–

pentru GB, de N. den Ouden și A. Hol, advocaten;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. H. S. Gijzen și J. Langer, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Baeckelmans, A. Katsimerou și F. van Schaik, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5, a articolului 13 alineatele (1) și (2), precum și a articolului 15 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98) coroborate cu articolele 6 și 7, cu articolul 19 alineatul (2), cu articolul 24 alineatul (2), precum și cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între GB, resortisant algerian, pe de o parte, și Minister van Asiel en Migratie (ministrul pentru azil și migrație, Țările de Jos) (denumit în continuare „ministrul”), pe de altă parte, în legătură cu decizia acestuia din urmă de luare în custodie publică a lui GB în vederea îndepărtării sale în Algeria.

3

Potrivit articolului 33 din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], astfel cum a fost modificată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967:

„1.   Niciun stat contractant nu va expulza sau returna, în niciun fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice.

2.   Beneficiul prezentei dispoziții nu va putea totuși fi invocat de către un refugiat față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea țării unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea țării respective.”

4

Considerentele (2), (4), (8), (16), (22) și (24) ale Directivei 2008/115 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

5

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 4 și 5:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

6

Articolul 5 din directiva menționată, intitulat „Principiul nereturnării, interesul superior al copilului, viața de familie și starea de sănătate”, prevede:

„La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită:

și respectă principiul nereturnării.”

7

Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Amânarea îndepărtării”, prevede la alineatul (1) litera (a):

„Statele membre amână îndepărtarea:

8

Articolul 12 din Directiva 2008/115, intitulat „Forma”, prevede la alineatul (1) primul paragraf:

„Deciziile de returnare și, în cazul în care sunt emise, deciziile privind interdicția de intrare și deciziile de îndepărtare se emit în formă scrisă și conțin motivele de fapt și de drept, precum și informații privind căile de atac posibile.”

9

Articolul 13 din această directivă, intitulat „Căi de atac”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau în fața unui organ competent alcătuit din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de independență.

(2)   Autoritatea sau organul menționate la alineatul (1) dețin competențe în ceea ce privește revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepția cazului în care suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislației naționale.”

10

Articolul 15 din directiva menționată, intitulat „Luarea în custodie publică”, are următorul cuprins:

„(1)   Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care:

Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.

(2)   Autoritățile administrative sau judiciare dispun măsurile de luare în custodie publică.

Luarea în custodie publică se ordonă în scris, menționându‑se motivele de fapt și de drept.

Atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de autoritățile administrative, statele membre:

Resortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală.

(3)   În toate cazurile, luarea în custodie publică face obiectul unor revizuiri la intervale rezonabile de timp, fie la cererea resortisantului în cauză al unei țări terțe, fie din oficiu. În cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, revizuirile fac obiectul controlului judiciar.

(4)   În cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică nu mai este justificată și persoana în cauză este eliberată imediat.

(5)   Luarea în custodie publică se menține pe toată durata în care se îndeplinesc condițiile stabilite la alineatul (1) și în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare. Fiecare stat membru stabilește o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăși șase luni.

(6)   Statele membre nu pot extinde perioada menționată la alineatul (5) decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depășească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislația sa națională, în cazurile în care, în pofida tuturor eforturilor rezonabile depuse de către acestea, este probabil ca operațiunea de îndepărtare să dureze mai mult, datorită:

11

Articolul 59 alineatul 1 litera a din wet tot algehele herziening van de Vreemdelingenwet (Legea de revizuire generală a Legii privind străinii) din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 495), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„În cazul în care interesul ordinii publice sau al securității naționale impune acest lucru, [ministrul] poate lua în custodie publică, în vederea îndepărtării sale, resortisantul străin care […] nu se află în situație de ședere legală.”

12

La 11 septembrie 2024, GB, un resortisant algerian, a introdus o cerere de protecție internațională în Țările de Jos. El nu s‑a prezentat la audierea privind examinarea motivelor acestei cereri.

13

Prin decizia din 7 octombrie 2024, ministrul a respins, așadar, cererea menționată fără a o examina pe fond. Această decizie echivalează de asemenea cu o decizie de returnare (denumită în continuare „decizia de returnare”). În lipsa unei căi de atac formulate de GB, aceasta din urmă a rămas definitivă.

14

La 26 martie 2025, GB a fost transferat în Țările de Jos de către autoritățile franceze, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31).

15

În aceeași zi, GB a introdus în Țările de Jos o cerere ulterioară de protecție internațională, care a avut ca efect suspendarea executării deciziei de returnare. După audierea lui GB cu privire la motivele acestei cereri, ministrul l‑a informat, la 7 aprilie 2025, cu privire la intenția sa de a respinge cererea menționată ca vădit nefondată. La 9 aprilie 2025, GB a retras această cerere. Suspendarea deciziei de returnare a încetat, așadar, de plin drept.

16

La 10 aprilie 2025, ministrul l‑a luat în custodie publică pe GB în temeiul articolului 15 din Directiva 2008/115 pentru a pregăti procesul de returnare a acestuia ori în vederea desfășurării procesului de îndepărtare a acestuia în Algeria, în executarea deciziei de returnare. Înainte de a fi plasat în detenție, GB a declarat, pe de o parte, că se temea că va fi supus unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante în cazul întoarcerii în Algeria și, pe de altă parte, că era tatăl unui copil născut în Franța la 18 septembrie 2024, de care își dorea să se poată ocupa, chiar dacă nu mai avea o relație cu mama acestui copil, resortisantă algeriană titulară a unui permis de ședere în Franța.

17

La 16 aprilie 2025, GB a formulat o acțiune împotriva luării sale în custodie publică la rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond, Țările de Jos), care este instanța de trimitere.

18

Această instanță ridică problema dacă, în temeiul dreptului Uniunii, ea trebuie, atunci când verifică respectarea condițiilor de legalitate a luării în custodie publică, să aprecieze dacă principiul nereturnării, precum și celelalte interese menționate la articolul 5 din Directiva 2008/115, în special viața de familie și interesul superior al copilului, se opun îndepărtării lui GB în Algeria în executarea deciziei de returnare. În temeiul dreptului neerlandez, într‑adevăr, aceasta nu ar fi abilitată să efectueze o asemenea apreciere.

19

Or, în primul rând, instanța menționată consideră că este singura autoritate judiciară care poate aprecia dacă îndepărtarea lui GB în Algeria este compatibilă cu principiul nereturnării și cu celelalte interese menționate la articolul 5 din Directiva 2008/115.

20

Astfel, în niciun moment al procedurii nu s‑ar fi apreciat dacă acest principiu și aceste interese se opuneau îndepărtării lui GB.

21

Mai întâi, o asemenea apreciere nu ar fi avut loc la momentul adoptării deciziei de returnare, din moment ce GB nu se prezentase la audierea privind examinarea motivelor cererii sale de protecție internațională. În lipsa unei căi de atac formulate de GB împotriva deciziei menționate, aceasta ar fi rămas definitivă, fără nicio examinare a principiului nereturnării și a celorlalte interese menționate la articolul 5 din Directiva 2008/115.

22

În continuare, o asemenea apreciere nu ar fi fost efectuată nici cu ocazia luării în custodie publică a lui GB în vederea îndepărtării sale, deși persoana interesată invocase în esență o schimbare semnificativă a împrejurărilor, menționând, pe de o parte, riscurile de tratamente interzise de articolul 4 din cartă în cazul întoarcerii în Algeria și, pe de altă parte, nașterea copilului său în Franța, de care susține că dorește să se ocupe.

23

În sfârșit, o apreciere a principiului nereturnării și a celorlalte interese menționate la articolul 5 din Directiva 2008/115 nu ar putea fi efectuată nici într‑un stadiu ulterior al procedurii. Astfel, pe de o parte, în practica juridică națională, executarea unei decizii de returnare nu ar impune adoptarea unui nou act, indiferent dacă este administrativ sau judiciar, cu ocazia căruia ar putea fi efectuată o asemenea apreciere. Pe de altă parte, dreptul neerlandez nu ar prevedea o cale de atac autonomă împotriva executării unei decizii de returnare. GB ar putea doar să formuleze o contestație împotriva unei expulzări efective preconizate și planificate, odată ce data și ora acesteia îi vor fi fost comunicate. O asemenea contestație nu ar putea totuși să privească decât modalitățile de executare a deciziei de returnare și nu ar conduce la o apreciere a principiului nereturnării și a celorlalte interese menționate la articolul 5 din Directiva 2008/115.

