–

pentru X, de A. Khalaf, advocaat;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și C. S. Schillemans, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul belgian, de M. Jacobs, A. Van Baelen și M. Van Regemorter, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de A. Edelmannová, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și R. Kanitz, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de D. G. Pintus, avvocato dello Stato;

–

pentru guvernul austriac, de A. Posch și J. Schmoll, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, inițial de L. Grønfeldt și G. Wils și ulterior de G. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între X, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) (denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de altă parte, în legătură cu decizia acestuia din urmă prin care se refuză luarea în considerare a cererii de protecție internațională prezentate de X în Țările de Jos.

3

Potrivit considerentelor (3), (20), (32) și (39) ale Regulamentului Dublin III:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Accesul la procedura de examinare a unei cereri de protecție internațională”, prevede:

„(1)   Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.

(2)   Atunci când niciun stat membru responsabil nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia.

Atunci când este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru desemnat inițial drept responsabil, pentru că există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din [cartă], statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil continuă examinarea criteriilor stabilite la capitolul III, pentru a determina dacă alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil.

Atunci când transferul nu poate fi efectuat, în temeiul prezentului alineat, către unul dintre statele membre desemnate pe baza criteriilor stabilite la capitolul III și nici către primul stat membru în care a fost prezentată cererea, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil devine statul membru responsabil.

[…]”

5

Articolul 5 alineatele (1)-(3) din regulamentul menționat prevede:

„(1)   Pentru a facilita procesul de determinare a statului membru responsabil, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil organizează un interviu individual cu solicitantul. Interviul permite, de asemenea, înțelegerea corespunzătoare a informațiilor oferite solicitantului în conformitate cu articolul 4.

(2)   Se poate renunța la interviul individual dacă:

[…]

(3)   Interviul individual se desfășoară în timp util și, în orice caz, înainte de luarea oricărei decizii de transferare a solicitantului spre statul membru responsabil în temeiul articolului 26 alineatul (1).”

6

Potrivit articolului 21 din același regulament:

„(1)   Atunci când un stat membru în care s‑a prezentat o cerere de protecție internațională consideră că alt stat membru este responsabil de examinarea cererii, acesta poate, pe cât de repede posibil și în orice caz în termen de trei luni de la data la care a fost prezentată cererea în sensul articolului 20 alineatul (2), cere celuilalt stat membru să preia solicitantul.

[…]

(3)   În cazurile menționate la alineatele (1) și (2), cererea de preluare de către alt stat membru este prezentată folosindu‑se un formular standard și include probele sau dovezile circumstanțiale astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 22 alineatul (3) și/sau elemente relevante din declarația solicitantului care permit autorităților statului membru solicitat să verifice dacă acesta este responsabil în temeiul criteriilor prevăzute de prezentul regulament.

[…]”

7

Articolul 22 din Regulamentul Dublin III are următorul cuprins:

„[…]

(2)   În procedura de determinare a statului membru responsabil, se folosesc probe și dovezi circumstanțiale.

(3)   Comisia [Europeană], prin acte de punere în aplicare, întocmește și reexaminează periodic două liste în care se specifică probele relevante și dovezile circumstanțiale relevante în conformitate cu criteriile prevăzute la literele (a) și (b) din prezentul alineat. […]

[…]

(b) Dovezi circumstanțiale:

[…]

(4)   Cerința privind probele nu ar trebui să depășească ceea ce este necesar pentru o bună aplicare a prezentului regulament.

(5)   În absența unor probe formale, statul membru solicitat își recunoaște responsabilitatea dacă dovezile circumstanțiale sunt coerente, verificabile și suficient de detaliate pentru a stabili responsabilitatea.

[…]”

8

X este resortisant sirian. El a prezentat o cerere de protecție internațională în Polonia, la 9 noiembrie 2021.

9

Ulterior, acesta a intrat în Țările de Jos la 21 noiembrie 2021, iar în ziua următoare a prezentat o nouă cerere de protecție internațională în acest din urmă stat membru.

10

La 20 ianuarie 2022, Regatul Țărilor de Jos a solicitat Republicii Polone să îl reprimească pe X în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Dublin III. La 1 februarie 2022, acest din urmă stat membru a admis cererea respectivă în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (c) din acest regulament.

11

Printr‑o decizie din 20 aprilie 2022, secretarul de stat nu a luat în considerare cererea de protecție internațională prezentată de X în Țările de Jos pentru motivul că Republica Polonă era responsabilă de examinarea acestei cereri și a respins argumentele invocate de X pentru a se opune transferului său.

12

X a sesizat rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch, Țările de Jos), care este instanța de trimitere, cu o acțiune împotriva acestei decizii, prin care urmărește obținerea interdicției transferului său în Polonia. În același timp, el a solicitat ca acest transfer să fie interzis până la soluționarea definitivă a acestei acțiuni, solicitare care a fost admisă.

13

Instanța de trimitere arată că, în cadrul acțiunii sale, X susține, în primul rând, că autoritățile poloneze i‑au încălcat drepturile fundamentale.

14

În această privință, decizia de trimitere menționează afirmațiile sale potrivit cărora el ar fi făcut obiectul în trei rânduri al unei trimiteri înapoi sumare (pushback) către Belarus după intrarea sa pe teritoriul polonez, dintre care o dată în timpul nopții. El afirmă că a reușit, în cele din urmă, să intre în Polonia împreună cu doi membri ai familiei sale, la 7 noiembrie 2021, și că a rămas în pădure până când a fost prins și predat polițiștilor de frontieră. El adaugă că, în timpul acestei șederi în pădure, condițiile sale de viață deveniseră inacceptabile. El ar fi consimțit la prelevarea amprentelor sale digitale sub amenințarea returnării în Belarus și la sfatul unei organizații, ignorând că acest fapt echivala cu prezentarea unei cereri de protecție internațională. Cu această ocazie, X ar fi primit documente în limba polonă și un document în limba arabă care conținea informații cu privire la Regulamentul Dublin III, dar nu ar fi beneficiat de asistența unui interpret. X declară că a fost ulterior plasat în detenție timp de aproximativ o săptămână la sediul polițiștilor de frontieră, la fel ca toți ceilalți solicitanți de protecție internațională, unde ar fi fost supus unui tratament foarte rău, în special din cauza lipsei de hrană și a lipsei oricărui control medical. X a susținut că nu a depus plângere la autoritățile poloneze cu privire la aceste rele tratamente pentru motivul că aceste tratamente i‑ar fi fost aplicate chiar de autoritățile respective.

15

X ar indica temerea că drepturile sale fundamentale ar fi din nou încălcate dacă ar fi transferat în Polonia.

16

În al doilea rând, X ar susține că instanțele poloneze nu sunt independente.

17

X și‑a susținut afirmațiile cu propriile declarații, precum și cu rapoarte ale organizațiilor neguvernamentale privind situația, în Polonia, a resortisanților țărilor terțe și a persoanelor care fac obiectul unei decizii de transfer în temeiul Regulamentului Dublin III. Acesta a invocat de asemenea jurisprudența Curții, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a instanțelor naționale.

18

Întemeindu‑se pe rapoarte care provin din surse credibile, pe care le citează, și pe documente oficiale, instanța de trimitere menționează atitudinea mai multor state membre care ar consta în a împiedica resortisanții țărilor terțe să intre pe teritoriul lor și declarații care implică toate statele membre care ar urmări prevenirea emigrării pe teritoriul lor. Aceasta consideră că există o contradicție între, pe de o parte, această atitudine și aceste declarații și, pe de altă parte, obligațiile statelor membre în temeiul Convenției de la Geneva, al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și al cartei, a căror respectare stă la baza sistemului european comun de azil. Mai precis, aceasta vizează, printre altele, practicile de trimitere înapoi sumară la frontiere.

19

Instanța de trimitere arată că astfel de practici sunt contrare obligației de a prelucra fiecare cerere de protecție internațională și subminează principiul încrederii reciproce, precum și funcționarea acestui sistem, printre altele pentru că au ca efect incitarea resortisanților unor țări terțe să ocolească statele membre care le utilizează.

20

În speță, instanța de trimitere consideră că informații obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător arată că Republica Polonă încalcă în mod sistematic, de mai mulți ani, mai multe drepturi fundamentale ale resortisanților țărilor terțe prin efectuarea unor trimiteri înapoi sumare, însoțite în mod regulat de o recurgere la violență, și prin deținerea sistematică și în condiții calificate drept „deplorabile” a resortisanților țărilor terțe care intră ilegal pe teritoriul său.

21

Declarațiile lui X privind trimiterile înapoi sumare la care a fost supus, a căror credibilitate nu ar fi fost pusă la îndoială de secretarul de stat, ar fi concordante cu aceste informații.

22

Această instanță se întreabă dacă, în ipoteza în care într‑un stat membru au loc încălcări structurale ale drepturilor fundamentale în privința unui solicitant sau a unor resortisanți ai unor țări terțe în general, autoritatea competentă trebuie să se abțină de la luarea unei decizii de transfer către acest stat membru sau dacă principiul încrederii reciproce continuă să se aplice pe deplin.

23

În cazul în care poate fi adoptată o decizie de transfer, instanța de trimitere se întreabă dacă, într‑o situație de încălcare sistematică și generalizată a drepturilor resortisanților țărilor terțe de către statul membru responsabil, statul membru solicitant poate totuși să se întemeieze pe principiul încrederii reciproce pentru a aprecia situația solicitantului după transferul său din perspectiva articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III.

24

Aceasta arată că din cuprinsul punctului 82 din Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo (C‑163/17, EU:C:2019:218), și din cel al considerentului (32) al Regulamentului Dublin III reiese că respectarea de către un stat membru a obligațiilor sale în temeiul sistemului european comun de azil nu se limitează la perioada ulterioară transferului unui solicitant și nici la articolul 4 din cartă.

25

Instanța de trimitere consideră, pe de altă parte, că, în ipoteza în care statul membru solicitant nu ar putea invoca principiul încrederii reciproce, ar fi posibile adaptări în ceea ce privește sarcina probei.

26

Concret, în caz de încălcare sistematică și generalizată de către un stat membru a drepturilor fundamentale, chiar și altele decât cele garantate la articolul 4 din cartă, instanța de trimitere preconizează o reducere a nivelului probatoriu impus solicitantului, pe de o parte, în ceea ce privește declarațiile sale referitoare la încălcări ale drepturilor fundamentale și, pe de altă parte, în ceea ce privește riscurile potențiale în cazul unui transfer. Ea preconizează chiar, în această privință, o răsturnare a sarcinii probei. Prin urmare, statului membru solicitant i‑ar putea reveni sarcina de a elimina orice îndoială serioasă cu privire la riscul real de încălcare a articolului 4 din cartă, sau chiar a tuturor drepturilor sale fundamentale, în privința acestui solicitant în cazul unui transfer, prin analogie cu articolul 4 alineatul (4) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9) privind riscurile la care este expus în țara de origine.

27

În plus, aceasta este de părere că statul membru solicitant ar putea să ceară garanții individuale autorităților statului membru responsabil în ceea ce privește condițiile de primire adecvate, continuarea procedurii de azil, precum și lipsa detenției fără temei legal și ar putea chiar să controleze respectarea garanțiilor obținute.

28

În sfârșit, instanța de trimitere evidențiază faptul că solicitantul arată în mod plauzibil că nu ar avea posibilitatea efectivă de a formula o cale de atac în cazul încălcării drepturilor sale fundamentale după un eventual transfer și ridică problema consecințelor acestui fapt.

29

În aceste împrejurări, rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch), a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii accelerate, în conformitate cu articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

31

Deși arată că a dispus o măsură provizorie prin care a interzis transferul solicitantului către Polonia până la pronunțarea cu privire la legalitatea deciziei de transfer în discuție în litigiul principal printr‑o hotărâre judecătorească definitivă, această instanță arată că litigiul principal ridică o problematică importantă referitoare la principiile sistemului european comun de azil, și anume cea legată de practicile de trimitere înapoi sumară și de detenție la punctele de frontieră a resortisanților țărilor terțe care au intrat pe teritoriul statelor membre în vederea prezentării unei cereri de protecție internațională. De altfel, instanțele naționale s‑ar confrunta din ce în ce mai mult cu această problematică, astfel încât utilitatea deciziei preliminare care urmează să fie pronunțată ar depăși cadrul prezentei cauze principale. Astfel, natura prezentei trimiteri preliminare ar justifica judecarea acesteia potrivit unei proceduri accelerate.

32

Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate.

33

În speță, la 19 iulie 2022, președintele Curții a decis, după ascultarea judecătoarei raportoare și a avocatului general, să respingă cererea menționată la punctul 30 din prezenta hotărâre formulată de instanța de trimitere.

34

Astfel, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că aplicarea procedurii preliminare accelerate nu depinde de natura litigiului principal ca atare, ci de împrejurările excepționale proprii cauzei în discuție, care trebuie să stabilească urgența deosebită a pronunțării cu privire la întrebările adresate (Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 27, precum și jurisprudența citată).

35

Or, împrejurarea că litigiul privește unul sau mai multe aspecte esențiale ale sistemului european comun de azil nu constituie un motiv care să stabilească o urgență extraordinară, necesară totuși pentru a justifica o examinare pe cale accelerată. Situația este aceeași în ceea ce privește împrejurarea că un număr important de persoane sunt potențial vizate de întrebările adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia,C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 39 și jurisprudența citată).

36

În urma prezentării concluziilor la 13 iulie 2023, reclamantul din litigiul principal a solicitat Curții, prin scrisoarea din 16 august 2023, trimiterea prezentei cereri de decizie preliminară Marii Camere și sugerează, în cazul unei asemenea trimiteri, deschiderea fazei orale a procedurii.

37

Aceste cereri au fost respinse printr‑o decizie a președintelui Camerei a patra din 23 august 2023.

38

În această privință, trebuie arătat că, potrivit articolului 60 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, revine Curții sarcina de a decide cu privire la completul de judecată căruia trebuie să îi fie trimisă o cauză, cu condiția ca o trimitere în fața Marii Camere să fi fost solicitată, în temeiul articolului 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, de un stat membru sau de o instituție a Uniunii Europene care participă la procedură. În plus, în temeiul alineatului (3) al articolului 60 menționat, ține doar de aprecierea completului de judecată în fața căruia a fost trimisă o cauză să solicite Curții trimiterea acelei cauze unui complet de judecată compus din mai mulți judecători.

39

Or, în speță, trimiterea în fața Marii Camere a fost solicitată de reclamantul din litigiul principal și niciun element nu justifică trimiterea în fața unui complet de judecată compus din mai mulți judecători. În aceste condiții, nu este necesară examinarea sugestiei reclamantului din litigiul principal, prezentată pentru cazul în care cauza ar fi trimisă Marii Camere, de a deschide faza orală a procedurii. Condițiile pentru aplicarea articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură rămân, în orice caz, îndeplinite, Curtea fiind suficient informată pentru a se pronunța.

40

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle interpretarea care trebuie dată Regulamentului Dublin III, în special articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din acesta, în cazul unor încălcări grave și sistematice ale dreptului Uniunii săvârșite în privința unor resortisanți ai unor țări terțe de statul membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională a unuia dintre acești resortisanți înainte de eventualul transfer al acestuia către acest stat membru. Mai precis, aceasta se întreabă dacă asemenea încălcări sunt de natură să repună în discuție aplicarea principiului încrederii reciproce între statele membre într‑o asemenea măsură încât să se opună acestui transfer sau, în orice caz, dacă acestea presupun ca statul membru solicitant care dorește să efectueze transferul menționat să se asigure că, în cazul unui transfer, solicitantul de protecție internațională în cauză nu va fi expus unui risc de tratament contrar articolului 4 din cartă.

41

Din decizia de trimitere reiese că aceste întrebări privesc o situație în care un solicitant susține că statul membru responsabil procedează la trimiteri înapoi sumare la frontierele sale externe (pushback), precum și la detenții la punctele sale de frontieră ale unor resortisanți ai unor țări terțe care încearcă să prezinte o cerere de protecție internațională, practici cărora reclamantul din litigiul principal le‑ar fi fost el însuși supus.

42

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin intermediul primelor două întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că faptul că statul membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională a unui resortisant al unei țări terțe procedează, în privința unor astfel de resortisanți care urmăresc să prezinte o astfel de cerere la frontiera sa, la trimiteri înapoi sumare, precum și la detenții la punctele sale de frontieră se opune transferului resortisantului respectiv către acest stat membru.

43

Trebuie amintit că dreptul Uniunii se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la articolul 2 TUE. Această premisă implică și justifică existența încrederii reciproce între statele membre în recunoașterea acestor valori și, așadar, în respectarea dreptului Uniunii care le pune în aplicare, precum și în faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute de cartă, în special la articolele 1 și 4 din aceasta, care consacră una dintre valorile fundamentale ale Uniunii și ale statelor sale membre, și anume demnitatea umană, care cuprinde printre altele interzicerea tratamentelor inumane sau degradante [Hotărârea din 30 noiembrie 2023, Ministero dell’Interno și alții (Broșură comună – Returnare indirectă), C‑228/21, C‑254/21, C‑297/21, C‑315/21 și C‑328/21, EU:C:2023:934, punctul 130, precum și și jurisprudența citată].

44

Principiul încrederii reciproce între statele membre are, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permite crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, cu excepția unor împrejurări excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta (Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 81 și jurisprudența citată).

45

Prin urmare, în contextul sistemului european comun de azil și în special al Regulamentului Dublin III, trebuie să se prezume că tratamentul aplicat solicitanților unei protecții internaționale în fiecare stat membru este conform cerințelor cartei, ale Convenției de la Geneva, precum și ale Convenției europene pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 82 și jurisprudența citată).

46

Nu poate fi exclus totuși ca, în practică, acest sistem să întâmpine dificultăți majore de funcționare într‑un anumit stat membru, astfel încât să existe un risc serios ca, în cazul transferului către acest stat membru, unii solicitanți de protecție internațională să fie tratați într‑un mod incompatibil cu drepturile lor fundamentale (Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 83 și jurisprudența citată).

47

Astfel, articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III prevede că un solicitant de protecție internațională nu poate fi transferat către statul membru responsabil de examinarea cererii sale în cazul în care există temeiuri substanțiale de a crede că ar fi expus unui risc de tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, ca urmare a unor deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților unei astfel de protecții în acest stat membru.

48

În speță, reclamantul din litigiul principal invocă existența unor deficiențe sistemice în condițiile de primire în statul membru responsabil, constând în trimiteri înapoi sumare la frontierele externe și în detenții la punctele de frontieră ale unor resortisanți ai unor țări terțe care urmăresc să prezinte o cerere de protecție internațională sau care au reușit să prezinte o astfel de cerere, dar și existența unor deficiențe sistemice în procedura de azil, din moment ce trimiterea înapoi sumară a unui resortisant al unei țări terțe constituie un obstacol în calea declanșării acestei proceduri.

49

Instanța de trimitere consideră că realitatea unor asemenea practici este atestată de informații obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător.

50

În ceea ce privește, în primul rând, practicile de trimitere înapoi sumară la frontierele externe ale Uniunii, care conduc la îndepărtarea de pe teritoriul Uniunii a persoanelor care urmăresc să prezinte o cerere de protecție internațională sau să înlăture de pe acest teritoriu persoane care au prezentat o astfel de cerere la intrarea pe teritoriul menționat înainte ca această cerere să fi făcut obiectul examinării prevăzute de legislația Uniunii, este necesar să se arate că acestea încalcă articolul 6 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60).

51

Această dispoziție, care privește accesul la procedura de acordare a unei protecții internaționale, constituie unul dintre fundamentele sistemului european comun de azil și face parte din normele legislative ale Uniunii care concretizează dreptul fundamental consacrat la articolul 18 din cartă de a obține statutul de beneficiar de protecție internațională, în măsura în care sunt întrunite condițiile impuse de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 192). Dispoziția menționată presupune că orice resortisant al unei țări terțe sau apatrid are dreptul de a prezenta o cerere de protecție internațională, inclusiv la frontierele unui stat membru, manifestându‑și voința de a beneficia de protecție internațională în fața uneia dintre autoritățile prevăzute de această dispoziție. Acest drept trebuie să îi fie recunoscut chiar dacă se află în situație de ședere ilegală pe acest teritoriu și indiferent de șansele de succes ale unei astfel de cereri [Hotărârea din 22 iunie 2023, Comisia/Ungaria (Declarație de intenție prealabilă unei cereri de azil),C‑823/21, EU:C:2023:504, punctul 43 și jurisprudența citată].

52

Or, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 31 și 32 din concluzii, o practică de trimitere înapoi sumară aduce atingere acestui element fundamental al sistemului european comun de azil întrucât împiedică exercitarea dreptului de a prezenta o cerere de protecție internațională și, pe cale de consecință, desfășurarea, potrivit modalităților prevăzute de legislația Uniunii, a procedurii care constă în depunerea și în examinarea unei astfel de cereri.

53

Dacă aceasta încalcă, în orice caz, articolul 6 din Directiva 2013/32, o practică de trimitere înapoi sumară poate, în plus, să aducă atingere principiului nereturnării. Astfel cum rezultă din considerentul (3) al Regulamentului Dublin III, acest principiu, în temeiul căruia nicio persoană nu poate fi trimisă înapoi unde riscă să fie persecutată, este garantat, în calitate de drept fundamental, la articolul 18 din cartă coroborat cu articolul 33 din Convenția de la Geneva, precum și la articolul 19 alineatul (2) din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 55]. Prin urmare, o practică de trimitere înapoi sumară aduce atingere principiului menționat numai în cazul în care constă în trimiterea înapoi a unor persoane care urmăresc să prezinte, în Uniune, o cerere de protecție internațională către o țară terță pe teritoriul căreia sunt supuse riscului menționat mai sus.

54

În ceea ce privește, în al doilea rând, practica detenției la punctele de frontieră, considerentul (15) al Directivei 2013/33, precum și considerentul (20) al Regulamentului Dublin III amintesc principiul potrivit căruia o persoană nu ar trebui să fie supusă unei măsuri de detenție pentru unicul motiv că solicită protecție internațională.

55

Având în vedere gravitatea ingerinței în dreptul la libertate care rezultă dintr‑o măsură de detenție și ținând seama de importanța acestui drept, competența recunoscută autorităților naționale competente de a recurge la detenția unor resortisanți ai unor țări terțe este încadrată în mod strict. Măsura detenției nu poate fi astfel dispusă sau prelungită decât cu respectarea normelor generale și abstracte care stabilesc condițiile și modalitățile acesteia [Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 75, precum și jurisprudența citată].

56

În plus, resortisantul unei țări terțe nu poate fi plasat în detenție în cadrul sistemului european comun de azil atunci când o măsură mai puțin coercitivă poate fi aplicată în mod eficient [Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 78].

57

Din considerațiile care precedă rezultă că practici, precum cele constatate în speță, de trimitere înapoi sumară și de detenție la punctele de frontieră sunt incompatibile cu dreptul Uniunii și constituie deficiențe grave în procedura de azil și în condițiile de primire a solicitanților. Cu toate acestea, nu rezultă în mod necesar că aceste deficiențe îndeplinesc cele două condiții cumulative, prevăzute la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III, care trebuie îndeplinite pentru a se împiedica transferul unui solicitant de protecție internațională către statul membru în care există aceste practici.

58

Potrivit acestei dispoziții, numai deficiențele „sistemice” care „duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din [cartă]” fac imposibil un astfel de transfer.

59

În speță, în ceea ce privește prima dintre aceste două condiții, va reveni instanței de trimitere sarcina de a examina dacă deficiențele constatate în Polonia continuă să existe și dacă ele privesc în general procedura de azil și condițiile de primire aplicabile solicitanților de protecție internațională sau, cel puțin, anumitor grupuri de solicitanți de protecție internațională luate în ansamblu, precum grupul de persoane care urmăresc să obțină protecție internațională după ce au trecut sau au încercat să treacă frontiera dintre Polonia și Belarus.

60

În cazul în care s‑ar dovedi că aceasta este situația, aceste deficiențe ar putea fi calificate drept „sistemice”, având în vedere jurisprudența Curții care permite asimilarea cu deficiențele sistemice a deficiențelor care afectează anumite grupuri de persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 90).

61

În caz contrar, s‑ar impune să se constate că această primă condiție prevăzută la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III nu este îndeplinită în speță. Această dispoziție nu ar împiedica, în acest din urmă caz, transferul solicitantului către statul membru responsabil.

62

În ceea ce privește a doua condiție, referitoare la existența unui risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă rezultat din deficiențele sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților, va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă deficiențele sistemice determină un risc, pentru persoana interesată, de a fi expusă unor tratamente contrare articolului 4 din cartă.

63

În această privință, îi va reveni sarcina de a examina, pe de o parte, dacă există motive serioase și temeinice de a crede că reclamantul din litigiul principal ar fi expus, în cazul unui transfer, unui risc real de a fi redirecționat către frontiera dintre Polonia și Belarus și de a face obiectul unei trimiteri sumare înapoi în Belarus eventual precedată de o detenție la un punct de frontieră și, pe de altă parte, dacă astfel de măsuri sau astfel de practici l‑ar expune unei situații de lipsuri materiale extreme, care nu i‑ar permite să facă față celor mai elementare nevoi, cum sunt îndeosebi cele de a se hrăni, de a se spăla și de a‑și asigura o locuință, și care i‑ar aduce atingere sănătății fizice sau mentale sau l‑ar aduce într‑o stare de degradare incompatibilă cu demnitatea umană, plasându‑l într‑o situație de o asemenea gravitate încât poate fi asimilată unui tratament inuman sau degradant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo,C‑163/17, EU:C:2019:218, punctele 85 și, respectiv, 87, precum și 91-93).

64

În cadrul acestei aprecieri, situația care trebuie luată în considerare este cea în care solicitantul în cauză ar risca să se afle în timpul transferului sau ca urmare a transferului către statul membru responsabil [a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctele 85, 87 și 88, precum și Hotărârea din 30 noiembrie 2023, Ministero dell’Interno și alții (Broșură comună – Returnare indirectă), C‑228/21, C‑254/21, C‑297/21, C‑315/21 și C‑328/21, EU:C:2023:934, punctele 134 și 135], iar nu cea în care se afla atunci când a intrat inițial pe teritoriul acestui stat membru.

65

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că faptul că statul membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională a unui resortisant al unei țări terțe a procedat, în privința unor astfel de resortisanți care urmăresc să prezinte o astfel de cerere la frontiera sa, la trimiteri înapoi sumare, precum și la detenții la punctele sale de frontieră nu se opune, prin el însuși, transferului resortisantului respectiv către acest stat membru. Transferul resortisantului respectiv către statul membru menționat este totuși exclus în cazul în care există motive serioase și temeinice de a crede că acesta ar fi expus, în timpul transferului sau ca urmare a acestuia, unui risc real de a fi supus unor astfel de practici și că acestea sunt, în funcție de împrejurările care trebuie apreciate de autoritățile competente și de instanța eventual sesizată cu o cale de atac împotriva deciziei de transfer, susceptibile să îl pună într‑o situație de lipsuri materiale extreme de o asemenea gravitate încât poate fi asimilată unui tratament inuman sau degradant, interzis de articolul 4 din cartă.

66

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, citit în lumina articolului 4 din cartă, trebuie interpretat în sensul, în primul rând, că statul membru care a solicitat reprimirea unui solicitant de protecție internațională de către statul membru responsabil și care dorește să îl transfere pe acest solicitant către acest din urmă stat membru trebuie, înainte de a putea efectua acest transfer, să ia în considerare toate informațiile pe care i le furnizează solicitantul menționat, în special în ceea ce privește eventuala existență a unui risc real de a fi supus, în timpul transferului sau ca urmare a acestuia, unor tratamente inumane sau degradante, în sensul articolului 4 menționat, în al doilea rând, că trebuie să coopereze la stabilirea faptelor și/sau să verifice realitatea acestora și, în al treilea rând, că, în cazul unor încălcări grave și structurale ale drepturilor fundamentale ale resortisanților țărilor terțe în statul membru responsabil, trebuie să îi solicite acestuia să furnizeze garanții individuale privind respectarea drepturilor fundamentale ale resortisantului respectiv în caz de transfer.

67

În ceea ce privește nivelul și regimul probatoriu care permit declanșarea aplicării articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III, este necesar, în lipsa unor precizări speciale în această dispoziție, să se facă trimitere la dispozițiile generale și la economia acestui regulament.

68

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul regulamentului menționat, legiuitorul Uniunii nu s‑a limitat la instituirea unor norme de organizare care guvernează numai relațiile dintre statele membre, în vederea determinării statului membru responsabil, ci a decis să includă în acest proces solicitanții de protecție internațională, obligând statele membre să îi informeze cu privire la criteriile de responsabilitate și să le ofere ocazia de a furniza informațiile care permit aplicarea corectă a acestor criterii (Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash, C‑63/15, EU:C:2016:409, punctul 51).

69

Astfel, mai întâi, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 46 din concluzii, interviul individual prevăzut la articolul 5 din Regulamentul Dublin III, precum și eventuala cale de atac introdusă împotriva deciziei de transfer trebuie să îi permită solicitantului de protecție internațională să prezinte elementele aflate în posesia sa.

70

Potrivit articolului 5 alineatele (1) și (3) din Regulamentul Dublin III, interviul personal are drept scop, printre altele, facilitarea procesului de determinare a statului membru responsabil. Acest interviu trebuie să se desfășoare în timp util și, în orice caz, înainte de luarea oricărei decizii de transfer.

71

În continuare, din articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III rezultă că solicitantul trebuie să aibă posibilitatea de „a prezenta toate informațiile […] relevante pentru determinarea” statului membru responsabil.

72

Rezultă că solicitantului trebuie să i se dea posibilitatea să furnizeze orice probă sau orice dovadă circumstanțială relevantă, în sensul articolului 22 alineatele (2) și (3) din acest regulament, în legătură cu determinarea statului membru responsabil.

73

În plus, articolul 21 alineatul (3) din acest regulament vizează probele menționate sau dovezile circumstanțiale menționate, dar și celelalte elemente relevante din declarația solicitantului care permit autorităților statului membru solicitat să verifice dacă este responsabil în temeiul criteriilor prevăzute de regulamentul menționat.

74

În sfârșit, articolul 22 alineatele (4) și (5) din același regulament precizează, pe de o parte, că cerința privind probele nu ar trebui să depășească ceea ce este necesar pentru o bună aplicare a acestui regulament și, pe de altă parte, că, în absența unor probe formale, statul membru solicitat își recunoaște responsabilitatea dacă dovezile circumstanțiale sunt coerente, verificabile și suficient de detaliate pentru a stabili responsabilitatea.

75

Din elementele menționate la punctele 68-74 din prezenta hotărâre rezultă că legiuitorul Uniunii nu a impus nicio cerință în ceea ce privește natura și forța probantă a informațiilor pe care solicitantul le poate prezenta în cadrul participării sale la procedura de determinare a statului membru responsabil, în special pentru a stabili eventuala existență a unor motive serioase și temeinice de a crede că va fi expus unui risc real, astfel cum se prevede la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament, în cazul transferului către un stat membru responsabil.

76

În consecință, este necesar să fie luat în considerare orice element prezentat de solicitant pentru a stabili existența unui risc de tratament contrar articolului 4 din cartă, autorităților jurisdicționale ale statului membru responsabil să procedeze la determinarea statului membru responsabil revenindu‑le sarcina să aprecieze, pe baza unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător și în raport cu standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de dreptul Uniunii, realitatea deficiențelor invocate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 90, precum și Hotărârea din 30 noiembrie 2023, Ministero dell’Interno și alții (Broșură comună – Returnare indirectă), C‑228/21, C‑254/21, C‑297/21, C‑315/21 și C‑328/21, EU:C:2023:934, punctul 136].

77

În plus, trebuie arătat că, independent de luarea în considerare a informațiilor furnizate de către solicitant, statele membre sunt obligate să nu transfere un solicitant către statul membru responsabil atunci când acestea nu pot ignora faptul că deficiențele sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de protecție internațională în acest stat membru dau naștere unor motive serioase și temeinice de a crede că solicitantul va fi expus unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții, C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctul 94, precum și Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 85). Astfel, nu este exclus ca statul membru însărcinat cu determinarea statului membru responsabil să ajungă să ia în considerare, din proprie inițiativă, informații relevante de care are cunoștință pentru a decide aplicarea articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III.

78

Rezultă că statul membru însărcinat cu determinarea statului membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională a unui resortisant al unei țări terțe trebuie, pe de o parte, să ia în considerare toate informațiile pe care i le furnizează acesta din urmă, printre altele în ceea ce privește eventuala existență a unui risc de tratament contrar articolului 4 din cartă în cazul transferului acestui resortisant. Acest prim stat membru trebuie, pe de altă parte, să coopereze la stabilirea faptelor prin aprecierea realității acestui risc, pe baza unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător, și având în vedere standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de dreptul Uniunii, ținând seama, dacă este cazul, din proprie inițiativă, de informațiile relevante pe care nu le poate ignora în ceea ce privește eventuale deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de protecție internațională în statul membru responsabil.

79

În ipoteza în care astfel de deficiențe sunt dovedite și dau naștere unor motive serioase și temeinice de a crede că, în cazul unui transfer, solicitantul de protecție internațională ar fi expus unui risc real de tratament contrar articolului 4 din cartă, statul membru însărcinat cu determinarea statului membru responsabil trebuie, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III, să continue examinarea criteriilor prevăzute în capitolul III din acest regulament pentru a stabili dacă un alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil.

80

Cu toate acestea, înainte de a concluziona că există un risc real de tratamente inumane sau degradante în cazul unui transfer către statul membru responsabil, statul membru care dorește să efectueze transferul poate încerca să obțină garanții individuale care să fie suficiente pentru a exclude acest risc (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctele 83 și 84).

81

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că Regulamentul Dublin III, citit în lumina articolului 4 din cartă, trebuie interpretat în sensul că:

82

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă răspunsul la a treia întrebare ar fi influențat de împrejurarea, presupunând că este dovedită, că solicitantul de protecție internațională nu ar putea, sau nu ar putea într‑un mod eficient, să sesizeze autoritățile și să exercite căi de atac în statul membru responsabil.

83

Trebuie amintit că procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe. În cadrul acestei cooperări, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului principal, singura care cunoaște în mod precis situația de fapt ce se află la originea acestuia și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 7 decembrie 2023, mBank [Declarație a consumatorului], C‑140/22, EU:C:2023:965, punctul 47 și jurisprudența citată).

84

Cu toate acestea, Curtea nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare atunci când este evident că interpretarea unei norme a dreptului Uniunii, solicitată de o instanță națională, nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului cu care este sesizată aceasta, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2022, Cilevičs și alții, C‑391/20, EU:C:2022:638, punctul 42 și jurisprudența citată).

85

În această din urmă privință, trebuie subliniată importanța indicării de către instanța națională a motivelor exacte care au determinat‑o să își pună problema interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții întrebări preliminare (Hotărârea din 6 decembrie 2005, ABNA și alții, C‑453/03, C‑11/04, C‑12/04 și C‑194/04, EU:C:2005:741, punctul 46, precum și Ordonanța din 15 aprilie 2011, Debiasi, C‑613/10, EU:C:2011:266, punctul 22).

86

În speță, trebuie să se constate că instanța de trimitere nu prezintă cu gradul de claritate și de precizie necesar dificultățile cu care s‑ar putea confrunta reclamantul din litigiul principal în ipoteza unui transfer către statul membru responsabil.

87

Pe de altă parte, ea nu prezintă în mod clar nici motivele pentru care stabilește o legătură între dificultăți în introducerea unei căi de atac efective în acest stat membru după transferul unui solicitant și nivelul probatoriu care îi este impus acestuia în cadrul procedurii de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii sale privind faptele pe care le invocă în susținerea afirmației sale că va fi expus unui risc de tratament contrar articolului 4 din cartă în cazul unui transfer către statul membru menționat din cauza unor deficiențe sistemice sau generalizate în procedura de azil sau în condițiile de primire.

88

Prin urmare, a patra întrebare este inadmisibilă.

89

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: