1.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind o procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanții țărilor terțe în vederea șederii și ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre și un set comun de drepturi pentru lucrătorii din țările terțe cu ședere legală pe teritoriul unui stat membru ( 2 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între V. M., resortisantă albaneză rezidentă în Italia, pe de o parte, și Istituto nazionale della previdenza sociale (Institutul Național de Securitate Socială, Italia) (denumit în continuare „INPS”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a‑i acorda lui V. M. o prestație în numerar rezervată persoanelor cu vârsta de peste 67 de ani care se află într‑o situație economică precară.

3.

Cauza oferă Curții ocazia de a clarifica domeniul de aplicare material al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, care prevede egalitatea de tratament în materie de securitate socială a lucrătorilor migranți care sunt resortisanți ai unor țări terțe și dețin un permis unic cu resortisanții statului membru în care au reședința. Vom prezenta ceea ce justifică, în opinia noastră, excluderea de la egalitatea de tratament a alocației sociale în discuție în cauza principală.

4.

În cadrul prezentelor concluzii, vom face referire la considerentele (19) și (20) ale Directivei 2011/98, precum și la articolul 2 literele (b) și (c), la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) și la articolul 12 din această directivă.

5.

Ne vom referi de asemenea la considerentul (1) al Regulamentului (CE) nr. 883/2004 ( 3 ), la articolele 3 și 70, precum și la anexa X la acesta.

6.

Articolul 3 alineatul 6 din legge n. 335 – Riforma del sistema pensionistico obbligatorio e complementare (Legea nr. 335 privind reforma sistemului de pensii obligatorii și suplimentare) din 8 august 1995 ( 4 ) prevede că, în locul pensiei sociale și al majorărilor acesteia, cetățenii italieni cu reședința în Italia care au împlinit vârsta de 65 de ani (de la 1 ianuarie 2019, 67 de ani) și care îndeplinesc condițiile privind veniturile prevăzute la acest alineat primesc o alocație socială. Dacă persoana dispune de venituri proprii, alocația se acordă, în principiu, la o cotă redusă până la limita cuantumului anual net prevăzut de lege. Creșterile ulterioare ale veniturilor peste limita maximă determină suspendarea alocației sociale ( 5 ).

7.

Articolul 80 din legge n. 388 – Disposizioni per la formazione del bilancio annuale e pluriennale dello Stato (legge finanziaria 2001) [Legea nr. 388 privind dispoziții pentru constituirea bugetului anual și multianual al statului (Legea finanțelor pentru anul 2001)] ( 6 ) din 23 decembrie 2000 prevede la alineatul 19 că alocația socială și prestațiile economice care constituie drepturi subiective în temeiul legislației în vigoare în materie de servicii sociale se acordă, în condițiile prevăzute de această legislație, străinilor care dețin un permis de ședere ( 7 ); pentru celelalte prestații și servicii sociale, asimilarea cu cetățenii italieni este realizată în cazul străinilor care dețin cel puțin un permis de ședere cu o durată egală sau mai lungă de un an.

8.

Articolul 20 alineatul 10 din decreto‑legge n. 112 – Disposizioni urgenti per lo sviluppo economico, la semplificazione, la competitività, la stabilizzazione della finanza pubblica e la perequazione tributaria (Decretul‑lege nr. 112 privind dispoziții urgente pentru dezvoltarea economică, simplificarea, competitivitatea, stabilizarea finanțelor publice, precum și repartizarea justă a fiscalității) ( 8 ) din 25 iunie 2008, transformat în lege cu modificări prin legge n. 133 (Legea nr. 133) din 6 august 2008 ( 9 ), prevede:

„Începând de la 1 ianuarie 2009, alocația socială prevăzută la articolul 3 alineatul 6 din [Legea nr. 335/95] se plătește beneficiarilor cu condiția ca aceștia să fi avut reședința legală, în mod continuu, timp de cel puțin zece ani pe teritoriul național.”

9.

V. M., resortisantă albaneză, are reședința legală în Italia din anul 2006, deținând un permis de ședere acordat pentru motive familiale ( 10 ), cu autorizația să lucreze în acest stat membru, astfel cum rezultă din dosarul transmis Curții.

10.

INPS a refuzat să îi plătească alocația socială prevăzută la articolul 3 alineatul 6 din Legea nr. 335/95, pentru motivul că aceasta nu deținea un permis de ședere de rezident pe termen lung – UE.

11.

După respingerea în primă instanță a acțiunii formulate împotriva respectivei decizii, Corte d’appello di Firenze (Curtea de Apel din Florența, Italia) a admis cererea acesteia pentru motivul că acordarea alocației sociale în cauză ar fi subordonată doar condiției privind reședința în Italia timp de cel puțin zece ani.

12.

În urma recursului formulat de INPS împotriva acestei decizii, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia) a sesizat, prin ordonanța din 8 martie 2023, Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia), instanța de trimitere, cu întrebări întemeiate pe diverse dispoziții ale Costituzione (Constituția) coroborate cu articolul 34 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 11 ) și cu articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, referitoare la constituționalitatea articolului 80 alineatul 9 din Legea nr. 388/2000, în măsura în care acesta din urmă subordonează acordarea alocației în cauză condiției suplimentare ca străinii să dețină un permis de ședere de rezident pe termen lung – UE.

13.

Referindu‑se la jurisprudența anterioară a Corte costituzionale (Curtea Constituțională), Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a luat în considerare existența unei obligații constituționale de a acorda alocația socială în cauză unui străin care nu deține un permis de ședere de rezident pe termen lung – UE ca urmare a „întrepătrunderii recunoscute a valorilor care stau la baza articolului 3 din Constituție și a articolului 34 din cartă”, precum și a interpretării diferite a articolului 12 din Directiva 2011/98 dată de Curte ( 12 ).

14.

În plus, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a apreciat că articolul 3 alineatul 6 din Legea nr. 335/95 ar fi contrar articolului 38 primul paragraf din Constituție, „întrucât nu poate fi pusă la îndoială corelația strânsă dintre acesta și articolul 34 din cartă, care, consacrând dreptul la asistență socială și la ajutor pentru locuință, urmărește «să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente» [Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj (C‑571/10, EU:C:2012:233)]”.

15.

Corte costituzionale (Curtea Constituțională) subliniază că întrebările noi privind constituționalitatea cu care este sesizată se întemeiază pe dispoziții ale cartei și că trebuie să răspundă la acestea prin intermediul instrumentelor care îi sunt proprii ( 13 ). În opinia sa, aceasta presupune în principal să se stabilească dacă alocația socială în discuție figurează printre prestațiile de securitate socială pentru care resortisanții țărilor terțe care dețin un permis de ședere eliberat în scopul ocupării unui loc de muncă sau cel puțin care le permite să ocupe un loc de muncă beneficiază de egalitate de tratament în temeiul articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

16.

În acest scop, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) precizează că alocația socială în discuție este o prestație în numerar pe care INPS o acordă, la cerere, persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani (de la 1 ianuarie 2019, peste 67 de ani) care se află într‑o situație economică precară, în măsura în care nu au venituri sau primesc un venit inferior pragului stabilit în fiecare an prin lege pentru cuantumul maxim al acestei alocații.

17.

Corte costituzionale (Curtea Constituțională) amintește jurisprudența sa potrivit căreia, pe de o parte, alocația socială în discuție este acordată independent de faptul că beneficiarul a fost lucrător și că este „doar o prestație de asistență” ( 14 ). Alocația urmărește exclusiv să ajute persoanele lipsite de resurse economice adecvate și a căror capacitate de muncă este redusă din cauza vârstei lor înaintate să facă față stării de nevoie care decurge din indigența în care se află.

18.

Pe de altă parte, în hotărârea nr. 50/2019 din 4 decembrie 2018, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a statuat că ține „de puterea discreționară a legiuitorului să acorde o prestație în numerar unui străin aflat în sărăcie și care nu are o pensie numai în cazul în care integrarea sa în societate l‑a făcut demn de a primi aceeași asistență precum cea acordată cetățeanului italian”. Aceasta a considerat că egalitatea de acces la asistența socială între cetățenii italieni sau ai Uniunii și resortisanții țărilor terțe trebuie să fie limitată la serviciile și la prestațiile care, răspunzând „unei nevoi primare a persoanei care nu permite nicio distincție legată de originea teritorială”, concretizează exercitarea drepturilor fundamentale ale persoanei. În acest caz, nu poate fi tolerată nicio restricție legată de caracterul limitat al finanțării disponibile. În schimb, legiuitorul poate rezerva acordarea celorlalte prestații persoanelor care au demonstrat integrarea lor stabilă și activă în societatea italiană prin obținerea unui permis de ședere de rezident pe termen lung – UE. Acesta presupune, spre deosebire de simpla reședință legală în Italia, producerea unui venit, deținerea unei locuințe și cunoașterea limbii italiene, elemente care constituie „indicii care nu sunt nerezonabile privind participarea [lor]” la viața societății, care contribuie la progresul acesteia.

19.

În ceea ce privește dreptul Uniunii, instanța de trimitere precizează, mai întâi, că alocația socială în cauză este clasificată în mod expres printre prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv, denumite și „mixte”, definite la articolul 70 din Regulamentul nr. 883/2004, fiind înscrisă în anexa X la acesta. În continuare, ea efectuează o analiză a formulării articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, precum și a regimului juridic al acestor prestații „mixte”. Ea amintește în special condițiile lor de acordare, astfel cum au fost precizate de Curte, atât pentru cetățenii Uniunii ( 15 ), cât și pentru resortisanții țărilor terțe care își au reședința legală pe teritoriul Uniunii ( 16 ), înainte de a fi consacrate de legiuitorul Uniunii. Instanța de trimitere deduce de aici că resortisanții țărilor terțe care se deplasează pe teritoriul Uniunii, asemenea cetățenilor statelor membre, trebuie să contribuie la sistemul de asigurări sociale al statului căruia îi solicită această prestație.

20.

În sfârșit, instanța de trimitere consideră că principiul egalității de tratament consacrat la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 nu poate conferi resortisanților țărilor terțe care dețin permisele de ședere menționate la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din această directivă o protecție mai largă decât cea care este stabilită de regimul de coordonare a sistemelor de securitate socială prevăzut de Regulamentul nr. 883/2004, la care face trimitere primul articol.

21.

Instanța de trimitere consideră, așadar, că resortisanții țărilor terțe cărora li se aplică articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 pot beneficia de același tratament precum cel rezervat resortisanților statului membru în care își au reședința numai dacă sunt lucrători și doar pentru prestațiile care se încadrează în ramurile de securitate socială enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, în timp ce, pentru a putea beneficia de prestațiile speciale desemnate la articolul 70 din acest regulament, din care face parte alocația socială în discuție, ei sunt supuși în mod necesar condițiilor prevăzute în mod expres în acest scop de regimul de coordonare, precum și de legislația statului membru gazdă.

22.

În consecință, aceasta are îndoieli că simplul fapt de a deține un permis de ședere care autorizează ocuparea unui loc de muncă într‑un stat membru în sensul Directivei 2011/98 conferă resortisanților țărilor terțe dreptul de acces la prestații „mixte” în aceleași condiții precum resortisanții statului membru în care își au reședința.

23.

În aceste împrejurări, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva [2011/98], ca expresie concretă a protecției dreptului de acces la prestațiile de securitate socială, recunoscut la articolul 34 alineatele (1) și (2) din [cartă], trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul său de aplicare o măsură de asistență precum alocația socială prevăzută la articolul 3 alineatul 6 din [Legea nr. 335/95] și, prin urmare, dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale care nu extinde la străinii care dețin permisul unic menționat [de respectiva] directivă beneficiul acestei măsuri de asistență care este deja acordată străinilor cu condiția să dețină un permis de ședere de rezident pe termen lung – UE?”

24.

V. M., INPS, guvernul italian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise și au participat la ședința care a avut loc la 7 mai 2025, în cursul căreia au răspuns la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.

25.

Întrebarea preliminară necesită, în opinia noastră, două observații prealabile.

26.

În primul rând, instanța de trimitere precizează că articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 concretizează dreptul de acces la prestațiile de securitate socială prevăzut la articolul 34 alineatele (1) și (2) din cartă.

27.

Ea reiterează astfel ceea ce a statuat Curtea în Hotărârea INPS C‑350/20, întemeindu‑se pe trimiterea la Regulamentul nr. 883/2004 efectuată la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din directiva respectivă, citit în lumina considerentului (31) al acesteia, care enunță printre altele că directiva menționată respectă principiile recunoscute de cartă ( 17 ).

28.

În al doilea rând, instanța de trimitere se referă la situația „străinilor care dețin permisul unic”. Pe baza constatării Curții din Hotărârea INPS C‑350/20 ( 18 ) referitoare la domeniul de aplicare personal al articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2011/98, trebuie să se clarifice că interpretarea acestei dispoziții solicitată de instanța de trimitere nu se limitează la situațiile în care resortisanți din țări terțe au fost admiși într‑un stat membru în scopul ocupării unui loc de muncă în temeiul legislației Uniunii sau al legislației naționale ( 19 ). După cum prevede în mod expres, articolul 12 alineatul (1) din această directivă se aplică de asemenea resortisanților din țări terțe care au fost admiși într‑un stat membru în alt scop decât cel al ocupării unui loc de muncă în temeiul legislației Uniunii sau al legislației naționale, cărora li se permite să ocupe un loc de muncă și care dețin un permis de ședere în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1030/2002 ( 20 ).

29.

În consecință, având în vedere soluția din Hotărârea INPS C‑350/20 ( 21 ), propunem Curții să considere, prin analogie cu reformularea întrebării preliminare propuse în această hotărâre ( 22 ), că, prin intermediul întrebării sale unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care exclude resortisanții țărilor terțe menționați la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din această directivă de la beneficiul unei alocații acordate, potrivit acestei reglementări, persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani (de la 1 ianuarie 2019, peste 67 de ani) care se află într‑o situație economică precară și care au o capacitate de muncă limitată din cauza vârstei lor ( 23 ).

30.

Articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2011/98 stabilește principiul egalității de tratament între lucrătorii din țări terțe ( 24 ), menționați la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din această directivă, în raport cu resortisanții statului membru în care aceștia își au reședința, în diferite domenii, cum ar fi, printre altele, condițiile de lucru, educația și formarea profesională, precum și beneficiile fiscale. În special, în materie de securitate socială, articolul 12 alineatul (1) litera (e) din directiva menționată face trimitere la „ramurile securității sociale, astfel cum sunt definite în Regulamentul […] nr. 883/2004” ( 25 ).

31.

Rezultă în mod clar din considerentul (19) al Directivei 2011/98 că este vorba despre o armonizare minimă, întrucât scopul acestei directive este de a specifica domeniile în care este asigurată egalitatea de tratament.

32.

În alte directive figurează o trimitere identică ( 26 ). Această concordanță ar trebui extinsă la Directiva 2003/109/CE ( 27 ) în cazul în care propunerea Comisiei de a introduce trimiterea la Regulamentul nr. 883/2004 în cadrul reformării acestei directive ar fi adoptată ( 28 ).

33.

În ceea ce privește domeniul de aplicare personal al articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2011/98, astfel cum s‑a amintit la punctul 28 din prezentele concluzii, adăugăm, în primul rând, că nu este necesar ca resortisanții țărilor terțe să aibă în mod constant un loc de muncă real ( 29 ).

34.

În consecință, nu se poate susține, asemenea INPS, că, „pentru a i se recunoaște dreptul la egalitatea de tratament în materie de securitate socială, nu este suficient ca străinul să dețină un permis de ședere, ci trebuie de asemenea ca acesta să contribuie la economia statului membru gazdă prin desfășurarea unei activități profesionale și prin plata impozitelor aferente”.

35.

În al doilea rând, considerentul (20) al Directivei 2011/98, referitor la dreptul la egalitatea de tratament prevăzut la articolul 12 din aceasta, vizează de asemenea „membrii de familie ai lucrătorilor din țările terțe care au fost admiși în statul membru, în conformitate cu Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei[ ( 30 )]”. În ceea ce privește situația în care membrii de familie ai unui lucrător resortisant al unei țări terțe care deține un permis unic beneficiază în mod direct de dreptul la egalitatea de tratament, menționată printre altele în acest considerent, Curtea a statuat că „dreptul respectiv este conferit acestor persoane în calitatea lor de lucrători, deși sosirea lor în statul membru gazdă s‑a datorat faptului că erau membri de familie ai unui lucrător resortisant al unei țări terțe” ( 31 ).

36.

În speță, în ședință s‑a precizat că V. M. nu a lucrat niciodată în Italia și că locuiește cu fiul său, care are statutul de rezident pe termen lung – UE. Fiind autorizată să lucreze ( 32 ), se pare că aceasta intră în domeniul de aplicare personal al articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2011/98.

37.

În ceea ce privește domeniul de aplicare material al dreptului la egalitatea de tratament enunțat la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, acesta este determinat de Regulamentul nr. 883/2004, la care face trimitere ( 33 ). Întrebarea instanței de trimitere privește sensul și domeniul de aplicare al expresiei „ramurile securității sociale, astfel cum sunt definite în Regulamentul […] nr. 883/2004”.

38.

Ramurile de securitate socială sunt menționate la articolul 3 din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare material”.

39.

Articolul 3 alineatul (1) din regulamentul menționat stabilește un principiu potrivit căruia acesta din urmă „se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind” nouă categorii de prestații și o alocație, care sunt enumerate limitativ.

40.

Articolul 3 alineatul (5) din Regulamentul nr. 883/2004 definește excepțiile. Potrivit literei (a) a acestei dispoziții, regulamentul menționat „nu se aplică […] asistenței sociale sau medicale […]” ( 34 ).

41.

Articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede că acest regulament „se aplică și în cazul prestațiilor speciale în numerar, de tip necontributiv, prevăzute la articolul 70” din regulamentul menționat.

42.

O îndoială ar putea decurge din formularea acestui alineat (3), pe de o parte, și din criteriile reținute de legiuitorul Uniunii la acest articol 70 pentru a defini prestații speciale în numerar de tip necontributiv, pe de altă parte.

43.

Referitor la faptul că la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2004 este utilizat adverbul „și”, considerăm că acesta trebuie interpretat în lumina obiectivului urmărit de regulamentul menționat, în măsura în care urmărește să favorizeze libera circulație a lucrătorilor ( 35 ) prin definirea unor reguli de coordonare a sistemelor de securitate socială între statele membre ( 36 ). Acesta este motivul pentru care domeniul său de aplicare material cuprinde prestațiile de tip necontributiv, în conformitate cu limitele expuse în considerentul (37) al regulamentului menționat.

44.

În ceea ce privește criteriile de stabilire a prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv, ele sunt următoarele:

45.

În plus, articolul 1 litera (l) primul paragraf din Regulamentul nr. 883/2004 prevede că prin „legislație” se înțelege, „pentru fiecare stat membru, actele cu putere de lege și actele administrative, precum și orice alte măsuri de aplicare care se referă la ramurile de securitate socială prevăzute de articolul 3 alineatul (1) [din acest regulament]” ( 39 ).

46.

În consecință, în măsura în care sunt destinate să furnizeze o acoperire parțială sau chiar completă împotriva „riscurilor acoperite de ramurile de securitate socială prevăzute la articolul 3 alineatul (1)” din Regulamentul nr. 883/2004, prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv ar putea intra sub incidența egalității de tratament prevăzute la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 în favoarea resortisanților din țări terțe care sunt autorizați să muncească într‑un stat membru?

47.

În primul rând, trebuie subliniat că expresiile citate la punctele 44 și 45 din prezentele concluzii nu trebuie să atenueze importanța celeilalte caracteristici prevăzute la articolul 70 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, și anume cea a „asistenței sociale”, detaliată la alineatul (2) litera (a) punctul (i) al acestui articol ( 40 ).

48.

În această privință, Curtea a statuat că „prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv” prevăzute la articolul 70 alineatul (2) din acest regulament fac parte din noțiunea de „prestații de asistență socială” în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE ( 41 ). Ea a precizat că această noțiune face referire la ansamblul regimurilor de ajutoare instituite de autorități publice, la nivel național, regional sau local, la care poate recurge o persoană care nu dispune de resurse suficiente pentru a face față nevoilor sale de bază, precum și celor ale familiei sale ( 42 ).

49.

În plus, din Hotărârea Alimanovic rezultă că trebuie căutată funcția preponderentă a alocației în cauză pentru a se considera că ea poate fi calificată drept „prestație specială în numerar de tip necontributiv”. Astfel, aceasta este situația dacă alocația respectivă garantează minimul de mijloace de subzistență necesare pentru a duce o viață conformă cu demnitatea umană ( 43 ).

50.

În sfârșit, potrivit unei jurisprudențe constante, o prestație acordată beneficiarilor independent de orice apreciere individuală și discreționară a nevoilor personale, pe baza unei situații definite de lege și care se referă la unul dintre riscurile expres enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, poate fi considerată o prestație de securitate socială ( 44 ).

51.

În al doilea rând, trebuie arătat că două criterii suplimentare enunțate în Regulamentul nr. 883/2004 permit să se distingă prestațiile menționate la articolul 70 din acest regulament de cele care fac parte din ramurile securității sociale, și anume:

52.

În al treilea rând, trebuie subliniat că aceste prestații sunt supuse unui regim juridic specific. Mai precis, în temeiul articolului 70 alineatul (4) din Regulamentul nr. 883/2004, ele se acordă exclusiv în statul membru în care persoana în cauză este rezidentă, în conformitate cu legislația acestuia. Acestea se acordă de către și pe spezele instituției de la locul de reședință.

53.

În aceste condiții, observăm, primo, că expresia „ramurile securității sociale, astfel cum sunt definite în Regulamentul […] nr. 883/2004” ( 47 ), utilizată la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, este suficient de precisă pentru a se deduce că desemnează ramurile securității sociale enumerate în mod exhaustiv la articolul 3 alineatul (1) din acest regulament ( 48 ).

54.

Și alte considerații trebuie totuși prezentate în sprijinul acestei analize, întrucât dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție ( 49 ).

55.

Astfel, secundo, cu titlu de precizări contextuale utile, arătăm că justificarea trimiterii la ramurile securității sociale enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 poate fi găsită în domeniul de aplicare personal al dreptului la egalitatea de tratament enunțat la articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2011/98 ( 50 ). Acesta este limitat la lucrătorii, care, în temeiul statutului lor, primesc remunerații supuse obligației de a contribui la acoperirea socială a riscurilor legate de muncă ( 51 ). Într‑adevăr, în temeiul Regulamentelor nr. 883/2004 și (CE) nr. 987/2009 ( 52 ), lucrătorii salariați sau care desfășoară activități independente și membrii familiilor lor intră în principiu sub incidența sistemului de securitate socială al statului membru în care își desfășoară activitatea salariată sau independentă, în aceleași condiții ca resortisanții naționali. În consecință, criteriul întemeiat pe legătura cu statul membru gazdă nu este relevant ( 53 ).

56.

În acest mod, legiuitorul Uniunii a ales expres să nu extindă dreptul la egalitatea de tratament enunțat la articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2011/98 la prestațiile care nu pot fi calificate drept „prestații de securitate socială” în sensul articolului 3 din Regulamentul nr. 883/2004, inclusiv, așadar, la cele menționate la articolul 70 din acest regulament, datorită caracteristicilor lor, legate în esență de aprecierea individuală și discreționară a nevoilor beneficiarilor care nu sunt exclusiv lucrători ( 54 ).

57.

În schimb, egalitatea de drepturi în materie de asistență socială a fost consacrată pentru resortisanții țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung ( 55 ), datorită „statutului privilegiat” al acestora, potrivit expresiei din considerentul (8) al Directivei 2011/98, acordat ca urmare a nivelului lor de integrare ( 56 ).

58.

Această diferență de egalitate a drepturilor în materie de prestații de asistență socială, justificată de durata șederii ca criteriu de integrare a persoanelor în cauză, fără restricții privind natura resurselor suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiilor lor, cu excepția nerecurgerii la sistemul de ajutor social al statului membru în cauză ( 57 ), este comparabilă cu cea care este prevăzută pentru cetățenii „mobili” ai Uniunii ( 58 ).

59.

Astfel, aceasta este situația pentru cetățenii Uniunii care au dobândit dreptul de ședere permanentă după ce au avut reședința legală pe teritoriul statului membru gazdă o perioadă neîntreruptă de cinci ani ( 59 ). Pentru perioada anterioară, potrivit aceleiași logici de integrare, legiuitorul Uniunii a ales, de asemenea în materia dreptului la o prestație de asistență socială, să prevadă la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, în considerarea unor perioade scurte de ședere pentru cetățenii inactivi, o derogare de la principiul nediscriminării, care este amintit la alineatul (1) al acestui articol, pentru cetățenii Uniunii a căror ședere respectă condițiile stabilite de această directivă ( 60 ). În plus, într‑o perioadă cuprinsă între trei luni și cinci ani, sunt în fapt înlăturați de la accesul la prestațiile de asistență socială în statul membru gazdă cetățenii Uniuni care îndeplinesc condițiile de acordare a unui drept de ședere pe baza nivelului resurselor lor ( 61 ).

60.

Cu toate acestea, rămâne o diferență importantă. Resortisanții țărilor terțe care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2011/98 nu beneficiază de egalitate de drepturi în materie de asistență socială, în timp ce cetățenii Uniunii care sunt de asemenea lucrători care desfășoară activități salariate sau independente sau care își mențin acest statut ( 62 ) și membrii familiilor lor au dreptul la aceleași prestații de asistență socială ca și resortisanții naționali încă de la începutul șederii lor ( 63 ).

61.

Prin urmare, este necesar, tertio, să se amintească obiectivul legiuitorului Uniunii, astfel cum este exprimat în considerentul (19) al Directivei 2011/98, în lumina căruia trebuie interpretat articolul 12 alineatul (1) litera (e) din aceasta ( 64 ).

62.

Reținem că acest considerent definește în mod constant gradul de egalitate de tratament care este stabilit.

63.

Astfel, pornind de la constatarea că, în lipsa unei legislații orizontale a Uniunii, drepturile acordate resortisanților țărilor terțe în statele membre erau diferite, s‑a decis în special să se menționeze domeniile în care este prevăzută egalitatea de tratament între resortisanții unui stat membru și resortisanții din țările terțe care nu au dobândit încă statutul de rezident pe termen lung.

64.

Mai precis, obiectivul enunțat în considerentul menționat este de a „stabili condiții unitare minime în ansamblul Uniunii, de a recunoaște că resortisanții țărilor terțe respectivi contribuie la creșterea economiei Uniunii prin munca prestată și prin plata impozitelor, precum și de a reduce concurența neloială dintre resortisanții unui stat membru și resortisanții țărilor terțe, rezultată din eventuala exploatare a acestora din urmă” ( 65 ).

65.

Este, așadar, coerent, ca urmare a intenției legiuitorului Uniunii astfel exprimate, pe de o parte, să se creeze un cadru strict, pentru șederi de o anumită durată, pentru un set minim de drepturi comune în limita competenței sale în materie de securitate socială, așa cum este amintită în considerentul (26) al Directivei 2011/98 ( 66 ), și, pe de altă parte, să se rezerve egalitatea de drepturi prestațiilor reglementate de legea statului membru în care resortisantul unei țări terțe a fost autorizat să muncească ( 67 ) sau în care este înscris ca șomer după o perioadă minimă de muncă ( 68 ).

66.

Prin urmare, rezultă în mod clar din considerentul (19) al Directivei 2011/98 că aceasta urmărește să realizeze o armonizare minimă, iar nu o echivalență strictă între situația resortisanților din țări terțe și cea a resortisanților statului membru în care aceștia locuiesc.

67.

Acest obiectiv este exprimat din nou, în termeni aproape identici ( 69 ), în Directiva 2024/1233 ( 70 ).

68.

Astfel, se confirmă că consensul statelor membre cu privire la principiul egalității drepturilor, atât în Directiva 2011/98, la articolul 12, cât și în Directiva 2003/109, la articolul 11, se întemeiază pe limitarea domeniilor în care este asigurat respectivul principiu și pe posibilitatea de a deroga, în anumite condiții, de la acest principiu ( 71 ).

69.

Toate aceste precizări contextuale și teleologice confirmă cadrul interpretării Curții impuse de trimiterea la „ramurile securității sociale, astfel cum sunt definite în Regulamentul […] nr. 883/2004” de la articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98 ( 72 ). Dreptul la egalitatea de tratament al persoanelor care intră în domeniul de aplicare al acestei directive nu se aplică, așadar, prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv, astfel cum sunt definite la articolul 70 din regulamentul menționat.

70.

În speță, deși V. M. nu contestă faptul că alocația în discuție este o prestație „mixtă” ( 73 ) care figurează la litera (g) din rubrica Italia din anexa X la Regulamentul nr. 883/2004, ea susține că „o prestație de subzistență acordată persoanelor în vârstă nu este cu siguranță fără legătură cu «riscul pentru limită de vârstă» și corespunde, așadar, în mod sigur uneia dintre ramurile menționate la [articolul 3 alineatul (1) din acest regulament]”. Ar fi, astfel, justificat ca alocația în cauză să intre în domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98.

71.

Considerăm că o asemenea abordare echivalează cu repunerea în discuție a distincției dintre prestațiile prevăzute la articolul 3 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 883/2004 ( 74 ).

72.

Amintim că Curtea a statuat că acordarea prestațiilor pentru limită de vârstă prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 883/2004 nu trebuie să depindă de aprecierea individuală a nevoilor personale ale solicitantului, care este criteriul de calificare al unei prestații de asistență socială, și că acestea se caracterizează în esență prin faptul că urmăresc să asigure mijloacele de subzistență ale persoanelor care își părăsesc, atunci când împlinesc o anumită vârstă, locul de muncă și nu mai sunt obligate să fie la dispoziția serviciului administrativ competent în materia ocupării forței de muncă ( 75 ). Prin urmare, simplul fapt că prestațiile sunt plătite pentru a completa mijloacele de subzistență ale persoanelor care au împlinit o anumită vârstă nu este suficient pentru a le califica drept prestații pentru limită de vârstă ( 76 ).

73.

În consecință, în conformitate cu jurisprudența Curții, este suficient să se constate că nu se contestă caracterul special și necontributiv al alocației în cauză, înscrisă în anexa X la Regulamentul nr. 883/2004 ( 77 ). În plus, instanța de trimitere subliniază că alocația în cauză este o prestație de asistență, întrucât urmărește exclusiv să ajute persoanele lipsite de resurse economice adecvate și a căror capacitate de muncă este redusă din cauza vârstei lor înaintate să facă față stării de nevoie care decurge din indigența în care se află ( 78 ).

74.

Trebuie să se deducă, așadar, că alocația socială în cauză nu intră în domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98, chiar dacă ar satisface nevoi de bază în sensul jurisprudenței Curții privind interpretarea articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, referitor la principiul egalității de tratament aplicabil resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung.

75.

Aceste „nevoi de bază” au fost definite de Curte ca fiind cele de a se hrăni, de a dispune de o locuință și de a avea acces la îngrijiri medicale. Curtea a statuat că acestea intră în sfera noțiunii de „indemnizații de bază”, a căror acordare nu poate fi exclusă de statele membre în temeiul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/109, în materie de asistență socială și de protecție socială ( 79 ).

76.

Concret, pentru resortisanții țărilor terțe care dețin un permis unic, este legitim să se considere că condițiile de acordare și de reînnoire a acestui permis referitoare la ocuparea unui loc de muncă și la îndeplinirea cerinței privind resursele suficiente fac puțin probabilă necesitatea de a solicita astfel de indemnizații de bază. Totuși, situația acestor persoane poate evolua înainte de reînnoirea permisului menționat, ipoteză care a fost evocată în mod întemeiat de Comisie în ședință. Or, potrivit analizei instanței de trimitere, alocația în discuție este destinată să asigure o existență demnă celor care nu dispun de resurse suficiente.

77.

În acest context, considerăm oportun să subliniem, pe de o parte, că Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a arătat că prestațiile sunt plătite pentru a răspunde „unei nevoi primare a persoanei care nu permite nicio distincție legată de originea teritorială” ( 80 ). Guvernul italian a explicat în ședință că aceste prestații de natură diversă servesc la susținerea persoanelor aflate într‑o situație periculoasă pentru sănătatea sau pentru siguranța lor. Acesta a reluat explicația instanței de trimitere potrivit căreia, „[î]n acest caz, prestația nu este atât o componentă a asistenței sociale (pe care articolul 38 primul paragraf din Constituție o rezervă «cetățeanului»), cât un instrument necesar pentru garantarea unui drept fundamental al persoanei (articolul 2 din Constituție)” ( 81 ).

78.

Pe de altă parte, apreciem că trebuie luate în considerare alte situații individuale cu un nivel de gravitate mai puțin acut, dar care aduc atingere demnității unui resortisant al unei țări terțe care deține un permis unic. Astfel, din moment ce un asemenea resortisant are reședința legală pe teritoriul unui stat membru, autoritățile naționale competente în materie de prestații de asistență socială ar trebui să fie obligate să verifice că un refuz de a‑i acorda atare prestații pe baza permisului de ședere pe care îl deține nu îl expune pe resortisantul în cauză, care nu dispune de nicio resursă pentru a se întreține, unui risc concret și actual de încălcare a drepturilor sale fundamentale, în special a celui consacrat la articolul 1 din cartă ( 82 ).

79.

Așadar, împărtășim punctul de vedere exprimat de Comisie în ședință. Într‑adevăr, în opinia noastră, anumite situații individuale justifică admiterea unei „plase de siguranță” ( 83 ).

80.

Pe scurt, considerăm că lipsa egalității de tratament în materie de asistență socială între lucrătorii din țări terțe menționați la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din Directiva 2011/98 și resortisanții statului membru în care aceștia își au reședința rezultă din interpretarea noțiunii de „ramuri de securitate socială” la care face trimitere articolul 12 alineatul (1) litera (e) din directiva amintită. Această interpretare nu exclude însă, în situații deosebit de critice din perspectiva respectării drepturilor fundamentale, ca autoritățile competente ale statului membru gazdă să efectueze o evaluare globală, fără a aștepta să fie nevoite să își asume un risc vital.

81.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) după cum urmează:

Articolul 12 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/98/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind o procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanții țărilor terțe în vederea șederii și ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre și un set comun de drepturi pentru lucrătorii din țările terțe cu ședere legală pe teritoriul unui stat membru

trebuie interpretat în sensul că

nu se opune unei reglementări naționale care exclude resortisanții țărilor terțe menționați la articolul 3 alineatul (1) literele (b) și (c) din această directivă de la beneficiul unei alocații acordate, potrivit acestei reglementări, persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani (de la 1 ianuarie 2019, peste 67 de ani) care se află într‑o situație economică precară și care au o capacitate de muncă limitată din cauza vârstei lor.

Totuși, autoritățile naționale competente în materie de prestații de asistență socială sunt obligate să verifice că un refuz de a acorda astfel de prestații nu îi expune pe acești resortisanți, care nu dispun de nicio resursă pentru a face față nevoilor lor de bază, unui risc concret și actual de încălcare a drepturilor lor fundamentale, în special a celui consacrat la articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.