This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 52014DC0027
REPORT FROM THE COMMISSION TO THE EUROPEAN PARLIAMENT AND THE COUNCIL on the implementation of Council Framework Decision 2008/913/JHA on combating certain forms and expressions of racism and xenophobia by means of criminal law
RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU privind punerea în aplicare a Deciziei-cadru 2008/913/JAI a Consiliului privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal
RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU privind punerea în aplicare a Deciziei-cadru 2008/913/JAI a Consiliului privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal
/* COM/2014/027 final */
RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU privind punerea în aplicare a Deciziei-cadru 2008/913/JAI a Consiliului privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal /* COM/2014/027 final */
1. Introducere Toate formele și manifestările de
rasism și xenofobie sunt incompatibile cu valorile pe care se
întemeiază UE. Tratatul de la Lisabona prevede că Uniunea acționează
pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire a criminalității,
a rasismului și a xenofobiei[1]. Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului
privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și
xenofobiei prin intermediul dreptului penal[2]
(denumită în continuare „decizia-cadru”) a fost adoptată în
unanimitate la 28 noiembrie 2008, după șapte ani de
negocieri. Caracterul complex al acestor negocieri a fost determinat, în
principal, de disparitățile dintre sistemele juridice ale statelor
membre și dintre tradițiile lor juridice în ceea ce privește protecția
dreptului la libertatea de exprimare și limitele acestui drept; cu toate
acestea, au existat suficiente elemente comune pentru a defini o abordare de
drept penal la nivelul Uniunii în privința fenomenului rasismului și
xenofobiei, pentru a garanta că un același comportament constituie o
infracțiune în toate statele membre și că sunt aplicate sancțiuni
eficace, proporționale și disuasive persoanelor fizice și
juridice care au săvârșit sau care sunt responsabile de săvârșirea
unor astfel de infracțiuni. Lupta împotriva rasismului și xenofobiei
trebuie să fie inclusă în contextul drepturilor fundamentale:
decizia-cadru este bazată pe necesitatea de a proteja drepturile
indivizilor, ale grupurilor și ale societății în ansamblul ei,
prin penalizarea formelor grave de rasism și de xenofobie, cu respectarea,
în același timp, a drepturilor fundamentale la libertatea de exprimare și
de asociere. Prin urmare, decizia-cadru întrupează „importanța
vitală pe care o are combaterea discriminării rasiale în toate formele
și manifestările sale”, așa cum subliniază Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, care a confirmat că poate fi necesar
ca în cadrul „societăților democratice să fie sancționate
sau chiar împiedicate toate formele de exprimare care incită la ură,
care o propagă, o promovează sau o justifică pe baza intoleranței”[3]. Decizia-cadru trebuie
să fie aplicată în conformitate cu drepturile fundamentale, în
special cu libertatea de exprimare și de asociere, astfel cum sunt
consacrate în Carta drepturilor fundamentale. În conformitate cu articolul 10
alineatul (1) din Protocolul nr. 36 la tratate, înainte de sfârșitul
perioadei de tranziție care expiră la 1 decembrie 2014,
Comisia nu are competența de a iniția acțiuni în constatarea
neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 din TFUE în
ceea ce privește deciziile-cadru adoptate înainte de intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona. Conform deciziei-cadru, Comisia trebuie acum
să întocmească un raport scris care să evalueze măsura în
care statele membre au pus în aplicare toate dispozițiile acestui act
legislativ. Acest raport se bazează pe măsurile de transpunere
notificate de statele membre (a se vedea anexa) și pe informațiile
tehnice care le sunt solicitate de către Comisie în cursul analizei (inclusiv
jurisprudența națională, activitatea de pregătire,
orientările etc.), precum și pe informațiile culese în cadrul a
cinci reuniuni ale grupului de experți guvernamentali și dintr-un
studiu contractat de Comisia Europeană[4].
Statele membre au fost obligate să
transmită, până la 28 noiembrie 2010, textul dispozițiilor
care transpun în legislația lor națională obligațiile care
le revin în temeiul deciziei-cadru. Toate statele membre au notificat
măsurile naționale adoptate în vederea conformării cu decizia-cadru. 2. Elementele principale ale
deciziei-cadru Decizia-cadru definește o abordare
comună în materie de drept penal cu privire la anumite forme de rasism și
de xenofobie, și anume în ceea ce privește două tipuri de infracțiuni,
denumite în mod curent discursuri și infracțiuni rasiste și
xenofobe motivate de ură[5].
În ceea ce privește „discursurile
motivate de ură”, statele membre trebuie să se asigure că
următoarele fapte săvârșite cu intenție sunt pedepsibile
atunci când sunt îndreptate împotriva unui grup de persoane sau a unui membru
al unui astfel de grup, definit pe criterii de rasă, culoare, religie,
descendență sau origine națională sau etnică: –
incitarea publică la violență sau la
ură, inclusiv prin difuzarea publică sau distribuirea de înscrisuri,
imagini sau alte materiale; –
apologia publică, negarea în mod public sau
minimizarea vădită în public –
a crimelor de genocid, a crimelor împotriva
umanității și a crimelor de război, astfel cum sunt
definite la articolele 6, 7 și 8 din Statutul Curții Penale Internaționale
(denumită în continuare „CPI”) sau –
a crimelor definite la articolul 6 din Carta
Tribunalului Militar Internațional anexată la Acordul de la Londra
din 8 august 1945, atunci când faptele se desfășoară
într-un mod care riscă să incite la violență sau la
ură împotriva unui astfel de grup sau a unuia sau mai multor membri ai
grupului respectiv. În conformitate cu articolul 1
alineatul (2) din decizia-cadru, statele membre pot alege să
pedepsească numai faptele care fie (i) sunt de natură să tulbure
ordinea publică, fie (ii) prezintă amenințări, injurii sau
insulte. În conformitate cu articolul 1 alineatul (4), orice stat
membru poate hotărî că acțiunea de negare sau minimizare
vădită a infracțiunilor menționate mai sus se pedepsește
doar în cazul în care infracțiunile respective au fost stabilite
printr-o hotărâre definitivă dată de o instanță națională
a statului membru respectiv și/sau de o instanță internațională
sau doar printr-o hotărâre definitivă dată de o instanță
internațională. Această posibilitate nu este prevăzută
pentru acțiunea de a face apologia infracțiunilor menționate mai
sus. În ceea ce privește „infracțiunile
motivate de ură”, statele membre trebuie să se asigure că motivația
rasistă și xenofobă este considerată a fi o circumstanță
agravantă sau, în mod alternativ, că acest tip de motivație
poate fi luată în considerare de către instanțe la stabilirea
sancțiunilor aplicabile. 3. Transpunerea de către
statele membre 3.1. Discursurile rasiste și
xenofobe motivate de ură (articolul 1) 3.1.1. Incitarea publică la
violență sau la ură Deși codurile penale din majoritatea
statelor membre conțin dispoziții referitoare la faptele care
intră în categoria „incitare la violență sau la ură”,
terminologia utilizată („a provoca”, „a suscita”, „propagare”, „a
promova”, „a instiga”, „a încuraja” etc.) și criteriile aplicate
variază. Danemarca, Finlanda și Suedia nu prevăd dispoziții
specifice pentru faptele de incitare și recurg la dispoziții care
incriminează limbajul amenințător, injurios, abuziv, difamator
sau disprețuitor, motivat de rasă, culoare, religie sau convingeri
ori de originea națională sau etnică. Majoritatea statelor membre fac referire în
mod specific atât la violență, cât și la ură (Belgia,
Bulgaria, Germania, Estonia, Spania, Grecia, Franța, Croația, Italia,
Cipru, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Austria,
Portugalia, Slovenia, Slovacia). Incriminarea incitării publice atât la
violență, cât și la ură este relevantă pentru
eficacitatea acestui instrument. Cu toate că Estonia, Grecia și
Portugalia fac referire la ambii termeni, Estonia impune cerința ca aceste
comportamente să aibă drept rezultat punerea în pericol a vieții,
sănătății și proprietății unei persoane,
Grecia incriminează incitarea la acte sau acțiuni susceptibile de
a conduce la ură sau la violență, iar Portugalia impune
existența unui element organizatoric suplimentar din partea presupușilor
autori ai infracțiunilor, niciuna dintre aceste cerințe nefiind
prevăzută în decizia-cadru. În timp ce legislația Republicii
Cehe, Irlandei, Ungariei, Poloniei, României și Regatului Unit menționează
în mod explicit numai noțiunea de ură, Irlanda și Regatul Unit
consideră că termenul ură acoperă în mod eficace conceptul
de violență, Republica Cehă consideră că acest concept
este acoperit în anumite circumstanțe, iar Ungaria consideră că
jurisprudența națională acoperă acest concept. În temeiul deciziei-cadru, victimele
incitărilor pot fi un grup de persoane sau un membru al unui astfel de
grup. Douăsprezece state membre (Belgia, Germania, Grecia, Franța,
Croația, Cipru, Lituania, Luxemburg, Malta, Austria, Portugalia și
Slovacia) fac referire în mod explicit la grupuri și la membri individuali
ai grupurilor, în conformitate cu decizia-cadru; în Țările de Jos,
incitarea la ură este îndreptată împotriva unor persoane, în
timp ce incitarea la violență este îndreptată împotriva unei
persoane. Opt state membre (Republica Cehă, Danemarca, Irlanda,
Spania, Ungaria, România, Finlanda și Suedia) fac referire în mod explicit
doar la un grup de persoane. Șapte state membre nu fac nicio referire
explicită la grupuri sau la indivizi. Potrivit informațiilor
furnizate de Bulgaria, Letonia, Polonia și Slovenia, faptele care
constituie infracțiuni în legislațiile lor respective acoperă
acte îndreptate atât împotriva unor grupuri, cât și împotriva unor
indivizi; Estonia, Italia și Regatul Unit nu au furnizat informații
detaliate. În Estonia, incitarea este incriminată în cazul în care aceasta
duce la punerea în pericol a unei persoane. Decizia-cadru intervine atunci când victimele
incitării sunt definite pe criterii de rasă, culoare, religie,
descendență sau origine națională ori etnică. Lista de
motive nu a fost transpusă în toate statele membre, însă obiectivul
pare a fi, în general, respectat. Belgia, Croația, Cipru și Slovacia
menționează în mod explicit toate motivele și Luxemburg pare
să fi făcut acest lucru în legătură cu situația
familială care corespunde termenului „descendență”. Danemarca,
Irlanda, Austria, Portugalia, Suedia și Regatul Unit menționează
toate motivele în afară de descendență, în timp ce Bulgaria,
Germania, Spania, Franța, Italia, Letonia și Ungaria omit referințele
atât la culoare, cât și la descendență. Malta și Slovenia
omit referințele la descendență și la origine națională,
în timp ce Lituania nu face nicio referire la culoare și la origine
etnică. Republica Cehă, Grecia, Țările de Jos, Polonia și
România omit referințele la culoare, descendență și origine
națională. Termenii „origine” (Estonia, Franța, Slovenia și
Finlanda) și „origine etnică” (România) pot fi considerați a
avea sens echivalent cu termenul „descendență”. Termenul „naționalitate”
(Bulgaria și Lituania) nu pare să reflecte sensul mai larg al
termenului „origine națională”. 3.1.2. Difuzarea publică sau
distribuirea de înscrisuri, imagini sau alte materiale care incită la
violență sau la ură Decizia-cadru prevede că actele de
incitare publică la violență sau la ură, prin difuzarea
publică sau distribuirea de înscrisuri, imagini sau alte materiale
trebuie, de asemenea, să fie incriminate, cu precizarea că nu doar
comunicarea orală ar trebui să fie acoperită. În conformitate cu
decizia-cadru, majoritatea statelor membre menționează mijloacele
specifice de difuzare în dispozițiile referitoare la infracțiunea în
cauză (Belgia, Bulgaria, Germania, Grecia, Irlanda, Franța, Croația,
Cipru, Lituania, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Polonia, Portugalia
și Regatul Unit). Cu toate acestea, alte state membre fac referire la secțiuni
de interpretare generală din Codul penal (Republica Cehă, Ungaria și
Slovacia) sau trimit la rapoarte oficiale (Finlanda) sau la lucrări
pregătitoare (Suedia) din domeniu. Letonia face referire la jurisprudența
în care comunicarea on-line este penalizată. Spania folosește
sintagma difuzează informații jignitoare, iar Italia expresia propagă
idei. Estonia, Austria și Slovenia prevăd doar că fapta
trebuie să fie săvârșită în public, iar Danemarca
precizează că aceasta trebuie să fie săvârșită în
public sau cu intenția unei diseminări mai ample. 3.1.3. Apologia publică, negarea
în mod public sau minimizarea vădită în mod public a genocidului, a
crimelor împotriva umanității și a crimelor de război Decizia-cadru prevede că statele membre
trebuie să incrimineze apologia publică, negarea în mod public și
minimizarea vădită în mod public a crimelor definite la articolele 6,
7 și 8 din Statutul CPI (crimele de genocid, crimele împotriva
umanității și crimele de război), îndreptate împotriva unui
grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup, definit pe criterii
de rasă, culoare, religie, descendență sau origine națională
sau etnică atunci când faptele respective sunt de natură să
incite la violență sau la ură împotriva unui astfel de grup sau
membru al unui astfel de grup. Această dispoziție poate fi
transpusă fără o referire explicită la Statutul CPI, în
cazul în care legislația națională relevantă prevede definiții
pentru termenii „genocid”, „crime împotriva umanității” și
„crime de război” care corespund celor din statut. Opt state membre
(Bulgaria, Croația, Cipru, Luxemburg, Lituania, Malta, Slovenia și
Slovacia) incriminează cele trei tipuri de fapte (și anume, apologia
publică, negarea în mod public și minimizarea vădită în mod
public). Cipru, Luxemburg, Malta, Slovenia și Slovacia fac referire în mod
explicit la articolele din statut menționate anterior sau le reproduc
îndeaproape. Slovacia impune obligația ca respectivele fapte să
calomnieze sau să amenințe grupul sau individul. Șapte state membre nu fac referire în mod
explicit la toate cele trei tipuri de fapte, Spania, Franța, Italia și
Polonia făcând referire doar la apologie, Portugalia doar la negare, iar
Letonia și România doar la apologie sau la negare (România
incriminează doar minimizarea prin distribuirea de materiale).
Letonia și Portugalia fac referire la toate de crimele internaționale,
în timp ce România face referire la genocid și la crimele împotriva
umanității, iar Spania și Italia numai la genocid. În ceea ce privește efectul pe care
trebuie să-l aibă faptele de natură să incite la violență
sau la ură, Franța, Italia, Letonia, Luxemburg și România nu
impun obligația ca aceste fapte să fie de natură să incite
la violență și la ură, în timp ce Bulgaria, Spania,
Portugalia și Slovenia impun existența unor elemente care să
arate mai mult decât simpla probabilitate a unei incitări. Treisprezece state membre (Belgia, Republica
Cehă, Danemarca, Germania, Estonia, Grecia, Irlanda, Ungaria, Țările
de Jos, Austria, Finlanda, Suedia și Regatul Unit) nu au dispoziții
de drept penal prin care să fie reglementate aceste fapte. Germania și
Țările de Jos afirmă că jurisprudența națională
aplicabilă în cazul negării și/sau al minimizării
Holocaustului se aplică și în cazul faptelor care intră sub
incidența prezentului articol. 3.1.4. Apologia publică, negarea
în mod public sau minimizarea vădită în mod public a crimelor
definite în Carta Tribunalului Militar Internațional Decizia-cadru obligă statele membre
să incrimineze apologia publică, negarea în mod public și
minimizarea vădită în mod public a infracțiunilor împotriva
păcii, a crimelor de război și a crimelor împotriva umanității
comise de mari criminali de război din țările europene care
făceau parte din Axă. Astfel de fapte pot fi considerate o
manifestare specifică a antisemitismului atunci când acestea au loc
într-un mod care riscă să incite la violență sau la
ură. Prin urmare, este esențial ca aceste fapte să fie
incriminate în temeiul codurilor penale naționale.[6] Această dispoziție poate fi
transpusă fără o trimitere specifică la Carta Tribunalului
Militar Internațional, în măsura în care este evident că aceasta
face referire la crime istorice specifice comise de țările europene
care făceau parte din Axă. Franța, Cipru, Luxemburg și
Slovacia fac referire în mod explicit la Carta Tribunalului Militar Internațional,
însă legislația franceză se limitează în prezent la contestarea
crimelor, iar legislația luxemburgheză nu face referire la infracțiunile
împotriva păcii. Șase state membre (Belgia, Republica
Cehă, Germania, Lituania, Ungaria și Austria) fac trimitere la regimul
național-socialist sau la Germania nazistă pentru a
desemna autorii relevanți ai acestor infracțiuni. Dintre aceste 6
state membre, Belgia face referire în mod specific doar la genocid, în timp ce
Republica Cehă și Ungaria fac referire la genocid și la alte
crime împotriva umanității. România face referire la negarea și
la apologia Holocaustului, referindu-se la minimizare numai în
legătură cu distribuirea de materiale. Slovenia face referire la
negarea, apologia și minimizarea Holocaustului. Lituania și Polonia
limitează incriminarea, făcând referire la crimele comise de regimul
național-socialist împotriva națiunii lituaniene sau poloneze sau
împotriva cetățenilor acestor națiuni, respectiv, Polonia
făcând referire doar la negare în această privință. Celelalte 15 state membre (Bulgaria,
Danemarca, Estonia, Grecia, Irlanda, Spania, Croația, Italia, Letonia,
Malta, Țările de Jos, Portugalia, Finlanda, Suedia și Regatul
Unit) nu au dispoziții specifice prin care să fie incriminat acest
tip de fapte. Țările de Jos, Finlanda și Regatul Unit au
prezentat hotărâri judecătorești de condamnare a
minimizării, apologiei și negării Holocaustului, pe baza unor
dispoziții de drept penal care pedepsesc respectiv incitarea, agitația
etnică sau instigarea la ură. 3.1.5. Calificative opționale Anumite state membre au recurs la opțiunea
prevăzută la articolul 1 alineatul (2) care permite
statelor membre să pedepsească doar discursurile motivate de ură
care fie (i) sunt de natură să tulbure ordinea publică, fie ii)
prezintă amenințări, injurii sau insulte. Cipru și Slovenia
reproduc această dispoziție prevăzând ambele alternative menționate.
Austria prevede că infracțiunea de incitare la violență (nu
și la ură) depinde de probabilitatea ca aceasta să tulbure
ordinea publică. Germania prevede că toate faptele menționate
mai sus sunt subordonate capacității pe care o au de a tulbura liniștea
publică. În mod similar, jurisprudența maghiară indică
faptul că astfel de fapte sunt dependente de probabilitatea ca acestea
să tulbure liniștea publică. Malta pare a subordona infracțiunea
de incitare la violență sau la ură caracterului amenințător,
injurios sau insultător al acesteia, în timp ce, ca în cazul Lituaniei,
infracțiunea de apologie, negare sau minimizare depinde de una sau de
cealaltă dintre cele două opțiuni. Irlanda și Regatul Unit
subordonează faptele de instigare la ură caracterului amenințător,
injurios sau insultător al acestora. În ceea ce privește opțiunea
prevăzută la articolul 1 alineatul (4), Franța, Cipru,
Lituania, Luxemburg, Malta, România și Slovacia au decis să
recurgă la aceasta în legătură cu faptele de negare sau de
minimizare vădită în mod public a crimelor definite în Statutul CPI.
Cipru, Lituania, Luxemburg, România și Slovacia recurg la această
posibilitate în legătură cu faptele de negare sau de minimizare
vădită în mod public a crimelor definite în Carta Tribunalului
Militar Internațional[7]. 3.2. Instigarea, complicitatea și
tăinuirea (articolul 2) În ceea ce privește articolul 2,
care abordează instigarea, complicitatea și tăinuirea infracțiunilor
enumerate la articolul 1, practic toate statele membre aplică normele
cu caracter general și orizontal care reglementează astfel de
comportamente[8]. 3.3. Sancțiuni penale
(articolul 3) Marea majoritate a statelor membre au pus în
aplicare cerința potrivit căreia faptele care implică discursuri
motivate de ură sunt pedepsibile cu sancțiuni penale, maximul
pedepsei fiind cel puțin închisoarea de la unu până la trei ani.
Pedeapsa maximă în cazul discursurilor motivate de ură variază
de la 1 an (Belgia) la 7 ani (Regatul Unit, în cazul unei
condamnări pe baza unui act de acuzare), iar mai multe state membre
(Belgia, Grecia, Irlanda, Franța, Cipru, Letonia, Lituania, Luxemburg, Țările
de Jos, Polonia, România, Finlanda, Suedia și Regatul Unit) permit instanțelor
să opteze pentru impunerea unei amenzi ca alternativă la pedeapsa cu
închisoarea. Pedeapsa maximă în ceea ce privește apologia
publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod
public a crimelor variază de la 1 an și o amendă (Belgia)
la 20 de ani (Austria), Germania, Franța, Cipru, Letonia, Lituania și
România oferind instanțelor alternativa de a impune o amendă sau o
altă sancțiune. 3.4. Infracțiunile rasiste și
xenofobe motivate de ură (articolul 4) Decizia-cadru impune statelor membre să
abordeze în mod specific, în codurile lor penale, motivația rasistă și
xenofobă sau, alternativ, să se asigure că instanțele lor țin
seama de această motivație în stabilirea sancțiunilor. Având în
vedere caracterul discriminatoriu al motivelor rasiste și xenofobe, precum
și impactul acestora asupra persoanelor, a grupurilor și a
societății în ansamblul ei, statele membre trebuie să se asigure
că motivele rasiste și xenofobe sunt corect demascate și tratate
în mod adecvat. Cincisprezece state membre (Republica
Cehă, Danemarca, Grecia, Spania, Croația, Italia, Cipru, Letonia,
Lituania, Malta, Austria, România, Finlanda, Suedia și Slovacia) au recurs
la prima opțiune prevăzută la articolul 4, stipulând în
codurile lor penale că motivația rasistă și xenofobă este
considerată o circumstanță agravantă cu privire la toate
infracțiunile. Opt state membre (Belgia, Bulgaria, Germania, Franța,
Ungaria, Polonia, Portugalia și Regatul Unit) prevăd că motivația
rasistă sau xenofobă este considerată o circumstanță
agravantă în ceea ce privește anumite infracțiuni (adesea
violente) cum ar fi crimele, vătămările corporale grave și
alte acte de violență împotriva persoanelor sau a bunurilor. Trei
state membre din acest ultim grup recurg, de asemenea, la cea de-a doua opțiune
prevăzută la articolul 4, având în vedere că au dispoziții
de drept penal care afirmă că motivația rasistă poate
fi luată în considerare de către instanțe (Belgia) sau au
furnizat jurisprudență și statistici detaliate care
demonstrează că motivația rasistă și xenofobă
este luată în considerare (Germania și Regatul Unit). Polonia, Portugalia și Slovenia fac
referire la dispoziții generale de drept penal care prevăd că
motivația generală a autorului infracțiunii este luată în
considerare, iar Estonia face referire la circumstanțele agravante ale
altor motive de bază. Ungaria face referire la un număr considerabil
de infracțiuni motivate de ură și de condamnări în domeniu
înregistrate, dar nu a furnizat încă jurisprudența relevantă în
acest sens. Țările de Jos fac referire la un document oficial de
orientare care prevede că motivația rasistă sau xenofobă ar
trebui să fie luată în considerare, în timp ce Irlanda și
Luxemburg afirmă pur și simplu că motivația poate fi
întotdeauna luată în considerare de către instanțe. 3.5. Răspunderea persoanelor
juridice și sancțiunile aplicabile (articolele 5 și 6) Persoanele juridice trebuie să fie trase
la răspundere pentru discursurile motivate de ură emise de o
persoană care deține o poziție de conducere în cadrul
persoanei juridice sau în cazul în care lipsa de supraveghere sau control din
partea unei astfel de persoane a permis emiterea discursurilor motivate de
ură de către o persoană aflată sub autoritatea acesteia. Cu
toate că decizia-cadru nu obligă statele membre să impună
sancțiuni penale, sancțiunile trebuie, în toate cazurile, să fie
efective, proporționale și cu efect de descurajare. Legislația majorității statelor
membre (în afară de Grecia, Spania, Italia și Slovacia[9]) abordează
răspunderea persoanelor juridice în cazul discursurilor motivate de
ură, majoritatea statelor reglementând această chestiune prin
intermediul unor dispoziții orizontale ale codului penal[10] și prin impunerea
de amenzi penale. Articolul 5 trebuie să fie transpus
în ceea ce privește toate persoanele care acționează în
folosul persoanei juridice respective. Unele legislații naționale nu
sunt clare în această privință (Belgia, Danemarca și Luxemburg).
Alte legislații par să adauge condiții, cum ar fi faptul că
persoana juridică trebuie să se fi îmbogățit
(Bulgaria), cerința ca infracțiunea să încalce îndatoririle
care îi revin persoanei juridice (Croația) și norma conform
căreia nu se poate acționa împotriva unei persoane juridice decât în
cazul în care instanța a pronunțat anterior o pedeapsă
împotriva unei persoane fizice (Ungaria). 3.6. Norme constituționale și
principii fundamentale (articolul 7) Franța, Ungaria, Suedia și Regatul
Unit fac referire la articolul 7 din decizia-cadru în notificările
lor. Comisia acordă o atenție
deosebită asigurării faptului că transpunerea deciziei-cadru
respectă pe deplin toate drepturile fundamentale astfel cum sunt
consacrate în Carta drepturilor fundamentale, care rezultă, de asemenea,
din tradițiile constituționale comune ale statelor membre. Astfel cum este prevăzut în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în Convenția
europeană a drepturilor omului, orice restrângere a exercitării
drepturilor și libertăților fundamentale trebuie să fie
prevăzută de lege și să respecte substanța acestor
drepturi și libertăți. În conformitate cu principiul proporționalității,
pot fi impuse restricții numai în cazul în care acestea sunt necesare și
numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general
recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și
libertăților celorlalți[11]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
recunoscut faptul că toleranța și respectul față de
demnitatea egală a tuturor oamenilor constituie fundamentul unei
societăți democratice și pluraliste. În plus, aceasta a
considerat că observațiile îndreptate împotriva valorilor de
bază ale convenției nu pot avea dreptul de a beneficia de protecția
acordată în temeiul articolului 10 (libertatea de exprimare)[12]. 3.7. Începerea cercetării sau
a urmăririi penale (articolul 8) Statele membre trebuie să se asigure
că cercetarea și urmărirea discursurilor motivate de ură nu
depind de declarații sau de plângeri ale victimelor acestor fapte, cel puțin
în cazurile foarte grave. În timp ce majoritatea statelor membre au dispoziții
de drept penal specifice și adesea orizontale, care asigură
cercetarea și/sau urmărirea din oficiu în cazul majorității
infracțiunilor, inclusiv al discursurilor motivate de ură, anumite
state membre au furnizat jurisprudență, declarații oficiale și
alte informații pentru a demonstra că această dispoziție
este pusă în aplicare în practică. 3.8. Competența
(articolul 9) Legislația fiecărui stat membru
include principiul teritorialității în temeiul căruia se stabilește
competența pentru infracțiunile legate de discursurile motivate de
ură în ceea ce privește faptele săvârșite în totalitate
sau parțial pe teritoriul său. Toate statele membre, în
afară de Irlanda și Regatul Unit, au notificat, de asemenea, normele
de drept penal care le extind în mod specific competența asupra faptelor
săvârșite de unul dintre resortisanții acestora. Italia,
Portugalia și România par să excludă discursurile motivate de
ură din această ultimă normă referitoare la competență. În ceea ce privește persoanele juridice,
21 de state membre nu au furnizat nicio informație concludentă în
ceea ce privește transpunerea normei conform căreia competența
trebuie să fie stabilită în cazul în care faptele au fost săvârșite
în folosul unei persoane juridice cu sediul principal pe teritoriul statului
membru în cauză. Discursurile motivate de ură de pe
internet reprezintă una dintre formele cele mai răspândite de
manifestare a atitudinilor rasiste și xenofobe. Prin urmare, statele
membre ar trebui să dispună de mijloacele necesare pentru a interveni
în cazul discursurilor motivate de ură enunțate on-line. La
stabilirea competenței asupra faptelor săvârșite pe teritoriul
lor, statele membre trebuie să se asigure că această competență
se extinde la cazurile în care faptele au fost săvârșite prin
intermediul unui sistem de informații și cel care a săvârșit
infracțiunea sau materialele găzduite în sistemul respectiv se
află pe teritoriul său. Se pare că doar Cipru transpune integral
în legislația națională aceste norme referitoare la competență.
Legislația Danemarcei, Maltei și Sloveniei face referire, în mod
specific, la sistemele de informații, iar Croația face referire la
infracțiunile săvârșite prin intermediul presei electronice.
Republica Cehă, Luxemburg, Ungaria, Austria, Portugalia, România, Slovacia
și Suedia afirmă că normele lor generale referitoare la competență
acoperă situațiile în care discursurile motivate de ură sunt
enunțate on-line, însă nu au furnizat informații detaliate în
acest sens. Pe de altă parte, Belgia, Bulgaria, Germania, Franța și
Regatul Unit au furnizat jurisprudență pentru a arăta că
instanțele lor naționale au luat cunoștință de cazuri
care implică sisteme de informații și reiese că, în
majoritatea lor, acestea par să stabilească competența în cazul
în care autorul infracțiunii este prezent fizic/rezidă în țara
în cauză sau atunci când materialele au fost accesibile în țara
respectivă sau adresate în mod clar publicului din țara respectivă. 4. Practici sugerate în vederea
consolidării punerii în aplicare a deciziei-cadru Informațiile obținute de la statele
membre au arătat că autoritățile responsabile cu cercetarea
și urmărirea au nevoie de instrumente și de competențe
practice pentru a fi în măsură să identifice și să se
ocupe de infracțiunile reglementate de decizia-cadru, precum și
pentru a interacționa și a comunica cu victimele.[13] Acestea ar trebui
să dispună de o cunoaștere suficientă a legislației
relevante și de orientări clare. Existența unor unități speciale
de poliție dedicate infracțiunilor motivate de ură, instituirea
de parchete speciale care să se ocupe de discursurile și infracțiunile
motivate de ură, orientări detaliate, precum și formarea
specifică a serviciilor de poliție, a procurorilor și a
judecătorilor reprezintă bune practici care pot veni în sprijinul
punerii în aplicare a acestei legislații. Schimbul de informații și de bune
practici, prin reunirea membrilor serviciilor de aplicare a legii, a
procurorilor și a judecătorilor, a organizațiilor societății
civile și a altor părți interesate pot, de asemenea, contribui
la o mai bună punere în aplicare. Având în vedere caracterul specific al
discursurilor motivate de ură de pe internet, inclusiv dificultatea de a
identifica autorii conținutului on-line ilegal și eliminarea acestui
tip de conținut, aceste discursuri creează nevoi specifice cu care
sunt confruntate autoritățile judiciare și de aplicare a legii
în materie de expertiză, de resurse și de necesitate a unei cooperări
transfrontaliere. Raportarea insuficientă este o
practică obișnuită în cazul discursurilor și infracțiunilor
motivate de ură[14].
Având în vedere natura acestor infracțiuni, victimele recurg adesea la
serviciile de sprijinire a victimelor, mai degrabă decât să raporteze
infracțiunea la poliție. Punerea rapidă în aplicare a Directivei
privind victimele este, prin urmare, esențială pentru protejarea
victimelor discursurilor și infracțiunilor motivate de ură. Existența unor date fiabile, comparabile și
colectate în mod sistematic poate contribui la o punere mai eficace în aplicare
a deciziei-cadru. Incidentele raportate legate de discursuri motivate de
ură și de infracțiuni motivate de ură ar trebui să fie
întotdeauna înregistrate, la fel ca și istoricul cazului respectiv, în
vederea evaluării gradului de urmărire în justiție și de
condamnare. Colectarea de date privind discursurile și infracțiunile
motivate de ură nu este uniformă în întreaga UE și, în consecință,
nu permite realizarea unor comparații transnaționale fiabile[15]. Comisia a solicitat
tuturor statelor membre să-i furnizeze cifre privind incidența și
răspunsul penal în ceea ce privește discursurile și infracțiunile
motivate de ură. Datele furnizate de 17 state membre sunt prezentate în
anexa la acest raport. Atitudinile rasiste și xenofobe exprimate
de către liderii de opinie pot favoriza un climat social în care se face
apologia rasismului și xenofobiei și, prin urmare, pot propaga
comportamente mai grave, cum ar fi violența rasială. Condamnarea publică
a rasismului și a xenofobiei de către autorități, partide
politice și societatea civilă contribuie la recunoașterea
gravității acestor fenomene și la combaterea activă a
discursului și a comportamentului rasist și xenofob[16]. 5. Concluzii În prezent, se pare că o serie de state
membre nu au transpus în întregime toate dispozițiile deciziei-cadru și/sau
le-au transpus incorect, în special în ceea ce privește infracțiunile
de negare, apologie și minimizare vădită a anumitor crime.
Majoritatea statelor membre au dispoziții privind incitarea la violență
și ură cu caracter rasist și xenofob, însă se pare că
acestea nu transpun întotdeauna integral infracțiunile reglementate de
decizia-cadru. Au fost observate, de asemenea, unele lacune în ceea ce privește
motivația rasistă și xenofobă a unor infracțiuni,
răspunderea persoanelor juridice și competența. Prin urmare, Comisia consideră că
transpunerea juridică corectă și integrală a deciziei-cadru
existente constituie un prim pas spre combaterea eficientă a rasismului și
xenofobiei prin intermediul dreptului penal, în mod coerent în întreaga UE. În cursul anului 2014, Comisia se va angaja în
dialoguri bilaterale cu statele membre pentru a asigura transpunerea
integrală și corectă a deciziei-cadru, ținând cont în mod
corespunzător de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și,
în special, de libertatea de exprimare și de asociere[17]. [1] Articolul 67 alineatul (3) din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). [2] JO L 328, 6.12.2008, p. 55. [3] Hotărârile CEDO din 23.9.1994 (Jersild/Danemarca)
și din 6.7.2006 (Erbakan/Turcia). A se vedea, de asemenea,
hotărârea din 9.7.2013 (Vona/Ungaria), în special în ceea ce
privește libertatea de întrunire și de asociere. [4] „Study on the legal framework applicable to racist or
xenophobic hate speech and hate crime in the EU Member States” (Studiu
privind cadrul juridic aplicabil discursurilor și infracțiunilor
rasiste sau xenofobe motivate de ură în statele membre ale UE)
(JUST/2011/EVAL/FW/0146/A4). [5] Cu toate acestea, acești termeni nu sunt
utilizați în decizia-cadru. [6] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a
afirmat că „negarea crimelor împotriva umanității
reprezintă una dintre cele mai grave forme de calomnie rasială
împotriva evreilor și de incitare la ură împotriva acestora” (Garaudy/Franța,
hotărârea din 24.6.2003). În plus, negarea sau revizuirea unor „fapte
istorice stabilite clar - precum Holocaustul - […] ar fi scoasă de sub
protecția articolului 10 [libertatea de exprimare] al
Convenției europene a drepturilor omului prin articolul 17’
[interzicerea abuzului de drept] al aceleiași convenții (Lehideux
și Isorni/Franța, hotărârea din 23.9.1998). [7] Această opțiune nu poate fi utilizată în
cazul apologiei acestor crime. [8] Se pare că doar Malta consacră o
dispoziție specifică instigării la aceste crime,
complicității și tăinuirii acestora. [9] Slovacia prevede o formă de răspundere
indirectă, permițând „confiscarea unei sume de bani”. [10] Franța dispune de un sistem specific pentru anumite
infracțiuni săvârșite prin intermediul presei, care exclude
răspunderea persoanelor juridice. [11] Prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din
Carta drepturilor fundamentale și, în mod similar, la articolul 10
alineatul (2) din Convenția europeană a drepturilor omului, în ceea
ce privește, în particular, libertatea de exprimare. [12] Hotărârile din 4.12.2003 (Gündüz/Turcia)
și din 24.6.2003 (Garaudy/Franța). [13] Cercetarea faptelor cu caracter rasist sau xenofob și
aplicarea sancțiunilor adecvate sunt necesare în vederea respectării
drepturilor fundamentale, astfel cum a fost confirmat prin hotărârile CEDO
din 6.7.2005 (Nachova și alții/Bulgaria), din 10.3.2010 (Cakir/Belgia)
și din 27.1.2011 (Dimitrova și alții/Bulgaria). [14] A se vedea, în special, raportul Agenției pentru
Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) „Making hate crime visible in
the European Union: acknowledging victims’ rights” (Sporirea
vizibilității infracțiunilor motivate de ură în Uniunea
Europeană: recunoașterea drepturilor victimelor), 2012. [15] Ibidem. [16] A se vedea hotărârile CEDO din 6.7.2006 (Erbakan/Turcia)
și din 16.7.2009 (Féret/Belgia). [17] Conform articolului 10 din Protocolul nr. 36 la
Tratatul de la Lisabona. Inițierea procedurilor de constatare a
neîndeplinirii obligațiilor în ceea ce privește deciziile-cadru nu
este posibilă înainte de 1 decembrie 2014.