–

pentru K.A., M.Z. și B.A., de J. De Lien, advocaat;

–

pentru M.J., de W. Goossens, advocaat;

–

pentru N.N.N., de B. Brijs, advocaat;

–

pentru guvernul belgian, de C. Pochet și de M. Jacobs, în calitate de agenți, asistate de C. Decordier, de D. Matray și de T. Bricout, advocaten;

–

pentru guvernul elen, de T. Papadopoulou, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de E. Montaguti, de C. Cattabriga și de P.J.O. Van Nuffel, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 20 TFUE, a articolelor 7 și 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a articolelor 5 și 11 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul a șapte litigii între K.A., M.Z., M.J., N.N.N., O.I.O., R.I. și, respectiv, B.A., pe de o parte, și gemachtigde van de staatssecretaris voor Asiel en Migratie, Maatschappelijke Integratie en Armoedebestrijding (reprezentantul secretarului de stat pentru azil și migrație, integrare socială și combaterea sărăciei, denumit în continuare „autoritatea națională competentă”), pe de altă parte, în legătură cu deciziile acestuia din urmă de a nu lua în considerare cererile lor respective de ședere în scopul reîntregirii familiei și, după caz, de a le notifica ordinul de părăsire a teritoriului sau de respectare a unui ordin de părăsire a teritoriului.

3

Considerentele (2) și (6) ale Directivei 2008/115 au următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 1 din această directivă prevede:

„Prezenta directivă stabilește standarde și proceduri comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, în conformitate cu drepturile fundamentale ca principii generale ale dreptului [Uniunii,] precum și cu dreptul internațional, inclusiv obligațiile în materie de protecție a refugiaților și de drepturi ale omului.”

5

Articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.”

6

Potrivit articolului 3 din aceeași directivă:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

7

Articolul 5 din Directiva 2008/115 prevede:

„La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită:

și respectă principiul nereturnării.”

8

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:

„Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).

[…]”

9

Articolul 7 alineatul (4) din directiva menționată este formulat după cum urmează:

„În cazul existenței unui risc de sustragere sau în cazul în care o cerere de permis de ședere a fost respinsă ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă sau în cazul în care persoana în cauză prezintă un risc pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, statele membre pot să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară sau pot să acorde o perioadă mai scurtă de șapte zile.”

10

Articolul 11 din aceeași directivă prevede:

„(1)   Decizia de returnare este însoțită de interdicția de intrare:

În celelalte cazuri, decizia de returnare poate fi însoțită de o interdicție de intrare.

(2)   Durata interdicției de intrare se stabilește ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz și nu ar trebui să depășească, în principiu, cinci ani. Aceasta poate depăși totuși cinci ani dacă resortisantul unei țări terțe reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională.

(3)   Statele membre iau în calcul retragerea sau suspendarea unei interdicții de intrare în cazul în care un resortisant al unei țări terțe împotriva căruia s‑a dispus interdicția de intrare în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf poate dovedi că a părăsit teritoriul statului membru cu respectarea deplină a deciziei de returnare.

Victimele traficului de ființe umane cărora li s‑a acordat un permis de ședere în temeiul Directivei 2004/81/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind permisul de ședere eliberat resortisanților țărilor terțe care sunt victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul unei facilitări a imigrației ilegale și care cooperează cu autoritățile competente [(JO 2004, L 261, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 35)] nu fac obiectul interdicției de intrare, fără a aduce atingere alineatului (1) primul paragraf litera (b) și cu condiția ca resortisantul în cauză al unei țări terțe să nu reprezinte o amenințare pentru ordinea publică, siguranța publică sau siguranța națională.

Statele membre pot să nu elibereze, pot retrage sau suspenda o interdicție de intrare în cazuri individuale pentru motive umanitare.

Statele membre pot retrage sau suspenda interdicția de intrare în cazuri individuale sau în anumite categorii de cazuri din alte motive.

[…]”

11

Articolul 7 primul paragraf din loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor) (Moniteur belge din 31 decembrie 1980, p. 14584), în versiunea aplicabilă cauzelor principale (denumită în continuare „Legea din 15 decembrie 1980”), prevede:

„Fără a aduce atingere dispozițiilor mai favorabile dintr‑un tratat internațional, ministrul sau reprezentantul său poate emite în privința cetățeanului străin căruia îi este interzisă o ședere de peste trei luni sau stabilirea pe teritoriul Regatului un ordin de părăsire a teritoriul statului într‑un anumit termen sau, în cazurile menționate la punctele 1, 2, 5, 11 sau 12, un ordin de părăsire a teritoriului într‑un termen determinat:

[…]

[…]”

12

Articolul 40bis alineatul 2 din această lege prevede:

„Sunt considerați membrii ai familiei unui cetățean al Uniunii:

Partenerii trebuie să respecte următoarele cerințe:

Caracterul durabil și stabil al acestei relații este dovedit:

[…]

[…]

13

Articolul 40ter din legea menționată prevede:

„Dispozițiile prezentului capitol se aplică membrilor familiei unui cetățean belgian, în măsura în care se referă la:

În ceea ce privește membrii de familie vizați la articolul 40bis alineatul 2 primul paragraf, punctele 1°-3°, resortisantul belgian trebuie să demonstreze:

14

Articolul 43 din aceeași lege, care se aplică și membrilor familiei cetățeanului belgian, potrivit articolului 40ter din aceasta, are următorul cuprins:

„Cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor lor li se va refuza intrarea și șederea numai pentru motive de ordine publică, de siguranță națională sau sănătate publică, cu următoarele restricționări:

[…]

Atunci când ministrul sau reprezentantul său dorește să retragă dreptul de ședere al unui cetățean al Uniunii sau al unui membru al familiei acestuia pentru motive de ordine publică, de siguranță națională sau de sănătate publică, acesta ține seama de durata șederii acestuia în Regatul Belgiei, de vârsta sa, de starea sănătății sale, de situația sa familială și economică, de integrarea sa socială și culturală și de intensitatea legăturilor sale cu țara sa de origine.”

15

Articolul 74/11 din Legea din 15 decembrie 1980 prevede:

„§ 1.   Durata interdicției de intrare se stabilește în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz.

Deciziile de îndepărtare sunt însoțite de interdicția de intrare pentru o perioadă maximă de trei ani în următoarele cazuri:

Termenul maxim de trei ani prevăzut la alineatul 2 se majorează la maximum cinci ani atunci când:

Deciziile de îndepărtare pot fi însoțite de o interdicție de intrare pentru o durată care depășește cinci ani atunci când resortisanții statelor terțe reprezintă o amenințare gravă la adresa ordinii publice sau a siguranței naționale.

§ 2.   […]

Ministrul sau reprezentantul său pot să nu elibereze o interdicție de intrare în cazuri individuale pentru motive umanitare.

§ 3.   Interdicția de intrare intră în vigoare la data notificării sale.

Interdicția de intrare nu poate încălca dreptul la protecție internațională, astfel cum este prevăzut la articolele 9ter, 48/3 și 48/4.”

16

Potrivit articolului 74/12 din această lege:

„§ 1.   Ministrul sau reprezentantul său pot să retragă sau să suspende o interdicție de intrare pentru motive umanitare.

[…]

Cu excepția derogărilor prevăzute de un tratat internațional, de o lege sau de un decret regal, resortisantul unei țări terțe trebuie să depună o cerere motivată la reprezentanța diplomatică sau consulară belgiană competentă în funcție de locul său de reședință sau de locuința sa din străinătate.

§ 2.   Resortisantul unei țări terțe poate adresa ministrului sau reprezentantului său o cerere de retragere sau de suspendare a interdicției de intrare cu motivarea că a îndeplinit obligația de îndepărtare dispusă anterior împotriva sa. În acest sens, acesta va transmite dovada scrisă a faptului că a respectat pe deplin decizia de îndepărtare de pe teritoriul belgian.

§ 3.   O decizie privind cererea de retragere sau de suspendare a interdicției de intrare este luată cel târziu în cele patru luni care urmează introducerii acesteia. Dacă nicio decizie nu este luată în termenul de patru luni, decizia este considerată negativă.

§ 4.   Pe durata examinării cererii sale de retragere sau de suspendare, resortisantul țării terțe nu are dreptul de a intra sau de a se afla într‑o situație de ședere pe teritoriul Regatului.

[…]”

17

Articolul 74/13 din legea menționată prevede:

„În situația în care ministrul sau reprezentantul său adoptă o decizie de îndepărtare, acesta va ține seama de interesul superior al copilului, de viața de familie și de starea de sănătate a respectivului resortisant al unei țări terțe.”

18

Din decizia de trimitere reiese că toți reclamanții din litigiile principale sunt resortisanți ai unor țări terțe, membri de familie ai unor resortisanți belgieni care nu și‑au exercitat libertatea de circulație sau de stabilire. Acești reclamanți au făcut obiectul unor decizii de returnare, însoțite de o decizie privind interdicția de intrare pe teritoriul statului membru în cauză. Pentru fiecare dintre aceștia, această din urmă decizie a rămas definitivă și, potrivit instanței de trimitere, nu poate, în temeiul dreptului național, în principiu, să dispară sau să înceteze temporar să își producă efectele decât prin introducerea, în străinătate, a unei cereri de retragere sau de suspendare a deciziei menționate.

19

Ulterior, reclamanții din litigiile principale au introdus, în Belgia, o cerere de permis de ședere, în calitatea lor de descendenți aflați în întreținerea unui resortisant belgian (K.A. și M.Z.), de părinte al unui copil minor belgian (M.J., N.N.N., O.I.O. și R.I.) sau de partener legal angajat într‑o relație stabilă cu un resortisant belgian (B.A.). Aceste cereri nu au fost luate în considerare de autoritatea națională competentă pentru motivul că reclamanții din litigiile principale făcuseră obiectul unei decizii privind interdicția de intrare pe teritoriu încă în vigoare. Reclamanții menționați au contestat deciziile în litigiu în fața instanței de trimitere.

20

Mai precis, din decizia de trimitere reiese, în ceea ce o privește, în primul rând, pe K.A., că acesteia din urmă, de cetățenie armeană, i s‑a notificat, la 27 februarie 2013, un ordin de părăsire a teritoriului, însoțit de o interdicție de intrare pentru o durată de trei ani, pentru motivul că aceasta nu își îndeplinise obligația de returnare și că nu îi fusese acordat niciun termen pentru o returnare voluntară, din moment ce era considerată o amenințare pentru ordinea publică după ce a fost prinsă în flagrant delict la un furt dintr‑un magazin. La 10 februarie 2014, K.A. și cei doi fii ai săi au introdus, în condițiile în care se aflau pe teritoriul belgian, o cerere de ședere în vederea reîntregirii familiei în calitate de descendenți aflați în întreținerea tatălui lor, de cetățenie belgiană. La 28 martie 2014, autoritatea națională competentă a emis decizia sa sub forma unui ordin de părăsire a teritoriului, prin care refuza să ia în considerare această cerere din cauza interdicției de intrare notificate la 27 februarie 2013.

21

În al doilea rând, în ceea ce îl privește pe M.Z., acestuia, de cetățenie rusă, i s‑a notificat, la 2 iulie 2014, un ordin de părăsire a teritoriului și o interdicție de intrare pentru o durată de trei ani, pentru motivul că nu respectase obligația de returnare și că nu îi fusese acordat niciun termen pentru o returnare voluntară, din moment ce era considerat o amenințare pentru ordinea publică după întocmirea unui proces‑verbal pentru furt prin efracție dintr‑un garaj. La 8 septembrie 2014, M.Z. a fost repatriat forțat către Rusia. La 5 noiembrie 2014, persoana interesată, în timp ce se afla din nou pe teritoriul belgian, a cerut un permis de ședere, în calitate de descendent aflat în întreținerea tatălui său belgian. La 29 aprilie 2015, autoritatea națională competentă a refuzat să ia în considerare această cerere, din cauza deciziei privind interdicția de intrare care îi fusese impusă, și, în plus, l‑a somat să respecte un ordin de părăsire a teritoriului.

22

În al treilea rând, în ceea ce o privește pe M.J., de cetățenie ugandeză, aceasta a primit, în două rânduri, ordin de părăsire a teritoriului, și anume la 13 ianuarie 2012 și la 12 noiembrie în același an. La 11 ianuarie 2013, i‑a fost notificată o interdicție de intrare de trei ani, pentru motivul că nu dăduse curs deloc acestor obligații de returnare și că nu îi fusese acordat niciun termen pentru returnare voluntară având în vedere riscul sustragerii legat de lipsa unei adrese oficiale în Belgia și de faptul că aceasta era considerată o amenințare pentru ordinea publică după întocmirea unui proces‑verbal pentru lovire sau alte violențe de către poliție. La 20 februarie 2014, M.J. a solicitat, în timp ce se afla pe teritoriul belgian, un permis de ședere, în calitatea sa de părinte al unui copil minor de cetățenie belgiană, născut la 26 octombrie 2013. Printr‑o decizie din 30 aprilie 2014, autoritatea națională competentă a refuzat să ia în considerare cererea sa de ședere în scopul reîntregirii familiei din cauza interdicției de intrare din 11 ianuarie 2013, ordonându‑i totodată să părăsească teritoriul.

23

În ceea ce o privește, în al patrulea rând, pe N.N.N., aceasta din urmă, de cetățenie kenyană, a făcut obiectul a două ordine de părăsire a teritoriului, din data de 11 septembrie 2012 și, respectiv, din data de 22 februarie 2013. Ulterior, N.N.N. a dat naștere unei fete care a obținut cetățenia belgiană, prin tatăl său, la 3 aprilie 2014. La 24 aprilie 2014, N.N.N. a făcut obiectul unui nou ordin de părăsire a teritoriului și i s‑a notificat o interdicție de intrare pe teritoriu de trei ani întrucât nu respectase obligația de returnare. La 9 septembrie 2014, N.N.N. a solicitat, în timp ce se afla pe teritoriul belgian, un permis de ședere, în calitate de părinte al unui copil minor de cetățenie belgiană. În susținerea acestei cereri, ea a prezentat dovezi de plată a unei contribuții la întreținere de către tatăl fiicei sale, precum și o scrisoare în care acesta din urmă declară că nu poate să se ocupe permanent de fiica lor și că este preferabil ca aceasta să rămână cu mama sa. La 4 martie 2015, autoritatea națională competentă a refuzat să ia în considerare cererea de ședere în scopul reîntregirii familiei, din cauza interdicției de intrare al cărei obiect l‑a făcut N.N.N., și, în plus, a somat‑o să respecte un ordin de părăsire a teritoriului.

24

În al cincilea rând, în ceea ce îl privește pe O.I.O., de cetățenie nigeriană, acesta s‑a căsătorit cu R.C., de cetățenie belgiană, cu care are o fiică, de cetățenie belgiană. La 11 mai 2010, O.I.O. a fost condamnat pentru lovire și alte violențe cu intenție. După ce a divorțat de O.I.O., lui R.C. i s‑a atribuit autoritatea părintească exclusivă asupra fiicei lor la 6 aprilie 2011. Aceasta din urmă are domiciliul la mama sa, care primește alocațiile familiale și celelalte avantaje sociale. Pe de altă parte, dreptul la legături personale al lui O.I.O. cu fiica sa este suspendat provizoriu. Din cauza divorțului său de R.C., a fost adoptată o decizie de revocare a dreptului de ședere al lui O.I.O, însoțită de un ordin de părăsire a teritoriului. La 28 mai 2013, i‑a fost notificată o interdicție de intrare pe teritoriu pentru o durată de opt ani întrucât nu respectase obligația de returnare și nu îi fusese acordat niciun termen pentru returnare voluntară pentru motivul că prezenta un risc serios, real și prezent pentru ordinea publică. La 6 noiembrie 2013, O.I.O. a solicitat, în timp ce se afla pe teritoriul belgian, un permis de ședere, în calitatea sa de părinte al unui copil minor belgian. La 30 aprilie 2014, autoritatea națională competentă a refuzat să ia în considerare această cerere din cauza interdicției de intrare din 28 mai 2013, ordonându‑i totodată lui O.I.O. să părăsească teritoriul.

25

În al șaselea rând, în ceea ce privește situația lui R.I., de cetățenie albaneză, din decizia de trimitere reiese că acesta este tatăl unui copil belgian. După nașterea acestui copil, dreptul său de ședere, pe care îl obținuse în mod fraudulos, a fost revocat. O interdicție de intrare pe teritoriu pentru o durată de cinci ani i‑a fost de asemenea notificată, la 17 decembrie 2012, întrucât a recurs la fraudă sau la alte mijloace ilegale pentru primirea dreptului de ședere sau pentru menținerea acestuia. Ulterior, R.I. s‑a căsătorit în Albania cu mama, de cetățenie belgiană, a copilului său. La 21 august 2014, R.I. a solicitat, în timp ce se afla din nou pe teritoriul belgian, un permis de ședere, în calitatea sa de părinte al unui copil minor belgian. La 13 februarie 2015, autoritatea națională competentă a refuzat să ia în considerare această cerere, din cauza interdicției de intrare care îl viza, și, în plus, l‑a somat să respecte un ordin de părăsire a teritoriului.

26

În ceea ce îl privește, în al șaptelea rând, pe B.A., de cetățenie guineeană, acesta din urmă a făcut obiectul a două ordine de părăsire a teritoriului, din data de 23 ianuarie 2013 și, respectiv, din data de 29 mai 2013. La 13 iunie 2014, i‑a fost notificată o interdicție de intrare pe teritoriu pentru o durată de trei ani, pentru motivul că nu își respectase obligația de returnare. Ulterior, B.A., în timp ce se afla pe teritoriul belgian, a încheiat un contract de coabitare cu partenerul său de cetățenie belgiană și a solicitat un permis de ședere, în calitatea sa de partener coabitant legal aflat într‑o relație stabilă și durabilă cu un resortisant belgian. La 21 mai 2015, autoritatea națională competentă a refuzat să ia în considerare cererea de ședere în scopul reîntregirii familiei, din cauza interdicției de intrare pe teritoriu din 13 iunie 2014, și, în plus, l‑a somat să respecte un ordin de părăsire a teritoriului.

27

Instanța de trimitere precizează mai întâi că, în conformitate cu o practică națională, aplicată în toate cazurile fără posibilitate de adaptare la situația concretă, cererile de ședere în scopul reîntregirii familiei introduse de reclamanții din litigiile principale nu au fost luate în considerare și, așadar, nu au fost examinate pe fond, pentru motivul că acești resortisanți ai unor țări terțe făcuseră obiectul unei interdicții de intrare pe teritoriu. Astfel, nu s‑a ținut seama, în legătură cu aceste cereri, de viața de familie, nici, în cazurile relevante, de interesul copilului, nici de calitatea de cetățean al Uniunii a membrilor familiei de cetățenie belgiană. Această instanță mai subliniază că, potrivit autorității naționale competente, reclamanții din litigiile principale trebuie mai întâi să părăsească Belgia și apoi să solicite retragerea sau suspendarea interdicției de intrare pe teritoriu, înainte de a putea introduce o cerere de ședere în cadrul unei reîntregiri familiale.

28

Instanța menționată arată în această privință că, în conformitate cu dreptul național, o decizie cu privire la cererea de retragere sau de suspendare a interdicției de intrare pe teritoriu, introdusă în țara de origine a persoanei în cauză, trebuie adoptată în termen de patru luni de la introducerea cererii. În caz contrar, decizia se consideră a fi negativă. Pe de altă parte, numai după adoptarea deciziei privind retragerea sau suspendarea interdicției de intrare pe teritoriu se va decide, în termen de șase luni, cu privire la cererea de viză introdusă, în cadrul unei reîntregiri familiale, de resortisantul unei țări terțe în statul său de origine.

29

Instanța de trimitere constată, în continuare, că cauzele cu care este sesizată nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei (JO 2003, L 251, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 164), nici în cel al Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56). În plus, ea arată că diferiții cetățeni ai Uniunii în discuție în aceste cauze în temeiul legăturii familiale respective care îi unește cu reclamanții din litigiile principale nu se deplasează în mod regulat în alt stat membru în calitate de lucrători sau de prestatori de servicii și că nu au început sau și‑au consolidat o viață de familie cu acești reclamanți cu ocazia unei șederi efective în alt stat membru decât Belgia.

30

Instanța de trimitere arată însă că situația unui cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat dreptul de liberă circulație nu ar putea, numai pentru acest motiv, să fie asimilată unei situații pur interne, în conformitate cu Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), și cu Hotărârea din 5 mai 2011, McCarthy (C‑434/09, EU:C:2011:277).

31

Ea mai arată că, dacă principiile enunțate în Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), nu sunt aplicabile decât în împrejurări excepționale, din jurisprudența Curții nu reiese că acestea sunt rezervate unor situații în care există o legătură biologică între resortisantul unui stat terț, pentru care se solicită un drept de ședere, și cetățeanul Uniunii, copil de vârstă fragedă. Din jurisprudența Curții ar reieși că trebuie să se aibă în vedere relația de dependență dintre cetățeanul Uniunii de vârstă fragedă și resortisantul unui stat terț, din moment ce din cauza acestei dependențe cetățeanul Uniunii ar fi obligat de facto să părăsească teritoriul Uniunii dacă resortisantului statului terț de care depinde nu i s‑ar acorda dreptul de ședere.

32

În aceste condiții, Raad voor Vreemdelingenbetwistingen (Consiliul Contenciosului privind Străinii) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

33

În urma prezentării concluziilor avocatului general, guvernul belgian, prin act depus la grefa Curții la 12 decembrie 2017, a solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii astfel încât să i se dea posibilitatea, pe de o parte, să reacționeze la acestea pentru motivul că respectivele concluzii ar conține o interpretare eronată a Directivei 2008/115 și, pe de altă parte, să își valorifice observațiile asupra Hotărârii din 26 iulie 2017, Ouhrami (C‑225/16, EU:C:2017:59), și a Hotărârii din 14 septembrie 2017, Petrea (C‑184/16, EU:C:2017:684).

34

În ceea ce privește critica formulată împotriva concluziilor avocatului general, trebuie amintit, pe de o parte, că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca persoanele interesate să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general (Hotărârea din 25 octombrie 2017, Polbud – Wykonawstwo, C‑106/16, EU:C:2017:804, punctul 23 și jurisprudența citată).

35

Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general are rolul de a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. În această privință, nici concluziile avocatului general, nici motivarea pe care se întemeiază acestea nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei părți interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (Hotărârea din 25 octombrie 2017, Polbud – Wykonawstwo, C‑106/16, EU:C:2017:804, punctul 24 și jurisprudența citată).

36

În rest, trebuie arătat că Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedură, mai ales în cazul în care consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților (Hotărârea din 22 iunie 2017, Federatie Nederlandse Vakvereniging și alții, C‑126/16, EU:C:2017:489, punctul 33).

37

Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea, după ascultarea avocatului general, consideră că dispune de toate elementele necesare pentru a soluționa cererea de decizie preliminară cu care este sesizată și că nu este necesar ca aceasta să fie examinată în raport cu un argument care nu a fost dezbătut în fața sa.

38

Având în vedere aceste considerații, Curtea apreciază că nu este necesară redeschiderea fazei orale a procedurii.

39

Cu titlu introductiv, este important, mai întâi, să se menționeze că situațiile în discuție în litigiul principal privesc toate refuzul autorității naționale competente de a lua în considerare o cerere de ședere în scopul reîntregirii familiei, introdusă în Belgia, de un resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui resortisant belgian, în calitate de descendent, părinte sau partener coabitant legal al acestuia din urmă, pentru motivul că resortisantul menționat al unei țări terțe face obiectul unei decizii de interdicție de intrare pe teritoriu. Instanța de trimitere arată că, potrivit dreptului național, reclamanții din litigiile principale trebuie, în principiu, să introducă, în țara lor de origine, o cerere de retragere sau de suspendare a interdicției de intrare pe teritoriu care îi afectează înainte de a putea introduce în mod valabil o cerere de ședere în scopul reîntregirii familiei.

40

În continuare, această instanță precizează că, în fiecare dintre cele șapte cauze conexate în litigiul principal, resortisantul belgian în discuție nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație în cadrul Uniunii. În consecință, resortisanții țărilor terțe, membri de familie ai respectivului resortisant belgian, nu pot dobândi un drept de ședere derivat nici în temeiul Directivei 2004/38, nici al articolului 21 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctele 52-54).

41

În sfârșit, din decizia de trimitere reiese că „deciziile de îndepărtare” adoptate de autoritatea națională competentă cuprind obligația reclamanților din litigiile principale de a părăsi teritoriul belgian și că acestea sunt însoțite de o interdicție de intrare pe teritoriu. După cum arată avocatul general la punctul 44 din concluzii, astfel de decizii trebuie, așadar, în vederea examinării întrebărilor adresate Curții, să fie privite ca „decizii de returnare”, în sensul articolului 3 punctul 4 din Directiva 2008/115 (a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctul 39).

42

Prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență:

43

Este necesar să se determine, în primul rând, dacă articolele 5 și 11 din Directiva 2008/115 sau articolul 20 TFUE, citite, eventual, în lumina articolelor 7 și 24 din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun practicii unui stat membru care constă în neluarea în considerare a cererii de ședere în scopul reîntregirii familiei introduse, pe teritoriul statului membru menționat, de un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei interdicții de intrare pe teritoriu.

44

Trebuie amintit de la bun început că Directiva 2008/115 nu privește decât returnarea resortisanților unor țări terțe aflați în situație de ședere ilegală și nu are, așadar, ca obiect armonizarea integrală a normelor din statele membre privind șederea străinilor (Hotărârea din 1 octombrie 2015, Celaj, C‑290/14, EU:C:2015:640, punctul 20). Astfel, normele și procedurile comune instituite de Directiva 2008/115 nu se referă decât la adoptarea unor decizii de returnare și la executarea acestor decizii (Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 29).

45

În special, nicio dispoziție din această directivă nu reglementează modul în care trebuie tratată o cerere de ședere în scopul reîntregirii familiei, introdusă, precum în cauzele principale, după adoptarea unei decizii de returnare însoțite de o interdicție de intrare pe teritoriu. În plus, refuzul de a lua în considerare o astfel de cerere în împrejurările descrise la punctul 27 din prezenta hotărâre nu este susceptibil să împiedice aplicarea procedurii de returnare prevăzute de directiva menționată.

46

În consecință, Directiva 2008/115, în special articolele 5 și 11 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei practici a unui stat membru care constă în neluarea în considerare a unei cereri de ședere în scopul reîntregirii familiei, introdusă pe teritoriul său de un resortisant al unei țări terțe, membru de familie al unui cetățean al Uniunii care deține cetățenia acestui stat membru și care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, pentru simplul motiv că acest resortisant al unei țări terțe face obiectul unei interdicții de intrare pe teritoriul menționat.

47

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, articolul 20 TFUE conferă oricărei persoane care deține cetățenia unui stat membru statutul de cetățean al Uniunii, care are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre (a se vedea în special Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C‑184/99, EU:C:2001:458, punctul 31, Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano, C‑34/09, EU:C:2011:124, punctul 41, și Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 69 și jurisprudența citată).

48

Cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a restricțiilor prevăzute de tratate și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestora (Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 70 și jurisprudența citată).

49

În acest context, Curtea a statuat că articolul 20 TFUE se opune unor măsuri naționale, inclusiv unor decizii prin care se refuză acordarea dreptului de ședere membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care au ca efect privarea cetățenilor Uniunii de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul lor (Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano, C‑34/09, EU:C:2011:124, punctul 42, Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții, C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776, punctul 45, precum și Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 61).

50

În schimb, dispozițiile tratatului cu privire la cetățenia Uniunii nu conferă niciun drept autonom resortisanților unei țări terțe. Astfel, eventualele drepturi conferite unor asemenea resortisanți nu sunt drepturi proprii resortisanților menționați, ci drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii. Finalitatea și justificarea respectivelor drepturi derivate se întemeiază pe constatarea că refuzul recunoașterii lor este de natură să aducă atingere printre altele libertății de circulație a cetățeanului Uniunii (Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 62, precum și jurisprudența citată).

51

În această privință, Curtea a constatat deja că există situații foarte speciale în care, în pofida faptului că dreptul secundar referitor la dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere trebuie totuși acordat unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei cetățeanului menționat, în caz contrar existând riscul de a nu se respecta efectul util al cetățeniei Uniunii în situația în care, drept consecință a unui astfel de refuz, acel cetățean ar fi obligat, în fond, să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu, împiedicându‑l astfel să beneficieze în mod efectiv de substanța drepturilor pe care le conferă acest statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano, C‑34/09, EU:C:2011:124, punctele 43 și 44, precum și Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 63).

52

Cu toate acestea, refuzul de a acorda un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe nu este de natură să pună în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii decât dacă există, între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii, membru al familiei sale, o astfel de relație de dependență încât ar determina ca acesta din urmă să fie constrâns să însoțească resortisantul unei țări terțe în cauză și să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții, C‑256/11, EU:C:2011:734, punctele 65-67, Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții, C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776, punctul 56, precum și Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 69).

53

În speță, trebuie constatat că practica în discuție în litigiul principal privește modalitățile procedurale potrivit cărora, în cadrul unei cereri de ședere în scopul reîntregirii familiei, un resortisant al unei țări terțe poate invoca existența unui drept derivat în temeiul articolului 20 TFUE.

54

În această privință, deși, desigur, revine statelor membre sarcina să determine modalitățile de punere în aplicare a dreptului de ședere derivat care trebuie, în situațiile foarte specifice vizate la punctul 51 din prezenta hotărâre, să fie recunoscut resortisantului unei țări terțe în temeiul articolului 20 TFUE, nu este mai puțin adevărat că aceste modalități procedurale nu pot totuși compromite efectul util al articolului 20 menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 76).

55

Or, practica națională în discuție în litigiul principal condiționează examinarea cererii de ședere în scopul reîntregirii familiei și acordarea eventuală a unui drept de ședere derivat, în temeiul articolului 20 TFUE, de obligația resortisantului respectiv al unei țări terțe de a părăsi în prealabil teritoriul Uniunii pentru a introduce o cerere de retragere sau de suspendare a interdicției de intrare pe teritoriu care îl vizează. Din decizia de trimitere reiese de asemenea că nu este efectuată nicio examinare a eventualei existențe a unei relații de dependență între acest resortisant al unei țări terțe și membrul familiei sale, cetățean al Uniunii, astfel cum este enunțată la punctul 52 din prezenta hotărâre, atât timp cât resortisantul menționat al unei țări terțe nu a obținut retragerea sau suspendarea interdicției sale de intrare pe teritoriu.

56

Contrar celor susținute de guvernul belgian, obligația astfel impusă, prin practica națională în cauză, resortisantului unei țări terțe de a părăsi teritoriul Uniunii pentru a solicita retragerea sau suspendarea interdicției de intrare pe teritoriu care îl vizează este de natură să compromită efectul util al articolului 20 TFUE dacă respectarea acestei obligații determină, din cauza existenței unei relații de dependență între resortisantul menționat al unei țări terțe și un cetățean al Uniunii, membru al familiei sale, ca acesta din urmă să fie, în fapt, constrâns să îl însoțească și, prin urmare, să părăsească și el teritoriul Uniunii pentru o durată care, după cum arată instanța de trimitere, este nedeterminată.

57

Prin urmare, deși este adevărat că refuzul unui resortisant al unei țări terțe de a executa obligația de returnare și de a coopera în cadrul unei proceduri de îndepărtare nu poate să îi permită să se sustragă, integral sau parțial, efectelor juridice ale unei decizii de interdicție de intrare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Ouhrami, C‑225/16, EU:C:2017:590, punctul 52), nu este mai puțin adevărat că, atunci când autoritatea națională competentă este sesizată, de un resortisant al unei țări terțe, cu o cerere de acordare a unui drept de ședere în scopul reîntregirii familiei cu un cetățean al Uniunii, resortisant al statului membru în cauză, această autoritate nu poate refuza să ia în considerare această cerere pentru simplul motiv că acest resortisant al unei țări terțe face obiectul unei interdicții de intrare pe teritoriul acestui stat membru. Dimpotrivă, acesteia îi revine sarcina de a examina cererea menționată și de a aprecia dacă există, între resortisantul unei țări terțe și cetățeanul Uniunii în cauză, o asemenea relație de dependență încât un drept de ședere derivat trebuie, în principiu, să fie acordat acestui resortisant, în temeiul articolului 20 TFUE, în caz contrar, în fapt, cetățeanul menționat fiind constrâns să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblul său și, prin urmare, fiind privat de beneficiul efectiv al substanței drepturilor pe care i le conferă statutul său. În acest caz, statul membru respectiv trebuie să retragă sau cel puțin să suspende decizia de returnare și interdicția de intrare pe teritoriu care îl vizează pe resortisantul menționat.

58

Astfel, ar fi contrar obiectivului urmărit de articolul 20 TFUE ca resortisantul unei țări terțe să fie constrâns să părăsească, pentru o durată nedeterminată, teritoriul Uniunii pentru a obține retragerea sau suspendarea interdicției de intrare pe acest teritoriu care îl vizează și fără să se fi verificat, în prealabil, dacă nu există, între resortisantul menționat al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii, membru al familiei sale, o asemenea relație de dependență încât l‑ar constrânge pe acesta din urmă să însoțească resortisantul unei țări terțe în țara sa de origine, în condițiile în care, tocmai din cauza acestei relații de dependență, ar trebui, în principiu, să fie recunoscut resortisantului menționat al unei țări terțe un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE.

59

Contrar celor susținute de guvernul belgian, articolul 3 punctul 6 și articolul 11 alineatul (3) din Directiva 2008/115 nu sunt de natură a repune în discuție o astfel de concluzie.

60

Este adevărat că, în temeiul articolului 11 alineatul (3) primul paragraf din Directiva 2008/115, statele membre pot lua în calcul retragerea sau suspendarea unei interdicții de intrare care însoțește o decizie de returnare, acordând un termen pentru plecarea voluntară, în cazul în care resortisantul unei țări terțe a părăsit teritoriul cu respectarea deciziei menționate. Cu toate acestea, trebuie arătat că, la al treilea și la al patrulea paragraf ale aceluiași articol 11 alineatul (3), legiuitorul Uniunii a prevăzut posibilitatea statelor membre de a retrage sau de a suspenda o astfel de interdicție în cazuri individuale pentru alte motive decât cel prevăzut la primul paragraf al acestei dispoziții, fără să se precizeze în paragrafele menționate că resortisantul unei țări terțe care face obiectul unei decizii privind o interdicție de intrare trebuie să fi părăsit teritoriul statului membru respectiv.

61

Prin urmare, articolul 3 punctul 6 și articolul 11 alineatul (3) din Directiva 2008/115 nu interzic statelor membre, contrar celor susținute de guvernul belgian, să retragă sau să suspende o interdicție de intrare pe teritoriu, atunci când decizia de returnare nu a fost executată, iar resortisantul unei țări terțe se află pe teritoriul lor.

62

În consecință, articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei practici a unui stat membru care constă în neluarea în considerare a unei cereri de ședere în scopul reîntregirii familiei, introdusă pe teritoriul său de un resortisant al unei țări terțe, membru de familie al unui cetățean al Uniunii care deține cetățenia acestui stat membru și care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, pentru simplul motiv că acest resortisant al unei țări terțe face obiectul unei interdicții de intrare pe teritoriul menționat, fără să se fi examinat dacă există o relație de dependență între acest cetățean al Uniunii și acest resortisant al unei țări terțe de o astfel de natură încât, în caz de refuz al acordării unui drept de ședere derivat acestuia din urmă, cetățeanul respectiv al Uniunii ar fi, în fapt, constrâns să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu și ar fi astfel privat de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul său.

63

În al doilea rând, trebuie analizate împrejurările în care o relație de dependență, de natură să justifice un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, se poate materializa în cauzele conexate în litigiul principal.

64

În această privință, este necesar să se arate că acțiunile care fac obiectul litigiilor principale introduse de K.A., de M.Z. și, respectiv, de B.A. privesc cereri de ședere în scopul reîntregirii familiei formulate de resortisanți ai unor țări terțe, majori, al căror tată sau partener, de asemenea major, este resortisant belgian. În schimb, acțiunile care fac obiectul litigiilor principale ale lui M.J., N.N.N., O.I.O. și R.I. privesc cereri de ședere în scopul reîntregirii familiei introduse de resortisanți ai unor țări terțe, majori, al căror copil, minor, este resortisant belgian.

65

În ceea ce privește, pe de o parte, cauzele principale avându‑i ca reclamanți pe K.A., pe M.Z. și, respectiv, pe B.A., trebuie, mai întâi, să se sublinieze că, spre deosebire de minori și, cu atât mai mult dacă aceștia sunt copii de vârstă fragedă precum cetățenii Uniunii în discuție în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), un adult este, în principiu, în măsură să ducă o existență independentă de membrii familiei sale. În consecință, recunoașterea, între doi adulți, membri ai aceleiași familii, a unei relații de dependență, de natură să creeze un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, nu poate fi concepută decât în cazuri excepționale, în care, având în vedere ansamblul împrejurărilor relevante, persoana respectivă nu putea, în niciun mod, să fie separată de membrul de familie de care depinde.

66

În speță, în niciuna dintre cele trei cauze principale în care este în discuție o relație familială între majori, din dosarul prezentat Curții nu pare să rezulte o asemenea relație de dependență încât să justifice acordarea în favoarea resortisantului unei țări terțe a unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE.

67

Astfel, în primul rând, în ceea ce o privește pe K.A., instanța de trimitere se limitează să constate că aceasta se află în întreținerea tatălui său, de cetățenie belgiană, fără să rezulte, din decizia de trimitere sau din observațiile depuse de K.A., că această legătură de dependență poate fi de natură să îl constrângă pe tatăl acesteia din urmă să părăsească teritoriul Uniunii în caz de refuz de acordare a unui drept de ședere în Belgia în favoarea lui K.A.

68

În al doilea rând, în ceea ce îl privește pe M.Z., acesta depinde de tatăl său belgian numai pe plan financiar. Or, după cum a subliniat în esență avocatul general la punctul 79 din concluzii, o astfel de legătură de dependență pur financiară nu este în mod vădit de natură să îl constrângă pe tatăl lui M.Z., resortisant belgian, să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblu, în cazul în care lui M.Z. i s‑ar refuza acordarea unui drept de ședere în Belgia.

69

În al treilea rând, nimic nu indică, în decizia de trimitere, că ar exista vreo situație de dependență între B.A. și coabitantul său legal.

70

În ceea ce privește, pe de altă parte, acțiunile care fac obiectul litigiilor principale introduse de M.J., de N.N.N., de O.I.O. și de R.I., trebuie amintit că Curtea a considerat deja drept elemente pertinente, pentru a determina dacă refuzul de a recunoaște un drept de ședere derivat părintelui resortisant al unei țări terțe al unui copil cetățean al Uniunii determină privarea acestuia de beneficiul efectiv al substanței drepturilor care îi sunt conferite de statutul său, constrângând acest copil, în fapt, să își însoțească părintele și, așadar, să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblul său, aspectul încredințării copilului, precum și cel dacă îngrijirea acestui copil din punct de vedere legal, financiar sau afectiv este asumată de părintele resortisant al unei țări terțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 68 și jurisprudența citată).

71

Mai precis, pentru a aprecia riscul ca copilul în cauză, cetățean al Uniunii, să fie constrâns să părăsească teritoriul Uniunii în cazul în care părintelui său, resortisant al unei țări terțe, i s‑ar refuza acordarea unui drept de ședere derivat în statul membru în cauză, revine instanței de trimitere sarcina să determine, în fiecare cauză principală, care este părintele care își asumă îngrijirea efectivă a copilului și dacă există o relație de dependență efectivă între acesta și părintele resortisant al unei țări terțe. În cadrul acestei aprecieri, autoritățile competente trebuie să țină seama de dreptul la respectarea vieții de familie, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din cartă, acest articol trebuind să fie coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din cartă (Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 70).

72

Împrejurarea că celălalt părinte, atunci când acesta este cetățean al Uniunii, este realmente capabil – și pregătit – să își asume singur îngrijirea zilnică și efectivă a copilului constituie un element pertinent, dar care nu este suficient, în sine, pentru a putea constata că nu există, între părintele resortisant al unei țări terțe și copil, o relație de dependență de așa natură încât acesta din urmă ar fi constrâns să părăsească teritoriul Uniunii în cazul în care acestui resortisant al unei țări terțe i s‑ar refuza un drept de ședere. Astfel, o asemenea constatare trebuie să fie întemeiată pe luarea în considerare, în interesul superior al copilului în cauză, a tuturor împrejurărilor speței, în special a vârstei sale, a dezvoltării sale fizice și emoționale, a gradului relației sale afective atât cu părintele cetățean al Uniunii, cât și cu părintele resortisant al unei țări terțe, precum și a riscului pe care separarea de acesta din urmă l‑ar genera pentru echilibrul acestui copil (Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 71).

73

Astfel, faptul că părintele, resortisant al unei țări terțe, locuiește împreună cu copilul minor, cetățean al Uniunii, este unul dintre elementele pertinente care trebuie luate în considerare pentru a determina existența unei relații de dependență între ei, fără ca aceasta să constituie totuși o condiție necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții, C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776, punctul 54).

74

În schimb, simplul fapt că un resortisant al unui stat membru ar putea dori, pentru motive economice sau pentru a menține unitatea familială pe teritoriul Uniunii, ca membri ai familiei sale care nu dispun de cetățenia unui stat membru să poată locui cu el pe teritoriul Uniunii nu este suficient în sine pentru a considera că cetățeanul Uniunii este obligat să părăsească teritoriul Uniunii dacă un astfel de drept nu este acordat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții, C‑256/11, EU:C:2011:734, punctul 68, și Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții, C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776, punctul 52).

75

Astfel, existența unei legături familiale, indiferent dacă este de natură biologică sau juridică, între cetățeanul Uniunii minor și părintele său, resortisant al unei țări terțe, nu poate fi suficientă pentru a justifica recunoașterea, în temeiul articolului 20 TFUE, a unui drept de ședere derivat părintelui pe teritoriul statului membru al cărui resortisant este copilul minor.

76

Din cuprinsul punctelor 64-75 din prezenta hotărâre reiese că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

77

În al treilea rând, trebuie să se determine dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că este irelevant că relația de dependență invocată de resortisantul unei țări terțe în susținerea cererii sale de ședere în scopul reîntregirii familiei a luat naștere după adoptarea împotriva sa a unei interdicții de intrare pe teritoriu.

78

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că dreptul de ședere recunoscut resortisanților țărilor terțe, membri de familie ai unui cetățean al Uniunii, în temeiul articolului 20 TFUE este un drept de ședere derivat, care urmărește să protejeze libertatea de circulație și libertatea de ședere a cetățeanului Uniunii, și, pe de altă parte, că din cauza relației de dependență dintre acest cetățean al Uniunii și membrul său de familie, resortisant al unei țări terțe, în sensul enunțat la punctul 52 din prezenta hotărâre, trebuie recunoscut acestuia din urmă un drept de ședere pe teritoriul statului membru al cărui resortisant este respectivul cetățean al Uniunii.

79

În aceste condiții, efectul util al cetățeniei Uniunii nu ar fi respectat dacă o cerere de ședere în scopul reîntregirii familiei ar urma să fie respinsă automat atunci când o astfel de relație de dependență între cetățeanul Uniunii și membrul său de familie, resortisant al unei țări terțe, a luat naștere la un moment în care acesta din urmă făcuse deja obiectul unei decizii de returnare însoțite de o interdicție de intrare pe teritoriu și știa, așadar, că este în situație de ședere ilegală. Astfel, într‑un asemenea caz, existența unei asemenea relații de dependență între cetățeanul Uniunii și resortisantul unei țări terțe nu a putut, prin ipoteză, să fie luată în considerare cu ocazia deciziei de returnare, însoțită de o interdicție de intrare, care îl viza pe acesta din urmă.

80

În rest, Curtea a admis deja, în Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), și în Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții (C‑133/15, EU:C:2017:354), recunoașterea unui drept de ședere derivat, în temeiul articolului 20 TFUE, unor resortisanți ai unor țări terțe, părinți ai unor cetățeni ai Uniunii, minori și care nu și‑au exercitat niciodată libertatea de circulație, chiar dacă, la momentul nașterii acestora din urmă, părinții lor se aflau în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru respectiv.

81

Rezultă din ceea ce precedă că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că este irelevant că relația de dependență invocată de resortisantul unei țări terțe în susținerea cererii sale de ședere în scopul reîntregirii familiei a luat naștere după adoptarea împotriva sa a unei decizii privind interdicția de intrare pe teritoriu.

82

În al patrulea rând, trebuie să se determine dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că este irelevant că decizia privind interdicția de intrare pe teritoriu care îl vizează pe resortisantul unei țări terțe a rămas definitivă la momentul în care acesta a introdus cererea sa de ședere în scopul reîntregirii familiei.

83

În această privință, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 57-61 din prezenta hotărâre, efectul util al articolului 20 TFUE impune retragerea sau suspendarea unei astfel de interdicții de intrare, chiar atunci când aceasta a rămas definitivă, dacă există, între resortisantul menționat al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii, membru al familiei sale, o asemenea relație de dependență încât justifică acordarea în favoarea acestui resortisant a unui drept de ședere derivat, în temeiul acestui articol 20, pe teritoriul statului membru respectiv.

84

În consecință, articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că este irelevant că decizia privind interdicția de intrare pe teritoriu care îl vizează pe resortisantul unei țări terțe a rămas definitivă la momentul în care acesta a introdus cererea sa de ședere în scopul reîntregirii familiei.

85

În al cincilea rând, trebuie să se determine dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că este irelevant că decizia privind interdicția de intrare pe teritoriu care îl vizează pe resortisantul unei țări terțe care a introdus o cerere de ședere în scopul reîntregirii familiei este justificată de nerespectarea obligației sale de returnare sau de motive de ordine publică.

86

Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2008/115, statele membre sunt obligate să adopte o decizie privind o interdicție de intrare pe teritoriu atunci când resortisantul unei țări terțe care a făcut obiectul unei decizii de returnare nu și‑a respectat obligația de returnare sau atunci când nu i‑a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară, ceea ce poate fi cazul, conform articolului 7 alineatul (4) din directiva menționată, atunci când persoana în cauză prezintă un risc pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională.

87

În ceea ce privește, în primul rând, nerespectarea obligației de returnare, trebuie arătat că este irelevant că interdicția de intrare pe teritoriu a fost adoptată pentru un asemenea motiv.

88

Astfel, pentru motivele expuse la punctele 53-62, precum și la punctele 79 și 80 din prezenta hotărâre, un stat membru nu poate refuza să ia în considerare o cerere de ședere în scopul reîntregirii familiei, introdusă pe teritoriul său de un resortisant al unei țări terțe, pentru simplul motiv că, întrucât nu și‑a respectat obligația de returnare, acest resortisant se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul menționat, fără să fi examinat în prealabil dacă nu există între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii, membru al familiei sale, o asemenea relație de dependență încât impune recunoașterea în favoarea resortisantului menționat a unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE.

89

În plus, este necesar să se amintească, pe de o parte, că dreptul de ședere în statul membru gazdă, recunoscut de articolul 20 TFUE resortisantului unei țări terțe, membru de familie al cetățeanului Uniunii, decurge în mod direct din acest articol și nu presupune că resortisantul unei țări terțe dispune deja de un alt permis de ședere pe teritoriul statului membru respectiv și, pe de altă parte, că, având în vedere că beneficiul acestui drept de ședere trebuie recunoscut resortisantului menționat al unei țări terțe de la nașterea relației de dependență dintre acesta din urmă și cetățeanul Uniunii, acest resortisant nu mai poate fi considerat, din acest moment și atât cât durează această relație de dependență, ca aflându‑se într‑o situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru respectiv, în sensul articolului 3 punctul 2 din Directiva 2008/115.

90

În ceea ce privește, în al doilea rând, împrejurarea că interdicția de intrare pe teritoriu rezultă din motive de ordine publică, Curtea a statuat deja că articolul 20 TFUE nu afectează posibilitatea statelor membre de a invoca o excepție legată printre altele de menținerea ordinii publice și de apărarea siguranței publice. În aceste condiții, întrucât situația reclamanților din litigiile principale intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, aprecierea acesteia trebuie să țină seama de dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum se prevede la articolul 7 din cartă, acest articol trebuind să fie interpretat, dacă este cazul, în corelație cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 81, și Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS, C‑304/14, EU:C:2016:674, punctul 36).

91

În plus, fiind o justificare a unei derogări de la dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii sau al membrilor familiilor lor, noțiunile „ordine publică” și „securitate publică” trebuie interpretate strict. Astfel, noțiunea „ordine publică” presupune, în orice caz, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății. În ceea ce privește noțiunea „siguranță publică”, din jurisprudența Curții reiese că această noțiune acoperă atât securitatea internă a unui stat membru, cât și securitatea sa externă și că, prin urmare, atingerea adusă funcționării instituțiilor și serviciilor publice esențiale, precum și supraviețuirea populației, ca și riscul unei perturbări grave a relațiilor externe sau a conviețuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare pot afecta siguranța publică. Curtea a statuat de asemenea că combaterea infracționalității legate de traficul de stupefiante în grup organizat sau a terorismului intră în noțiunea „siguranță publică” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctele 82 și 83, precum și Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS, C‑304/14, EU:C:2016:674, punctele 37-39).

92

În acest context, este necesar să se considere că, în cazul în care refuzul dreptului de ședere se întemeiază pe existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa ordinii publice sau a siguranței publice, ținând seama în special de infracțiunile săvârșite de un resortisant al unui stat terț, un astfel de refuz ar fi conform cu dreptul Uniunii, chiar dacă acesta ar determina obligația cetățeanului Uniunii, membrul său de familie, de a părăsi teritoriul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 84, și Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS, C‑304/14, EU:C:2016:674, punctul 40).

93

În schimb, această concluzie nu poate fi trasă în mod automat numai pe baza antecedentelor penale ale persoanei interesate. Ea poate decurge, eventual, numai dintr‑o apreciere concretă a tuturor împrejurărilor actuale și pertinente ale speței, în lumina principiului proporționalității, a interesului superior al copilului și a drepturilor fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte (Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 85, și Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS, C‑304/14, EU:C:2016:674, punctul 41).

94

Această apreciere trebuie să ia astfel în considerare printre altele conduita persoanei în cauză, durata și caracterul legal al șederii persoanei interesate pe teritoriul statului membru în cauză, natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, gradul de periculozitate actual al persoanei interesate pentru societate, vârsta copiilor eventual în cauză și starea lor de sănătate, precum și situația lor familială și economică (Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 86, și Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS, C‑304/14, EU:C:2016:674, punctul 42).

95

Or, din decizia de trimitere reiese că practica națională în discuție în litigiul principal nu impune autorității naționale competente să efectueze o astfel de apreciere concretă a ansamblului împrejurărilor pertinente ale speței înainte de a respinge o cerere de ședere în scopul reîntregirii familiei introdusă în împrejurări precum cele din litigiul principal.

96

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că din deciziile atacate în fața sa nu reiese că o astfel de apreciere concretă a fost realizată cu ocazia adoptării deciziei de returnare, însoțită de o interdicție de intrare, care i‑a vizat pe fiecare dintre reclamanții din litigiul principal. În orice ipoteză, chiar presupunând că aceasta ar fi situația, autoritatea națională competentă este totuși ținută să examineze, la momentul la care preconizează să respingă cererea de ședere în scopul reîntregirii familiei formulată de resortisantul unei țări terțe, dacă, după adoptarea deciziei de returnare, împrejurările factuale nu au evoluat într‑un asemenea mod încât un drept de ședere nu mai poate să îi fie refuzat de acum înainte (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos și Oliveri, C‑482/01 și C‑493/01, EU:C:2004:262, punctele 79 și 82, precum și Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Cetinkaya, C‑467/02, EU:C:2004:708, punctele 45 și 47).

97

În consecință, articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că este irelevant că decizia privind interdicția de intrare pe teritoriu care îl vizează pe resortisantul unei țări terțe care a introdus o cerere de ședere în scopul reîntregirii familiei este justificată de nerespectarea unei obligații de returnare. Atunci când motive de ordine publică au justificat o astfel de decizie, acestea din urmă nu pot conduce la refuzul de a acorda acestui resortisant al unei țări terțe un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol decât dacă reiese dintr‑o apreciere concretă a ansamblului împrejurărilor speței, în lumina principiului proporționalității, a interesului superior al copilului sau al eventualilor copii în cauză și a drepturilor fundamentale, că persoana interesată reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa ordinii publice.

98

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 din Directiva 2008/115, precum și articolele 7 și 24 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia o decizie de returnare este adoptată împotriva unui resortisant al unei țări terțe care a făcut deja obiectul unei decizii de returnare, însoțită de o decizie privind o interdicție de intrare pe teritoriu, încă în vigoare, fără a fi luate în considerare elementele vieții sale de familie și mai ales interesul copilului său minor, menționate într‑o cerere de ședere în scopul reîntregirii familiei introdusă după adoptarea unei asemenea interdicții de intrare pe teritoriu.

99

Având în vedere răspunsul dat la prima și la a doua întrebare, cea de a treia întrebare trebuie înțeleasă în sensul că vizează în mod exclusiv cazurile în care resortisantul unei țări terțe nu poate beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE.

100

Din această perspectivă, trebuie amintit mai întâi că, potrivit considerentului (2) al Directivei 2008/115, aceasta urmărește instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și de returnare, bazată pe standarde comune, pentru ca persoanele în cauză să fie returnate într‑o manieră umană și cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale și a demnității lor. Astfel cum rezultă atât din titlul, cât și din cuprinsul articolului 1 din Directiva 2008/115, ea stabilește în acest scop „standarde și proceduri comune” care trebuie să fie aplicate de fiecare stat membru pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mukarubega, C‑166/13, EU:C:2014:2336, punctul 39 și jurisprudența citată).

101

Pe de altă parte, din considerentul (6) al acestei directive decurge că statele membre sunt obligate să ia, în privința resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, o decizie de returnare, prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată, la finalul unei proceduri transparente și echitabile.

102

Mai precis, în temeiul articolului 5 din Directiva 2008/115, intitulat „Principiul nereturnării, interesul superior al copilului, viața de familie și starea de sănătate”, atunci când statele membre pun în aplicare directiva, acestea trebuie, pe de o parte, să țină seama în mod adecvat de interesul superior al copilului, de viața de familie și de starea de sănătate a resortisantului în cauză al unei țări terțe, precum și, pe de altă parte, să respecte principiul nereturnării (Hotărârea din 11 decembrie 2014, Boudjlida, C‑249/13, EU:C:2014:2431, punctul 48).

103

Rezultă că, atunci când autoritatea națională competentă intenționează să adopte o decizie de returnare, ea trebuie neapărat să respecte obligațiile impuse de articolul 5 din Directiva 2008/115 și să asculte persoana interesată cu privire la acest aspect. În această privință, revine acesteia din urmă obligația să coopereze cu autoritatea națională competentă în cursul audierii sale, în scopul de a‑i furniza acesteia toate informațiile relevante cu privire la situația sa personală și familială și în special pe cele care pot justifica neadoptarea unei decizii de returnare (Hotărârea din 11 decembrie 2014, Boudjlida, C‑249/13, EU:C:2014:2431, punctele 49 și 50).

104

Prin urmare, articolul 5 din Directiva 2008/115 se opune ca un stat membru să adopte o decizie de returnare fără a lua în considerare elementele pertinente ale vieții de familie a resortisantului unei țări terțe interesat, pe care acest resortisant le‑a invocat, fie și în susținerea unei cereri de ședere în scopul reîntregirii familiei, pentru a se opune adoptării unei asemenea decizii, chiar și atunci când resortisantul menționat a făcut deja obiectul unei decizii de returnare, însoțită de o interdicție de intrare pe teritoriu.

105

Cu toate acestea, astfel cum s‑a subliniat la punctul 103 din prezenta hotărâre, persoana interesată este ținută de o obligație de cooperare loială cu autoritatea națională competentă. Această obligație de cooperare loială îi impune să informeze, în cel mai scurt termen, autoritatea menționată cu privire la orice evoluție pertinentă a vieții sale de familie. Astfel, dreptul resortisantului unei țări terțe ca evoluția situației sale familiale să fie luată în considerare înainte ca o decizie de returnare să fie adoptată nu poate fi instrumentalizat pentru redeschiderea sau prelungirea la nesfârșit a procedurii administrative (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mukarubega, C‑166/13, EU:C:2014:2336, punctul 71).

106

Astfel, atunci când, precum în cauzele principale, resortisantul unei țări terțe a făcut deja obiectul unei decizii de returnare și în măsura în care, în cursul acestei prime proceduri, a putut să invoce elementele vieții sale de familie, care existau deja în perioada respectivă și care justifică cererea sa de ședere în scopul reîntregirii familiei, nu se poate reproșa autorității naționale competente că nu ține seama, în cursul procedurii de returnare declanșate ulterior, de elementele menționate, care ar fi putut fi invocate de persoana interesată într‑un stadiu anterior al procedurii.

107

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 5 din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune unei practici naționale în temeiul căreia o decizie de returnare este adoptată împotriva unui resortisant al unei țări terțe care a făcut deja obiectul unei decizii de returnare, însoțită de o interdicție de intrare pe teritoriu, încă în vigoare, fără a fi luate în considerare elementele vieții sale de familie și mai ales interesul copilului său minor, menționate într‑o cerere de ședere în scopul reîntregirii familiei introdusă după adoptarea unei asemenea interdicții de intrare pe teritoriu, cu excepția cazului în care astfel de elemente ar fi putut fi invocate anterior de persoana interesată.

108

Având în vedere răspunsurile date la prima, la a doua și la a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.

109

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: