—

pentru Kernkraftwerke Lippe‑Ems GmbH, de J. Lüdicke și de G. Roderburg, Rechtsanwälte;

—

pentru Hauptzollamt Osnabrück, de C. Schürle și de I. Schmidtke, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul german, de T. Henze și de K. Petersen, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul finlandez, de S. Hartikainen și de J. Heliskoski, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de R. Lyal și de R. Sauer, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 267 TFUE, a articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității (JO L 283, p. 51, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 98), a articolului 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE (JO 2009, L 9, p. 12), a articolului 107 TFUE, a articolului 93 alineatul (1) EA, a articolului 191 EA coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Protocolul (nr. 7) privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene, anexat la Tratatele UE, FUE și CEEA (denumit în continuare „protocolul”), precum și a articolului 192 alineatul (2) EA coroborat cu articolul 1 alineatul (2) EA și cu articolul 2 litera (d) EA.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Kernkraftwerke Lippe‑Ems GmbH (denumită în continuare „KLE”), care exploatează centrala nucleară Emsland din Lingen (Germania), pe de o parte, și Hauptzollamt Osnabrück (denumit în continuare „Hauptzollamt”), pe de altă parte, în legătură cu taxa pe combustibilul nuclear datorată de KLE în temeiul Legii privind taxa pe combustibilul nuclear (Kernbrennstoffsteuergesetz) din 8 decembrie 2010 (BGBl. 2010 I, p. 1804, denumită în continuare „KernbrStG”) pentru utilizarea de către această societate, în cursul lunii iunie 2011, de asamblaje de combustibil în reactorul nuclear al centralei menționate.

3

Considerentele (2), (3) (6) și (7) ale Directivei 2003/96 au următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 1 din această directivă prevede:

„Statele membre impozitează produsele energetice și electricitatea în conformitate cu prezenta directivă.”

5

Articolul 2 din directiva menționată prevede:

„(1)   În sensul prezentei directive, termenul «produse energetice» se aplică produselor:

(2)   De asemenea, prezenta directivă se aplică electricității incluse în codul NC 2716.

(3)   Atunci când sunt destinate utilizării, sunt puse în vânzare sau sunt utilizate drept carburant sau combustibil pentru încălzire, produsele energetice, altele decât cele pentru care este precizat un nivel de impozitare în prezenta directivă, se impozitează în funcție de utilizarea lor, la rata aplicată combustibilului pentru încălzire sau carburantului echivalent .

Pe lângă produsele impozabile enumerate la alineatul (1), orice produs destinat să fie utilizat, pus în vânzare sau utilizat drept carburant, drept aditiv sau în vederea măririi volumului final al carburanților se impozitează la rata aplicabilă carburantului echivalent.

Pe lângă produsele impozabile enumerate la alineatul (1), orice hidrocarbură, cu excepția turbei, destinată să fie utilizată, pusă în vânzare sau utilizată pentru încălzire se impozitează la rata produsului energetic echivalent.

(4)   Prezenta directivă nu se aplică:

[…]

(5)   Trimiterile din prezenta directivă la codurile [N]omenclaturii combinate sunt cele care figurează în Regulamentul (CE) nr. 2031/2001 al Comisiei din 6 august 2001 de modificare a anexei I la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun [(JO L 279, p. 1, denumită în continuare «Nomenclatura combinată»)].

În conformitate cu procedura prevăzută în articolul 27, o dată pe an se ia o decizie de actualizare a codurilor din Nomenclatura combinată pentru produsele menționate în prezenta directivă. Decizia nu trebuie să atragă după sine modificarea ratelor minime de impozitare aplicate conform prezentei directive, nici adăugarea sau retragerea unor produse energetice sau a electricității.”

6

Articolul 4 din Directiva 2003/96 prevede:

„(1)   Ratele de impozitare pe care statele membre le aplică produselor energetice și electricității enumerate în articolul 2 nu pot fi inferioare ratelor minime de impozitare prevăzute în prezenta directivă.

(2)   În sensul prezentei directive, «rată de impozitare» reprezintă suma totală aferentă tuturor taxelor indirecte (cu excepția [taxei pe valoarea adăugată, denumită în continuare «TVA»]) calculată direct sau indirect la cantitatea de produse energetice sau de electricitate în momentul punerii în consum.”

7

Potrivit articolului 14 alineatul (1) din această directivă:

(1)   Pe lângă dispozițiile generale prevăzute în Directiva 92/12/CEE [a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse (JO L 76, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 129)], privind utilizările scutite ale produselor impozabile, și fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, statele membre scutesc următoarele produse de la impozitare, în condițiile pe care le stabilesc în scopul de a asigura aplicarea corectă și clară a acestor scutiri și de a preveni frauda, evaziunea sau abuzul:

[…]”

8

Considerentul (9) al Directivei 2008/118 are următorul cuprins:

„Dat fiind faptul că acciza este o taxă de consum aplicabilă anumitor produse, nu ar trebui să fie percepută pentru produsele accizabile care, în anumite condiții, au fost distruse sau pierdute în mod iremediabil.”

9

Articolul 1 din această directivă prevede:

„(1)   Prezenta directivă stabilește un regim general pentru accizele percepute, direct sau indirect, consumului [a se citi «pentru consumul»] următoarelor produse (denumite în continuare «produse accizabile»):

[…]

(2)   Statele membre pot aplica produselor accizabile taxe indirecte suplimentare, în anumite scopuri, cu condiția ca taxele în cauză să fie conforme cu normele comunitare de impunere aplicabile accizelor sau [TVA‑ului] în ceea ce privește calcularea bazei de impozitare, calcularea taxei, exigibilitatea și monitorizarea taxei, aceste norme neincluzând dispozițiile referitoare la scutiri.

(3)   Statele membre pot percepe taxe asupra:

Cu toate acestea, perceperea unor asemenea taxe nu poate genera, în cadrul schimburilor comerciale dintre statele membre, formalități legate de trecerea frontierei.”

10

Potrivit articolului 47 din Directiva 2008/118:

„(1)   Directiva [92/12] se abrogă […] începând cu 1 aprilie 2010.

[…]

(2)   Trimiterile la directiva abrogată se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă.”

11

Articolul 100 alineatul (1) prima teză din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania (Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland) prevede:

„Dacă o instanță apreciază că o lege de a cărei validitate depinde decizia sa este neconstituțională, aceasta trebuie să suspende judecarea cauzei și să supună cauza […] deciziei Bundesverfassungsgericht [(Curtea Constituțională Federală)] […].”

12

Articolul 1 din KernbrStG, intitulat „Obiectul impozitului, teritoriul fiscal”, prevede:

„(1)   Combustibilii nucleari utilizați pentru producția industrială de electricitate sunt supuși pe teritoriul fiscal la plata taxei pe combustibilul nuclear. Taxa pe combustibilul nuclear este o acciză, în sensul Codului fiscal.

(2)   Teritoriul fiscal este teritoriul Republicii Federale Germania […].”

13

Articolul 2 din KernbrStG, intitulat „Definirea noțiunilor utilizate în lege”, prevede:

„În sensul prezentei legi:

14

Articolul 3 din această lege, intitulat „Nivelul taxei”, stabilește taxa datorată pentru 1 gram de plutoniu 239, de plutoniu 241, de uraniu 233 sau de uraniu 235 la 145 de euro.

15

Articolul 5 din legea menționată, intitulat „Faptul generator al taxei, persoana impozabilă”, prevede:

„(1)   Taxa este datorată atunci când un asamblaj de combustibil sau bare de combustibil sunt utilizate pentru prima dată într‑un reactor nuclear și se declanșează o reacție în lanț autoîntreținută. […]

(2)   Persoana impozabilă este operatorul centralei nucleare.”

16

Articolul 6 din aceeași lege, intitulat „Declararea taxei, exigibilitatea taxei”, prevede, la alineatul (1), că persoana impozabilă trebuie să furnizeze o declarație în care calculează ea însăși taxa datorată.

17

În cursul lunii iunie 2011, KLE a utilizat asamblaje de combustibil în reactorul centralei nucleare Emsland pentru declanșarea unei reacții în lanț autoîntreținute.

18

KLE a transmis Hauptzollamt o declarație privind taxa pe combustibilul nuclear, datată 13 iulie 2011, în care a calculat, în conformitate cu dispozițiile KernbrStG în vigoare de la 1 ianuarie 2011, suma de 154117745 de euro datorată în temeiul acestei taxe.

19

KLE a inițiat apoi o procedură de opoziție împotriva acestei declarații. Printr‑o decizie din 16 noiembrie 2011, cererea acesteia a fost respinsă. În aceste condiții, KLE a introdus, la 30 noiembrie 2011, o acțiune împotriva acestei decizii în fața Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Financiar din Hamburg). Printr‑o decizie de impunere din 28 august 2013, Hauptzollamt a modificat cuantumul taxei datorate, stabilindu‑l la 154117455 de euro. Această decizie constituie obiectul litigiului principal.

20

Din informațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că părțile din litigiul principal nu sunt de acord, printre altele, cu privire la aspectul dacă KernbrStG este compatibilă cu dreptul Uniunii.

21

KLE apreciază, în primul rând, că Directivele 2008/118 și 2003/96 autorizează impozitarea electricității ca produs final, iar nu perceperea simultană de accize pe sursele de energie consumate în vederea producerii de electricitate. În al doilea rând, KLE consideră că articolul 107 TFUE se opune dispozițiilor din KernbrStG, având în vedere că această lege afectează concurența între diferiții producători de electricitate, determinând o impozitare a producției de electricitate în centralele nucleare, în timp ce, pe de o parte, celelalte moduri de producție de electricitate care nu generează emisii de CO2 și, pe de altă parte, cele care sunt la originea unor astfel de emisii nu sunt impozitate. În al treilea rând, întrucât ar incita producătorii de energie electrică să se îndrepte către moduri de producere de electricitate mai puțin favorabile reducerii de emisii de CO2, KernbrStG ar fi incompatibilă cu articolul 191 TFUE și următoarele coroborate cu articolul 4 alineatul (3) TUE. În sfârșit, potrivit KLE, KernbrStG este contrară logicii care reiese din articolul 93 EA, precum și obiectivului care ar fi enunțat la articolele 191 EA, 192 EA și în protocol și care vizează dezvoltarea producției de electricitate din energie nucleară, care nu generează emisii de CO2.

22

Hauptzollamt consideră că Directiva 2008/118 nu privește decât circulația între statele membre a produselor accizabile și că Directiva 2003/96 nu conține norme aplicabile combustibilului nuclear. Acesta consideră că KernbrStG nu constituie o măsură de ajutor de stat, în sensul articolului 107 TFUE, și că, în orice caz, această dispoziție a Tratatului FUE nu poate conferi KLE dreptul de a obține anularea declarației sale din 13 iulie 2011 privind taxa pe combustibilul nuclear. În plus, articolul 194 alineatul (2) al doilea paragraf TFUE ar permite statelor membre să decidă în mod liber cu privire la însuși principiul recurgerii la energia nucleară și să supună utilizarea acesteia unei taxe. Potrivit Hauptzollamt, nici dispozițiile Tratatului CEEA nu se opun KernbrStG, din moment ce aceasta nu desemnează Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) ca persoană obligată la plata taxei pe combustibilul nuclear și nici nu aplică această taxă asupra dreptului său de proprietate. Hauptzollamt consideră că aceste dispoziții nu afectează nici competența statelor membre de a determina modurile lor de aprovizionare cu energie, nici competența lor de a aplica taxe legate de exploatarea centralelor nucleare.

23

În plus, din decizia de trimitere reiese că, într‑o procedură paralelă, Finanzgericht Hamburg a sesizat Bundesverfassungsgericht cu privire la chestiunea conformității KernbrStG cu Legea fundamentală a Republicii Federale Germania.

24

În această privință, instanța de trimitere ridică problema posibilității de a sesiza Curtea cu întrebări preliminare câtă vreme procedura inițiată în fața Bundesverfassungsgericht se află încă pe rol.

25

Aceasta subliniază, în primul rând, că, dacă Bundesverfassungsgericht, singurul competent să controleze constituționalitatea legilor federale și, dacă este cazul, să declare nevaliditatea lor, ar constata nevaliditatea KernbrStG și inaplicabilitatea ex tunc a acesteia, declarația KLE din 13 iulie 2011 privind taxa pe combustibilul nuclear ar trebui de la bun început să fie anulată pentru acest motiv, iar interpretarea dreptului Uniunii nu ar mai fi determinantă pentru soluționarea litigiului principal. Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că sesizarea Bundesverfassungsgericht nu îi permite să plece de la premisa că nu va trebui să aplice această lege și că, în consecință, chestiunea conformității sale cu dreptul Uniunii nu se va mai pune, legea menționată rămânând validă atât timp cât nu s‑a statuat în mod diferit. Pe de altă parte, Bundesverfassungsgericht ar putea constata nevaliditatea și inaplicabilitatea ei numai pentru viitor.

26

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că interpretează articolul 100 alineatul (1) prima teză din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania în sensul că această dispoziție interzice instanțelor să se pronunțe pe fond atât timp cât Bundesverfassungsgericht nu a pronunțat decizia sa, însă nu interzice cererile de decizie preliminară adresate Curții.

27

În al treilea rând, instanța de trimitere subliniază că, dacă interpretarea dreptului Uniunii pe calea unei cereri de decizie preliminară nu ar putea fi solicitată decât după pronunțarea unei decizii a Bundesverfassungsgericht de constatare a constituționalității KernbrStG, durata totală a procedurii ar putea ajunge la mai mulți ani. Or, trebuie să se țină seama în special, în această privință, de obligația de respectare a unui termen de soluționare rezonabil.

28

În aceste condiții, Finanzgericht Hamburg a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare […]:

În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare: KernbrStG, conform căreia taxa se aplică, în scopul obținerii unor venituri, doar acelor întreprinderi care produc în mod industrial electricitate utilizând combustibil nuclear, constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 TFUE? Ce împrejurări trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă alte întreprinderi, care nu sunt supuse unei taxe similare, se află într‑o situație comparabilă de fapt și de drept?

29

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională care are îndoieli legate de compatibilitatea unei legislații naționale atât cu dreptul Uniunii, cât și cu Constituția statului membru respectiv este lipsită de posibilitatea sau, dacă este cazul, este scutită de obligația de a sesiza Curtea cu întrebări privind interpretarea sau validitatea acestui drept din cauza faptului că o procedură incidentă de control al constituționalității acestei legislații se află pe rolul instanței naționale însărcinate cu exercitarea acestui control.

30

Trebuie amintit că articolul 267 TFUE atribuie Curții competența să se pronunțe cu titlu preliminar atât cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, cât și cu privire la validitatea acestor acte. Acest articol prevede, la al doilea paragraf, că o instanță națională poate adresa asemenea întrebări Curții în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, iar, la al treilea paragraf, că această instanță este obligată să sesizeze Curtea în cazul în care deciziile sale nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.

31

Rezultă, în primul rând, din articolul 267 TFUE că, chiar dacă poate fi avantajos, în funcție de împrejurări, ca situația de fapt din cauză să fie stabilită și ca problemele de drept național pur să fie soluționate la momentul trimiterii la Curte (a se vedea Hotărârea Irish Creamery Milk Suppliers Association și alții, 36/80 și 71/80, EU:C:1981:62, punctul 6, Hotărârea Meilicke, C‑83/91, EU:C:1992:332, punctul 26, precum și Hotărârea JämO, C‑236/98, EU:C:2000:173, punctul 31), instanțele naționale au cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme privind interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor dreptului Uniunii care necesită pronunțarea unei decizii de către acestea (a se vedea în special Hotărârea Mecanarte, C‑348/89, EU:C:1991:278, punctul 44, Hotărârea Cartesio, C‑210/06, EU:C:2008:723, punctul 88, Hotărârea Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 41, precum și Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 35).

32

În al doilea rând, Curtea a considerat că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea în special Hotărârea Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctele 21 și 24, Hotărârea Filipiak, C‑314/08, EU:C:2009:719, punctul 81, Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 45, precum și Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 36).

33

Astfel, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice dispoziție dintr‑o ordine juridică națională, chiar și de natură constituțională, sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară ce ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului Uniunii prin faptul de a nega instanței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor Uniunii (a se vedea Hotărârea Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 22, Hotărârea Factortame și alții, C‑213/89, EU:C:1990:257, punctul 20, precum și, în acest sens, Hotărârea Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 70). Aceasta ar fi situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție a dreptului Uniunii și o lege națională, soluționarea acestui conflict ar fi rezervată altei autorități decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii, învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în calea eficienței depline a acestui drept nu ar fi decât temporar (a se vedea Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 37 și jurisprudența citată).

34

În al treilea rând, Curtea a statuat că o instanță națională sesizată cu un litigiu privind dreptul Uniunii, care consideră că o dispoziție națională este nu numai contrară dreptului Uniunii, ci și afectată de vicii de neconstituționalitate, nu este privată de facultatea sau scutită de obligația, prevăzută la articolul 267 TFUE, de a sesiza Curtea cu întrebări privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii din cauza faptului că constatarea neconstituționalității unei norme de drept intern este supusă unei acțiuni obligatorii la o instanță constituțională. Astfel, eficacitatea dreptului Uniunii ar fi amenințată dacă existența unei acțiuni obligatorii la o instanță constituțională ar putea împiedica instanța națională, sesizată cu un litigiu guvernat de dreptul Uniunii, să exercite facultatea care îi este conferită la articolul 267 TFUE de a adresa Curții întrebările privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii pentru a îi permite să statueze dacă o normă națională este sau nu este compatibilă cu acesta (Hotărârea Mecanarte, C‑348/89, EU:C:1991:278, punctele 39, 45 și 46, Hotărârea Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 45, precum și Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 38).

35

Din ansamblul acestor considerații, Curtea a dedus că funcționarea sistemului de cooperare dintre Curte și instanțele naționale, instituit prin articolul 267 TFUE, și principiul supremației dreptului Uniunii necesită ca instanța națională să fie liberă, în orice stadiu al procedurii în care consideră necesar și chiar la capătul unei proceduri incidente de control al constituționalității, să sesizeze Curtea cu orice întrebare preliminară pe care o apreciază ca fiind necesară (Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 39).

36

Or, pentru motivele enunțate la punctele 31-35 din prezenta hotărâre, eficacitatea dreptului Uniunii ar fi amenințată, iar efectul util al articolului 267 TFUE ar fi diminuat dacă, din cauza faptului că o procedură incidentă de control al constituționalității este pe rol, instanța națională ar fi împiedicată să sesizeze Curtea cu întrebări preliminare și să aplice imediat dreptul Uniunii în conformitate cu decizia sau cu jurisprudența Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 20).

37

În ceea ce privește împrejurarea potrivit căreia articolul 100 alineatul (1) prima teză din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania prevede că o instanță care consideră că o lege este neconstituțională are, pe lângă obligația de a supune chestiunea conformității acestei din urmă legi cu Legea fundamentală deciziei Bundesverfassungsgericht, și obligația de a suspenda judecarea cauzei, trebuie amintit că existența unei norme de procedură naționale nu poate să pună în discuție posibilitatea pe care o au instanțele naționale de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară atunci când au nelămuriri, precum în cauza principală, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii (Hotărârea Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 67 și jurisprudența citată).

38

În ceea ce privește, în sfârșit, efectul procedurii inițiate în fața Bundesverfassungsgericht asupra pertinenței unei interpretări a dreptului Uniunii pentru soluționarea litigiului principal, trebuie arătat că, în măsura în care acest litigiu și întrebările preliminare privesc, independent de chestiunea constituționalității dispozițiilor în discuție în litigiul principal, chestiunea compatibilității în raport cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale care prevede perceperea unei taxe pe utilizarea de combustibil nuclear, nu rezultă în mod evident că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, că problema este de natură ipotetică sau că, în speță, Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea Filipiak, C‑314/08, EU:C:2009:719, punctele 43 și 45).

39

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională care are îndoieli legate de compatibilitatea unei legislații naționale atât cu dreptul Uniunii, cât și cu Constituția statului membru respectiv nu este lipsită de posibilitatea și nici, dacă este cazul, nu este scutită de obligația de a sesiza Curtea cu întrebări privind interpretarea sau validitatea acestui drept din cauza faptului că o procedură incidentă de control al constituționalității aceleiași legislații se află pe rolul instanței naționale însărcinate cu exercitarea acestui control.

40

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, pe de o parte, articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96 și, pe de altă parte, articolul 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/118 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede perceperea unei taxe pe utilizarea de combustibil nuclear în scopul producției industriale de electricitate.

41

Astfel, din decizia de trimitere reiese că Finanzgericht Hamburg ridică, în primul rând, problema dacă combustibilul nuclear trebuie să facă obiectul scutirii prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96. Instanța de trimitere solicită să se stabilească de asemenea dacă, chiar și în cazul în care acest combustibil nu ar intra sub incidența acestei scutiri, ar trebui totuși ca aceasta să i se aplice prin analogie.

42

În al doilea rând, această instanță urmărește să afle dacă taxa instituită prin KernbrStG constituie o acciză percepută indirect pentru consumul de electricitate care intră sub incidența Directivei 2003/96, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/118, sau o taxă indirectă suplimentară pe acest produs, în sensul articolului 1 alineatul (2) din această directivă, și, în ipoteza în care ar intra sub incidența uneia dintre aceste dispoziții, dacă această taxă este conformă cu dispozițiile Directivei 2003/96 sau, respectiv, ale Directivei 2008/118. Finanzgericht Hamburg se întreabă printre altele dacă faptul că sarcina unei taxe este suportată sau nu este suportată de alte persoane decât persoanele impozabile este determinant în scopul calificării sale din punctul de vedere al articolului 1 din Directiva 2008/118 și dacă o legătură de proporționalitate între combustibilul nuclear utilizat și cantitatea de electricitate produsă este necesară în acest scop.

43

Fără a aduce atingere aspectului dacă actele de drept derivat adoptate în temeiul articolului 93 CE (devenit articolul 113 TFUE), precum Directiva 2003/96, au vocație să se aplice combustibilului nuclear, care intră sub incidența dispozițiilor Tratatului CEEA referitoare la piața comună nucleară, trebuie să se constate că, în orice caz, acest combustibil nu intră sub incidența scutirii prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din această directivă.

44

Astfel, potrivit articolului 1 din Directiva 2003/96, statele membre au obligația să impoziteze produsele energetice în conformitate cu această directivă, care vizează, așa cum rezultă din considerentele (2) și (3), impunerea unui nivel minim de impozitare la nivelul Uniunii pentru majoritatea produselor energetice.

45

Articolul 14 din directiva menționată enunță în mod limitativ scutirile obligatorii impuse statelor membre în cadrul impozitării produselor energetice și a electricității (a se vedea în acest sens Hotărârea Fendt Italiana, C‑145/06 și C‑146/06, EU:C:2007:411, punctul 36).

46

În plus, articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96, în măsura în care impune statelor membre obligația de a nu supune la plata impozitului prevăzut de această directivă „produsele energetice și electricitatea utilizate pentru a produce electricitate și electricitatea utilizată pentru a menține capacitatea de a produce electricitate”, determină cu claritate produsele cărora li se aplică scutirea (a se vedea în acest sens Hotărârea Flughafen Köln/Bonn, C‑226/07, EU:C:2008:429, punctul 29).

47

În această privință, trebuie să se constate că articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2003/96 definește noțiunea „produse energetice”, utilizată în sensul acestei directive, formulând în mod exhaustiv lista produselor care intră în definiția acestei noțiuni, prin referire la codurile Nomenclaturii combinate.

48

Or, este suficient să se arate că combustibilul nuclear vizat de KernbrStG nu constituie, în măsura în care nu figurează pe această listă, un „produs energetic” în sensul Directivei 2003/96 și, prin urmare, nu intră sub incidența scutirii prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din această directivă.

49

În consecință, nu este necesar să se determine dacă acest produs intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/96 sau dacă este exclus din acesta în temeiul dispozițiilor articolului 2 alineatele (3) și (4) din această directivă.

50

KLE susține că scutirea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96 trebuie totuși să fie aplicată, prin analogie, combustibilului nuclear, pentru motivul că această directivă are drept obiect punerea în aplicare a principiului unei impozitări unice a energiei electrice, care s‑ar opune perceperii simultane a unei taxe pe această energie și a unei taxe pe sursa sa de producție. În plus, lipsa acestui combustibil din lista produselor energetice, în sensul directivei menționate, ar rezulta dintr‑o lacună involuntară din partea legiuitorului Uniunii Europene, în măsura în care acesta nu ar fi putut să prevadă că statele membre vor adopta o măsură precum KernbrStG, care, întrucât instituie o taxă numai asupra unui procedeu de producere a energiei electrice care nu generează emisii de CO2, ar fi contrară politicii Uniunii în materie de reducere a acestor emisii, precum și considerentelor (6) și (7) ale aceleiași directive.

51

Este necesar să se constate în această privință că argumentele invocate de KLE nu permit să se constate existența unui principiu care s‑ar opune perceperii simultane a unei taxe pe consumul de energie electrică și a unei taxe aplicate surselor de producere a acestei energii. Astfel, de la pagina 5 din expunerea de motive a Propunerii de directivă a Consiliului privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității(JO 1997, C 139, p. 14), la care se referă KLE, reiese cel mult că „există două moduri de a include electricitatea în domeniul de aplicare al dispozițiilor fiscale: impozitând combustibilii utilizați pentru producerea de electricitate (taxa la intrare) sau impozitând electricitatea însăși (taxa la ieșire)”. Din această propunere nu reiese că aceste două moduri se exclud reciproc în principiu, Comisia Europeană admițând complementaritatea lor prin rezervarea, în propunerea menționată, a posibilității statelor membre de „a adăuga [la taxa la ieșire] o taxă suplimentară la intrare (nearmonizată) în cazul combustibililor indezirabili din punct de vedere al mediului”. Pe de altă parte, din acest text nu decurge nici că Comisia ar fi avut intenția de a propune crearea unei obligații a statelor membre de a scuti de orice impozitare produse care nu intră sub incidența regimului armonizat de impozitare.

52

În plus, o eventuală neconformitate a unei legislații naționale cu politica Uniunii în materie de reducere a emisiilor de CO2 nu poate justifica, cu riscul de a modifica radical domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (1) și al articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96, contrar intenției clare a legiuitorului Uniunii, interpretarea acestor dispoziții în sensul că ele se aplică altor produse decât produsele energetice și electricitatea în sensul acestei directive.

53

Din considerațiile enunțate la punctele 51 și 52 din prezenta hotărâre rezultă că scutirea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din 2003/96 nu poate fi aplicată prin analogie combustibilului nuclear vizat de KernbrStG.

54

În consecință, articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede perceperea unei taxe pe utilizarea de combustibil nuclear în scopul producției industriale de electricitate.

55

În ceea ce privește aspectul dacă taxa instituită prin KernbrStG constituie „accize” pe electricitate, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/118, sau o „taxă indirectă suplimentară” pe acest produs, în sensul articolului 1 alineatul (2) din directiva menționată, trebuie să se constate că aceasta din urmă nu definește aceste noțiuni.

56

Cu toate acestea, din considerentul (9) al Directivei 2008/118 reiese că acciza este o taxă de consum, cu alte cuvinte, o taxă indirectă. În plus, din modul de redactare a articolului 1 alineatul (1) din aceeași directivă reiese că această dispoziție vizează accizele percepute direct sau indirect pentru consumul, printre altele, al produselor energetice și al electricității prevăzute de Directiva 2003/96.

57

În această privință, trebuie să se constate că, astfel cum au subliniat guvernul german și Comisia, în cazul specific al produselor energetice și al electricității, articolul 4 din Directiva 2003/96, care impune statelor membre obligația de a respecta anumite rate minime de impozitare a acestor produse, furnizează indicații cu privire la natura taxelor prevăzute de articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2008/118. Astfel, articolul 4 alineatul (2) din această directivă definește „rata de impozitare” pe care statele membre o aplică produselor respective ca fiind „suma totală aferentă tuturor taxelor indirecte (cu excepția TVA) calculată direct sau indirect la cantitatea de produse energetice sau de electricitate în momentul punerii în consum.”

58

În ceea ce privește noțiunea „taxe indirecte suplimentare”, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118, trebuie arătat că această dispoziție, care urmărește să țină seama de diversitatea tradițiilor fiscale ale statelor membre în materie și de recurgerea frecventă la impozite indirecte pentru punerea în aplicare a unor politici nebugetare, permite statelor membre să introducă, în plus față de acciza minimă, alte impozite indirecte care urmăresc un scop specific (a se vedea prin analogie Hotărârea Comisia/Franța, C‑434/97, EU:C:2000:98, punctele 18 și 19).

59

Rezultă că noțiunea „taxe indirecte suplimentare”, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118, privește taxele indirecte percepute pentru consumul produselor enumerate la articolul 1 alineatul (1) din această directivă, altele decât „accizele”, în sensul acestei din urmă dispoziții, și care sunt percepute în scopuri specifice.

60

În consecință, pentru a determina dacă taxa instituită prin KernbrStG este susceptibilă să intre în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/118 sau al articolului 1 alineatul (2) din aceasta, trebuie de la bun început să se verifice dacă această taxă constituie o taxă indirectă percepută, direct sau indirect, pentru consumul de electricitate prevăzut de Directiva 2003/96.

61

În această privință, Curtea a statuat, în ceea ce privește anumiți carburanți care intră sub incidența Directivei 92/82/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind apropierea legislativă a ratelor accizelor la uleiurile minerale (JO L 316, p. 19), care a fost înlocuită de Directiva 2003/96, că trebuie să fie considerată ca percepută pentru consumul acestor carburanți o taxă națională care vizează protecția mediului și care este percepută pentru traficul aerian, calculată în funcție de datele referitoare la consumul de carburant și la emisiile de hidrocarburi și de monoxid de azot cu ocazia unui traseu aerian pe distanță medie al tipului de avion utilizat, în măsura în care există o legătură directă și indisociabilă între consumul de combustibil și substanțele poluante evacuate cu ocazia acestui consum (a se vedea în acest sens Hotărârea Braathens, C‑346/97, EU:C:1999:291, punctele 22 și 23).

62

Din decizia de trimitere reiese că taxa instituită prin KernbrStG, pe de o parte, este datorată atunci când asamblajele de combustibil sau barele de combustibil sunt utilizate pentru prima dată într‑un reactor nuclear și se declanșează o reacție în lanț autoîntreținută în vederea producerii industriale de electricitate și, pe de altă parte, este calculată în funcție de cantitatea de combustibil nuclear utilizată, o rată comună fiind prevăzută pentru toate tipurile acestui combustibil.

63

Trebuie arătat în această privință că, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, cantitatea de electricitate produsă de un reactor de centrală nucleară nu este direct condiționată de cantitatea de combustibil nuclear utilizată, ci poate varia în funcție de natura și de proprietățile combustibilului utilizat, precum și în funcție de nivelul de randament al reactorului respectiv. De altfel, astfel cum a observat Comisia, taxa instituită prin KernbrStG ar putea fi percepută ca urmare a declanșării unei reacții în lanț autoîntreținute fără chiar ca o cantitate de electricitate să fie în mod necesar produsă și, în consecință, consumată.

64

În plus, spre deosebire de taxa în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Braathens (C‑346/97, EU:C:1999:291), care era percepută direct de la anumiți operatori de transport aerian, taxa instituită prin KernbrStG nu este percepută direct de la consumatorul produsului accizabil, ci de la producătorul de electricitate. Desigur, sarcina economică a acestei taxe ar putea, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 61 din concluzii, în principiu, să fie indirect suportată integral de consumatorul final dacă producătorul ar include cuantumul acesteia în prețul fiecărei cantități de produs oferite spre consum, astfel încât această taxă să fie neutră pentru producătorul menționat. Cu toate acestea, din analiza efectuată de instanța de trimitere cu privire la acest aspect reiese că taxa instituită prin KernbrStG nu poate fi repercutată integral asupra consumatorului final de electricitate, din cauza, printre altele, a naturii deosebite a acestui produs, care nu permite să se determine originea unei anumite cantități a acestuia, precum și a mecanismului de formare a prețului electricității în vigoare în Germania, caracterizat prin faptul că acest preț este în esență un preț unic rezultat din negocierile la bursă ale electricității.

65

În lumina acestor considerații, nu rezultă că există o legătură directă și indisolubilă, în sensul Hotărârii Braathens (C‑346/97, EU:C:1999:291), între utilizarea combustibilului nuclear și consumul electricității produse de reactorul unei centrale nucleare. Nu se poate considera nici că această taxă este calculată direct sau indirect în funcție de cantitatea de electricitate la momentul punerii în consum a acestui produs, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2003/96.

66

În consecință, taxa instituită prin KernbrStG, care nu se percepe, direct sau indirect, pentru consumul de electricitate prevăzut de Directiva 2003/96 și nici pentru cel al unui alt produs accizabil, nu poate intra sub incidența articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/118 sau al articolului 1 alineatul (2) din aceasta.

67

Așadar, aceste dispoziții nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede perceperea unei taxe pe utilizarea de combustibil nuclear în scopul producției industriale de electricitate.

68

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96 și articolul 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/118 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede perceperea unei taxe pe utilizarea de combustibil nuclear în scopul producției industriale de electricitate.

69

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 107 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede perceperea unei taxe pe utilizarea de combustibil nuclear în scopul producției industriale de electricitate și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că persoanele obligate la plata unei astfel de taxe pot contesta perceperea ei pe motivul că reprezintă un ajutor de stat interzis prin acest articol.

70

Articolul 107 alineatul (1) TFUE vizează „ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă”.

71

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de ajutor este mai generală decât cea de subvenție, întrucât include nu numai prestații pozitive, precum subvențiile propriu‑zise, ci și intervenții de stat care, sub diverse forme, reduc sarcinile care în mod normal grevează bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice (a se vedea Hotărârea Adria‑Wien Pipeline și Wietersdorfer & Peggauer Zementwerke, C‑143/99, EU:C:2001:598, punctul 38, Hotărârea Paint Graphos și alții, C‑78/08-C‑80/08, EU:C:2011:550, punctul 45, precum și Hotărârea Comisia și Spania/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, EU:C:2011:732, punctul 71).

72

Rezultă că o măsură prin care autoritățile publice acordă anumitor întreprinderi un tratament fiscal avantajos care, deși nu presupune un transfer de resurse de stat, îi pune pe beneficiari într‑o situație financiară mai favorabilă decât ceilalți contribuabili constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea Banco Exterior de España, C‑387/92, EU:C:1994:100, punctul 14, și Hotărârea Paint Graphos și alții, C‑78/08-C‑80/08, EU:C:2011:550, punctul 46, precum și jurisprudența citată).

73

Articolul 107 alineatul (1) TFUE interzice ajutoarele care determină „favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri”, cu alte cuvinte, ajutoarele selective.

74

În ceea ce privește aprecierea condiției selectivității, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că articolul 107 alineatul (1) TFUE impune să se determine dacă, în cadrul unui anumit regim juridic, o măsură națională este de natură să favorizeze anumite întreprinderi sau producerea anumitor bunuri față de altele care, având în vedere obiectivul urmărit de regimul respectiv, s‑ar găsi într‑o situație de fapt și de drept comparabilă (Hotărârea Adria‑Wien Pipeline și Wietersdorfer & Peggauer Zementwerke, C‑143/99, EU:C:2001:598, punctul 41, Hotărârea British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, EU:C:2008:757, punctul 82, precum și Hotărârea Comisia și Spania/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, EU:C:2011:732, punctul 75).

75

Trebuie amintit, în plus, că articolul 107 alineatul (1) TFUE nu face distincție în funcție de cauzele sau de obiectivele intervențiilor de stat, ci le definește în funcție de efectele lor și, așadar, independent de tehnicile utilizate (Hotărârea British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, EU:C:2008:757, punctele 85 și 89, precum și Hotărârea Comisia și Spania/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, EU:C:2011:732, punctul 87).

76

În această privință, KLE susține, în esență, că KernbrStG se înscrie într‑un regim de impozitare a surselor de energie utilizate în scopul producției de electricitate sau, cel puțin, într‑un regim de impozitare a surselor de energie utilizate în scopul producției de electricitate care nu contribuie la emisiile de CO2. KernbrStG ar avea ca efect neimpozitarea altor surse de energie decât combustibilul nuclear utilizate în scopul producției de electricitate.

77

Cu toate acestea, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din elementele de care dispune Curtea nu reiese că, independent de faptul că, pe plan fiscal, sectorul energiei în Germania se caracterizează, potrivit informațiilor furnizate de această instanță, printr‑un mare număr de reglementări și prin suprapunerea unor măsuri de stat, ar fi posibil, având în vedere efectele acestor reglementări și măsuri, să se identifice un regim fiscal care să aibă obiectivul de a supune unei impozitări sursele de energie utilizate în scopul producției de electricitate sau sursele de energie utilizate în scopul producției de electricitate care nu contribuie la emisiile de CO2.

78

În schimb, din decizia de trimitere reiese că, potrivit expunerii de motive a propunerii de lege care a condus la adoptarea KernbrStG, această lege instituie pentru o perioadă determinată, și anume de la 1 ianuarie 2011 la 31 decembrie 2016, o taxă pe utilizarea combustibilului nuclear în scopul producției industriale de electricitate, în vederea generării de venituri fiscale care trebuie, printre altele, să contribuie, în contextul unei consolidări bugetare, în temeiul principiului „poluatorul plătește”, la reducerea sarcinii pe care o reprezintă pentru bugetul federal reabilitarea necesară a sitului minier Asse II, în care sunt stocate deșeurile radioactive care provin din utilizarea de combustibil nuclear.

79

Or, trebuie să se constate că alte producții de electricitate decât cele care utilizează combustibilul nuclear nu sunt vizate de regimul instituit prin KernbrStG și că, în orice caz, acestea nu se află, având în vedere obiectivul urmărit de acest regim, într‑o situație factuală și juridică comparabilă cu cea a producțiilor de electricitate care utilizează combustibil nuclear, acestea fiind singurele care generează deșeuri radioactive care provin dintr‑o astfel de utilizare.

80

Rezultă că KernbrStG nu constituie o măsură selectivă, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și, prin urmare, aceasta nu constituie un ajutor de stat interzis de această dispoziție.

81

În aceste condiții, nu este necesar să se răspundă la a doua parte a celei de a treia întrebări.

82

În consecință, se impune să se răspundă la a treia întrebare că articolul 107 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede perceperea unei taxe pe utilizarea de combustibil nuclear în scopul producției industriale de electricitate.

83

Din informațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, prin intermediul celei de a patra întrebări, această instanță solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 93 alineatul (1) EA, articolul 191 EA coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din protocol, precum și articolul 192 alineatul (2) EA coroborat cu articolul 1 alineatul (2) EA și cu articolul 2 litera (d) EA trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede perceperea unei taxe pe utilizarea de combustibil nuclear.

84

În ceea ce privește articolul 93 alineatul (1) EA, trebuie arătat că această dispoziție impune statelor membre să elimine între ele toate taxele vamale privind importul și exportul sau taxele cu efect echivalent și toate restricțiile cantitative atât la import, cât și la export asupra bunurilor și produselor prevăzute de dispozițiile Tratatului CEEA referitoare la piața nucleară comună.

85

Prin urmare, este necesar să se verifice dacă taxa instituită prin KernbrStG, care nu constituie o taxă vamală sau o restricție cantitativă la import sau la export, constituie o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, în sensul acestei dispoziții.

86

În această privință, articolul 93 EA, împreună cu celelalte dispoziții prevăzute în titlul II capitolul 9 din Tratatul CEEA, constituie aplicarea, într‑un domeniu de înaltă specializare, a concepțiilor juridice care inspiră structura pieței comune generale (a se vedea în acest sens Deliberarea 1/78, EU:C:1978:202, punctul 15).

87

În ceea ce privește calificarea unui impozit național drept taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, trebuie amintit că justificarea interzicerii taxelor vamale și a oricăror taxe cu efect echivalent constă în obstacolul pe care sarcinile pecuniare, fie ele minime, aplicate în considerarea trecerii frontierei îl constituie pentru circulația mărfurilor, agravat de formalitățile administrative consecutive (a se vedea prin analogie Hotărârea Orgacom, C‑254/13, EU:C:2014:2251, punctul 22 și jurisprudența citată).

88

Orice sarcină pecuniară, chiar dacă este minimă, impusă unilateral asupra mărfurilor în temeiul faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea și modul de aplicare ale acesteia, și care nu reprezintă o taxă vamală propriu‑zisă constituie o taxă cu efect echivalent (a se vedea în acest sens Hotărârea Stadtgemeinde Frohnleiten și Gemeindebetriebe Frohnleiten, C‑221/06, EU:C:2007:657, punctul 27, precum și Hotărârea Orgacom, C‑254/13, EU:C:2014:2251, punctul 23).

89

În această privință, trebuie amintit că caracteristica esențială a unei taxe cu efect echivalent constă în împrejurarea că se aplică în mod specific unui produs importat, cu excluderea produsului național similar (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Franța, 90/79, EU:C:1981:27, punctele 12 și 13, precum și Hotărârea Orgacom, C‑254/13, EU:C:2014:2251, punctul 28).

90

Curtea a recunoscut totuși că o sarcină care se aplică unui produs importat dintr‑un alt stat membru în cazul în care nu există un produs național identic sau similar nu constituie o taxă cu efect echivalent dacă aceasta ține de un regim general de redevențe interne care cuprinde sistematic categorii de produse conform unor criterii obiective aplicate independent de originea produselor (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Franța, 90/79, EU:C:1981:27, punctul 14, și Hotărârea CRT France International, C‑109/98, EU:C:1999:199, punctul 13).

91

Or, trebuie să se constate că taxa instituită prin KernbrStG nu este percepută în temeiul faptului că combustibilul nuclear trece o frontieră, ci, astfel cum rezultă din articolul 1 alineatul (1) din această lege, în temeiul utilizării sale în scopul producției industriale de electricitate, fără a se face distincție în funcție de originea acestui combustibil. În mod identic, KernbrStG nu face o astfel de distincție în ceea ce privește rata impozitului sau persoana obligată la plata taxei.

92

În consecință, taxa instituită prin KernbrStG nu constituie o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, în sensul articolului 93 alineatul (1) EA.

93

În lumina jurisprudenței citate la punctul 90 din prezenta hotărâre, această constatare nu este repusă în discuție de afirmația KLE potrivit căreia în Germania este obținută o cantitate redusă de combustibil nuclear.

94

În ceea ce privește articolul 191 EA și articolul 3 alineatul (1) din protocol, trebuie arătat că din aplicarea coroborată a acestor dispoziții rezultă că CEEA, activele, veniturile și alte bunuri ale acesteia sunt scutite de orice impozite directe.

95

În această privință, trebuie arătat că KernbrStG instituie o taxă pe utilizarea de combustibil nuclear în scopul producției industriale de electricitate, iar nu un impozit direct pe acest combustibil.

96

Deși, în temeiul articolului 86 EA, acest combustibil este proprietatea CEEA, nu este mai puțin adevărat că, în temeiul articolului 87 EA, dreptul de utilizare și de consum al acestui combustibil revine statelor membre, persoanelor sau întreprinderilor atunci când acestea au intrat legal în posesia lui.

97

În consecință, articolul 191 EA coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din protocol trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede perceperea unei taxe pe utilizarea de combustibil nuclear.

98

Pe de altă parte, în ședință, KLE a susținut, în esență, că, potrivit dreptului fiscal german, produsele accizabile servesc drept garanție pentru plata accizelor care li se aplică. Astfel, CEEA, în calitate de proprietar al combustibilului nuclear, ar putea fi ținută drept garant pentru plata de către persoana impozabilă a taxei instituite prin KernbrStG. Or, această situație ar fi contrară articolului 3 din protocol.

99

În această privință, trebuie să se constate că argumentul menționat mai sus, care a fost invocat și a fost discutat pentru prima dată în ședința desfășurată în fața Curții, nu figurează nici în decizia de trimitere, nici în observațiile scrise depuse de persoanele interesate. În aceste condiții, în absența unor informații mai precise și mai detaliate cu privire la această chestiune, Curtea apreciază că nu rezultă cu suficientă claritate din dosarul care i‑a fost transmis că acest element este susceptibil să prezinte un caracter pertinent pentru soluționarea litigiului principal și, prin urmare, să fie util instanței de trimitere, care, asumându‑și răspunderea hotărârii judecătorești pe care urmează să o pronunțe, este cel mai bine plasată pentru aprecierea pertinenței întrebărilor pe care le adresează Curții, având în vedere particularitățile cauzei cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea Flughafen Köln/Bonn, C‑226/07, EU:C:2008:429, punctele 37 și 38).

100

În ceea ce privește, în sfârșit, articolul 192 al doilea paragraf EA, trebuie să se constate că această dispoziție impune statelor membre să se abțină de la toate măsurile care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Tratatului CEEA.

101

Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă taxa instituită prin KernbrStG are ca efect punerea în pericol a realizării obiectivului urmărit de CEEA constând în stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a industriilor nucleare, prevăzut la articolul 1 alineatul (2) EA, și a îndeplinirii obligației CEEA de a veghea la aprovizionarea constantă și echitabilă a tuturor utilizatorilor acesteia cu minereuri și cu combustibili nucleari, prevăzută la articolul 2 litera (d) EA.

102

În această privință, trebuie arătat, pe de o parte, că aplicarea coroborată a articolului 192 alineatul (2) EA și a articolului 1 alineatul (2) EA nu are drept consecință să impună statelor membre menținerea sau creșterea nivelurilor lor de utilizare a combustibilului nuclear și nici să le interzică să impoziteze această utilizare, ceea ce ar avea ca efect să o facă mai oneroasă și, prin urmare, mai puțin atractivă.

103

Pe de altă parte, punerea în aplicare a obligației prevăzute la articolul 2 litera (d) EA face obiectul titlului II capitolul 6 din Tratatul CEEA, care cuprinde articolele 52-76 din acesta și instituie un regim comun privind aprovizionarea cu minereuri, cu materii brute și cu materii speciale de fisiune (Hotărârea ENU/Comisia, C‑357/95 P, EU:C:1997:144, punctul 2).

104

Or, din elementele de care dispune Curtea nu reiese că taxa instituită prin KernbrStG, care, astfel cum arată KLE, are cu siguranță efectul de a face utilizarea combustibilului nuclear în scopul producției industriale de electricitate mai oneroasă, constituie o încălcare a obligațiilor statelor membre enunțate în aceste dispoziții sau încalcă, la modul general, principiile referitoare la acest regim, în special principiul accesului egal la resurse, enunțat la articolul 52 EA, sau principiile referitoare la formarea prețurilor, enunțate la articolele 67 EA și 69 EA. Astfel, după cum a arătat Comisia, această taxă nu este susceptibilă să afecteze aprovizionarea cu combustibil a operatorilor de centrale nucleare, întrucât nu se aplică achiziționării de combustibil nuclear, ci utilizării acestuia.

105

În consecință, această taxă nu este susceptibilă să pună în pericol îndeplinirea obligației CEEA de a veghea la aprovizionarea constantă și echitabilă a tuturor utilizatorilor acestei comunități cu minereuri și cu combustibili nucleari, prevăzută la articolul 2 litera (d) EA.

106

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că articolul 93 alineatul (1) EA, articolul 191 EA coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din protocol, precum și articolul 192 alineatul (2) EA coroborat cu articolul 1 alineatul (2) EA și cu articolul 2 litera (d) EA trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede perceperea unei taxe pe utilizarea de combustibil nuclear în scopul producției industriale de electricitate.

107

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: