1.

În conformitate cu articolul 25 din Directiva 2014/17/UE ( 2 ), consumatorii au dreptul de a‑și îndeplini integral sau parțial obligațiile care le revin în temeiul unui contract de credit pentru bunuri imobile rezidențiale înainte de expirarea acestuia.

2.

Până în prezent, Curtea a trebuit să se pronunțe cu privire la cuantumul reducerii (în favoarea consumatorului) a costului total al creditului, inerentă stingerii anticipate a obligațiilor sale ( 3 ).

3.

Această trimitere preliminară oferă Curții posibilitatea de a aborda pentru prima dată (dacă nu ne înșelăm) cealaltă parte a ecuației: dreptul creditorului de a primi, „atunci când este justificat, o compensație echitabilă și obiectivă” pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului.

4.

În considerentul (66) se arată următoarele:

„Capacitatea unui consumator de a rambursa creditul înainte de expirarea contractului de credit poate juca un rol important în promovarea concurenței pe piața internă și a libertății de circulație a cetățenilor Uniunii, precum și în contribuirea la o flexibilitate pe durata contractului de credit, care este necesară pentru promovarea stabilității financiare în conformitate cu recomandările Consiliului pentru Stabilitate Financiară. […] statele membre ar trebui așadar să asigure, fie prin legislație, fie prin alte mijloace cum ar fi clauzele contractuale, dreptul consumatorilor de rambursare anticipată. […] În condițiile stabilite de statele membre se poate prevedea, de asemenea, că creditorul ar trebui să aibă dreptul la o compensație echitabilă și justificată obiectiv pentru costurile potențiale legate de rambursarea anticipată a creditului. În cazurile în care statele membre prevăd că creditorul are dreptul la compensație, aceasta ar trebui să fie o compensație echitabilă și justificată obiectiv pentru eventualele costuri legate în mod direct de rambursarea anticipată a creditului în conformitate cu normele naționale în materie de compensare. Compensația nu ar trebui să depășească pierderea economică suferită de creditor.”

5.

În conformitate cu articolul 25:

„(1)   Statele membre se asigură că consumatorul are dreptul de a‑și îndeplini integral sau parțial obligațiile care îi revin în temeiul unui contract de credit înainte de expirarea acestuia. În aceste cazuri, consumatorul trebuie să aibă dreptul la o reducere a costului total al creditului pentru consumator, care constă în dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului.

(2)   Statele membre pot prevedea anumite condiții pentru exercitarea dreptului menționat la alineatul (1). Aceste condiții pot include limitarea în timp a exercitării dreptului, un tratament diferit în funcție de tipul de rată a dobânzii ori de momentul la care consumatorul își exercită dreptul sau restricții cu privire la circumstanțele în care poate fi exercitat dreptul.

(3)   Statele membre pot prevedea că creditorul are dreptul, atunci când este justificat, la o compensație echitabilă și obiectivă pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului, dar nu impun o penalizare pentru consumator. În această privință, compensația nu depășește pierderea financiară suportată de creditor. În aceste condiții, statele membre pot prevedea că compensația nu poate depăși un anumit nivel sau poate fi permisă numai pentru o anumită perioadă.

(4)   Atunci când un consumator urmărește să‑și îndeplinească obligațiile în temeiul unui contract de credit înainte ca acesta să expire, creditorul furnizează consumatorului fără întârziere, după primirea solicitării, pe hârtie sau pe alt suport durabil, informațiile necesare pentru analizarea opțiunii respective. Aceste informații cuprind cel puțin cuantificarea implicațiilor pe care le are pentru consumator îndeplinirea obligațiilor înainte de expirarea contractului de credit și o evidențiere clară a oricăror ipoteze utilizate. Ipotezele utilizate sunt rezonabile și justificabile.

(5)   În cazul în care rambursarea anticipată are loc într‑o perioadă în care rata dobânzii este fixă, statele membre pot prevedea ca exercitarea dreptului menționat la alineatul (1) să fie condiționată de existența unui interes legitim din partea consumatorului.”

6.

În prezenta cauză sunt relevante mai multe dispoziții din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil german, denumit în continuare „BGB”), în special articolul 252 („Profitul nerealizat”), articolul 490 („Dreptul special de a rezilia contractul”) alineatul (2), articolul 500 („Dreptul de reziliere al împrumutatului; rambursare anticipată”) alineatul (2), articolul 502 („Compensația pentru rambursarea anticipată”) și articolul 812 („Dreptul la rambursare”).

7.

La 11 ianuarie 2019, MW și CY au încheiat un contract de împrumut imobiliar cu VR Bank Ravensburg‑Weingarten eG (denumită în continuare „VR Bank”) în vederea achiziționării unui imobil. Aceștia au convenit asupra unei rate fixe a dobânzii până la 30 ianuarie 2029.

8.

Conform contractului, pe durata de valabilitate a ratei fixe, împrumutatul își putea îndeplini anticipat obligațiile doar dacă avea un interes legitim în acest sens.

9.

Printre clauzele contractului se numărau următoarele:

10.

La 19 mai 2020, MW și CY au vândut imobilul (achiziționat în anul precedent) ( 5 ) și au reziliat contractul de împrumut cu efect de la 30 iunie 2020.

11.

La 9 iunie 2020, VR Bank a solicitat împrumutaților MW și CY o compensație cu titlu de daune interese pentru rambursarea anticipată a împrumutului, pe care aceștia au plătit‑o.

12.

La 19 aprilie 2021, MW și CY au solicitat creditoarei VR Bank restituirea compensației pentru rambursare anticipată. Aceasta este de asemenea cererea pe care au formulat‑o în litigiul aflat pre rolul instanței de trimitere.

13.

Potrivit reclamanților, VR Bank nu avea dreptul la compensație, deoarece contractul de împrumut nu conținea informații suficiente privind calculul ei. În plus, consideră că, în conformitate cu Directiva 2014/17, compensația poate să acopere doar costurile suportate în mod real, și nu ar putea include dobânzile nerealizate sau profitul nerealizat de creditor. De asemenea, aceștia consideră că este inadmisibil calculul ipotetic pe baza unor formule matematice financiare.

14.

VR Bank s‑a opus cererii, invocând următoarele argumente:

15.

În acest context, Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg, Germania) adresează Curții următoarele întrebări preliminare:

16.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 10 august 2022.

17.

Au formulat observații scrise VR Bank, guvernul german și Comisia Europeană. S‑a considerat că nu este necesară desfășurarea unei ședințe.

18.

Directiva 2014/17 prevede „un cadru comun pentru anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre referitoare la contractele care acoperă credite pentru consumatori garantate prin ipotecă sau legate în alt mod de bunuri imobile rezidențiale […]” ( 6 ).

19.

Cu câteva excepții, armonizarea prevăzută de Directiva 2014/17 este minimă. În domeniul său material de aplicare:

20.

Articolul 25 din Directiva 2014/17, intitulat „Rambursarea anticipată”, garantează consumatorului dreptul de a se elibera de obligația contractuală înainte de termenul convenit. Totuși, această opțiune nu este nici necondiționată și nici liberă de costuri: acestea pot include compensația care trebuie să fie acordată creditorului pentru eventualele costuri suportate direct ca urmare a rambursării anticipate a creditului.

21.

Statele membre trebuie să stabilească dreptul consumatorului la rambursarea anticipată a creditului pentru bunuri imobile rezidențiale, cu reducerea ulterioară (în favoarea lui) a costului total al creditului respectiv. Directiva 2014/17 stabilește elementele cărora li se aplică această reducere.

22.

Pe de altă parte, Directiva 2014/17 nu garantează, în sine, dreptul creditorului la o compensație pentru prejudiciile rezultate din rambursarea anticipată. Aceasta doar permite fiecărui legiuitor național să stabilească un astfel de drept și să îl reglementeze, asigurându-i totodată condițiile ( 8 ). Totuși, în cazul în care norma națională recunoaște compensația, aceasta trebuie să îndeplinească anumite cerințe minime stabilite chiar de Directiva 2014/17.

23.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă compensația echitabilă și obiectivă pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată include și profitul nerealizat al creditorului ( 9 ). Aceasta include, în special, dobânda pe care creditorul se aștepta să o primească în viitor și pe care nu o va mai primi ( 10 ).

24.

În opinia noastră, Directiva 2014/17 nu se opune calculării compensației luând în considerare dobânzile respective, ceea ce implică un răspuns afirmativ la prima întrebare preliminară. În considerațiile următoare, vom interpreta articolul 25 alineatul (3) din directiva menționată în conformitate cu criteriile hermeneutice obișnuite.

25.

O primă abordare a textului ( 11 ) ar putea ridica unele îndoieli:

26.

Cu toate acestea, considerăm că interpretarea literală a articolului 25 alineatul (3) din Directiva 2014/17 nu se opune tezei pe care o susținem.

27.

Noțiunea de „costuri” utilizată în directiva respectivă ( 13 ) nu este nici exactă și nici lipsită de ambiguitate ( 14 ). La nivel de text, aceasta merge atât de departe, încât prezintă dobânzile drept „costuri”, de exemplu la articolul 14 privind informațiile precontractuale ( 15 ).

28.

În plus, dacă la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17, „costurile” reprezintă o parte a „costului total al creditului” pentru consumator și, prin urmare, „cheltuieli” care trebuie suportate de consumator ( 16 ), „dobânzile” sunt de asemenea o „cheltuială” în contextul definiției „costului total al creditului” ( 17 ).

29.

Articolul 25 alineatul (3) din Directiva 2014/17 prevede de asemenea că compensația „nu depășește pierderea financiară suportată de creditor” ( 18 ). Astfel, se sugerează că pierderea dobânzilor viitoare este concepută ca un cost care este (sau ar putea fi, după caz) suportat de creditor ca urmare a plății anticipate și că se poate solicita o compensație în acest sens dacă legiuitorul național decide astfel.

30.

Utilizarea termenului „eventualele costuri” nu împiedică considerarea profitului nerealizat ca făcând parte din compensația datorată creditorului. Creditorul încetează să mai primească dobânzile convenite (cu alte cuvinte cele care, conform contractului, s‑ar fi acumulat pe întreaga perioadă contractuală) ca urmare a rambursării anticipate a creditului. Tocmai pentru acest motiv, pierderea dobânzilor poate fi descrisă ca o consecință financiară direct legată de rambursare.

31.

Din această perspectivă, afirmația conform căreia dobânzile se pierd în mod inevitabil, iar nu doar eventual, este în general corectă. Totuși, nu se poate exclude faptul că un împrumut cu dobândă variabilă va înceta să mai acumuleze dobânzi înainte de rambursare și independent de aceasta (în anumite conjuncturi de piață) ( 19 ).

32.

De asemenea, s‑ar putea întâmpla ca, în practică, rambursarea anticipată a capitalului să nu îi cauzeze un prejudiciu creditorului sub forma dobânzilor pe care nu le va primi dacă reinvestește suma și dacă rata dobânzii aplicabilă după reinvestire îi este mai favorabilă. În această ipoteză, nu este posibil să se știe ex ante dacă prejudiciul se va produce sau nu.

33.

Alte trimiteri care figurează la articolul 25 din Directiva 2014/17 confirmă faptul că este corect să se clasifice dobânda la care se renunță ca parte integrantă a compensației acordate creditorului, întrucât aceasta nu se limitează la simple costuri administrative:

34.

În sfârșit, secțiunea 9 („Rambursarea anticipată”) din partea B, în anexa II, a Fișei Europene de Informații Standardizate (FEIS) din Directiva 2014/17, referitoare la informațiile care trebuie să figureze în această fișă, prevede că „În cazul în care cuantumul compensației depinde de mai mulți factori, de exemplu […] de rata dobânzii care prevalează la momentul rambursării anticipate […]”. Astfel, se subliniază faptul că dobânzile care nu vor mai fi percepute constituie unul dintre elementele admisibile pentru calcularea compensației.

35.

În cadrul analizei lucrărilor pregătitoare pentru Directiva 2014/17, nu am găsit nicio referire la compensația pentru rambursarea anticipată care ar tinde să armonizeze modul de calcul al acesteia sau elementele care pot fi compensate. Există, totuși, indicii că a fost luată în considerare posibilitatea de a include profitul nerealizat al creditorului în această compensație.

36.

În raportul său privind propunerea Comisiei, Parlamentul a sugerat că, la stabilirea compensației, trebuie să se țină seama de costurile suportate de creditor, dar și de posibilele economii pe care le‑ar genera rambursarea ( 21 ). De asemenea, Parlamentul a introdus în corpul textului un plafon maxim al compensației constând în valoarea pierderii financiare a creditorului ( 22 ).

37.

În anumite documente ale Consiliului, compensația este enumerată separat de „alte costuri suplimentare”, precum costurile administrative sau costurile de închidere a dosarului ( 23 ).

38.

În plus, pe lângă eventuala reglementare de către statele membre a rambursării anticipate cu compensarea creditorului pentru costurile legate de aceasta, Consiliul a prevăzut rambursări gratuite („free of charge for the consumer”), indicând ca exemplu împrumutul cu rată variabilă a dobânzii ( 24 ). În opinia noastră, dispoziția denotă faptul că, pentru Consiliu, compensația ar putea include dobânzile care nu mai sunt percepute în urma rambursării anticipate.

39.

Astfel cum am menționat anterior, Directiva 2014/17 nu acordă creditorului, ca atare, dreptul de a obține o compensație pentru rambursarea anticipată a creditului. Este la latitudinea fiecărui legiuitor național să decidă dacă prevede sau nu acest lucru, însă acesta trebuie să respecte scopul articolului 25 din directivă.

40.

În opinia noastră, un sistem național care ia în considerare profitul nerealizat al creditorului atunci când evaluează compensațiile pentru rambursarea anticipată poate fi conform cu acest scop.

41.

În Hotărârea UniCredit Bank Austria, Curtea, după ce a asociat dreptul la rambursare anticipată cu articolul 1 din Directiva 2014/17 coroborat cu considerentul (15) al acesteia, a reamintit că scopul directivei menționate este de a „asigura un nivel ridicat de protecție” pentru consumatorii care încheie contracte de credit pentru bunuri imobile rezidențiale ( 25 ).

42.

S‑a susținut că excluderea profitului nerealizat al creditorului din costurile care pot fi compensate ar fi soluția care protejează cel mai bine consumatorul (deoarece elimină obstacolele din calea exercitării dreptului său la rambursarea anticipată) ( 26 ). Din această perspectivă, reducerea dobânzilor și a costurilor pe care le implică dreptul la rambursare în temeiul articolului 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 ar împiedica includerea în compensație a dobânzilor viitoare la care se va renunța ( 27 ).

43.

Potrivit acestei teze, echivalarea profitului nerealizat de creditor cu rentabilitatea pe care ar fi obținut‑o în cazul în care contractul ar fi rămas în vigoare ar anula unul dintre aspectele atractive ale dreptului la rambursarea anticipată, și anume economisirea, și ar pune sub semnul întrebării sensul acestui drept. În lipsa unei justificări specifice sau a unei condiționări de orice tip, o astfel de identificare nu ar fi compatibilă cu Directiva 2014/17.

44.

Totuși, considerăm că nu aceasta este abordarea care rezultă din Directiva 2014/17. Deși a impus dreptul la rambursarea anticipată (de la care, ca atare, nu se poate deroga), directiva menționată a permis fiecărui stat membru să integreze dreptul respectiv în sistemul său juridic, păstrând în același timp particularitățile lui și ținând seama de cele ale pieței sale de credit imobiliar ( 28 ).

45.

Atunci când un stat membru, făcând uz de această libertate, recunoaște dreptul la compensație în favoarea creditorului, el este obligat să respecte anumite condiții minime ( 29 ), însă nimic nu îl împiedică să ia în considerare, în cadrul calculului său, profitul nerealizat al creditorului.

46.

Directiva 2014/17 nu oferă o definiție a „compensației echitabile” ( 30 ), sintagmă care trebuie să fie interpretată în mod uniform și care se referă atât la scopul, cât și la cuantumul compensației. La fel ca în alte domenii ale dreptului Uniunii ( 31 ), calificativul „echitabilă”, atunci când este aplicat compensației pentru rambursarea anticipată a creditului, evocă atât compensarea pierderii suferite de una dintre părți, cât și un echilibru între interesele opuse ale consumatorului și creditorului:

47.

În acest context, includerea profitului nerealizat printre elementele compensației poate contribui la îndeplinirea obiectivelor Directivei 2014/17, care nu se limitează doar la dorința de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Un alt obiectiv declarat al acesteia este acela de a crea o piață internă eficientă și competitivă a contractelor de credit privind bunurile imobile rezidențiale ( 33 ), pe fondul preocupărilor legate de stabilitatea financiară ( 34 ). Conform considerentului său (66), dreptul la rambursare anticipată este un instrument care servește acestor scopuri ( 35 ).

48.

Atunci când un stat membru recunoaște dreptul la compensare, Directiva 2014/17 oferă, astfel cum am arătat, o marjă de manevră largă pentru a reglementa exercitarea sa. În acest fel, ea permite statului membru respectiv să țină seama de specificitățile pieței sale de credit, fără să încalce obiectivele directivei.

49.

Decizia de a stabili sau nu o compensație în favoarea creditorului în cazul rambursării anticipate și, în caz afirmativ, în ce cuantum poate avea, de la caz de caz, consecințe semnificative. În sectorul preponderent național al creditelor imobiliare, aceste consecințe ar afecta în primul rând piața și economia locale, însă nu pot fi excluse efectele lor negative la un nivel mai larg.

50.

În prezența unui regim care nu permite creditorilor să fie compensați pentru pierderea dobânzilor preconizate, este de conceput că aceștia vor opta pentru strategii cu efecte potențial nedorite asupra obiectivelor Directivei 2014/17 ( 36 ), de exemplu, limitarea gamei de produse de credit oferite sau aplicarea unor rate ale dobânzii mai mari tuturor consumatorilor ( 37 ).

51.

Atunci când articolul 25 alineatul (3) din Directiva 2014/17 încredințează statelor membre decizia de a stabili compensația, acesta nu o limitează în prealabil la costurile de gestionare a rambursării sau la alte costuri administrative care decurg din ea. Așadar, legiuitorul național dispune de o marjă largă de acțiune, astfel încât poate să includă profitul nerealizat al creditorului în compensație, dacă consideră că acest lucru este indispensabil pentru a promova în ultimă instanță obiectivele Directivei 2014/17 pe propria piață imobiliară rezidențială.

52.

În preambulul său, Directiva 2014/17 amintește necesitatea unor interpretări coerente și complementare cu alte acte ale Uniunii, în special cu Directiva 2008/48 ( 38 ). Deși stabilește de asemenea limite pentru acest criteriu de interpretare sistematică, niciunul dintre ele nu se referă la dreptul la rambursare anticipată ( 39 ).

53.

Directiva 2008/48 recunoaște [considerentul (39)] diferența dintre creditul de consum și „alt[e] produse care sunt finanțate prin mecanisme de finanțare pe termen lung, precum creditele ipotecare cu dobândă fixă”. Tocmai pentru că acest din urmă model de finanțare pe termen lung nu este cel obișnuit pentru creditul de consum, compensația maximă pentru creditor în cazul rambursării anticipate a unui astfel de credit ar trebui, de regulă, să fie stabilită sub forma unei sume forfetare.

54.

În Directiva 2008/48, excepția de la această regulă confirmă faptul că dobânzile care încetează să mai fie percepute de la data plății anticipate sunt (sau pot fi) compensate:

55.

Or, dacă aceste considerații sunt aplicabile în ceea ce privește Directiva 2008/48, ele se pot aplica a fortiori în contextul creditului imobiliar (garantat prin ipotecă sau printr‑o garanție echivalentă) pentru a interpreta articolul 25 din Directiva 2014/17 ( 41 ). Astfel se confirmă faptul că pierderea financiară corespunzătoare dobânzii poate fi inclusă printre eventualele costuri legate de rambursarea anticipată a creditului, în conformitate cu normele naționale în materie de compensare.

56.

În concluzie, considerăm că nu există niciun obstacol pentru ca legislația unui stat membru să prevadă ca respectiva compensație prevăzută la articolul 25 alineatul (3) din Directiva 2014/17 să ia în considerare prejudiciile legate de pierderea dobânzilor care, ca urmare a plății anticipate, nu vor mai fi datorate.

57.

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare (astfel cum propunem), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 25 alineatul (3) din Directiva 2014/17 conține „prevederi în legătură cu calculul veniturilor creditorului obținute din reinvestirea unui credit imobiliar pentru consumatori rambursat anticipat”.

58.

Directiva 2014/17 nu se referă la o modalitate specifică de calculare a compensației datorate creditorului ( 42 ). Metoda de calcul (precum și alte aspecte ale compensației, cu doar câteva condiții la care am făcut referire anterior și pe care le vom reitera acum) este lăsată la latitudinea statelor membre.

59.

Acest lucru este confirmat de considerentul (66) al Directivei 2014/17, potrivit căruia compensațiile trebuie stabilite „în conformitate cu normele naționale”.

60.

Pentru a stabili compensația, Directiva 2014/17 nu impune și nici nu interzice să se ia în considerare modalitatea în care creditorul utilizează efectiv suma rambursată în mod anticipat ( 43 ) sau orice altă metodă similară, ci lasă această decizie la latitudinea fiecărui stat membru.

61.

Directiva 2014/17 se limitează să stabilească drept condiții în ceea ce privește compensația faptul că aceasta nu trebuie să penalizeze consumatorul și nici să depășească pierderea financiară a creditorului și să fie „echitabilă” ( 44 ) și „obiectivă”.

62.

Cerința potrivit căreia compensația trebuie să fie „obiectivă” se referă la o modalitate de calcul abstractă și predeterminată, ai cărei parametri nu pot fi definiți la discreția uneia dintre părți. Această metodă trebuie să contribuie de asemenea la identificarea situațiilor în care compensația nu este justificată ( 45 ). Totuși, dacă se respectă aceste caracteristici, calcularea compensației printr‑o metodă care include un element ipotetic poate fi, în opinia noastră, o opțiune care nu este incompatibilă cu Directiva 2014/17.

63.

Conform descrierii din decizia de trimitere, care face referire la jurisprudența națională ( 46 ), în cadrul metodei activ‑pasiv pierderea financiară a creditorului corespunde diferenței dintre două elemente:

64.

Pentru efectuarea calculului respectiv, nu este esențial ca reinvestirea ca atare să se fi materializat. Referința se stabilește prin evaluarea performanței unei investiții cu aceeași scadență ( 47 ).

65.

În plus, valoarea diferenței se reduce cu costurile de risc și cele administrative economisite la data plății compensației pentru plata anticipată și se actualizează la data plății respective.

66.

În cadrul acestei metode:

67.

Or, la fel ca toți cei care au intervenit în procedura preliminară și sub rezerva aprecierii finale a instanței de trimitere în această privință, considerăm că metoda „activ‑pasiv” îndeplinește condițiile minime ale compensației, impuse de Directiva 2014/17.

68.

În plus, această metodă este similară cu cea utilizată de Directiva 2008/48 la articolul 16 alineatul (4) in fine pentru calcularea pierderii financiare efective a creditorului, în cazul în care statele membre derogă, în mod excepțional, de la regula sumei forfetare [articolul 16 alineatul (2)].

69.

Astfel, calculul compensației pentru creditor, recunoscut de Directiva 2008/48 privind creditul de consum, include, ca și metoda „activ‑pasiv”, un element de investiție ipotetică (și nu neapărat reală) a sumei rambursate ( 48 ). Acceptarea sa în domeniul creditului de consum facilitează acceptarea sa și pentru creditele ipotecare sau pentru cele cu garanții echivalente.

70.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 25 din Directiva 2014/17 se aplică în împrejurări precum cele din prezenta cauză, în care consumatorul, înainte de a rambursa creditul, își reziliază contractul în temeiul unui drept de reziliere care îi este recunoscut de dreptul național.

71.

Întrebarea se pune în legătură cu legislația germană, care prevede două situații de rambursare anticipată a creditului în cazul împrumuturilor cu dobândă fixă:

72.

Consecințele aplicării celor două norme diferă în ceea ce privește compensația în favoarea creditorului:

73.

Având în vedere opiniile doctrinare divergente, instanța de trimitere își exprimă îndoielile cu privire la aspectul dacă articolul 25 din Directiva 2014/17 se aplică și în cazul rambursării împrumutului ca urmare a rezilierii contractului, prevăzută la articolul 490 alineatul (2) din BGB.

74.

Potrivit instanței de trimitere, „există numeroase argumente în sensul că articolul 25 din Directiva 2014/17 se aplică și în cazul în care consumatorul reziliază contractul […] potrivit articolului 490 alineatul (2) din BGB, înainte de rambursarea anticipată a creditului”.

75.

În caz contrar, adaugă aceasta, „mulți consumatori nu ar profita de dreptul lor la rambursarea anticipată a creditului […]. În cazul în care compensația datorată pentru o rambursare anticipată s‑ar calcula diferit în contextul exercitării dreptului la reziliere anticipată, în conformitate cu articolul 490 alineatul (2) din BGB, decât în cadrul unei rambursări anticipate în conformitate cu articolele 500 și 502 din BGB, consecința ar fi că în anumite circumstanțe consumatorul care a reziliat contractul de credit anticipat s‑ar afla într‑o situație mai defavorabilă decât cel care își exercită dreptul la rambursare anticipată fără reziliere”.

76.

Prin urmare, instanța de trimitere concluzionează că „din obiectivele acestui drept privind protecția consumatorului rezultă că este necesar ca articolul 25 din Directiva 2014/17 să se aplice și în cazul solicitării rezilierii înainte de rambursarea creditului”.

77.

Achiesăm la opinia instanței de trimitere în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 25 din Directiva 2014/17. Cu toate acestea, avem rezerve cu privire la o parte dintre argumentele pe care se bazează.

78.

În abstract, întrebarea este dacă fiecare stat membru poate configura în mod diferit dreptul la compensație al împrumutătorului ( 52 ), în funcție de aspectul dacă îl asociază sau nu cu exercitarea unui drept special al consumatorului de a rezilia contractul.

79.

În opinia noastră, nu este exclus un răspuns afirmativ la această întrebare. Cu alte cuvinte, argumente precum faptul că un consumator ar putea fi într‑o situație „mai rea” ( 53 ) decât altul ca urmare a utilizării uneia dintre posibilitățile oferite de ordinea juridică națională, mai degrabă decât a posibilității alternative, nu ni se par suficiente pentru a reduce libertatea de reglementare a statelor membre.

80.

În orice caz, este necesar ca fiecare opțiune a reglementării naționale să respecte articolul 25 din Directiva 2014/17 în plus față de dispoziția generală de la articolul 2 din aceasta.

81.

Din considerațiile anterioare rezultă că, la întrebarea dacă principiile care reglementează compensația în temeiul articolului 490 alineatul (2) din BGB (și care autorizează includerea profitului nerealizat în favoarea creditorului) sunt sau nu supuse respectării articolului 25 alineatul (3) din Directiva 2014/17, răspunsul trebuie să fie afirmativ ( 54 ).

82.

Articolul 25 din Directiva 2014/17 le conferă consumatorilor dreptul de a‑și îndeplini obligațiile, integral sau parțial, fără a fi nevoiți să aștepte ca acestea să devină exigibile. Dispoziția nu indică modalitățile de exercitare a dreptului respectiv: acesta poate fi exercitat ca un act pur material de rambursare sau ca o consecință a dreptului de a rezilia contractul de împrumut.

83.

Consumatorul trebuie să beneficieze întotdeauna de protecția oferită de Directiva 2014/17, indiferent dacă acesta alege sau nu una dintre cele două metode de exercitare a dreptului la îndeplinirea anticipată a obligațiilor sale. Oricare ar fi normele pe care statul membru le poate stabili în exercitarea libertății care îi este acordată de Directiva 2014/17, marja sa de acțiune este supusă condițiilor prevăzute la articolul 25 alineatul (3) din directiva menționată. Prin urmare, aceste condiții se vor aplica indiferent dacă rambursarea anticipată este sau nu o consecință a rezilierii contractului.

84.

În opinia noastră, trimiterea efectuată la articolul 25 alineatele (1) și (4) din Directiva 2014/17 la dreptul de rambursare „înainte de expirarea” contractului confirmă teza susținută de VR Bank ( 55 ). Articolul 25 din Directiva 2014/17 nu urmărește să impună restricții temporare în ceea ce privește exercitarea dreptului consumatorului la îndeplinirea anticipată a obligațiilor sale. Mai degrabă, acesta are rolul de a sublinia faptul că dreptul respectiv prevalează asupra regimului normal al contractelor de drept privat, în temeiul căruia ambele părți sunt obligate să execute ceea ce au convenit și să facă acest lucru în condițiile (de asemenea temporare) agreate.

85.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg, Germania) în sensul că:

„Articolul 25 alineatul (3) din Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010

trebuie interpretat în sensul că

nu se opune unei reglementări naționale care, la stabilirea compensației datorate creditorului, ia în considerare prejudiciile legate de pierderea dobânzilor care, ca urmare a rambursării anticipate a creditului de către consumator, nu vor mai fi datorate;

nu se opune unei metode de calcul al compensației acordate creditorului pentru rambursarea anticipată a împrumutului pe baza unei reinvestiri fictive în titluri de capital sigure cu o scadență echivalentă cu durata contractului de credit;

se aplică atunci când consumatorul își exercită dreptul la îndeplinirea anticipată a obligațiilor sale după ce a reziliat contractul de credit imobiliar.”