1.

AR, un resortisant român, și HL, un resortisant belgian, ambii cu reședința în Belgia, au făcut, fiecare, obiectul unui mandat european de arestare (denumit în continuare „MEA”) emis de autoritățile judiciare române și, respectiv, elene în scopul executării unor pedepse cu închisoarea. Instanțele de apel belgiene sesizate au refuzat să execute aceste MEA pentru motivul că, în cazul predării, condițiile de detenție din statele membre emitente i‑ar expune pe AR și HL riscului de a se aduce atingere drepturilor lor fundamentale.

2.

În acest context, Cour de cassation (Curtea de Casație, Belgia) solicită Curții să stabilească dacă, în situația în care instanțele din statul membru de executare refuză să execute un MEA în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI ( 2 ), aceste instanțe pot sau, mai mult, trebuie să aplice motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din această decizie‑cadru în vederea executării, în statul membru de executare, a pedepsei aplicate atunci când persoanele în cauză sunt resortisanți ai statului membru respectiv sau au reședința în acest stat.

3.

Prezentele cauze conexate se înscriu în contextul jurisprudențial care urmează Hotărârii Aranyosi și Căldăraru ( 3 ), în care Curtea a enunțat pentru prima dată, în esență, că, dacă, în împrejurări excepționale, autoritatea judiciară de executare ajunge la concluzia că, pe de o parte, există motive serioase și temeinice de a crede că, în cazul predării către statul membru emitent, persoana căutată va fi expusă unui risc de încălcare a drepturilor sale fundamentale și, pe de altă parte, acest risc nu poate fi înlăturat într‑un termen rezonabil, această autoritate judiciară de executare nu poate da curs MEA, în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, interpretat în lumina articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Aceste cauze ridică astfel problema inedită a consecințelor care trebuie deduse din refuzul de a executa un MEA ca urmare a condițiilor de detenție din statul membru emitent în ceea ce privește situația persoanelor în cauză, și anume dacă autoritatea judiciară de executare trebuie să le elibereze sau dacă, pentru a evita impunitatea acestora, ea poate sau este obligată să asigure executarea pedepsei lor pe teritoriul statului membru de executare, în temeiul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru menționată, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de această dispoziție.

4.

Potrivit considerentelor (5), (6) și (12) ale Deciziei‑cadru 2002/584:

[…]

5.

Articolul 1 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Definiția [MEA] și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)   [MEA] este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice [MEA], pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

6.

Articolul 3 din decizia‑cadru amintită, intitulat „Motive de neexecutare obligatorie a [MEA]”, prevede:

„Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare «autoritate judiciară de executare») refuză executarea [MEA] în următoarele cazuri:

7.

Articolul 4 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Motive de neexecutare facultativă a [MEA]”, prevede la punctul 6:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea [MEA]:

[…]

8.

Articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584 se referă la deciziile pronunțate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană.

9.

Considerentele (9) și (12) ale Deciziei‑cadru 2008/909/JAI ( 4 ) sunt redactate astfel:

[…]

10.

Articolul 3 din Decizia‑cadru 2008/909, intitulat „Scopul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Scopul prezentei decizii‑cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa, în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate.

(2)   Prezenta decizie‑cadru se aplică în cazul în care persoana condamnată se află în statul emitent sau în statul de executare.”

11.

Articolul 4 din această decizie‑cadru, intitulat „Criteriile de transmitere a unei hotărâri judecătorești și a unui certificat unui alt stat membru”, prevede:

„(1)   Cu condiția ca persoana condamnată să se găsească în statul emitent sau în statul de executare și ca respectiva persoană să‑și fi dat consimțământul atunci când acesta i‑a fost cerut în temeiul articolului 6, o hotărâre judecătorească, însoțită de certificatul al cărui model figurează în anexa I, poate fi transmisă unuia din următoarele state membre:

(2)   Transmiterea hotărârii judecătorești și a certificatului poate avea loc în cazul în care autoritatea competentă a statului emitent, după caz, în urma consultărilor între autoritățile competente ale statului emitent și ale statului de executare, constată că executarea pedepsei de către statul de executare ar servi scopului de a facilita reabilitarea socială a persoanei condamnate.

(3)   Înainte de a transmite hotărârea judecătorească și certificatul, autoritatea competentă din statul emitent poate consulta, prin orice mijloace adecvate, autoritatea competentă din statul de executare. Consultarea este obligatorie în cazurile menționate la alineatul (1) litera (c). În astfel de cazuri, autoritatea competentă din statul de executare informează în mod prompt statul emitent cu privire la decizia sa de a consimți sau nu la transmiterea hotărârii judecătorești.

[…]

(5)   Statul de executare poate, din proprie inițiativă, să solicite statului emitent să transmită hotărârea judecătorească însoțită de certificat. […] Cererile formulate în temeiul prezentului alineat nu creează o obligație pentru statul emitent de a transmite hotărârea judecătorească însoțită de certificat.

(6)   La punerea în aplicare a prezentei decizii‑cadru, statele membre adoptă măsuri, luând în considerare în special scopul de a facilita reabilitarea socială a persoanei condamnate, care constituie baza pentru deciziile autorităților lor competente de a consimți sau nu la transmiterea hotărârii judecătorești și a certificatului în situații în conformitate cu alineatul (1) litera (c).

[…]”

12.

Articolul 8 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei”, prevede:

„(1)   Autoritatea competentă din statul de executare a sentinței recunoaște o hotărâre judecătorească transmisă în conformitate cu articolul 4 și conform procedurii enunțate la articolul 5 și ia toate măsurile necesare pentru executarea pedepsei, cu excepția cazurilor în care decide să invoce unul dintre temeiurile de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la articolul 9.

(2)   În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislația statului de executare în ceea ce privește durata acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să adapteze sancțiunea numai în măsura în care aceasta depășește pedeapsa maximă prevăzută în legislația națională pentru infracțiuni similare. Sancțiunea adaptată nu poate fi mai puțin decât pedeapsa maximă prevăzută pentru infracțiuni similare în legislația statului de executare.

(3)   În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislația statului de executare în ceea ce privește natura acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să o adapteze la pedeapsa sau măsura prevăzută pentru infracțiuni similare în legislația sa. O astfel de pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă cât mai îndeaproape posibil sancțiunii pronunțate în statul emitent și, prin urmare, pedeapsa nu poate fi transformată într‑o sancțiune pecuniară.

(4)   Sancțiunea adaptată nu este, prin natura sau durata sa, mai dură decât sancțiunea pronunțată în statul emitent.”

13.

Articolul 25 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Executarea sentințelor ca urmare a unui [MEA]”, are următorul cuprins:

„Fără a aduce atingere Deciziei‑cadru [2002/584], dispozițiile prezentei decizii‑cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei‑cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 [punctul 6] din decizia‑cadru respectivă sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 [punctul 3] din decizia‑cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.”

14.

Legea privind mandatul european de arestare din 19 decembrie 2003 (denumită în continuare „Legea din 19 decembrie 2003”) ( 5 ) prevede la articolul 4:

„Executarea unui [MEA] este refuzată în următoarele cazuri:

[…]

5° dacă există motive serioase să se creadă că [MEA] ar aduce atingere drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, astfel cum sunt consacrate la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

15.

În temeiul articolului 6 punctul 4° din această lege:

„Executarea poate fi refuzată în următoarele cazuri:

[…]

4° în cazul în care [MEA] a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță, atunci când persoana vizată are cetățenie belgiană sau are reședința în Belgia, iar autoritățile belgiene competente se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu legea belgiană.”

16.

La 1 august 2023, AR, un resortisant român cu reședința în Belgia, a făcut obiectul unui MEA emis de autoritatea judiciară română în vederea executării unei pedepse cu închisoarea de patru ani. Chambre du conseil du tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Camera de consiliu a Tribunalului de Primă Instanță francofon din Bruxelles, Belgia) a refuzat, prin ordonanță, să execute acest MEA, în temeiul articolului 4 punctul 5° din Legea din 19 decembrie 2003, pentru motivul că condițiile de detenție din România l‑ar expune pe AR riscului de a se aduce atingere drepturilor sale fundamentale, în speță cele prevăzute la articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) ( 6 ).

17.

Prin hotărârea din 30 octombrie 2023, în urma apelului Ministerului Public, chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles (Camera de punere sub acuzare a Curții de Apel din Bruxelles, Belgia) a confirmat această ordonanță, dar a decis în plus că această pedeapsă cu închisoarea de patru ani „va putea fi executată în Belgia”, în conformitate cu articolul 6 punctul 4° din Legea din 19 decembrie 2003, întrucât riscul de a aduce atingere drepturilor fundamentale ale lui AR se referă la o modalitate de executare a pedepsei pronunțate în România, iar nu la procedura care a dus la condamnarea acestuia și nici la această condamnare în sine.

18.

AR a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Cour de cassation (Curtea de Casație), instanța de trimitere, invocând un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909, a articolului 4 punctul 5° din Legea din 19 decembrie 2003 și a articolului 38 alineatul 1 din loi du 15 mai 2012 relative à l’application du principe de reconnaissance mutuelle aux peines ou mesures privatives de liberté prononcées dans un État membre de l’Union européenne (Legea din 15 mai 2012 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a pedepselor sau a măsurilor privative de libertate pronunțate într‑un stat membru al Uniunii Europene) ( 7 ). În această privință, AR a susținut că, după ce a constatat aplicarea motivului de neexecutare obligatorie a MEA prevăzut la articolul 4 punctul 5° din Legea din 19 decembrie 2003, instanța de apel nu putea nici să aplice efectele motivului de neexecutare facultativă prevăzute la articolul 6 punctul 4° din această lege, nici, din moment ce el avea reședința în Belgia, să dispună executarea în acest stat membru a pedepsei cu închisoarea care îi fusese aplicată în România.

19.

În aceste împrejurări, instanța de trimitere arată că din Hotărârea Openbaar Ministerie (Independența autorității judiciare emitente) ( 8 ) reiese că mecanismul MEA urmărește printre altele să lupte împotriva nepedepsirii unei persoane căutate care se află pe un alt teritoriu decât cel pe care se pretinde că a săvârșit o infracțiune. Această instanță se referă și la Hotărârea Popławski I ( 9 ), în care Curtea a enunțat că, în cazul refuzului de a executa un MEA emis în vederea predării unei persoane care a făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, autoritatea judiciară de executare are obligația de a garanta ea însăși executarea efectivă a pedepsei pronunțate împotriva acestei persoane.

20.

Potrivit instanței de trimitere, motivul invocat de AR ridică problema dacă, atunci când instanțele din statul membru de executare a unui MEA au constatat că exista un risc, în cazul predării persoanei căutate către statul membru emitent, de a se aduce atingere drepturilor fundamentale ale acestei persoane și că acest risc nu putea fi contracarat într‑un termen rezonabil, astfel încât sunt obligate să refuze executarea acestui MEA, instanțele respective pot totuși să decidă, pentru a evita impunitatea persoanei menționate atunci când are reședința pe un alt teritoriu decât cel pe care este suspectată că a săvârșit o infracțiune, să dispună, în conformitate cu dispoziția națională care transpune în ordinea juridică națională articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, executarea în statul membru de executare a pedepsei cu închisoarea aplicate aceleiași persoane în statul membru emitent și care face obiectul MEA menționat. Astfel, instanța de trimitere se întreabă dacă constatarea existenței unui motiv de refuz al executării obligatorii a unui MEA se opune posibilității de a se aplica efectele motivului de neexecutare facultativă menționat la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru menționată. Această instanță precizează că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Popławski I, prezenta cauză se caracterizează prin faptul că persoana în cauză are reședința în statul membru de executare și este necesar să se aplice motivul de neexecutare obligatorie menționat la articolul 4 punctul 5° din Legea din 19 decembrie 2003.

21.

În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Atunci când instanțele din statul membru de executare a unui [MEA] au constatat că există riscul, în cazul predării persoanei căutate către statul membru emitent, de a se aduce atingere drepturilor fundamentale ale acestei persoane, legat de executarea pedepsei străine, astfel încât este necesar să se refuze executarea [MEA], articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru [2002/584] autorizează aceste instanțe din statul membru de executare, care constată că persoana căutată are reședința în acest din urmă stat, să decidă mai apoi că, în conformitate cu dispoziția care transpune în ordinea juridică națională articolul 4 punctul 6 din [această decizie]-cadru, este necesar să se execute, în statul membru de executare, pedeapsa cu închisoarea aplicată în statul membru emitent al [MEA], pedeapsă care este vizată de acest act?”

22.

Instanța de trimitere a solicitat judecarea cauzei C‑722/23 potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. Prin decizia din 6 decembrie 2023, prima cameră a Curții a decis, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, să nu admită această cerere.

23.

La 9 martie 2016, HL, resortisant belgian cu reședința în Belgia, a făcut obiectul unui MEA emis de autoritatea judiciară elenă în vederea executării unei pedepse cu închisoarea de cinci ani.

24.

Prin hotărârea din 18 ianuarie 2024, chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Mons (Camera de punere sub acuzare a Curții de Apel din Mons, Belgia) a refuzat executarea acestui MEA, în temeiul articolului 4 punctul 5° din Legea din 19 decembrie 2003, pentru motivul că deficiențele mentale de care suferă HL coroborate cu condițiile de detenție din statul membru emitent nu permiteau respectarea garanțiilor prevăzute la articolele 3 și 5 ( 10 ) din CEDO în măsura în care HL ar fi expus riscului de a fi deținut într‑o închisoare suprapopulată, unde nu ar putea beneficia de îngrijiri adaptate stării sale de sănătate.

25.

Procureur général près la cour d’appel de Mons (Procurorul general de pe lângă Curtea de Apel din Mons) a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Cour de cassation, instanța de trimitere, susținând că, după ce a refuzat să execute respectivul MEA din cauza condițiilor de executare a pedepsei cu închisoarea în statul membru emitent, această cameră ar fi trebuit să ia în considerare aplicarea motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 6 punctul 4° din Legea din 19 decembrie 2003. În această privință, el a susținut că dispoziția menționată urmărea să evite impunitatea persoanei a cărei predare este refuzată.

26.

Instanța de trimitere, pentru aceleași motive ca cele expuse în esență în decizia sa de trimitere din cauza C‑722/23, ridică problema dacă, în cazul în care instanțele statului membru de executare a unui MEA au constatat că exista un risc de încălcare a drepturilor fundamentale ale persoanei căutate dacă aceasta este predată statului membru emitent, articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 impune acestor instanțe, pentru a evita impunitatea acelei persoane atunci când este resortisantă a statului membru de executare sau își are reședința în statul respectiv, să examineze dacă este necesar să dispună, în conformitate cu dispoziția menționată, executarea în acest stat membru a pedepsei cu închisoarea aplicate persoanei în cauză în statul membru emitent și care face obiectul acestui MEA.

27.

În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Atunci când instanțele din statul membru de executare a unui [MEA] au constatat că există un risc, în cazul predării persoanei căutate către statul membru emitent, de atingere adusă drepturilor fundamentale ale acestei persoane, legat de executarea pedepsei străine, astfel încât este necesar să se refuze executarea [MEA], articolul 4 [punctul 6] din Decizia‑cadru [2002/584] trebuie interpretat în sensul că impune acelorași instanțe ale statului de executare să examineze, pentru a evita impunitatea persoanei căutate care are cetățenia acestui stat sau are reședința pe teritoriul acestuia, dacă este necesar să se dispună, în conformitate cu dispoziția care transpune în ordinea juridică națională articolul 4 [punctul 6] menționat, executarea în statul membru de executare a pedepsei cu închisoarea aplicate persoanei în cauză în statul membru emitent al [MEA], pedeapsă care este vizată de acest act?”

28.

Prin decizia Curții din 28 ianuarie 2025, cauzele C‑722/23 și C‑91/24 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

29.

Guvernele belgian, francez și român, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise la Curte în fiecare dintre cele două cauze. Guvernul neerlandez a depus observații scrise numai în cauza C‑91/24, iar guvernul polonez numai în cauza C‑722/23. Cu excepția guvernului polonez, aceste părți, precum și AR au formulat de asemenea observații orale în ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 18 martie 2025.

30.

Prin intermediul întrebărilor adresate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară de executare, atunci când refuză să execute un MEA în temeiul motivului de neexecutare întemeiat pe articolul 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru ca urmare a existenței unui risc ca persoana în cauză să sufere, în cazul predării către autoritatea judiciară emitentă, o încălcare a drepturilor sale fundamentale privind condițiile de detenție în statul membru emitent, are posibilitatea sau este obligată, pentru a evita impunitatea persoanei respective, să examineze dacă este necesar să dispună executarea acestei pedepse pe teritoriul statului membru de executare atunci când constată că persoana respectivă este resortisant al acelui stat membru sau are reședința în statul respectiv.

31.

Cu titlu introductiv, amintim că Decizia‑cadru 2002/584 urmărește, prin instituirea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară cu scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre. În domeniul reglementat de această decizie‑cadru, principiul recunoașterii reciproce, care constituie, astfel cum reiese printre altele din considerentul (6) al acesteia, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește expresia la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice MEA pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru. Prin urmare, pe de o parte, autoritățile judiciare de executare nu pot refuza să execute un MEA decât pentru motive ce rezultă din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretată de Curte. Pe de altă parte, în timp ce executarea MEA constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 11 ). Această decizie‑cadru prevede, la articolul 3, motive de neexecutare obligatorie a MEA și, la articolele 4 și 4a, motive de neexecutare facultativă a acestuia ( 12 ).

32.

În plus, potrivit jurisprudenței Curții, atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au în dreptul Uniunii o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acest drept. Astfel, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre sunt ținute să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte state membre, așa încât nu pot nici să pretindă din partea unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, nici să verifice, mai puțin în situații excepționale, dacă acest alt stat membru a respectat efectiv, într‑un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniunea Europeană ( 13 ).

33.

Tot potrivit jurisprudenței Curții, deși revine înainte de toate fiecărui stat membru, pentru a garanta deplina aplicare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce care susțin funcționarea mecanismului MEA, sarcina de a asigura, sub controlul final al Curții, protejarea cerințelor inerente drepturilor fundamentale garantate de cartă, abținându‑se de la orice măsură susceptibilă să le aducă atingere, existența unui risc real ca persoana care face obiectul unui MEA să sufere, în cazul predării acestei persoane către autoritatea judiciară emitentă, o încălcare a acestor drepturi fundamentale poate totuși să permită autorității judiciare de executare să se abțină, în mod excepțional, să dea curs acestui MEA în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 ( 14 ), potrivit căruia aceasta nu poate avea drept efect modificarea obligației de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale astfel cum sunt consacrate de articolul 6 TUE.

34.

Reiese de asemenea din jurisprudența Curții referitoare la această decizie‑cadru că aprecierea, în cadrul unei proceduri de executare a unui MEA, a realității riscului unei încălcări a drepturilor fundamentale garantate de cartă trebuie în principiu să fie efectuată prin intermediul unei examinări în două etape distincte care nu pot fi confundate, întrucât implică o analiză pe baza unor criterii diferite, și care trebuie, așadar, să fie efectuate succesiv. În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie, în cadrul unei prime etape, să stabilească dacă există elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care tind să demonstreze existența unui risc real de încălcare, în statul membru emitent, a unuia dintre aceste drepturi fundamentale ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate sau a unor deficiențe care afectează mai specific un grup de persoane identificabil în mod obiectiv. În cadrul unei a doua etape, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, în ce măsură deficiențele constatate în cadrul primei etape a examinării pot avea un impact asupra persoanei care face obiectul unui MEA și dacă, având în vedere situația sa personală, există motive serioase și întemeiate de a crede că această persoană va fi expusă unui risc real de încălcare a drepturilor fundamentale menționate în cazul predării sale către statul membru emitent ( 15 ). Dacă autoritatea judiciară de executare consideră că nu dispune de toate elementele necesare pentru adoptarea unei decizii cu privire la predarea persoanei în cauză, aceasta trebuie, în temeiul articolului 15 alineatul (2) ( 16 ) din Decizia‑cadru 2002/584, să solicite autorității judiciare emitente furnizarea de urgență a oricărei informații suplimentare pe care o consideră necesară în ceea ce privește condițiile în care urmează să fie deținută această persoană ( 17 ).

35.

Astfel cum a arătat domnul avocat general Campos Sánchez‑Bordona, jurisprudența expusă la punctele 32-34 din prezentele concluzii, care a fost consacrată în Hotărârea Aranyosi și Căldăraru, reprezintă un exemplu de creație pretoriană a dreptului de către Curte, justificată de necesitatea de a oferi un mijloc de protecție a drepturilor fundamentale ale individului în cazurile care nu sunt prevăzute în mod expres de legiuitorul Uniunii în cadrul MEA ( 18 ). Astfel, trebuie să se constate că cerința de a garanta protecția drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, în condițiile enunțate de această jurisprudență, constituie un nou motiv de neexecutare obligatorie a unui MEA, care se adaugă la cele prevăzute deja la articolul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

36.

Guvernul francez, fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate, arată, în observațiile scrise, că contextul și formularea întrebărilor preliminare se referă doar la un risc, în cazul predării persoanelor căutate, de a se aduce atingere drepturilor fundamentale, legat de executarea pedepsei străine, fără nicio precizare suplimentară și fără demonstrarea verificării în două etape prevăzute de jurisprudența Curții și descrisă la punctul 34 din prezentele concluzii. În consecință, ar exista îndoieli cu privire la aspectul dacă aceste întrebări răspund unei necesități inerente soluționării efective a litigiilor principale ( 19 ).

37.

Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Totuși, potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, procedura instituită la articolul 267 TFUE constituie un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe. Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu ( 20 ). Astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată ( 21 ).

38.

În această privință, din deciziile de trimitere rezultă că instanțele de apel belgiene sesizate au refuzat să execute MEA împotriva lui AR și a lui HL întemeindu‑se pe articolul 4 punctul 5° din Legea din 19 decembrie 2003, care prevede că executarea unui MEA trebuie refuzată dacă există motive serioase să se creadă că această executare ar avea ca efect să aducă atingere drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, consacrate de dreptul Uniunii.

39.

După cum a statuat deja Curtea, o astfel de dispoziție, în măsura în care este interpretată ca având același domeniu de aplicare ca articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, nu permite refuzarea executării unui MEA decât în cadrul amintit la punctul 33 din prezentele concluzii și, prin urmare, nu poate fi considerată ca stabilind un motiv de neexecutare care nu provine din această decizie‑cadru. Curtea a concluzionat că decizia‑cadru menționată trebuie interpretată în sensul că o autoritate judiciară de executare nu dispune de posibilitatea de a refuza executarea unui MEA întemeindu‑se pe un motiv de neexecutare care nu rezultă din aceeași decizie‑cadru, ci exclusiv din dreptul statului membru de executare și că, în schimb, această autoritate judiciară poate aplica o dispoziție națională care prevede că executarea unui MEA este refuzată atunci când această executare ar conduce la o încălcare a unui drept fundamental consacrat de dreptul Uniunii, în măsura în care domeniul de aplicare al dispoziției menționate nu îl depășește pe cel al articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, așa cum a fost interpretat de Curte ( 22 ).

40.

În speță, din deciziile de trimitere rezultă că instanțele belgiene au considerat, pe de o parte, că existau motive serioase și temeinice de a crede că, în cazul predării către statele membre emitente, persoanele căutate ar fi expuse unui risc de încălcare a drepturilor lor fundamentale și că, pe de altă parte, acest risc nu putea fi înlăturat într‑un termen rezonabil. Astfel, în aceste decizii, instanța de trimitere pornește de la premisa, care rezultă din examinarea împrejurărilor cauzelor principale, potrivit căreia sunt îndeplinite condițiile de aplicare a motivului de neexecutare întemeiat pe articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584. Această premisă, a cărei temeinicie instanța nu solicită Curții să o confirme, nu este discutată în cadrul prezentelor cereri de decizie preliminară. Astfel, prin intermediul întrebărilor formulate, această instanță nu ridică problema legalității condițiilor în care MEA nu au fost executate, ci a consecințelor care trebuie deduse din această situație în ceea ce privește executarea pedepselor pronunțate în privința acestor persoane, în raport cu această decizie‑cadru.

41.

Prin urmare, trebuie să se constate că întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii și că răspunsul la acestea este necesar și pertinent pentru ca instanța de trimitere să își poată pronunța deciziile. În consecință, considerăm că întrebările preliminare sunt admisibile.

42.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la faptul că autoritatea judiciară de executare, în situația în care refuză să execute un MEA în temeiul motivului de neexecutare întemeiat pe articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, este obligată, pentru a se evita ca persoana în cauză să rămână nepedepsită, să aplice, cu titlu suplimentar, motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru menționată, în cazul în care constată că această persoană este resortisant al statului membru de executare sau are reședința în statul respectiv, în vederea executării în acest din urmă stat membru a pedepsei care i‑a fost aplicată în statul membru emitent.

43.

Potrivit articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, aplicarea motivului de neexecutare facultativă a MEA prevăzut de dispoziția menționată este subordonată îndeplinirii a două condiții, și anume, pe de o parte, ca persoana căutată să rămână în statul membru de executare, să fie resortisant sau rezident al acestuia și, pe de altă parte, ca acest stat să se angajeze să execute, în conformitate cu dreptul său intern, pedeapsa sau măsura de siguranță pentru care a fost emis MEA. În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, Curtea a declarat deja că o persoană căutată „este rezident” în statul membru de executare atunci când și‑a stabilit reședința reală în acest stat și „rămâne” în statul respectiv atunci când, ca urmare a unei șederi stabile de o anumită durată în acel stat membru, a stabilit cu statul respectiv legături similare cu cele care rezultă din reședință ( 23 ). În ceea ce privește a doua dintre condițiile menționate, rezultă din modul de redactare a articolului 4 punctul 6 din această decizie‑cadru că orice refuz de a executa MEA presupune un veritabil angajament al statului membru de executare de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate ( 24 ).

44.

În cazul în care autoritatea judiciară de executare constată că sunt întrunite aceste două condiții, ea trebuie să aprecieze și dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei aplicate în statul membru emitent. Această apreciere permite autorității respective să țină seama de obiectivul urmărit de articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru menționată, care constă, potrivit unei jurisprudențe consacrate, în creșterea șanselor de reabilitare socială ale persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată ( 25 ).

45.

În speță, trebuie arătat că, în cauzele principale, articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 a fost aplicat în ceea ce privește condițiile de detenție din statele membre emitente. Nu s‑a susținut că AR și HL nu au beneficiat, printre altele, de dreptul fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești, constituită în prealabil prin lege, garantat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă. În aceste condiții, condamnările penale care le‑au fost aplicate în România și, respectiv, în Grecia nu sunt contestate și trebuie executate în condițiile prevăzute de decizia‑cadru menționată. Pe de altă parte, nu se contestă că HL este resortisant belgian și că AR, resortisant român, „este rezident” în Belgia, în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru menționată, astfel încât prima condiție în vederea aplicării motivului de neexecutare facultativă prevăzut de dispoziția menționată, amintită la punctul 43 din prezentele concluzii, este îndeplinită în ceea ce îi privește.

46.

În asemenea împrejurări, apreciem că o autoritate judiciară de executare, atunci când refuză să execute un MEA în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie să aplice, cu titlu suplimentar, motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din această decizie‑cadru și este obligată să examineze dacă trebuie să dispună executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei privative de libertate pronunțate împotriva persoanei căutate, în măsura în care există un interes legitim care justifică acest lucru.

47.

Astfel, în primul rând, în ceea ce privește modul de redactare a deciziei‑cadru menționate, nicio dispoziție din aceasta nu prevede că un singur motiv de neexecutare a unui MEA poate fi invocat și nici că unul dintre aceste motive prevalează asupra altuia. Astfel, atunci când o autoritate judiciară de executare se întemeiază pe articolul 1 alineatul (3) din aceeași decizie‑cadru pentru a refuza executarea unui MEA, ea are de asemenea dreptul să aplice în paralel motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din aceasta, în condițiile stabilite de dispoziția menționată.

48.

În această privință, guvernul neerlandez a arătat în observațiile scrise că există o „stratificare” pe niveluri în Decizia‑cadru 2002/584 ( 26 ). La rândul său, Comisia a afirmat în observațiile scrise în cauza C‑722/23 că, deși aceste două motive de neexecutare coexistă și posibilitatea invocării lor depinde de respectarea criteriilor respective, nu există o ierarhie între ele, ceea ce înseamnă că, în cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră, după efectuarea examinării în două etape impuse de jurisprudența Curții, că există un risc de încălcare a drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, aceasta trebuie să refuze predarea în temeiul articolului 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru și poate, în plus, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 4 punctul 6 din aceasta, să se angajeze să execute pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern și să refuze predarea în temeiul acestei din urmă dispoziții. În opinia noastră, între cele două motive de neexecutare există cu siguranță o ierarhie care decurge din însăși natura lor, unul având caracter obligatoriu, iar celălalt facultativ, fără ca această ierarhie să impună, pentru o autoritate judiciară de executare, o ordine precisă în care aceste motive să poată fi invocate.

49.

În al doilea rând, în împrejurările cauzelor principale, dintre diferitele motive de neexecutare facultativă a MEA menționate la articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584 numai cel prevăzut la punctul 6 din aceasta permite executarea în statul membru de executare a pedepsei pronunțate împotriva persoanei care face obiectul unui MEA. În lipsa aplicării acestei dispoziții, persoana respectivă ar trebui să fie pusă în libertate chiar dacă a fost condamnată definitiv și este susceptibilă, în funcție de infracțiunea săvârșită, să prezinte un grad ridicat de periculozitate pentru societate, inclusiv în statul membru de executare.

50.

Or, astfel cum a arătat instanța de trimitere, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că mecanismul MEA urmărește să lupte împotriva impunității unei persoane căutate care se află pe un alt teritoriu decât cel pe care este suspectată că a săvârșit o infracțiune ( 27 ). Admiterea unei asemenea impunități, care ar aduce atingere drepturilor victimelor infracțiunilor săvârșite, ar fi incompatibilă cu obiectivul urmărit atât de Decizia‑cadru 2002/584, cât și de articolul 3 alineatul (2) TUE, potrivit căruia Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate în materie, printre altele, de control la frontierele externe, de prevenire a criminalității sau de combatere a acestui fenomen ( 28 ). În consecință, Curtea a enunțat că, deși dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584 nu au efect direct, instanța națională competentă are totuși obligația, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, de a interpreta dispozițiile naționale în cauză, în măsura în care este posibil, în lumina textului și a finalității acestei decizii‑cadru, ceea ce implică faptul că, în cazul refuzului de a executa un MEA emis în vederea predării unei persoane care a făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, autoritatea judiciară de executare are obligația de a garanta ea însăși aplicarea efectivă a pedepsei pronunțate împotriva acestei persoane ( 29 ). Din această jurisprudență rezultă că o autoritate judiciară de executare trebuie să fie în măsură să asigure executarea, pe teritoriul său, a pedepsei pronunțate în privința persoanei căutate pentru a executa pedeapsa la care a fost condamnată definitiv, în temeiul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru menționată.

51.

În al treilea rând, tot potrivit jurisprudenței Curții, obiectivul urmărit de motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din aceeași decizie‑cadru constă în a permite autorității judiciare de executare să acorde o importanță deosebită posibilității de a crește șansele de „reabilitare socială” a persoanei căutate ( 30 ). Or, această reabilitare socială presupune, prin definiție, ca pedeapsa să fie efectiv executată și ca, după expirarea acestei pedepse, persoana condamnată să fie asistată în cadrul procesului de reintegrare în societate. O persoană condamnată definitiv care nu și‑ar executa pedeapsa nu numai că nu poate fi reintegrată social, ci poate și să dezvolte un sentiment de impunitate, care poate să încurajeze recidiva.

52.

În al patrulea rând, Curtea a statuat că Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să facă obiectul unei interpretări care să fie de natură să asigure conformitatea cu cerințele respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză, fără a fi repusă în discuție eficacitatea sistemului de cooperare judiciară dintre statele membre, în cadrul căruia MEA, astfel cum este prevăzut de legiuitorul Uniunii, constituie un element esențial ( 31 ).

53.

Astfel, articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 4 punctul 6 din aceasta urmăresc obiective diferite care nu se dovedesc antagoniste, ci complementare în interesul persoanei care face obiectul unui MEA. În timp ce prima dispoziție urmărește să protejeze drepturile fundamentale garantate de dreptul Uniunii în ceea ce privește persoana căutată, cea de a doua, astfel cum a subliniat guvernul belgian în observațiile sale scrise, urmărește să crească șansele de reabilitare socială a acestei persoane după executarea pedepsei. Împrejurarea că o autoritate judiciară de executare refuză executarea unui MEA din cauza riscului de atingere adusă drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză nu exclude în niciun fel ca, în același timp, această autoritate să poată considera că pedeapsa aplicată trebuie să fie executată pe teritoriul statului membru de executare atunci când această persoană este resortisant sau rezident al acestuia și că există un interes legitim care justifică executarea acelei pedepse pe teritoriul statului respectiv. Astfel spus, după cum a susținut Comisia în ședință, refuzul predării întemeiat pe acest articol 1 alineatul (3), legat de condițiile de detenție din statul membru emitent, nu repune în discuție condamnarea aplicată, în timp ce motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din aceasta, de asemenea fără a repune în discuție condamnarea, ridică problema locului cel mai adecvat pentru executarea acestei pedepse.

54.

Adăugăm că, în ceea ce privește motivele de neexecutare facultativă a MEA enumerate la articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584, reiese din jurisprudența Curții că, în cadrul transpunerii acestei decizii‑cadru în dreptul lor intern, statele membre dispun de o marjă de apreciere. Așadar, acestea sunt libere să transpună sau nu respectivele motive în dreptul lor intern. Ele pot alege de asemenea să limiteze situațiile în care autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui MEA, facilitând astfel predarea persoanelor căutate în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată. Aceasta este situația în special în ceea ce privește articolul 4 punctul 6 din aceeași decizie‑cadru ( 32 ).

55.

Cu toate acestea, dorim să arătăm că Decizia‑cadru 2002/584 prevede, la articolul 3, doar trei motive de neexecutare obligatorie a unui MEA, și anume amnistia, aplicarea principiului ne bis in idem și vârsta persoanei care face obiectul MEA. Aceste motive sunt legate, în realitate, de lipsa de răspundere penală a persoanei în cauză și, în aceste situații, neexecutarea pedepsei aplicate, fie în statul membru emitent, fie în statul membru de executare, pare pe deplin logică și coerentă cu mecanismul MEA.

56.

Pe de altă parte, astfel cum am indicat la punctul 35 din prezentele concluzii, Hotărârea Aranyosi și Căldăraru reprezintă o creație pretoriană a dreptului de către Curte, care a adăugat un motiv suplimentar de neexecutare obligatorie a unui MEA, întemeiat pe articolul 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru, care se referă la respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, în special în ceea ce privește condițiile de detenție din statul membru emitent. Acest motiv de neexecutare obligatorie nu se bazează pe lipsa răspunderii penale a persoanei în cauză. Or, aplicarea facultativă a motivului de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru menționată poate conduce la situația în care o persoană condamnată definitiv în statul membru emitent ar putea să nu execute nicio pedeapsă pentru simplul fapt că a putut, sustrăgându‑se, să locuiască în alt stat membru decât cel în care a săvârșit infracțiunea pentru care a fost condamnată definitiv, inclusiv atunci când gradul său de periculozitate este ridicat.

57.

În acest context jurisprudențial, ar părea incoerent cu mecanismul MEA să nu se confere decât o simplă posibilitate autorității judiciare de executare de a aplica motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din aceeași decizie‑cadru. În cazul în care această autoritate refuză să predea persoana căutată în temeiul articolului 1 alineatul (3) din aceasta, caracterul facultativ al articolului 4 punctul 6 menționat ar trebui, în urma creației pretoriene a Curții stabilite în Hotărârea Aranyosi și Căldăraru, care a consacrat un nou motiv de neexecutare obligatorie a unui MEA, să se transforme, tot printr‑o creație pretoriană, într‑o obligație, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acesteia, ceea ce ar permite uniformizarea practicilor urmate de statele membre în cadrul luptei împotriva impunității.

58.

Instituirea unei obligații de a pune în aplicare articolul 4 punctul 6 menționat pare să fie conformă cu jurisprudența Curții potrivit căreia, în cazul refuzului de a executa un MEA emis în vederea predării unei persoane care a făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, autoritatea judiciară de executare are obligația de a garanta ea însăși executarea efectivă a acestei pedepse ( 33 ). În același sens, Curtea a statuat că posibilitatea acestei autorități de a refuza executarea MEA trebuie exercitată numai cu condiția de a asigura executarea efectivă în statul membru de executare a pedepsei pronunțate de statul membru emitent împotriva persoanei căutate și de a conduce astfel la o soluție conformă cu finalitatea urmărită de Decizia‑cadru 2002/584 ( 34 ), și anume lupta împotriva impunității persoanei în cauză ( 35 ).

59.

În observațiile scrise și orale, guvernul francez și Comisia susțin că a obliga statul membru de executare să preia o pedeapsă cu închisoarea pronunțată în statul membru emitent ar echivala cu exonerarea acestuia din urmă de obligațiile sale în detrimentul statului membru de executare și nu ar încuraja statele membre care nu și‑au îndeplinit obligațiile să remedieze deficiențele respective. Guvernul francez adaugă că această preluare ar avea „consecințe operaționale grave” pentru statul membru de executare.

60.

Cu toate acestea, subliniem că, dacă statul membru de executare decide să aplice articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 într‑un anumit caz, această decizie implică în mod necesar consecințe pe care trebuie să fie în măsură să și le asume în ceea ce privește preluarea pe teritoriul său a persoanei condamnate. Este chiar în interesul statului membru respectiv să asigure această preluare pentru apărarea securității sale naționale și a ordinii sale publice. Pe de altă parte, argumentul întemeiat pe lipsa încurajării statelor membre „care nu și‑au îndeplinit obligațiile” de a îmbunătăți condițiile sistemului lor penitenciar pare slab. Astfel, cea mai puternică încurajare provine din constatarea de către organisme și instanțe internaționale că condițiile de detenție ale acestora nu sunt conforme cu standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de dreptul Uniunii și în special de articolul 4 din cartă ( 36 ). În plus, întrucât aplicarea acestui articol 1 alineatul (3) intervine numai în circumstanțe excepționale, după cum a arătat Curtea, este dificil de conceput modul în care o asemenea preluare ar putea să aibă „consecințe operaționale grave”, care ar reveni statului membru de executare.

61.

Deși aplicarea articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 are un caracter facultativ, iar transpunerile naționale ale acestei dispoziții variază de la un stat membru la altul ( 37 ), ne pare util să precizăm că doar câteva state membre l‑au transpus ca motiv facultativ de neexecutare, majoritatea făcându‑l obligatoriu sau parțial obligatoriu ( 38 ). Or, în cadrul aplicării articolului 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru, autoritățile judiciare de executare ar putea fi private de un temei juridic care le‑ar permite să dispună executarea pedepsei pronunțate împotriva persoanei care face obiectul unui MEA ( 39 ). Prin urmare, a face obligatoriu acest motiv de neexecutare ar constitui o soluție adaptată pentru a atenua dificultățile practice întâlnite de aceste autorități atunci când aplică articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată ( 40 ).

62.

Din considerațiile care precedă rezultă că o autoritate judiciară de executare care refuză să execute un MEA în temeiul motivului de neexecutare întemeiat pe articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 este obligată, atunci când constată că persoana în cauză este resortisant al statului membru de executare sau are reședința în statul respectiv, să aplice articolul 4 punctul 6 din această decizie‑cadru și, sub rezerva respectării condițiilor de aplicare a dispoziției menționate, să dispună executarea pedepsei cu închisoarea aplicate de statul membru emitent pe propriul teritoriu pentru a evita impunitatea acestei persoane.

63.

În speță, este cert că Regatul Belgiei a transpus în dreptul său național motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru menționată prin intermediul articolului 6 punctul 4° din Legea din 19 decembrie 2003. În plus, astfel cum s‑a indicat în prezentele cauze, prima condiție de aplicare a articolului 4 punctul 6 din aceeași decizie‑cadru este îndeplinită ( 41 ). În ceea ce privește a doua condiție referitoare la angajamentul statului membru de executare de a executa pedeapsa „în conformitate cu dreptul său intern”, aceasta presupune ca măsurile de executare a pedepsei pronunțate de statul membru emitent să fie reglementate de dreptul statului membru de executare și să trebuiască să permită garantarea executării materiale a acestei pedepse, precum și asigurarea reabilitării sociale a persoanei condamnate.

64.

Potrivit jurisprudenței Curții, la fel ca Decizia‑cadru 2002/584, Decizia‑cadru 2008/909 concretizează, în domeniul penal, principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce. Această decizie‑cadru, astfel cum se subliniază în considerentul (5) al acesteia, consolidează cooperarea judiciară în materie de recunoaștere și de executare a hotărârilor judecătorești în materie penală atunci când cetățenii Uniunii au fost condamnați la pedepse sau la măsuri care implică privarea de libertate în alt stat membru, în vederea facilitării reintegrării lor sociale ( 42 ). Potrivit articolului 3 alineatele (1) și (2) din decizia‑cadru menționată, care se aplică atunci când persoana condamnată se află în statul membru emitent sau în cel de executare, scopul acesteia este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa pronunțată de un alt stat membru în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate. Din articolul 25 din aceeași decizie‑cadru rezultă că aceasta se aplică mutatis mutandis, în măsura în care dispozițiile sale sunt compatibile cu cele ale Deciziei‑cadru 2002/584, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 punctul 6 din această ultimă decizie‑cadru ( 43 ).

65.

Astfel, relația prevăzută de legiuitorul Uniunii între Decizia‑cadru 2002/584 și Decizia‑cadru 2008/909 trebuie să contribuie la atingerea obiectivului care constă în facilitarea reabilitării sociale a persoanei în cauză. În fond, o asemenea reabilitare este nu numai în interesul persoanei condamnate, ci și în cel al Uniunii în general ( 44 ).

66.

În consecință, astfel cum a subliniat avocatul general Richard de la Tour în Concluziile prezentate la 13 iunie 2024 în cauza C. J. (Executarea unei condamnări ca urmare a unui MEA) ( 45 ), din articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 rezultă că punerea în aplicare de către autoritatea judiciară de executare a motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 presupune respectarea procedurii și a condițiilor stabilite de Decizia‑cadru 2008/909 în vederea recunoașterii și a executării unei hotărâri judecătorești în materie penală într‑un alt stat membru decât statul membru emitent ( 46 ). Cu alte cuvinte, pentru a se putea angaja să execute pedeapsa pronunțată împotriva persoanei în cauză, verificând că dispune de posibilitatea de a executa în mod real această pedeapsă în conformitate cu dreptul său intern după cum impune acest articol 4 punctul 6, și pentru a se evita, în acest fel, orice risc de impunitate, autoritatea judiciară de executare trebuie să fie autorizată să preia executarea pedepsei respective cu respectarea normelor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909.

67.

Curtea a precizat că, printre aceste norme figurează, printre altele, pe de o parte, articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată, potrivit căruia autoritatea competentă din statul membru de executare a sentinței este, ca regulă generală, obligată să admită cererea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești și de executare a unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate pronunțate într‑un alt stat membru care i‑a fost transmisă în conformitate cu articolele 4 și 5 din decizia‑cadru amintită. În principiu, aceasta nu poate refuza să dea curs unei astfel de cereri decât pentru motivele de nerecunoaștere și de neexecutare enumerate limitativ la articolul 9 din aceeași decizie‑cadru ( 47 ). În plus, articolul 8 alineatele (2)-(4) din Decizia‑cadru 2008/909 prevede în esență condiții stricte pentru adaptarea, de către autoritatea competentă din statul de executare, a pedepsei aplicate în statul emitent, care constituie astfel singurele excepții de la obligația de principiu, care incumbă autorității amintite în temeiul articolului 8 alineatul (1) din această decizie‑cadru, de recunoaștere a hotărârii care i‑a fost transmisă și de luare imediată a tuturor măsurilor necesare pentru executarea pedepsei, a cărei durată și natură corespund celor prevăzute în hotărârea pronunțată în statul emitent ( 48 ).

68.

Pe de altă parte, articolul 4 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată prevede în esență posibilitatea statului membru emitent, atunci când persoana condamnată și‑a dat consimțământul dacă acesta este necesar în temeiul articolului 6 din aceeași decizie‑cadru, de a transmite acestui alt stat membru o asemenea hotărâre judecătorească, însoțită de certificatul al cărui model figurează în anexa I la aceasta. În temeiul articolului 4 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2008/909, transmiterea hotărârii judecătorești și a certificatului poate avea loc în cazul în care autoritatea competentă a statului emitent, după caz, în urma consultărilor între autoritățile competente ale statului emitent și ale statului de executare, constată că executarea pedepsei de către statul de executare ar servi scopului de a facilita reabilitarea socială a persoanei condamnate. În plus, articolul 4 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2008/909 prevede că statul de executare poate, din proprie inițiativă, să solicite statului emitent să transmită hotărârea judecătorească însoțită de certificat și că cererile formulate în temeiul acestui alineat nu creează o obligație pentru statul emitent de a transmite hotărârea judecătorească însoțită de certificat.

69.

Astfel cum rezultă din aceste dispoziții ale Deciziei‑cadru 2008/909, transmiterea de către statul membru emitent a hotărârii judecătorești și a certificatului prevăzut de decizia‑cadru menționată este necesară în vederea recunoașterii hotărârii judecătorești respective și a executării pedepsei, această transmitere reflectând consimțământul statului membru respectiv în ceea ce privește preluarea executării pedepsei de către statul membru de executare. Recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei au loc în acest caz pe baza informațiilor cuprinse în certificat, care poate, de altfel, să fie retras de statul membru emitent ( 49 ), în special în cazul în care apreciază că adaptarea pedepsei care este avută în vedere nu este adecvată pentru el. Rezultă că, în lipsa transmiterii hotărârii însoțite de certificatul prevăzut de decizia‑cadru menționată, statul membru de executare nu este autorizat să execute pe teritoriul său o pedeapsă pronunțată în statul membru emitent, întrucât acesta din urmă nu a consimțit la ea. În consecință, astfel cum au arătat guvernele român și francez în observațiile scrise și orale, apreciem că preluarea executării pedepsei de către statul membru de executare nu se poate efectua decât în cadrul stabilit prin Decizia‑cadru 2008/909, care necesită o cooperare strânsă cu statul membru emitent și în special consimțământul acestuia din urmă cu privire la executarea pedepsei în statul membru de executare.

70.

În cadrul cauzelor principale, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă au fost respectate condițiile prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909 în ceea ce privește preluarea executării pedepselor aplicate lui AR și lui HL de Regatul Belgiei.

71.

În speță, din observațiile scrise ale guvernului român în cauza C‑722/23 reiese că autoritatea judiciară belgiană a solicitat autorității judiciare române să îi furnizeze documentele necesare pentru preluarea executării pedepsei de patru ani de închisoare împotriva lui AR pe teritoriul belgian, inclusiv certificatul care exprimă consimțământul acesteia din urmă, astfel cum impune articolul 4 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2008/909, documente pe care le‑a primit. Prin urmare, este necesar să se considere că a doua condiție de aplicare a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 este îndeplinită, dat fiind că autoritatea judiciară belgiană este în măsură să execute din punct de vedere material această pedeapsă în conformitate cu dreptul său intern, și anume cu articolul 38 alineatul 1 din Legea din 15 mai 2012. Autoritatea judiciară belgiană trebuie să aprecieze de asemenea dacă există un interes legitim care să justifice ca pedeapsa aplicată lui AR în statul membru emitent să fie executată pe teritoriul statului membru de executare. Ca regulă generală, este de competența instanței de trimitere să efectueze o apreciere globală a tuturor elementelor concrete ce caracterizează situația lui AR, susceptibile să indice că între acesta și Regatul Belgiei există legături care să permită să se constate că este suficient de integrat în statul respectiv și că executarea în statul membru amintit a pedepsei pronunțate împotriva sa în statul membru emitent va contribui la realizarea obiectivului de reabilitare socială urmărit de acest articol 4 punctul 6. Cu toate acestea, în situația specială în care, precum în speță, sancțiunea nu poate fi executată în statul membru emitent în temeiul articolului 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru, considerăm că există din acest moment un interes legitim care să justifice executarea acestei sancțiuni pe teritoriul statului membru de executare.

72.

Ținând seama de tot ceea ce precedă, considerăm că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară de executare, atunci când refuză să execute un MEA în temeiul motivului de neexecutare întemeiat pe articolul 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru ca urmare a existenței unui risc ca persoana în cauză să sufere, în cazul predării către autoritatea judiciară emitentă, o încălcare a drepturilor sale fundamentale privind condițiile de detenție din statul membru emitent, este obligată, pentru a se evita impunitatea acestei persoane, să dispună executarea pedepsei respective pe teritoriul statului membru de executare atunci când constată că această persoană este resortisant al acelui stat membru sau are reședința în acesta, în măsura în care procedura și condițiile stabilite de Decizia‑cadru 2008/909 sunt respectate în vederea preluării efective a pedepsei menționate pe acest teritoriu.

73.

Pentru a ne completa analiza, am dori să formulăm câteva observații privind situații în care, spre deosebire de prezentele cauze conexate, articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu se poate aplica.

74.

Astfel, în cadrul transpunerii acestei decizii‑cadru în dreptul lor intern, statele membre, care dispun de o marjă de apreciere, pot să fi ales să nu transpună motivul de neexecutare facultativă prevăzut la acest articol 4 punctul 6 ( 50 ). Pe de altă parte, persoana căutată poate să nu fie resortisant al statului membru de executare și nici să rămână în statul respectiv sau să fie rezidentă a acestuia ( 51 ). În astfel de situații, se ridică problema dacă această persoană ar rămâne nepedepsită atunci când își exercită libertatea de circulație pentru a se deplasa în alt stat membru decât cel în care a fost condamnată penal, iar refuzul executării MEA este avut în vedere în temeiul articolului 1 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată ( 52 ).

75.

Deciziile‑cadru 2002/584 și 2008/909 nu pot conduce la posibilitatea ca o persoană căutată să se sustragă condamnării definitive la care a fost supusă. Astfel, pe de o parte, din jurisprudența Curții rezultă că, pentru a asigura printre altele că funcționarea MEA nu va fi paralizată, obligația de cooperare loială înscrisă la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, trebuie să stea la baza dialogului dintre autoritățile judiciare de executare și cele emitente. Din principiul cooperării loiale rezultă printre altele că statele membre se respectă și se ajută reciproc la îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate ( 53 ). Pe de altă parte, aceste decizii‑cadru oferă autorităților judiciare emitente și de executare mijloace pe care trebuie să le pună în aplicare pentru ca pedeapsa pronunțată în statul membru emitent să fie efectiv executată numai pe teritoriul pe care acest lucru rămâne posibil, și anume cel al statului membru de executare, pentru a se conforma obiectivului de luptă împotriva impunității urmărit de Decizia‑cadru 2002/584.

76.

În această privință, astfel cum rezultă din articolul 4 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2008/909, statul membru de executare poate, din proprie inițiativă, să solicite statului emitent să îi transmită hotărârea judecătorească însoțită de certificat ( 54 ). Considerăm că autoritatea judiciară de executare este obligată să formuleze o asemenea cerere. Astfel, după cum a arătat guvernul român în ședință, în cadrul obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, punerea în aplicare autonomă a articolului 4 alineatul (5) din această decizie‑cadru contribuie la lupta împotriva impunității și la reabilitarea socială a persoanei condamnate. Cu toate acestea, cererile formulate în temeiul acestui alineat (5) nu creează o obligație pentru statul membru emitent de a transmite hotărârea judecătorească însoțită de certificat. În consecință, obținerea consimțământului acestui stat membru este indispensabilă. În opinia noastră și astfel cum a afirmat guvernul francez în observațiile orale, dacă autoritatea judiciară de executare inițiază o procedură de recunoaștere reciprocă a deciziei de condamnare în temeiul aceleiași decizii‑cadru, fără a aduce o atingere disproporționată pedepsei pronunțate de autoritatea judiciară emitentă, aceasta din urmă va fi dispusă să accepte această recunoaștere reciprocă. În plus, considerăm că este coerent cu mecanismul MEA că statul membru emitent, în lipsa predării persoanei condamnate, va fi înclinat, pentru a evita riscul de impunitate a persoanei respective, să accepte ca pedeapsa să fie executată, cu consimțământul său, pe teritoriul statului membru de executare.

77.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Cour de cassation (Curtea de Casație, Belgia) după cum urmează:

Articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009,

trebuie interpretat în sensul că

autoritatea judiciară de executare, atunci când refuză să execute un mandat european de arestare în temeiul motivului de neexecutare întemeiat pe articolul 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru ca urmare a existenței unui risc ca persoana în cauză să sufere, în cazul predării către autoritatea judiciară emitentă, o încălcare a drepturilor sale fundamentale privind condițiile de detenție din statul membru emitent, este obligată, pentru a se evita impunitatea acestei persoane, să dispună executarea pedepsei respective pe teritoriul statului membru de executare atunci când constată că această persoană este resortisant al acelui stat membru sau are reședința în acesta, în măsura în care procedura și condițiile stabilite de Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană sunt respectate în vederea preluării efective a pedepsei menționate pe acest teritoriu.