—

pentru Stadt Wiener Neustadt, de E. Allinger, Rechtsanwalt;

—

pentru .A.S.A. Abfall Service, de H. Kraemmer, Rechtsanwalt;

—

pentru Comisia Europeană, de L. Pignataro‑Nolin și de C. Hermes, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (5) din Directiva 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 1985, L 175, p. 40, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 174), astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997 (JO 1997, L 73, p. 5, Ediție specială, 15/vol. 3, p. 254) (denumită în continuare „Directiva 85/337”), a articolului 1 alineatul (4) din Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 2012, L 26, p. 1), precum și a principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Stadt Wiener Neustadt (orașul Wiener Neustadt, Austria), pe de o parte, și Niederösterreichische Landesregierung (guvernul landului Austria Inferioară), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea deciziei prin care acesta din urmă a apreciat că exploatarea de către .A.S.A. Abfall Service a unei instalații de prelucrare a combustibililor alternativi trebuia considerată autorizată.

3

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 85/337, al cărui conținut a fost preluat, în esență, la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2011/92, prevede:

„Prezenta directivă se aplică evaluării efectelor proiectelor publice și private care pot avea efecte importante asupra mediului.”

4

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 85/337, al cărui conținut a fost preluat la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2011/92, prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

«autorizație» înseamnă:

decizia autorității sau a autorităților competente care împuternicesc inițiatorul proiectului să își realizeze proiectul;

[…]”

5

Articolul 1 alineatul (5) din Directiva 85/337, al cărui conținut a fost preluat, în esență, la articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2011/92, prevede:

„Prezenta directivă nu se aplică proiectelor ale căror detalii sunt adoptate printr‑un act legislativ special de drept intern, deoarece obiectivele urmărite de prezenta directivă, inclusiv transmiterea informațiilor, sunt realizate prin intermediul procesului legislativ.”

6

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 85/337:

„Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a [se] asigura că, înaintea acordării autorizației, proiectele care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al naturii, al dimensiunii și al localizării lor, sunt supuse unei cereri de autorizare și unei evaluări a efectelor lor. Aceste proiecte sunt definite la articolul 4.”

7

Articolul 3 alineatul 6 din Umweltverträglichkeitsprüfungsgesetz (UVP‑G 2000) [Legea din 2000 privind evaluarea efectelor asupra mediului (UVP‑G 2000), BGBl. 697/1993], în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „UVP‑G 2000”), prevede:

„Nicio autorizație nu se eliberează înainte de încheierea evaluării efectelor asupra mediului sau a examinării cazului concret, în cazul proiectelor supuse evaluării în conformitate cu articolele 1, 2 și 4, iar notificările realizate în conformitate cu normele administrative nu produc efecte juridice înainte de finalizarea evaluării efectelor asupra mediului. Autorizațiile eliberate cu încălcarea acestei dispoziții pot fi declarate nule de autoritățile competente în temeiul articolului 39 alineatul 3, în termen de trei ani.”

8

Articolul 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000 prevede:

„Pentru intrarea în vigoare a dispozițiilor revizuite sau nou‑introduse prin Legea federală publicată în BGBl. I, 87/2009, precum și pentru tranziția către noua situație juridică, se aplică următoarele:

[…]

9

Din decizia de trimitere reiese că versiunea articolului 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000, astfel cum este menționată la punctul 8 din prezenta hotărâre, rezultă din Bundesgesetz, mit dem das Umweltverträglichkeitsprüfungsgesetz 2000 geändert wird (UVP‑G‑Novelle 2009) [Legea federală de modificare a Legii din 2000 privind evaluarea efectelor asupra mediului (UVP‑G‑Novelle 2009), BGBl. I, 87/2009], care a intrat în vigoare la 19 august 2009.

10

.A.S.A. Abfall Service exploatează pe teritoriul orașului Wiener Neustadt o instalație de prelucrare a combustibililor alternativi, care prelucrează în mare parte deșeuri plastice, reducându‑le în bucăți mici, până la obținerea unui combustibil destinat în principal industriei cimentului. În această instalație se efectuează un tratament fizic al deșeurilor nepericuloase.

11

În cursul anilor 1986 și 1993, primarul acestui oraș a acordat autorizații de exploatare care permit o capacitate de prelucrare de 9990 de tone pe an.

12

Printr‑o decizie din 10 decembrie 2002, șeful guvernului landului Austria Inferioară a autorizat creșterea capacității maxime de prelucrare la 34000 de tone pe an, în temeiul legislației privind gestiunea deșeurilor. Această creștere a capacității urma să se realizeze prin extinderea liniei de prelucrare existente, precum și prin construirea unei alte linii de prelucrare.

13

Această autorizație a fost acordată fără ca proiectul de extindere să fi făcut obiectul evaluării efectelor asupra mediului, prevăzută de UVP‑G 2000.

14

Printr‑o scrisoare din 30 aprilie 2014, Umweltanwalt (mediatorul pentru mediu) al landului Austria Inferioară a solicitat guvernului aceluiași land să stabilească dacă această instalație trebuie supusă evaluării efectelor asupra mediului, conform UVP‑G 2000.

15

Printr‑o decizie din 27 iunie 2014, guvernul acestui land a răspuns negativ la întrebare, apreciind că această instalație trebuia considerată autorizată în temeiul articolului 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000.

16

Orașul Wiener Neustadt a sesizat Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Austria) cu o cerere de anulare a acestei decizii.

17

Printr‑o hotărâre pronunțată la 12 septembrie 2014, instanța respectivă a declarat acțiunea nefondată.

18

Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Austria) a considerat, astfel, că nu era necesar să se examineze dacă extinderea capacității de prelucrare, astfel cum a fost autorizată prin decizia din 10 decembrie 2002, ar fi trebuit să fie supusă în prealabil evaluării efectelor asupra mediului în temeiul UVP‑G 2000, întrucât articolul 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000 permitea să se aprecieze că o asemenea autorizare era considerată acordată în mod legal pentru exploatarea în discuție în litigiul principal. În plus, această dispoziție nu ar fi contrară dreptului Uniunii.

19

Orașul Wiener Neustadt a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria). Ea susține că articolul 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000 este contrar dreptului Uniunii. Aceasta consideră, în particular, că, în cauza principală, nu sunt îndeplinite condițiile în temeiul cărora un proiect poate fi exclus de o legislație națională din domeniul de aplicare al Directivei 85/337 sau din cel al Directivei 2011/92.

20

În aceste condiții, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dreptul Uniunii – în particular Directiva 2011/92, în special articolul 1 alineatul (4) din aceasta, sau Directiva 85/337, în special articolul 1 alineatul (5) din aceasta – se opune unei dispoziții naționale potrivit căreia proiectele care erau supuse obligației de evaluare a efectelor asupra mediului, dar care nu dispuneau însă de o autorizație în temeiul legii UVP‑G 2000, ci numai de autorizații acordate în temeiul unor legi sectoriale specifice [de exemplu, al Abfallwirtschaftsgesetz (Legea privind gestionarea deșeurilor)] și care la 19 august 2009 […] nu mai puteau fi anulate din cauza expirării termenului de trei ani prevăzut în legislația națională (articolul 3 alineatul 6 din UVP‑G 2000) sunt considerate ca fiind autorizate în temeiul UVP‑G 2000 sau o asemenea reglementare este conformă cu principiile securității juridice și protecției încrederii legitime consacrate de dreptul Uniunii?”

21

Cu titlu preliminar, este necesar să se arate că proiectul de creștere a capacității de prelucrare a instalației în discuție în litigiul principal era susceptibil, având în vedere data la care acesta a fost autorizat în temeiul legislației privind gestiunea deșeurilor, respectiv 10 decembrie 2002, să intre în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și, cu acest titlu, să facă obiectul unei evaluări privind efectele sale asupra mediului. Situația nu este aceeași, în schimb, în ceea ce privește autorizațiile de exploatare acordate în cursul anilor 1986 și 1993, respectiv anterior aderării Republicii Austria la Uniune.

22

Trebuie precizat de asemenea că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze dacă un asemenea proiect ar fi trebuit să fie supus unei evaluări privind efectele sale asupra mediului, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Directiva 85/337, și, eventual, dacă, astfel cum susține operatorul, autorizația sectorială acordată prin decizia din 10 decembrie 2002 în temeiul legislației privind gestiunea deșeurilor a permis să se respecte în practică cerințele de mediu impuse de această directivă.

23

Trebuie subliniat, în sfârșit, că, având în vedere data deciziilor în discuție în cauza principală, nu este necesar să se facă referire la Directiva 2011/92.

24

Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească, în primul rând, dacă articolul 1 alineatul (5) din Directiva 85/337 trebuie interpretat în sensul că exclude din domeniul de aplicare al acesteia o dispoziție legislativă precum articolul 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000, în temeiul căreia un proiect care a făcut obiectul unei decizii adoptate cu încălcarea obligației de evaluare a efectelor sale asupra mediului, pentru care termenul de introducere a acțiunii în anulare a expirat, trebuie considerat autorizat în mod legal.

25

În ansamblu, instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească, în al doilea rând, dacă o asemenea dispoziție legislativă poate fi justificată în dreptul Uniunii de principiile securității juridice și încrederii legitime.

26

În ceea ce privește primul aspect al întrebării preliminare, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că articolul 1 alineatul (5) din Directiva 85/337 impune două condiții pentru excluderea unui proiect din domeniul de aplicare al acestei directive. În primul rând, proiectul trebuie adoptat în detaliu printr‑un act legislativ special. În al doilea rând, obiectivele urmărite de directivă, inclusiv transmiterea informațiilor, trebuie realizate prin intermediul procesului legislativ (a se vedea Hotărârea din 16 septembrie 1999, WWF și alții, C‑435/97, EU:C:1999:418, punctul 57, precum și Hotărârea din 18 octombrie 2011, Boxus și alții, C‑128/09-C‑131/09, C‑134/09 și C‑135/09, EU:C:2011:667, punctul 37).

27

Prima condiție presupune ca actul legislativ să prezinte aceleași caracteristici ca o autorizație în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 85/337. Acesta trebuie în special să acorde inițiatorului proiectului dreptul de a realiza proiectul și să cuprindă, la fel ca o autorizație, după luarea lor în considerare de către legiuitor, toate elementele relevante ale proiectului în vederea evaluării efectelor asupra mediului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 1999, WWF și alții, C‑435/97, EU:C:1999:418, punctele 58 și 59, precum și Hotărârea din 18 octombrie 2011, Boxus și alții, C‑128/09-C‑131/09, C‑134/09 și C‑135/09, EU:C:2011:667, punctele 38 și 39). Actul legislativ trebuie astfel să ateste că, în ceea ce privește proiectul vizat, obiectivele Directivei 85/337 au fost realizate (Hotărârea din 18 octombrie 2011, Boxus și alții, C‑128/09-C‑131/09, C‑134/09 și C‑135/09, EU:C:2011:667, punctul 39, precum și jurisprudența citată).

28

Nu aceasta este situația atunci când actul nu cuprinde elementele necesare pentru evaluarea efectelor autorizării acestui proiect asupra mediului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 1999, WWF și alții, C‑435/97, EU:C:1999:418, punctul 62, precum și Hotărârea din 18 octombrie 2011, Boxus și alții, C‑128/09-C‑131/09, C‑134/09 și C‑135/09, EU:C:2011:667, punctul 40).

29

A doua condiție presupune ca obiectivele Directivei 85/337 să fie realizate prin procesul legislativ. Rezultă, astfel, din cuprinsul articolului 2 alineatul (1) din această directivă că obiectivul esențial al acesteia este să garanteze că, „înainte de acordarea unei autorizații”, proiectele care pot avea efecte importante asupra mediului, inter alia, prin natura, prin mărimea sau prin localizarea lor, fac obiectul unei evaluări a efectelor lor asupra mediului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2011, Boxus și alții, C‑128/09-C‑131/09, C‑134/09 și C‑135/09, EU:C:2011:667, punctul 41 și jurisprudența citată).

30

Rezultă că, la momentul adoptării proiectului, legiuitorul trebuie să aibă la dispoziție informații suficiente. În această privință, informațiile care trebuie furnizate de inițiatorul proiectului cuprind cel puțin o descriere a proiectului, incluzând informații referitoare la locul, la concepția și la dimensiunile acestuia, o descriere a măsurilor preconizate pentru a evita, a reduce și, dacă se poate, a remedia efectele negative importante, precum și datele necesare pentru a identifica și a evalua principalele efecte pe care proiectul ar putea să le aibă asupra mediului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2011, Boxus și alții, C‑128/09-C‑131/09, C‑134/09 și C‑135/09, EU:C:2011:667, punctul 43).

31

Deși revine instanței naționale competența de a stabili dacă aceste condiții au fost îndeplinite, ținând seama atât de conținutul actului legislativ adoptat, cât și de ansamblul procedurii legislative care a condus la adoptarea sa și în special de actele pregătitoare și de dezbaterile parlamentare (Hotărârea din 18 octombrie 2011, Boxus și alții, C‑128/09-C‑131/09, C‑134/09 și C‑135/09, EU:C:2011:667, punctul 47), pare însă că o dispoziție legislativă precum articolul 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000 nu respectă aceste cerințe.

32

Rezultă, astfel, din dosarul prezentat Curții că această dispoziție nu prezintă, pentru proiectele pe care le vizează, aceleași caracteristici ca o autorizație în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 85/337.

33

Nu reiese nici că obiectivele acestei directive pot fi realizate prin intermediul articolului 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000, întrucât legiuitorul național nu dispunea, atunci când a adoptat această dispoziție, de informații privind efectele asupra mediului ale proiectelor pe care aceasta este susceptibilă să le vizeze și că, în orice caz, această dispoziție are vocație să se aplice unor proiecte deja realizate.

34

În consecință, o dispoziție legislativă precum articolul 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000 nu pare să întrunească condițiile impuse la articolul 1 alineatul (5) din Directiva 85/337, astfel încât aceasta nu putea avea ca efect excluderea operațiunilor pe care le vizează din domeniul de aplicare al acesteia din urmă. Revine totuși instanței de trimitere să verifice acest aspect în raport cu ansamblul caracteristicilor dreptului național și cu domeniul de aplicare exact care trebuie atribuit dispoziției în discuție.

35

În ceea ce privește al doilea aspect al întrebării preliminare, referitor la posibilitatea justificării în dreptul Uniunii, prin intermediul principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, a unei dispoziții legislative precum cea în discuție în litigiul principal, este necesar să se aducă următoarele precizări.

36

Dreptul Uniunii nu se opune posibilității ca normele naționale să permită, în anumite cazuri, regularizarea operațiunilor sau a actelor nelegale în raport cu acesta. O astfel de posibilitate este supusă însă condiției de a nu oferi persoanelor interesate ocazia să eludeze sau să nu aplice normele dreptului Uniunii și de a rămâne, astfel, o excepție (Hotărârea din 3 iulie 2008, Comisia/Irlanda, C‑215/06, EU:C:2008:380, punctul 57).

37

Prin urmare, Curtea a statuat că o legislație care acordă unui permis de regularizare, care poate fi eliberat chiar în afară de orice circumstanțe excepționale, aceleași efecte precum cele ale unei autorizații de urbanism încalcă cerințele Directivei 85/337. Astfel, proiectele pentru care se impune o evaluare a efectelor asupra mediului trebuie, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din această directivă, să fie identificate și apoi supuse, înainte de acordarea autorizației și, prin urmare, în mod obligatoriu, înainte de a fi efectuate, unei cereri de autorizare și evaluării menționate (Hotărârea din 3 iulie 2008, Comisia/Irlanda, C‑215/06, EU:C:2008:380, punctul 61).

38

Acest lucru este valabil și pentru o măsură legislativă precum articolul 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000, care pare să permită, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, chiar fără a impune o evaluare ulterioară și în afară de orice circumstanțe excepționale particulare, ca un proiect care ar fi trebuit să facă obiectul unei evaluări a efectelor asupra mediului, în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 85/337, să se considere că a făcut obiectul unei asemenea evaluări.

39

Este adevărat că dispoziția în discuție în litigiul principal nu vizează decât „proiectele a căror autorizare nu mai este supusă riscului anulării” ca urmare a expirării termenului de trei ani de introducere a acțiunii, prevăzut la articolul 3 alineatul 6 din UVP‑G 2000.

40

Totuși, această simplă împrejurare nu poate modifica concluzia care precedă. Rezultă, însă, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în lipsa unei reglementări a dreptului Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor în temeiul dreptului Uniunii, cu condiția ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare întemeiate pe dreptul intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității).

41

Curtea consideră de asemenea că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a unor acțiuni, în interesul securității juridice, care protejează atât particularul, cât și administrația vizată, este compatibilă cu dreptul Uniunii. În particular, ea statuează că asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2010, Barth, C‑542/08, EU:C:2010:193, punctul 28, și Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Pohl, C‑429/12, EU:C:2014:12, punctul 29).

42

În consecință, dreptul Uniunii, care nu prevede norme referitoare la termenele de introducere a acțiunii împotriva autorizațiilor emise cu încălcarea obligației de evaluare prealabilă a afectelor asupra mediului, prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din Directiva 85/337, nu se opune, în principiu și sub rezerva respectării principiului echivalenței, stabilirii de către statul membru în cauză a unui termen de introducere a acțiunii de trei ani, precum cel prevăzut la articolul 3 alineatul 6 din UVP‑G 2000, la care trimite articolul 46 alineatul 20 punctul 4 din UVP‑G 2000.

43

Cu toate acestea, nu ar fi compatibilă cu această directivă o dispoziție națională din care ar rezulta, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că proiectele a căror autorizare nu mai este supusă unei acțiuni directe, ca urmare a expirării termenului de introducere a acțiunii prevăzut de legislația națională, sunt pur și simplu considerate autorizate în mod legal în raport cu obligația de evaluare a efectelor asupra mediului.

44

Astfel cum a arătat, în esență, avocatul general la punctele 42-44 din concluzii, Directiva 85/337 se opune deja ca atare unei dispoziții de această natură, fie și numai pentru că aceasta din urmă are ca efect juridic dispensarea autorităților competente de obligația de a ține seama de faptul că un proiect în sensul acestei directive a fost realizat fără ca efectele acestuia asupra mediului să fi făcut obiectul unei evaluări și de a veghea ca o asemenea evaluare să fie efectuată atunci când lucrări sau intervenții fizice legate de acest proiect ar necesita o autorizație ulterioară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2011, Brussels Hoofdstedelijk Gewest și alții, C‑275/09, EU:C:2011:154, punctul 37).

45

De asemenea, rezultă dintr‑o jurisprudență consacrată a Curții că statele membre sunt obligate să repare orice prejudiciu cauzat ca urmare a nerealizării unei evaluări a efectelor asupra mediului (Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Wells, C‑201/02, EU:C:2004:12, punctul 66).

46

În acest sens, autoritățile naționale competente trebuie să ia toate măsurile generale sau speciale pentru a remedia o asemenea omisiune (Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Wells, C‑201/02, EU:C:2004:12, punctul 68).

47

În această privință, trebuie precizat că, deși condițiile unei asemenea acțiuni în despăgubire, în special cele referitoare la aspectul dacă orice nelegalitate trebuie considerată culpabilă, precum și la condițiile de stabilire a legăturii de cauzalitate, intră, în lipsa unei dispoziții de drept al Uniunii, în domeniul de aplicare al dreptului național și deși o asemenea acțiune poate fi cuprinsă, astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, într‑un anumit termen, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității, totuși această acțiune trebuie să poată fi exercitată, în temeiul principiului efectivității, în condiții rezonabile.

48

Rezultă din cele ce precedă că, dacă o dispoziție națională împiedică, la expirarea unui anumit termen, orice acțiune în repararea încălcării obligației de evaluare a efectelor asupra mediului, vizată la articolul 2 alineatul (1) din Directiva 85/337, chiar dacă termenul de introducere a acțiunii în care dreptul național cuprinde acțiunea în despăgubire nu ar fi expirat, ea ar fi, și din acest motiv, incompatibilă cu dreptul Uniunii.

49

Este necesar, în consecință, să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 1 alineatul (5) din Directiva 85/337 trebuie interpretat în sensul că nu exclude din domeniul de aplicare al acesteia un proiect vizat de o dispoziție legislativă precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia un proiect care a făcut obiectul unei decizii adoptate cu încălcarea obligației de evaluare a efectelor sale asupra mediului, pentru care termenul de introducere a acțiunii în anulare a expirat, trebuie considerat autorizat în mod legal. Dreptul Uniunii se opune unei asemenea dispoziții legislative, în măsura în care prevede că o evaluare prealabilă a efectelor asupra mediului trebuie considerată realizată pentru un asemenea proiect.

50

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 1 alineatul (5) din Directiva 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997, trebuie interpretat în sensul că nu exclude din domeniul de aplicare al acesteia un proiect vizat de o dispoziție legislativă precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia un proiect care a făcut obiectul unei decizii adoptate cu încălcarea obligației de evaluare a efectelor sale asupra mediului, pentru care termenul de introducere a acțiunii în anulare a expirat, trebuie considerat autorizat în mod legal. Dreptul Uniunii se opune unei asemenea dispoziții legislative, în măsura în care prevede că o evaluare prealabilă a efectelor asupra mediului trebuie considerată realizată pentru un asemenea proiect.