comisia a contestat în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene alegerea actelor delegate în a doua etapă a aplicării mecanismului de reciprocitate și întrucât Curtea de Justiție a considerat, cu toate acestea, că alegerea legislatorului a fost corectă (cauza C-88/14);

I.

întrucât, astfel, mecanismul stabilește în mod clar obligații și responsabilități pentru Parlament și Consiliu, precum și pentru Comisie, în diversele etape ale mecanismului de reciprocitate,

1.

2.

3.