19/Volumul 7

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

150

---

32005F0214

---

L 076/16

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DECIZIA-CADRU 2005/214/JAI A CONSILIULUI

din 24 februarie 2005

privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolele 31 litera (a) și 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere inițiativa Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Republicii Franceze și Regatului Suediei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)	Reuniunea Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999 a aprobat principiul recunoașterii reciproce, care ar trebui să devină piatra de temelie a cooperării judiciare atât în materie civilă, cât și în materie penală în cadrul Uniunii.

(2)	Principiul recunoașterii reciproce ar trebui să se aplice sancțiunilor financiare impuse de autoritățile judiciare sau administrative pentru a se facilita aplicarea acestor sancțiuni în alt stat membru decât statul în care au fost impuse sancțiunile.

(3)

La 29 noiembrie 2000, Consiliul, în conformitate cu concluziile de la Tampere, adoptă un program de măsuri pentru punerea în aplicare a principiului recunoașterii reciproce a deciziilor în materie penală (3), dând prioritate adoptării unui instrument de aplicare a principiului recunoașterii reciproce cu privire la sancțiunile financiare (măsura 18).

(4)	Sub incidența prezentei decizii-cadru ar trebui, de asemenea, să intre sancțiuni financiare impuse pentru infracțiuni rutiere.

(5)

Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de articolul 6 din tratat și reflectate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (4), în special capitolul VI. Nici o dispoziție a prezentei decizii-cadru nu poate fi interpretată ca interzicând refuzul de a executa o decizie atunci când sunt motive de a crede, în baza unor elemente obiective, că sancțiunea financiară are scopul de a pedepsi o persoană pe temeiul sexului, rasei, religiei, originii etnice, cetățeniei, limbii, opiniilor politice sau orientării sexuale a acesteia, ori că situația persoanei poate fi prejudiciată dintr-unul din aceste motive.

(6)	Prezenta decizie-cadru nu împiedică un stat membru să aplice normele sale constituționale cu privire la respectarea legalității, libertatea de asociere, libertatea presei și libertatea de exprimare în alte medii,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

Articolul 1

Definiții

În sensul prezentei decizii-cadru:

(a)

prin „decizie” înseamnă o decizie definitivă care impune plata unei sancțiuni financiare de către o persoană fizică sau juridică, atunci când decizia a fost luată de: (i) o instanță judecătorească din statul emitent pentru o faptă penală în temeiul legii statului emitent; (ii) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru o faptă penală în temeiul legii statului emitent, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală; (iii) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru acte incriminate de dreptul intern al statului emitent, constituind încălcări ale normelor de drept, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală; (iv) o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală, atunci când decizia a fost luată cu privire la o decizie în sensul punctului (iii);

(b)

prin „sancțiune financiară” înseamnă obligația de a plăti: (i) o sumă de bani la condamnarea pentru o infracțiune, impusă printr-o decizie; (ii) o despăgubire impusă în aceeași decizie în beneficiul victimelor, atunci când victima nu se poate constitui parte civilă la proceduri și instanța judecătorească acționează în temeiul competenței sale penale; (iii) o sumă de bani pentru cheltuielile procedurilor judiciare sau administrative aferente deciziei; (iv) o sumă de bani pentru un fond public sau o organizație de sprijinire a victimelor, impusă în aceeași decizie. O sancțiune financiară nu include: — ordinele de confiscare a instrumentelor sau produselor infracțiunii; — ordinele care au o natură civilă și decurg dintr-o cerere de despăgubire sau restituire și care sunt executorii în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (5);

(c)	prin „stat emitent” înseamnă statul membru în care a fost dată o decizie în sensul prezentei decizii-cadru;

(d)	prin „stat executant” înseamnă statul membru căruia i-a fost transmisă o decizie în scopul executării.

Articolul 2

Stabilirea autorităților competente

(1)   Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului cu privire la autoritatea sau autoritățile care, în temeiul dreptului intern, sunt competente în conformitate cu prezenta decizie-cadru, atunci când statul membru este statul emitent sau statul executant.

(2)   Fără a aduce atingere articolului 4, fiecare stat membru poate desemna, dacă este necesar ca rezultat al organizării sistemului său intern, una sau mai multe autorități centrale responsabile cu transmiterea și recepționarea administrativă a hotărârilor și sprijinirea autorităților competente.

(3)   Secretariatul General al Consiliului pune informațiile primite la dispoziția tuturor statelor membre și a Comisiei.

Articolul 3

Drepturi fundamentale

Prezenta decizie-cadru nu are ca efect modificarea obligației de a se respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale înscrise în articolul 6 din tratat.

Articolul 4

Transmiterea deciziilor și recursul la autoritatea centrală

(1)   O decizie împreună cu un certificat după cum se prevede în prezentul articol pot fi transmise autorităților competente dintr-un stat membru în care persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost pronunțată o decizie are proprietăți sau venituri, are reședința obișnuită sau, în cazul unei persoane juridice, are sediul social.

(2)   Certificatul, al cărui formular standard este dat în anexă, trebuie semnat, iar conținutul său trebuie certificat ca exact de către autoritatea competentă din statul emitent.

(3)   Decizia sau o copie certificată a acesteia împreună cu certificatul se transmit de autoritatea competentă din statul emitent direct autorității competente din statul executant prin orice mijloace care lasă o înregistrare scrisă, în condiții care permit statului executant să-i stabilească autenticitatea. Originalul deciziei sau o copie certificată a acesteia, precum și originalul certificatului sunt trimise statului executant, la cererea acestuia. Toate comunicările oficiale se fac, de asemenea, în mod direct între respectivele autorități competente.

(4)   Statul emitent nu transmite o decizie decât unui singur stat executant la un moment dat.

(5)   Dacă autoritatea competentă din statul executant nu este cunoscută autorității competente din statul emitent, aceasta din urmă face toate demersurile necesare, inclusiv prin intermediul punctelor de contact ale Rețelei Judiciare Europene (6), pentru a obține informațiile din partea statului executant.

(6)   Atunci când o autoritate din statul executant care primește o decizie pe care nu are competența să o recunoască și să ia toate măsurile pentru executarea sa, aceasta, ex officio, transmite decizia autorității competente și informează autoritatea competentă din statul emitent în consecință.

(7)   Regatul Unit și, respectiv, Irlanda pot preciza într-o declarație că decizia, împreună cu certificatul, trebuie trimise prin intermediul autorității sau autorităților sale centrale specificate de acestea în declarație. Aceste state membre pot în orice moment, prin altă declarație, să limiteze domeniul de aplicare al unei asemenea declarații în scopul de a da mai întări efectul alineatului (3). Acestea procedează astfel atunci când intră în vigoare pentru ele dispozițiile privind asistența reciprocă din Convenția de aplicare a acordului Schengen. Orice declarație se depune la Secretariatul General al Consiliului și se notifică Comisiei.

Articolul 5

Domeniu de aplicare

(1)   Următoarele infracțiuni, dacă sunt incriminate în statul emitent și după cum sunt definite în legislația statului emitent, în condițiile prezentei decizii-cadru și fără verificarea dublei încriminări a faptei, conduc la recunoașterea și executarea deciziilor:

—	participarea la o organizație criminală;

—	terorismul;

—	traficul de persoane;

—	exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă;

—	traficul ilicit de narcotice și substanțe psihotrope;

—	traficul ilicit de arme, muniții și explozivi;

—

corupția;

—	frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene în sensul Convenției din 26 iulie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene;

—	spălarea produselor infracțiunii;

—	falsificarea, inclusiv falsificarea monedei euro;

—	delicte informatice;

—	infracțiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariție și traficul de specii și soiuri de plante pe cale de dispariție;

—	complicitatea la trecerea frauduloasă a frontierei și la ședere ilegală;

—	omuciderea voluntară, vătămarea corporală gravă;

—	traficul ilicit de organe și țesuturi umane;

—	răpire, sechestrare și luare de ostatici;

—	rasism și xenofobie;

—	furt organizat sau armat;

—	trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichități și opere de artă;

—	escrocherie;

—	înșelătorie și extorcare de fonduri;

—	contrafacerea și pirateria produselor;

—	falsificarea documentelor administrative și trafic de fals;

—	falsificarea mijloacelor de plată;

—	trafic ilicit de substanțe hormonale și alți factori de creștere;

—	trafic ilicit de materiale nucleare sau radioactive;

—	trafic de vehicule furate;

—

viol;

—	incendiere;

—	infracțiuni de competența Curții Penale Internaționale;

—	deturnare de aeronave/nave;

—

sabotaj;

—	conduită contrară normelor de trafic rutier, inclusiv încălcarea reglementărilor referitoare la orele de conducere și perioadele de odihnă și a reglementărilor privind bunurile periculoase;

—	contrabanda de mărfuri;

—	încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală;

—	amenințări și acte de violență împotriva persoanelor, inclusiv violență în cursul evenimentelor sportive;

—	vandalism criminal;

—

furt;

—	infracțiuni stabilite de statul emitent care vizează obligații de executare ce decurg din instrumentele adoptate în temeiul Tratatului CE sau al titlului VI din Tratatul UE.

(2)   Consiliul poate decide să adauge în orice moment alte categorii de infracțiuni pe listele din alineatul (1), hotărând cu unanimitate după consultarea Parlamentului European în condițiile prevăzute la articolul 39 alineatul (1) din Tratatul UE.

Consiliul ia în considerare, ținând cont de raportul prezentat acestuia în conformitate cu articolul 20 alineatul (5), dacă lista ar trebuie extinsă sau modificată. Consiliul reexaminează chestiunea ulterior, pe baza unui raport privind aplicarea practică a deciziei-cadru, stabilit de Comisie în termen de cinci ani de la data menționată la articolul 20 alineatul (1).

(3)   Pentru alte infracțiuni decât cele aflate sub incidența alineatului (1), statul executant poate condiționa recunoașterea și executarea unei decizii de faptul ca decizia să privească o faptă ce ar reprezenta o infracțiune în temeiul legislației statului executant, oricare ar fi elementele constitutive ale acesteia și oricum ar fi descrisă.

Articolul 6

Recunoașterea și executarea deciziilor

Autoritățile competente din statul executant recunosc fără altă formalitate o decizie care a fost transmisă în conformitate cu articolul 4 și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, cu excepția cazului în care autoritatea competentă decide să invoce unul din temeiurile de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la articolul 7.

Articolul 7

Temeiuri de nerecunoaștere și neexecutare

(1)   Autoritățile competente din statul executant pot refuza recunoașterea și executarea deciziei dacă certificatul prevăzut la articolul 4 nu este prezentat, este incomplet sau în mod evident nu corespunde deciziei.

(2)   Autoritatea competentă din statul executant poate, de asemenea, să refuze recunoașterea și executarea deciziei dacă stabilește că:

(a)	o decizie a fost pronunțată împotriva persoanei condamnate pentru aceleași fapte în statul executant sau în orice alt stat decât statul emitent sau statul executant și, în acest din urmă caz, decizia a fost executată;

(b)	într-unul din cazurile prevăzute la articolul 5 alineatul (3), decizia se referă la fapte care nu ar constitui o infracțiune în temeiul legislației statului executant;

(c)	executarea deciziei este prescrisă în conformitate cu legislația statului executant și decizia se referă la fapte de competența acestui stat în temeiul propriei sale legislații.

(d)

decizia se referă la fapte care: (i) sunt considerate de legislația statului executant ca fiind săvârșite în întregime sau parțial pe teritoriul statului executant sau într-un loc considerat ca atare sau (ii) au fost săvârșite în afara teritoriului statului executant și legislația statului executant nu permite urmărirea judiciară pentru aceleași infracțiuni comise în afara teritoriului său;

(e)	există imunitate în temeiul legislației statului executant, ceea ce face imposibilă executarea deciziei;

(f)	decizia a fost impusă împotriva unei persoane fizice care în temeiul legislației statului executant, datorită vârstei sale, nu putea încă răspunde penal pentru faptele pentru care a fost pronunțată decizia;

(g)

în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4, persoana în cauză (i) în cazul unei proceduri scrise, în conformitate cu legislația statului emitent, nu a fost informată personal sau printr-un reprezentant, competent în conformitate cu legislația internă, cu privire la dreptul său de a contesta cauza și de termenul al unei asemenea căi de atac sau (ii) nu a compărut în persoană, cu excepția cazului în care certificatul declară: — că persoana a fost informată personal sau printr-un reprezentant, competent în conformitate cu legislația internă, cu privire la procedura în conformitate cu legislația statului emitent sau — că persoana a indicat că nu contestă cauza;

(h)	sancțiunea financiară este sub 70 EUR sau echivalentul acestei sume.

(3)   În cazurile prevăzute la alineatele (1) și (2) literele (c) și (g), înainte de a decide nerecunoașterea și neexecutarea unei decizii, în întregime sau parțial, autoritatea competentă din statul executant consultă autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace adecvate și, dacă este cazul, îi cere să furnizeze fără întârziere orice informații necesare.

Articolul 8

Stabilirea sumei de plată

(1)   Dacă se stabilește că decizia se referă la fapte care nu au fost desfășurate pe teritoriul statului emitent, statul executant poate decide să reducă nivelul sancțiunii aplicate la suma maximă prevăzută pentru fapte de aceeași natură în temeiul legislației interne a statului executant, atunci când faptele cad în competența acestui stat.

(2)   Autoritatea competentă din statul executant, dacă este necesar, convertește contravaloarea sancțiunii în moneda statului executant, la cursul de schimb în vigoare în momentul impunerii sancțiunii.

Articolul 9

Legea care guvernează executarea

(1)   Fără a aduce atingere alineatului (3) din prezentul articol și articolului 10, executarea deciziei este guvernată de legislația statului executant în același mod ca o sancțiune financiară a statului executant. Numai autoritățile statului executant sunt competente să decidă cu privire la procedurile de executare și să stabilească toate măsurile legate de acestea, inclusiv temeiurile de încetare a executării.

(2)   În cazul în care persoana condamnată este în măsură să furnizeze dovada unei plăți, totale sau parțiale, în orice stat, autoritatea competentă a statului executant consultă autoritatea competentă a statului emitent în modalitatea prevăzută la articolul 7 alineatul (3). Orice parte a sancțiunii recuperată în orice mod în orice stat este dedusă în întregime din valoarea sancțiunii care face obiectul unei executări în statul executant.

(3)   O sancțiune financiară impusă împotriva unei persoane juridice este executată chiar dacă statul executant nu recunoaște principiul răspunderii penale a persoanelor juridice.

Articolul 10

Pedeapsa cu închisoarea sau altă sancțiune alternativă de substituție în cazul nerecuperării sancțiunii financiare

Atunci când nu este posibil să se execute o decizie, total sau parțial, statul executant poate aplica sancțiuni alternative, inclusiv pedepse privative de libertate, dacă dreptul său prevăd astfel în aceste cazuri și statul emitent a permis aplicarea acestor sancțiuni alternative în certificatul prevăzut la articolul 4. Severitatea sancțiunii alternative este stabilită în conformitate cu dreptul statului executant, dar nu depășește un nivel maxim prevăzut în certificatul transmis de statul emitent.

Articolul 11

Amnistie, grațiere, revizuirea condamnării

(1)   Amnistia și grațierea pot fi acordate de statul emitent, precum și de statul executant.

(2)   Fără a aduce atingere articolului 10, numai statul emitent poate hotărî asupra unei cereri de revizuire a deciziei.

Articolul 12

Încetarea executării

(1)   Autoritatea competentă din statul emitent informează imediat autoritatea competentă din statul executant cu privire la orice decizie sau măsură în urma căreia decizia încetează să mai fie executorie sau este retrasă de statul executant din orice alt motiv.

(2)   Statul executant încetează executarea deciziei imediat ce este informat de autoritatea competentă din statul emitent cu privire la această decizie sau măsură.

Articolul 13

Alocarea sumelor obținute din executarea deciziilor

Sumele obținute din executarea deciziilor revin statului executant, cu excepția cazului în care s-a convenit altfel între statul emitent și cel executant, în special în cazurile prevăzute la articolul 1 litera (b) punctul (ii).

Articolul 14

Informații transmise de statul executant

Autoritatea competentă a statului executant informează fără întârziere autoritatea competentă din statul emitent prin orice mijloace care lasă o înregistrare scrisă:

(a)	cu privire la transmiterea deciziei către autoritatea competentă, în conformitate cu articolul 4 alineatul (6);

(b)	cu privire la orice decizie de a nu recunoaște și executa o hotărâre, în conformitate cu articolul 7 sau articolul 20 alineatul (3), împreună cu motivele deciziei;

(c)	cu privire la neexecutarea totală sau parțială a deciziei pentru motivele prevăzute la articolul 8, articolul 9 alineatele (1) și (2) și articolul 11 alineatul (1);

(d)	cu privire la executarea deciziei imediat ce executarea a fost finalizată;

(e)	cu privire la aplicarea unei sancțiuni alternative, în conformitate cu articolul 10.

Articolul 15

Consecințele transmiterii unei decizii

(1)   Sub rezerva alineatului (2), statul emitent nu poate executa o decizie transmisă în conformitate cu articolul 4.

(2)   Dreptul de executare a unei decizii revine statului emitent:

(a)

când este informat de către statul executant cu privire la neexecutarea totală sau parțială sau cu privire la nerecunoașterea sau neaplicarea deciziei în cazul prevăzut la articolul 7, cu excepția articolului 7 alineatul (2) litera (a), în cazul prevăzut la articolul 11 alineatul (1), precum și în cazul prevăzut la articolul 20 alineatul (3) sau

(b)	când statul executant a fost informat de statul emitent că decizia a fost retrasă de statul executant în conformitate cu articolul 12.

(3)   Dacă, după transmiterea unei decizii în conformitate cu articolul 4, o autoritate a statului emitent primește o sumă de bani pe care persoana condamnată a plătit-o voluntar în temeiul deciziei, această autoritate informează fără întârziere autoritatea competentă din statul executant. Se aplică articolul 9 alineatul (2).

Articolul 16

Regim lingvistic

(1)   Certificatul, al cărui formular standard este inclus în anexă, trebuie tradus în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului executant. Orice stat membru poate să indice, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru sau ulterior, într-o declarație depusă la Secretariatul General al Consiliului, că va accepta traducerea în una sau mai multe alte limbi oficiale ale instituțiilor Uniunii.

(2)   Executarea deciziei poate fi suspendată pe perioada necesară obținerii traducerii pe cheltuiala statului executant.

Articolul 17

Cheltuieli

Nici un stat membru nu pretinde din partea altui stat membru rambursarea cheltuielilor ce decurg din aplicarea prezentei decizii-cadru.

Articolul 18

Raportul cu alte acorduri și înțelegeri

Prezenta decizie-cadru nu împiedică aplicarea acordurilor sau înțelegerilor bilaterale sau multilaterale dintre statele membre în măsura în care aceste acorduri sau înțelegeri permit depășirea dispozițiilor prezentei decizii-cadru și ajută la simplificarea sau facilitarea procedurilor de punere în aplicare a sancțiunilor financiare.

Articolul 19

Aplicare teritorială

Prezenta decizie-cadru se aplică Gibraltarului.

Articolul 20

Punere în aplicare

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru până la 22 martie 2007.

(2)   Fiecare stat membru poate limita aplicarea sa, pentru o perioadă de până la cinci ani de la data intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru:

(a)	la deciziile menționate la articolul 1 litera (a) punctele (i) și (iv) și/sau

(b)	în privința persoanelor juridice, la deciziile referitoare la fapte pentru care un instrument european prevede aplicarea principiului răspunderii persoanelor juridice.

Orice stat membru care dorește să recurgă la dispozițiile prezentului paragraf, transmite o declarație în acest sens Secretarului general al Consiliului la adoptarea prezentei decizii-cadru. Declarația se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

(3)   Fiecare stat membru se poate opune recunoașterii și executării deciziilor, atunci când certificatul prevăzut la articolul 4 creează posibilitatea încălcării drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 din tratat. Se aplică procedura prevăzută la articolul 7 alineatul (3).

(4)   Orice stat membru poate aplica principiul reciprocității în relația cu orice stat membru care recurge la alineatul (2).

(5)   Statele membre transmit Secretariatului General al Consiliului și Comisiei textul dispozițiilor de transpunere în dreptul intern a obligațiilor impuse lor în temeiul prezentei decizii-cadru. Pe baza unui raport întocmit pe baza acestor informații de către Comisie, Consiliul, până la 22 martie 2008, evaluează măsura în care statele membre s-au conformat prezentei decizii-cadru.

(6)   Secretariatul General al Consiliului transmite statelor membre și Comisiei declarațiile făcute în conformitate cu articolul 4 alineatul (7) și 16.

(7)   Fără a aduce atingere articolului 35 alineatul (7) din tratat, un stat membru care s-a confruntat cu dificultăți repetate sau cu lipsă de acțiune din partea altui stat membru în ce privește recunoașterea reciprocă și executarea deciziilor, nesoluționate prin consultări bilaterale, poate informa Consiliul în vederea evaluării aplicării prezentei decizii-cadru la nivelul statului membru.

(8)   Orice stat membru care în cursul unui an calendaristic a aplicat alineatul (3) informează Consiliul și Comisia la începutul anului calendaristic următor cu privire la cazurile în care au fost aplicate temeiurile prevăzute în această dispoziție pentru nerecunoașterea sau neexecutarea unei decizii.

(9)   În termen de șapte ani de la intrarea în vigoare a prezentei decizii-cadru, Comisia întocmește un raport pe baza informațiilor primite, însoțit de orice inițiative pe care le poate considera adecvate. Pe baza acestui raport, Consiliul reexaminează prezentul articol pentru a stabili dacă alineatul (3) este menținut sau înlocuit de o dispoziție mai specifică.

Articolul 21

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

---

(1)  JO C 278, 2.10.2001, p. 4.

(2)  JO C 271 E, 7.11.2002, p. 423.

(3)  JO C 12, 15.1.2001, p. 10.

(4)  JO C 364, 18.12.2000, p. 1.

(5)  JO L 12, 16.1.2001, p. 1. Regulament astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 2245/2004 al Comisiei (JO L 381, 28.12.2004, p. 10).

(6)  Acțiunea comună 98/428/JAI a Consiliului din 9 iunie 1998 privind crearea unei Rețele Judiciare Europene (JO L 191, 7.7.1998, p. 4).

---

---