24

În al doilea rând, instanța de trimitere consideră că dreptul Uniunii îi impune să efectueze o apreciere actualizată a principiului nereturnării și a celorlalte interese menționate la articolul 5 din Directiva 2008/115, pentru a‑i garanta lui GB o cale de atac jurisdicțională efectivă, dreptul la libertate, precum și respectarea acestui principiu și a acestor interese.

25

În această privință, instanța menționată subliniază, primo, că articolul 5 din această directivă obligă autoritatea națională competentă să respecte, în toate stadiile procedurii de returnare, principiul nereturnării. Or, luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe în vederea îndepărtării sale ar pune în aplicare directiva menționată și ar constitui, așadar, un asemenea stadiu.

26

Secundo, legiuitorul Uniunii ar fi prevăzut, la articolul 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2008/115, că îndepărtarea trebuie amânată atunci când este contrară principiului nereturnării. Astfel, o decizie de returnare anterioară și o amânare a îndepărtării ar putea coexista, așa încât existența unei decizii de returnare, chiar definitivă, nu ar trebui să împiedice un control al compatibilității îndepărtării, în executarea acestei decizii, cu principiul nereturnării. În plus, interdicția returnării ar avea un caracter absolut.

27

În schimb, drepturile fundamentale consacrate la articolul 7 și la articolul 24 alineatul (2) din cartă nu ar fi drepturi absolute. Totuși, din jurisprudența Curții ar reieși că aceste drepturi s‑ar putea opune de asemenea adoptării unei decizii de returnare. În mod similar, acestea ar putea, în opinia instanței de trimitere, să se opună îndepărtării unui resortisant al unei țări terțe în executarea unei astfel de decizii.

28

Tertio, dreptul la o cale de atac efectivă al resortisantului în cauză al unei țări terțe ar impune de asemenea ca instanța chemată să verifice respectarea condițiilor de legalitate a luării în custodie publică în vederea îndepărtării, în executarea unei decizii de returnare, să poată verifica dacă principiul nereturnării și celelalte interese menționate la articolul 5 din Directiva 2008/115 se opun îndepărtării.

29

Quarto, luarea în custodie publică în vederea îndepărtării nu ar fi justificată și nu ar mai răspunde finalității sale în cazul în care îndepărtarea nu ar putea avea loc ca urmare a principiului nereturnării sau a celorlalte interese menționate la articolul 5 din această directivă. Într‑un asemenea caz, în conformitate cu articolul 15 alineatul din directiva menționată, persoana interesată ar trebui să fie eliberată imediat. Prin urmare, înainte de luarea în custodie publică a resortisantului în cauză al unei țări terțe în vederea îndepărtării sale, ar fi necesar să se verifice dacă îndepărtarea este permisă.

30

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

31

Instanța de trimitere a solicitat ca trimiterea preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

32

Din aceste dispoziții rezultă că aplicarea acestei proceduri este condiționată de îndeplinirea a două condiții cumulative. Pe de o parte, trimiterea preliminară trebuie să ridice probleme de interpretare referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție, care face obiectul titlului V din partea a treia din Tratatul FUE. Pe de altă parte, împrejurările din litigiul principal, astfel cum sunt descrise de instanța de trimitere, trebuie să se caracterizeze prin prezența unei situații de urgență.

33

În ceea ce privește prima condiție, este necesar să se arate că prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2008/115, care face parte din domeniile prevăzute în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Prin urmare, această cerere poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență.

34

În ceea ce privește cea de a doua condiție, referitoare la urgență, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, această condiție este îndeplinită printre altele atunci când persoana în cauză în litigiul principal este în prezent lipsită de libertate, iar menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal, precizându‑se că situația acestei persoane trebuie apreciată astfel cum se prezintă la data examinării cererii prin care se solicită judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii de urgență (Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bouskoura, C‑387/24 PPU, EU:C:2024:868, punctul 33 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 19 iunie 2025, Kamekris, C‑219/25 PPU, EU:C:2025:456, punctul 26 și jurisprudența citată).

35

În speță, în primul rând, din decizia de trimitere reiese că GB a fost luat în custodie publică la 10 aprilie 2025 în vederea îndepărtării sale în Algeria, astfel încât în prezent este privat de libertate.

36

În al doilea rând, întrebările adresate de instanța de trimitere urmăresc să se stabilească dacă dreptul Uniunii îi impune să aprecieze, în temeiul condițiilor de legalitate a luării în custodie publică, dacă principiul nereturnării și celelalte interese menționate la articolul 5 din Directiva 2008/115 se opun îndepărtării lui GB în Algeria, caz în care ea ar trebui să pună capăt custodiei publice a acestuia din urmă.

37

În aceste condiții, Camera a doua a Curții, la propunerea judecătoarei raportoare, după ascultarea avocatului general, a decis, la 21 mai 2025, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

38

Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe [a se vedea Ordonanța din 26 ianuarie 1990, Falciola, C‑286/88, EU:C:1990:33, punctul 7, și Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer),C‑194/19, EU:C:2021:270, punctul 21].

39

Potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, în cadrul acestei proceduri de cooperare, este de competența Curții să ofere instanței de trimitere un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată (a se vedea Hotărârea din 17 iulie 1997, Krüger, C‑334/95, EU:C:1997:378, punctele 22 și 23). Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările cu care este sesizată (a se vedea Hotărârea din 28 noiembrie 2000, Roquette Frères, C‑88/99, EU:C:2000:652, punctul 18, și Hotărârea din 3 iunie 2025, Kinsa, C‑460/23, EU:C:2025:392, punctul 34).

40

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită în esență să obțină o interpretare a articolului 5, a articolului 13 alineatele (1) și (2), precum și a articolului 15 din Directiva 2008/115 coroborate cu mai multe dispoziții ale cartei.

41

Articolul 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 prevede printre altele că resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1) din această directivă, și anume deciziile de returnare și, în cazul în care sunt emise, deciziile privind interdicția de intrare și deciziile de îndepărtare.

42

În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese însă că litigiul principal nu are ca obiect legalitatea unei decizii de returnare sau a unei alte decizii referitoare la returnare, în sensul articolului 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115, ci pe cea a luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, în vederea îndepărtării sale în executarea unei decizii de returnare rămase definitivă.

43

Or, în ceea ce privește luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în temeiul articolului 15 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115, standarde comune ale Uniunii Europene în materie de protecție jurisdicțională figurează la acest articol 15 alineatul (2) al treilea paragraf [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 82].

44

Prin urmare, articolul 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 nu este relevant pentru soluționarea litigiului principal, astfel încât nu este necesar să se procedeze la interpretarea acestuia.

45

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 5 și 15 din Directiva 2008/115 coroborate cu articolul 6, cu articolul 19 alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că o instanță națională chemată să verifice legalitatea luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, în vederea îndepărtării sale în executarea unei decizii de returnare definitive, are obligația să examineze, dacă este necesar, din oficiu, dacă principiul nereturnării se opune acestei îndepărtări.

46

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că obiectivul principal al Directivei 2008/115 constă, astfel cum reiese din considerentele (2) și (4) ale acesteia, în instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și de returnare, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale, precum și a demnității persoanelor în cauză [Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 48, Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 88, și Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 30].

47

În consecință, atunci când pun în aplicare Directiva 2008/115, inclusiv atunci când adoptă măsuri de luare în custodie publică în vederea pregătirii îndepărtării unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, statele membre sunt obligate să respecte drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute acestui resortisant de cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 89].

48

Sub rezerva acestor considerații introductive, trebuie, în primul rând, să se sublinieze că orice luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe în temeiul Directivei 2008/115 în cadrul unei proceduri de returnare ca urmare a șederii ilegale constituie o ingerință gravă în dreptul la libertate al persoanei interesate, consacrat la articolul 6 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 72 și jurisprudența citată].

49

În realitate, o măsură de luare în custodie publică constă în izolarea unei persoane într‑un loc determinat, obligând‑o să rămână permanent într‑un perimetru restrâns și închis, izolând astfel această persoană de restul populației și lipsind‑o de libertatea de circulație [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 73 și jurisprudența citată].

50

Or, finalitatea măsurilor de luare în custodie publică, în sensul Directivei 2008/115, nu este urmărirea penală sau sancționarea infracțiunilor, ci realizarea obiectivelor urmărite de această directivă în materie de returnare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 74]. Astfel, atunci când este dispusă în scopul îndepărtării, măsura luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală nu este destinată decât să asigure efectivitatea procedurii de returnare și nu urmărește nicio finalitate punitivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2022, Landkreis Gifhorn, C‑519/20, EU:C:2022:178, punctul 38).

51

Având în vedere gravitatea acestei ingerințe în dreptul la libertate consacrat la articolul 6 din cartă și ținând seama de importanța acestui drept, puterea recunoscută autorităților naționale competente de a lua măsuri de custodie publică în privința resortisanților unor țări terțe este strict încadrată. O măsură de luare în custodie publică nu poate fi astfel dispusă sau prelungită decât cu respectarea normelor generale și abstracte care stabilesc condițiile și modalitățile acesteia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2022, Landkreis Gifhorn, C‑519/20, EU:C:2022:178, punctul 62, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 75].

52

Normele generale și abstracte care stabilesc, cu titlu de norme comune ale Uniunii, condițiile de legalitate a luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în raport cu Directiva 2008/115, inclusiv din perspectiva articolului 6 din cartă, figurează la articolul 15 din această directivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctele 76 și 77].

53

Articolul 15 alineatul (1) din directiva menționată prevede că, cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care există riscul de sustragere sau în care resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare. Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.

54

Atunci când rezultă că condițiile de legalitate a măsurii de luare în custodie publică stabilite la articolul 15 din Directiva 2008/115 nu au fost sau nu mai sunt îndeplinite, persoana în cauză trebuie să fie eliberată imediat, astfel cum indică, de altfel, legiuitorul Uniunii în mod expres la articolul 15 alineatul (2) al patrulea paragraf și alineatul (4) din această directivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 79, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bouskoura, C‑387/24 PPU, EU:C:2024:868, punctul 44].

55

Astfel, pe de o parte, conform articolului 15 alineatul (2) al patrulea paragraf din Directiva 2008/115, resortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală. Pe de altă parte, situația este aceeași, potrivit articolului 15 alineatul (4) din această directivă, în cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la articolul 15 alineatul (1) din directiva menționată.

56

Pentru a se putea considera că mai există o „posibilitate rezonabilă a îndepărtării” în sensul articolului 15 alineatul (4) din Directiva 2008/115, este necesar ca, la momentul revizuirii legalității măsurii de luare în custodie publică, să rezulte că există o posibilitate reală de punere în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare, având în vedere termenele stabilite la articolul 15 alineatele (5) și (6) din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din30 noiembrie 2009, Kadzoev, C‑357/09 PPU, EU:C:2009:741, punctul 65, și Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi, C‑146/14 PPU, EU:C:2014:1320, punctul 60), fără ca „motive legale” în sensul acestei dispoziții să se opună.

57

Prin urmare, autoritatea națională competentă trebuie să verifice printre altele, în temeiul condițiilor de legalitate a măsurii de luare în custodie publică stabilite la articolul 15 din Directiva 2008/115, dacă există o posibilitate rezonabilă a îndepărtării resortisantului în cauză al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală sau dacă astfel de motive legale se opun îndepărtării acestuia.

58

În această privință, noțiunea de „motive legale” nu este definită în Directiva 2008/115. Ținând seama de sensul său obișnuit, este necesar să se considere că aceasta acoperă orice normă de drept a cărei respectare se impune statelor membre la momentul îndepărtării unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală.

59

Aceasta este, astfel cum convin, de altfel, toate părțile și persoanele interesate care au prezentat observații în prezenta cauză, situația articolului 5 din Directiva 2008/115, care constituie o normă generală de care statele membre sunt ținute de îndată ce pun în aplicare această directivă.

60

În special, articolul 5 din Directiva 2008/115 obligă autoritatea națională competentă să respecte, în toate stadiile procedurii de returnare, principiul nereturnării, garantat, ca drept fundamental, la articolul 18 din cartă coroborat cu articolul 33 din Convenția privind statutul refugiaților, astfel cum a fost modificată prin Protocolul privind statutul refugiaților, precum și la articolul 19 alineatul (2) din cartă [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 55, precum și Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 35].

61

Potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 19 alineatul (2) din cartă coroborat cu articolul 4 din aceasta interzice în termeni absoluți, indiferent de comportamentul persoanei în cauză, îndepărtarea, expulzarea sau extrădarea către un stat unde există un risc serios ca această persoană să fie supusă pedepsei cu moartea, torturii sau unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. Prin urmare, statele membre nu pot îndepărta, expulza sau extrăda un străin atunci când există motive serioase și întemeiate de a crede că acesta va fi expus în țara de destinație unui risc real de a suferi tratamente interzise de aceste două dispoziții ale cartei (Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 36 și jurisprudența citată).

62

Prin urmare, atunci când există motive serioase și întemeiate de a se crede că un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală va fi expus în țara de destinație unui risc real de a suferi tratamente interzise de dispozițiile menționate ale cartei, resortisantul respectiv nu poate face obiectul unei măsuri de returnare atât timp cât persistă un asemenea risc, așa cum prevede de altfel în mod expres articolul 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2008/115 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctele 58 și 59].

63

Acest lucru este valabil chiar și atunci când resortisantul în cauză al unei țări terțe face obiectul unei decizii de returnare pe care nu a contestat‑o și care a rămas astfel definitivă.

64

În realitate, autoritatea națională competentă trebuie să țină seama de principiul nereturnării în toate stadiile procedurii, din momentul adoptării unei decizii de returnare până la momentul controlului jurisdicțional al executării acestei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 46), și aceasta, după cum reiese din cuprinsul punctului 61 din prezenta hotărâre, indiferent de comportamentul resortisantului în cauză al unei țări terțe și în special de aspectul dacă acesta a contestat decizia menționată.

65

În plus, statele membre sunt obligate să permită unui asemenea resortisant să se prevaleze de orice schimbare a circumstanțelor intervenită după adoptarea deciziei de returnare, care ar fi de natură să aibă un impact semnificativ asupra aprecierii situației acestuia în raport printre altele cu articolul 5 din Directiva 2008/115 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 37 și jurisprudența citată).

66

Rezultă că, atunci când autoritatea națională competentă este chemată să dispună, să revizuiască sau să prelungească o măsură de luare în custodie publică în scopul îndepărtării unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, aceasta trebuie să verifice dacă principiul nereturnării nu se opune îndepărtării acestuia.

67

În al doilea rând, în ceea ce privește dreptul resortisanților țărilor terțe luați în custodie publică la protecție jurisdicțională efectivă, rezultă dintr‑o jurisprudență consacrată că, în temeiul articolului 47 din cartă, statele membre trebuie să asigure o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii [Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 81].

68

Acest drept este materializat, în ceea ce privește luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în temeiul Directivei 2008/115, la articolul 15 alineatul (2) al treilea paragraf din această directivă, în temeiul căruia, atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de o autoritate administrativă, trebuie prevăzut un control jurisdicțional rapid, fie din oficiu, fie la cererea persoanei în cauză, a legalității acestei măsuri de luare în custodie publică [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctele 82 și 83].

69

În plus, articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2008/115 – care impune, în cazul menținerii unei măsuri de luare în custodie publică, o revizuire periodică „la intervale rezonabile de timp” pentru a verifica dacă condițiile de legalitate a luării în custodie publică continuă să fie îndeplinite – prevede ca această revizuire să facă obiectul controlului judiciar în cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică.

70

Legiuitorul Uniunii a instituit astfel norme comune de procedură, pentru a garanta că există în fiecare stat membru un regim care permite autorității judiciare competente să elibereze persoana în cauză, dacă este cazul după o examinare din oficiu, din momentul în care rezultă că luarea în custodie publică nu este sau nu mai este legală [Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 86].

71

Pentru ca un asemenea regim de protecție să asigure în mod efectiv respectarea condițiilor stricte pe care trebuie să le îndeplinească legalitatea unei măsuri de luare în custodie publică vizate de Directiva 2008/115, autoritatea judiciară competentă trebuie să fie în măsură să se pronunțe cu privire la orice element de fapt și de drept pertinent pentru a verifica această legalitate. În acest scop, ea trebuie să poată lua în considerare elementele de fapt și dovezile invocate de autoritatea administrativă care a dispus măsura inițială de luare în custodie publică. Ea trebuie de asemenea să poată lua în considerare faptele, dovezile și observațiile care îi sunt prezentate eventual de persoana vizată. În plus, ea trebuie să fie în măsură să cerceteze orice alt element pertinent pentru decizia sa în cazul în care ar considera necesar acest lucru. Competențele pe care le deține în cadrul unui control nu pot, în niciun caz, să fie limitate numai la elementele prezentate de autoritatea administrativă [Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 87, precum și jurisprudența citată].

72

În plus, având în vedere importanța dreptului la libertate, gravitatea ingerinței în acest drept pe care o constituie luarea în custodie publică a unor persoane pentru alte motive decât urmărirea penală sau sancționarea infracțiunilor și cerința, evidențiată de normele comune stabilite de legiuitorul Uniunii, a unei protecții jurisdicționale de nivel ridicat care să permită să se răspundă necesității imperative de a elibera o astfel de persoană atunci când condițiile de legalitate a luării în custodie publică nu sunt sau nu mai sunt îndeplinite, autoritatea judiciară competentă trebuie să ia în considerare toate elementele, în special faptele, aduse la cunoștința sa, completate sau clarificate în cadrul măsurilor procedurale pe care ar considera necesar să le adopte în temeiul dreptului său intern, și, pe baza acestor elemente, să constate, dacă este cazul, nerespectarea unei condiții de legalitate care decurge din dreptul Uniunii, chiar dacă această nerespectare nu a fost invocată de persoana în cauză. Această obligație nu aduce atingere celei ce revine autorității judiciare chemate astfel să invoce din oficiu o asemenea condiție de legalitate și care constă în a invita fiecare dintre părți să își exprime punctul de vedere cu privire la această condiție în conformitate cu principiul contradictorialității [Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 88].

73

În aceste condiții și ținând seama de motivele care figurează la punctele 54-66 din prezenta hotărâre, este necesar să se considere că autoritatea judiciară competentă să verifice luarea sau menținerea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală trebuie să se asigure, dacă este cazul, din oficiu, că principiul nereturnării nu se opune îndepărtării acestui resortisant. În ipoteza în care ar trebui să concluzioneze că acest principiu se opune îndepărtării, ea ar fi obligată, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) al patrulea paragraf și alineatul (4) din Directiva 2008/115, să elibereze imediat resortisantul menționat.

74

Rezultă de asemenea din cele ce precedă că o normă sau o practică națională în temeiul căreia examinarea completă a respectării principiului nereturnării poate fi efectuată numai în cadrul unei proceduri de protecție internațională ar fi contrară articolelor 5 și 15 din Directiva 2008/115 coroborate cu articolul 19 alineatul (2) din cartă. Astfel, această directivă, inclusiv articolul 5 al său, se aplică oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, independent de motivele aflate la originea acestei situații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2021, Westerwaldkreis, C‑546/19, EU:C:2021:432, punctul 45, precum și Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctele 32 și 40).

75

Astfel, contrar poziției exprimate de guvernul neerlandez în ședința în fața Curții, nu i se poate impune lui GB să introducă o cerere de protecție internațională pentru a i se garanta respectarea deplină a principiului nereturnării prevăzut la articolul 5 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 19 alineatul (2) din cartă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 41).

76

În lumina motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolele 5 și 15 din Directiva 2008/115 coroborate cu articolul 6, cu articolul 19 alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că o instanță națională chemată să verifice legalitatea luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, în vederea îndepărtării sale în executarea unei decizii de returnare definitive, are obligația să examineze, dacă este necesar, din oficiu, dacă principiul nereturnării se opune acestei îndepărtări.

77

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 5 și 15 din Directiva 2008/115 coroborate cu articolele 6 și 7, cu articolul 24 alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că o instanță națională chemată să verifice legalitatea luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, în vederea îndepărtării sale în executarea unei decizii de returnare definitive, are obligația să examineze, dacă este necesar, din oficiu, dacă interesul superior al copilului și viața de familie, menționate la articolul 5 litera (a) și, respectiv, litera (b) din directiva menționată, se opun acestei îndepărtări.

78

În această privință, trebuie amintit că din motivarea răspunsului la prima întrebare rezultă că autoritatea judiciară competentă să verifice luarea sau menținerea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în temeiul articolului 15 din Directiva 2008/115 trebuie să invoce, dacă este cazul, din oficiu, nerespectarea condițiilor de legalitate a măsurii de luare în custodie publică stabilite la acest articol 15. În temeiul acestor condiții de legalitate, îi revine printre altele sarcina de a verifica dacă mai există o posibilitate rezonabilă a îndepărtării acestui resortisant al unei țări terțe, fără ca motive legale să se opună îndepărtării acestuia.

79

Articolul 5 din Directiva 2008/115, care constituie, astfel cum s‑a amintit la punctul 59 din prezenta hotărâre, o normă generală de care statele membre sunt ținute din moment ce pun în aplicare această directivă și care privește în special „motive legale”, în sensul articolului 15 alineatul (4) din directiva menționată, obligă statele membre să acorde atenția cuvenită interesului superior al copilului, vieții de familie și stării de sănătate a resortisantului în cauză al unei țări terțe. La fel ca în cazul principiului nereturnării, acestor interese trebuie să li se acorde atenția cuvenită în toate stadiile procedurii de returnare, printre altele în momentul adoptării unei decizii de returnare, a unei decizii privind o interdicție de intrare sau a unei măsuri de îndepărtare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. ș.a. (Reîntregire familială în Belgia),C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 104, Hotărârea din 14 ianuarie 2021, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Returnarea unui minor neînsoțit),C‑441/19, EU:C:2021:9, punctul 44, Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 91, precum și Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria),C‑528/21, EU:C:2023:341, punctele 89-91] ori în momentul luării în custodie publică în scopul îndepărtării.

80

Rezultă că, în cadrul examinării condițiilor de legalitate a măsurii de luare în custodie publică, revine autorității judiciare competente sarcina de a verifica, dacă este cazul, din oficiu, dacă, pe de o parte, interesele menționate se opun luării în custodie publică ca atare a resortisantului în cauză al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală și, pe de altă parte, dacă aceleași interese se opun îndepărtării acestuia în executarea unei decizii definitive de returnare.

81

Această interpretare este susținută de finalitatea urmărită de articolul 5 din Directiva 2008/115. Astfel, după cum confirmă considerentele (22) și (24) ale acestei directive, acest articol 5 urmărește să garanteze, în cadrul procedurii de returnare stabilite de directiva menționată, respectarea mai multor drepturi fundamentale, printre care dreptul la viața de familie și drepturile fundamentale ale copilului, astfel cum sunt consacrate la articolul 7 și, respectiv, la articolul 24 din cartă. În consecință, având în vedere obiectivul pe care îl urmărește, articolul 5 menționat nu poate fi interpretat în mod restrictiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2021, État belge (Returnarea părintelui unui minor), C‑112/20, EU:C:2021:197, punctul 35].

82

În aceste condiții, spre deosebire de protecția împotriva oricărui tratament inuman și degradant, consacrată la articolul 4 din cartă, drepturile garantate la articolele 7 și 24 din aceasta din urmă nu au un caracter absolut și, prin urmare, pot face obiectul unor restricții în condițiile prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă [Hotărârea din 22 februarie 2022, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Unitatea familiei – Protecție deja acordată), C‑483/20, EU:C:2022:103, punctul 36].

83

În plus, trebuie amintit că revine resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală o obligație de cooperare loială în temeiul căreia acesta trebuie să informeze, în cel mai scurt termen, autoritatea națională competentă cu privire la orice evoluție pertinentă în ceea ce privește viața sa de familie [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. ș.a. (Reîntregire familială în Belgia),C‑82/16, EU:C:2018:308, punctele 103-105].

84

În lumina motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolele 5 și 15 din Directiva 2008/115 coroborate cu articolele 6 și 7, cu articolul 24 alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că o instanță națională chemată să verifice legalitatea luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, în vederea îndepărtării sale în executarea unei decizii de returnare definitive, are obligația să examineze, dacă este necesar, din oficiu, dacă interesul superior al copilului și viața de familie, vizate la articolul 5 litera (a) și, respectiv, litera (b) din directiva menționată, se opun acestei îndepărtări.

85

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: