–

pentru Colt Technology Services SpA, de F. Fioretti, M. Giustiniani și N. Moravia, avvocati;

–

pentru Wind Tre SpA, de B. Caravita di Toritto, S. Fiorucci și R. Santi, avvocati;

–

pentru Telecom Italia SpA, de D. Gallo, G. Vercillo și A. Zoppini, avvocati;

–

pentru Vodafone Italia SpA, de S. D’Ercole, N. Palombi și F. Pignatiello, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de C. Colelli, G. Galluzzo și M. P. Gentili, avvocati dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Malferrari și P. Messina, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 18, 26, 49, 54 și 55 TFUE, a articolelor 3 și 13 din Directiva (UE) 2018/1972 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice (JO 2018, L 321, p. 36), precum și a articolelor 16 și 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost prezentată în cadrul mai multor litigii între, pe de o parte, Colt Technology Services SpA, Wind Tre SpA, Telecom Italia SpA și Vodafone Italia SpA (denumite în continuare, împreună, „operatorii de telecomunicații în cauză”) și, pe de altă parte, Ministero della Giustizia (Ministerul Justiției, Italia), Ministero dello Sviluppo economico (Ministerul Dezvoltării Economice, Italia) și Ministero dell’Economia e delle Finanze (Ministerul Economiei și Finanțelor, Italia), precum și, în anumite cazuri, potrivit procedurii, Procura Generale della Repubblica presso la Corte d’appello di Reggio Calabria (Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Reggio Calabria, Italia), Procura della Repubblica presso il Tribunale di Cagliari (Parchetul de pe lângă Tribunalul din Cagliari, Italia), Procura della Repubblica presso il Tribunale di Roma (Parchetul de pe lângă Tribunalul din Roma, Italia) și Procura della Repubblica presso il Tribunale di Locri (Parchetul de pe lângă Tribunalul din Locri, Italia) și, pe de o parte, Ministero della Giustizia (Ministerul Justiției), Ministero dello Sviluppo economico (Ministerul Dezvoltării Economice), Procura Generale della Repubblica presso la Corte d’appello di Reggio Calabria (Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Reggio Calabria), Procura della Repubblica presso il Tribunale di Cagliari (Parchetul de pe lângă Tribunalul din Cagliari) și Procura della Repubblica presso il Tribunale di Roma (Parchetul de pe lângă Tribunalul din Roma) și, pe de altă parte, Wind Tre, cu privire la o reglementare națională care, în schimbul unei redevențe forfetare anuale, obligă toți operatorii de telecomunicații care își desfășoară activitatea pe teritoriul național să furnizeze, la cererea autorităților judiciare, prestații de interceptare a telecomunicațiilor.

3

Potrivit considerentului (1) al Directivei 2018/1972:

„Directiv[a] […] 2002/20/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO 2002, L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183)], [Directiva] 2002/21/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO 2002, L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195)] […] au fost modificate în mod substanțial. Întrucât se impun noi modificări, este necesar, din motive de claritate, să se procedeze la reformarea respectivelor directive.”

4

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Obiective generale”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Statele membre se asigură că, în îndeplinirea sarcinilor de reglementare prevăzute de prezenta directivă, autoritățile naționale de reglementare și alte autorități competente iau toate măsurile rezonabile care sunt necesare și proporționale pentru realizarea obiectivelor prevăzute la alineatul (2). […]

[…]

(2)   În contextul prezentei directive, autoritățile naționale de reglementare și alte autorități competente, precum și [Organismul Autorităților Europene de Reglementare în Domeniul Comunicațiilor Electronice (OAREC)], Comisia [Europeană] și statele membre urmăresc fiecare dintre următoarele obiective generale, fără ca ordinea în care sunt enumerate să fie una de prioritate:

[…]

5

Articolul 12 din directiva menționată, intitulat „Autorizația generală pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice”, prevede la alineatul (1) prima teză:

„Statele membre garantează libertatea de a furniza rețele și servicii de comunicații electronice sub rezerva condițiilor stabilite în prezenta directivă.”

6

Articolul 13 din Directiva 2018/1972, intitulat „Condițiile aferente autorizației generale și drepturilor de utilizare a spectrului de frecvențe radio și a resurselor de numerotație și obligații specifice”, are următorul cuprins:

„(1)   Autorizația generală pentru furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice, drepturile de utilizare a spectrului de frecvențe radio și drepturile de utilizare a resurselor de numerotație pot fi supuse numai condițiilor enumerate în anexa I. Respectivele condiții sunt nediscriminatorii, proporționale și transparente. […]

[…]

(3)   Autorizația generală conține numai condițiile specifice sectorului în cauză, stabilite în părțile A, B și C din anexa I, și nu reia condițiile aplicabile întreprinderilor în temeiul altor acte de drept intern.

[…]”

7

Anexa I la această directivă precizează, în partea A și potrivit titlului acesteia din urmă, „Condițiile generale care pot însoți o autorizație”. Printre acestea figurează, la punctul 4, următoarea condiție:

„Permiterea interceptării legale de către autoritățile naționale competente, în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 [al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1)] și cu Directiva 2002/58/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) (JO 2002, L 201, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 36, p. 63)].”

8

Potrivit articolului 125 din Directiva 2018/1972, aceasta a abrogat și a înlocuit printre altele Directiva 2002/20, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO 2009, L 337, p. 37) (denumită în continuare „Directiva 2002/20”), precum și Directiva 2002/21, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140 (denumită în continuare „Directiva 2002/21”), cu efect de la 21 decembrie 2020, trimiterile la Directivele 2002/20 și 2002/21 fiind interpretate ca fiind trimiteri la Directiva 2018/1972 și trebuind să fie citite în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa XIII la această din urmă directivă.

9

Articolul 28 din decreto legislativo n. 259 – Codice delle comunicazioni elettroniche (Decretul legislativ nr. 259 privind Codul comunicațiilor electronice) din 1 august 2003 (GURI nr. 214 din 15 septembrie 2003, denumit în continuare „Codul comunicațiilor electronice”), intitulat „Condiții care pot însoți autorizația generală, drepturile de utilizare a frecvențelor radio și drepturile de utilizare a numerelor”, în versiunea aplicabilă litigiilor principale, prevede la alineatul (1):

„Autorizația generală pentru furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice, drepturile de utilizare a frecvențelor radio și drepturile de utilizare a numerelor pot fi supuse numai condițiilor enumerate în părțile A, B și C din anexa 1. Aceste condiții sunt nediscriminatorii, proporționale și transparente și, în cazul drepturilor de utilizare a frecvențelor radio, conforme cu articolul 14 din cod. Autorizația generală este întotdeauna supusă condiției nr. 11 din partea A din anexa 1.”

10

Anexa 1 menționată cuprinde o listă exhaustivă a condițiilor care pot însoți autorizațiile generale (partea A), drepturile de utilizare a frecvențelor radio (partea B) și drepturile de utilizare a numerotațiilor (partea C). Punctul 11 din partea A din aceeași anexă indică printre altele condiția de „a asigura prestațiile în interesul justiției, prevăzute la articolul 96 din [C]od[ul comunicațiilor electronice], de la începutul activității”.

11

Articolul 96 din acest cod, intitulat „Prestații obligatorii”, prevede:

„(1)   Prestațiile în interesul justiției efectuate pe baza solicitărilor de interceptări și de informații din partea autorităților judiciare competente sunt obligatorii pentru operatori; termenele și modalitățile sunt stabilite de comun acord cu autoritățile menționate mai sus, până la aprobarea decretului prevăzut la alineatul (2).

(2)   În vederea adoptării redevenței forfetare anuale pentru prestațiile obligatorii prevăzute la alineatul (1), prin decret al ministrului justiției și al ministrului dezvoltării economice, emis în acord cu ministrul economiei și finanțelor și adoptat cel târziu la 31 decembrie 2017, se efectuează revizuirea rubricilor din lista de prețuri stabilită prin Decretul Ministro delle Comunicazioni [ministrul comunicațiilor, Italia] din 26 aprilie 2001, publicat în GURI nr. 104 din 7 mai 2001. Decretul:

[…]”

12

În conformitate cu acest articol 96 alineatul (2), prestațiile obligatorii furnizate de operatorii de telecomunicații și tarifele aferente au fost precizate prin decreto interministeriale del Ministro della Giustizia e del Ministro dello Sviluppo Economico di concerto con il Ministro dell’Economia e delle Finanze – Disposizione di riordino delle spese per le prestazioni obbligatorie di cui all’articolo 96 del decreto legislativo n. 259 del 2003 (Decretul interministerial al ministrului justiției și al ministrului dezvoltării economice în acord cu ministrul economiei și finanțelor privind reorganizarea cheltuielilor pentru serviciile obligatorii în temeiul articolului 96 din Decretul legislativ nr. 259 din 2003) din 28 decembrie 2017 (GURI nr. 33 din 9 februarie 2018, denumit în continuare „Decretul interministerial din 28 decembrie 2017”).

13

În temeiul dreptului italian, în special al articolului 96 din Codul comunicațiilor electronice, operatorii de telecomunicații sunt obligați, în cazul unei cereri care provine de la autoritățile judiciare, să realizeze operațiuni de interceptare a comunicațiilor (vocale, informatice, telematice și de date), în schimbul unei redevențe forfetare anuale.

14

În cadrul activităților lor, operatorii de telecomunicații în cauză au fost obligați să furnizeze astfel de operațiuni de interceptare. În temeiul acestui articol 96 alineatul (2), sumele pe care le încasau în acest scop și care fuseseră stabilite inițial printr‑un decret al ministrului comunicațiilor din 26 aprilie 2001 au fost modificate prin Decretul interministerial din 28 decembrie 2017.

15

În conformitate cu această dispoziție, modificarea respectivă a constat în special într‑o reducere de cel puțin 50 % a rambursărilor cheltuielilor legate de operațiunile de interceptare menționate.

16

Prin acțiuni distincte introduse la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), operatorii de telecomunicații în cauză au solicitat anularea Decretului interministerial din 28 decembrie 2017, susținând că retribuțiile pe care autoritățile italiene trebuie să le aloce acestora în temeiul acestui decret nu acoperă integral costurile suportate în vederea furnizării prestațiilor obligatorii aferente interceptării comunicațiilor electronice dispuse de autoritățile judiciare naționale competente.

17

Prin hotărârile nr. 4594/2019, 4596/2019, 4600/2019 și 4604/2019 din 9 aprilie 2019, această instanță a respins acțiunile menționate pentru motivul că nu se demonstrase că tarifele stabilite prin acest decret nu erau suficiente pentru a compensa costurile suportate de operatori în cadrul realizării operațiunilor de interceptare.

18

Operatorii de telecomunicații în cauză, precum și, în ceea ce privește hotărârea nr. 4604/2019, prin care s‑a admis în parte acțiunea Wind Tre pentru un alt motiv, Ministerul Justiției, Ministerul Dezvoltării Economice, Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel din Reggio Calabria, Parchetul de pe lângă Tribunalul din Cagliari și Parchetul de pe lângă Tribunalul din Roma au declarat apel împotriva acestor hotărâri la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), care este instanța de trimitere.

19

Prin decizia din 13 februarie 2020, această instanță a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea articolelor 18, 26, precum și a articolului 102 și următoarelor TFUE. Întrucât nu îndeplinea cerințele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, această cerere a fost respinsă prin ordonanța din 26 noiembrie 2020, Colt Technology Services și alții (C‑318/20, nepublicată, EU:C:2020:969), ca fiind vădit inadmisibilă.

20

În urma reluării procedurii principale, instanța de trimitere se consideră în continuare obligată, în calitatea sa de instanță de ultim grad de jurisdicție, să sesizeze din nou Curtea cu titlu preliminar pentru a obține o interpretare exactă a dreptului Uniunii relevantă pentru soluționarea litigiilor cu care este sesizată.

21

În această privință, instanța de trimitere arată că are îndoieli cu privire la legătura dintre articolul 13 din Directiva 2008/1972 și anumite norme ale dreptului primar al Uniunii.

22

Aceasta precizează că operatorii de telecomunicații în cauză susțin în fața sa că reglementarea națională contestată, în primul rând, conduce la o discriminare întemeiată pe dimensiunea întreprinderii, întreprinderile mici fiind penalizate proporțional mai puțin decât marii operatori, în al doilea rând, creează o discriminare pe motiv de naționalitate, întreprinderile nestabilite în Italia fiind favorizate în raport cu operatorii stabiliți în Italia, în al treilea rând, creează o denaturare a concurenței la nivelul Uniunii, din moment ce introduce un obstacol structural și nejustificat în calea accesului pe piața italiană pentru operatorii străini, și, în al patrulea rând, încalcă dreptul la libera exercitare a unei activități comerciale prin faptul că efectuează o expropriere substanțială a capacităților antreprenoriale ale operatorilor economici privați care este disproporționată în raport cu obiectivul de interes general invocat.

23

Instanța de trimitere arată însă că, în temeiul articolului 13 din Directiva 2018/1972 și al anexei I la aceasta, autorizația generală pentru furnizarea de servicii de comunicații electronice poate fi supusă de dreptul național condiției executării interceptărilor dispuse de autoritățile judiciare și că singura limită prevăzută în general în acest articol 13 este ca cerințele prevăzute să fie nediscriminatorii, proporționale și transparente.

24

Astfel, instanța de trimitere consideră că nici dreptul derivat al Uniunii relevant, nici principiile generale ale Tratatului FUE la care se referă operatorii de telecomunicații în cauză nu impun rambursarea integrală a costurilor suportate efectiv de operatori în cadrul executării unor astfel de interceptări și, prin urmare, nu se opun unei reglementări naționale care nu prevede o asemenea rambursare integrală și care, în plus, leagă revizuirea rambursărilor care pot fi alocate de un obiectiv de reducere a cheltuielilor.

25

În special, aceasta subliniază că tarifele prevăzute în general de Codul comunicațiilor electronice sunt perfect comparabile pentru toți operatorii care oferă servicii în Italia, că acestea trebuie să fie calculate de administrație ținând seama în același timp de evoluția costurilor și de progresele tehnologice care au făcut anumite prestații mai puțin oneroase, precum și de faptul că aceste prestații urmăresc scopuri care țin de un interes public superior și nu pot fi furnizate decât de operatorii de telecomunicații și că aceste tarife sunt publice. Condiția aferentă autorizației generale pentru furnizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice în discuție în litigiile principale ar fi, așadar, nediscriminatorie, proporțională și transparentă, în conformitate cu acest articol 13. În plus și în orice caz, constituirea prealabilă a resurselor necesare unor asemenea interceptări ar reprezenta un cost intrinsec inevitabil al activității comerciale care constă în a furniza servicii de comunicații electronice, atât timp cât furnizarea unor astfel de servicii este, în stadiul actual, supusă unei autorizații generale, iar aceasta este însoțită de condiția în litigiu.

26

În aceste împrejurări, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolele 18, 26, 49, 54 și 55 TFUE, articolele 3 și 13 din Directiva [2018/1972], precum și articolele 16 și 52 din [cartă] se opun unei reglementări naționale care, atunci când deleagă autorității administrative sarcina stabilirii cuantumului datorat operatorilor de telecomunicații pentru realizarea obligatorie a activităților de interceptare a fluxurilor de comunicații pe baza solicitărilor autorității judiciare, nu impune respectarea principiului rambursării integrale a costurilor suportate efectiv și documentate corespunzător de operatori în legătură cu activitățile respective și, totodată, obligă autoritatea administrativă la obținerea unei economii de cheltuieli în raport cu criteriile precedente de calcul al cuantumului datorat?”

27

Guvernul italian contestă admisibilitatea cererii de decizie preliminară. Pe de o parte, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), neinvocând nicio îndoială rezonabilă cu privire la interpretarea care trebuie reținută a dreptului Uniunii, ar fi utilizat mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE într‑un mod contrar celor precizate recent de Curte în Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799). Pe de altă parte, întrebarea adresată ar fi ipotetică. Astfel, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) nu ar fi furnizat elementele de fapt din care ar rezulta că tarifele stabilite prin reglementarea în cauză sunt insuficiente pentru remunerarea operatorilor. Or, întrebarea adresată ar fi pertinentă numai în ipoteza unor tarife neremuneratorii.

28

În această privință, trebuie amintit că, desigur, o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern poate, cu respectarea condițiilor amintite la punctele 40-46 din Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799), să se abțină să adreseze Curții o problemă de interpretare a dreptului Uniunii și să o soluționeze pe propria răspundere atunci când interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctele 39 și 47, precum și jurisprudența citată).

29

Cu toate acestea, pretinsa claritate a răspunsurilor la întrebările adresate nu împiedică în niciun caz o instanță națională să adreseze întrebări preliminare Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2008, UGT‑Rioja și alții, C‑428/06-C‑434/06, EU:C:2008:488, punctele 42 și 43).

30

Pe de altă parte, în măsura în care guvernul italian arată că întrebarea adresată este ipotetică întrucât, în opinia sa, aceasta se întemeiază pe premisa eronată potrivit căreia rambursările prevăzute de reglementarea națională în discuție în litigiile principale nu permit acoperirea costurilor suportate efectiv de operatorii în cauză, trebuie amintit că, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, Curtea este abilitată să se pronunțe numai cu privire la interpretarea unui text al Uniunii pornind de la faptele care îi sunt indicate de instanța națională (Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES, C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1, punctul 85 și jurisprudența citată). Prin urmare, nu este de competența Curții să repună în discuție premisa factuală pe care se întemeiază cererea de decizie preliminară.

31

Astfel, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care aceasta îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate (Hotărârea din 27 octombrie 2022, Climate Corporation Emissions Trading, C‑641/21, EU:C:2022:842, punctul 23 și jurisprudența citată).

32

În speță, este necesar să se constate că, în măsura în care întrebarea adresată privește interpretarea articolelor 18, 26, 49, 54 și 55 TFUE, precum și a articolelor 16 și 52 din cartă, instanța de trimitere nu a precizat nici motivele care au determinat‑o să aibă îndoieli cu privire la interpretarea acestor dispoziții, nici legătura pe care o stabilește între acestea din urmă și reglementarea națională aplicabilă litigiilor principale, astfel încât Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebarea adresată în măsura în care aceasta privește respectivele dispoziții. În schimb, în măsura în care ea privește dispozițiile Directivei 2018/1972, cererea de decizie preliminară precizează nu numai elementele de fapt și de drept pertinente, ci indică și motivele pentru care instanța de trimitere are îndoieli cu privire la acestea. În plus, raportul dintre aceste îndoieli și obiectul litigiilor principale, a cărui realitate nu este de altfel contestată, reiese cu claritate din această cerere.

33

Prin urmare, în măsura în care privește Directiva 2018/1972, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

34

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că instanța de trimitere solicită interpretarea dispozițiilor Directivei 2018/1972. Din dosarul de care dispune Curtea reiese însă că reglementarea națională aplicabilă litigiilor principale transpunea o directivă anterioară Directivei 2018/1972, și anume Directiva 2002/20, și că aceasta, în conformitate cu articolul 125 din Directiva 2018/1972, a fost abrogată și înlocuită de aceasta din urmă doar începând cu 21 decembrie 2020, și anume ulterior adoptării Decretului interministerial din 28 decembrie 2017 și introducerii de către operatorii de telecomunicații în cauză a acțiunilor lor la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio), având ca obiect anularea acestuia.

35

În ipoteza în care instanța de trimitere ar constata în final că litigiile principale intră sub incidența Directivei 2002/20, este necesar să se arate că răspunsul dat în prezenta hotărâre ar putea fi transpus acestui act anterior. Astfel, după cum reiese din considerentul (1) al Directivei 2018/1972, prin aceasta s‑a procedat printre altele la reformarea celor patru directive anterioare, astfel cum au fost modificate, care reglementau sectorul rețelelor și serviciilor de comunicații electronice, inclusiv a Directivei 2002/20, fără să se fi adus modificări, relevante pentru prezenta cauză, dispozițiilor a căror interpretare este necesară pentru soluționarea litigiilor principale, indiferent dacă este vorba despre modul lor de redactare, despre contextul sau despre obiectivul lor.

36

În special, articolul 13 alineatul (1) prima și a doua teză și alineatul (3), precum și punctul 4 din partea A din anexa I la Directiva 2018/1972 preiau, fără modificări de substanță relevante în speță, dispozițiile articolului 6 alineatele (1) și (3), precum și, respectiv, ale punctului 11 din partea A din anexa la Directiva 2002/20.

37

Pe de altă parte, dintre cele două dispoziții ale Directivei 2018/1972 vizate de instanța de trimitere în întrebarea sa, numai articolul 13 pare să fie direct relevant pentru soluționarea litigiilor principale, chiar dacă analiza întrebării trebuie să țină seama de obiectivele stabilite la articolul 3 din această directivă. În schimb, punctul 4 din partea A din anexa I la aceasta este cel care prevede condiția în legătură cu care a fost adoptată reglementarea națională în discuție în litigiile principale.

38

Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13, citit în lumina articolului 3, și punctul 4 din partea A din anexa I la Directiva 2018/1972 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care nu impune rambursarea integrală a costurilor suportate efectiv de furnizorii de servicii de comunicații electronice atunci când aceștia permit interceptarea legală a comunicațiilor electronice de către autoritățile naționale competente.

39

Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acestora, ci și de contextul lor și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte (Hotărârea din 20 iunie 2022, London Steam‑Ship Owners’ Mutual Insurance Association, C‑700/20, EU:C:2022:488, punctul 55 și jurisprudența citată).

40

Trebuie amintit că articolul 13 alineatul (1) prima teză din Directiva 2018/1972 prevede că autorizația generală pentru furnizarea de rețele sau servicii de comunicații electronice poate fi supusă numai condițiilor enumerate în anexa I la această directivă, a doua teză a acestei dispoziții precizând că respectivele condiții sunt nediscriminatorii, proporționale și transparente. Alineatul (3) al acestui articol precizează în plus că autorizația generală conține numai condițiile specifice sectorului în cauză și care sunt menționate în părțile A‑C din anexa I la directiva menționată. Printre aceste condiții figurează, la punctul 4 din această parte A, care enumeră condițiile generale care pot însoți o astfel de autorizație generală, condiția permiterii interceptării legale de către autoritățile naționale competente.

41

Din modul de redactare a acestor dispoziții rezultă că, dincolo de obligația statelor membre care decid să subordoneze autorizația generală pentru furnizarea de rețele sau de servicii de comunicații electronice condiției, prevăzută la punctul 4 din partea A din anexa I la Directiva 2018/1972, de a impune această condiție în mod nediscriminatoriu, proporțional și transparent, legiuitorul Uniunii nici nu a impus, nici nu a exclus rambursarea de către statele membre în cauză a costurilor care ar fi suportate de întreprinderile în cauză atunci când acestea permit interceptarea legală în conformitate cu ceea ce prevede această condiție.

42

Prin urmare, în lipsa unei precizări în această privință în Directiva 2018/1972, statele membre dispun de o marjă de apreciere în materie. În consecință, articolul 13 și punctul 4 din partea A din anexa I la aceasta nu pot fi interpretate în sensul că aceste dispoziții ar impune statelor membre să prevadă rambursarea, a fortiori integrală, a acestor eventuale costuri.

43

Această interpretare a dispozițiilor menționate este susținută atât de contextul în care se înscriu acestea, cât și de obiectivele urmărite de Directiva 2018/1972. În special, pe de o parte, deși articolul 12 alineatul (1) prima teză din această directivă, care reia conținutul articolului 3 alineatul (1) prima teză din Directiva 2002/20, prevede că statele membre garantează libertatea de a furniza rețele și servicii de comunicații electronice, rezultă din înșiși termenii acestei dispoziții că această libertate nu poate fi exercitată decât sub rezerva condițiilor stabilite de directiva menționată. Prin urmare, nu poate rezulta o obligație de rambursare în sarcina statelor membre, în sensul invocat de operatorii de telecomunicații în cauză.

44

Pe de altă parte, trebuie să se constate că o astfel de obligație nu poate fi dedusă nici din obiectivele generale care figurează la articolul 3 din Directiva 2018/1972, a căror realizare trebuie să fie asigurată de statele membre, prin intermediul autorităților de reglementare naționale și al celorlalte autorități competente. Aceasta este situația printre altele a obiectivului de promovare a concurenței în furnizarea serviciilor de comunicații electronice, prevăzut la acest articol 3 alineatul (2) litera (b), și a celui de dezvoltare a pieței interne, prevăzut la litera (c) a aceleiași dispoziții, obiective care figurau anterior, în esență, la articolul 8 alineatele (2) și (3) din Directiva 2002/21. Astfel, din modul lor de redactare nu rezultă în niciun caz voința legiuitorului Uniunii de a limita marja de apreciere a statelor membre în ceea ce privește punerea în aplicare a condiției prevăzute la punctul 4 din partea A din anexa I la Directiva 2018/1972, dincolo de cerințele amintite la punctele 41 și 42 din prezenta hotărâre.

45

Prin urmare, întrucât această marjă de apreciere trebuie exercitată cu respectarea principiilor nediscriminării, proporționalității și transparenței, este necesar, pentru ca articolul 13, citit în lumina articolului 3, și punctul 4 din partea A din anexa I la Directiva 2018/1972 să nu se opună unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care nu impune să se procedeze la rambursarea integrală a costurilor care ar fi suportate efectiv de furnizorii de servicii de comunicații electronice atunci când aceștia permit interceptarea legală a comunicațiilor electronice de către autoritățile naționale competente, ca respectiva reglementare să fie conformă cu aceste principii.

46

În speță, din cererea de decizie preliminară, precum și din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în primul rând, rambursările prevăzute de reglementarea națională în discuție în litigiile principale în legătură cu condiția permiterii interceptării legale, căreia îi este subordonată autorizația generală în Italia și a cărei conformitate cu Directiva 2018/1972 nu este contestată, sunt comparabile pentru toți operatorii care oferă servicii de comunicații electronice în Italia, rambursările fiind prevăzute pe baza unor tarife forfetare unitare, stabilite pe tip de prestație de interceptare realizată.

47

În al doilea rând, după cum a arătat instanța de trimitere, aceste tarife trebuie, potrivit reglementării italiene aplicabile, să fie calculate de administrație ținând seama de progresele tehnologice ale sectorului care au făcut anumite prestații mai puțin oneroase, precum și de faptul că aceste prestații sunt esențiale pentru urmărirea unor finalități generale care țin de un interes public superior și că ele nu pot fi furnizate decât de operatorii de telecomunicații.

48

În al treilea rând, instanța de trimitere a precizat că, în conformitate cu aceeași reglementare, tarifele respective sunt stabilite prin intermediul unui act administrativ formal, care este publicat și care poate fi consultat în mod liber.

49

În aceste condiții, rezultă că reglementarea națională în discuție în litigiile principale, în măsura în care prevede rambursările contestate, este efectiv nediscriminatorie, proporțională și transparentă, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere.

50

Pe de altă parte, întrucât această instanță ridică de asemenea problema posibilității ca un stat membru, în ipoteza în care a prevăzut rambursarea costurilor suportate de furnizorii de servicii de comunicații electronice atunci când, în conformitate cu Directiva 2018/1972, aceștia permit interceptarea legală, să diminueze, în contextul unui obiectiv de reducere a cheltuielilor publice, nivelul rambursărilor acordate în prealabil, trebuie adăugat că, ținând seama de marja de apreciere recunoscută statelor membre în punerea în aplicare a condiției prevăzute la punctul 4 din partea A din anexa I la această directivă, aceasta din urmă nu se poate opune unei astfel de diminuări de vreme ce reglementarea națională în discuție este nediscriminatorie, proporțională și transparentă.

51

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 13, citit în lumina articolului 3, și punctul 4 din partea A din anexa I la Directiva 2018/1972 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care nu impune rambursarea integrală a costurilor suportate efectiv de furnizorii de servicii de comunicații electronice atunci când aceștia permit interceptarea legală a comunicațiilor electronice de către autoritățile naționale competente, de vreme ce această reglementare este nediscriminatorie, proporțională și transparentă.

52

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a depune observații în fața Curții, altele decât cele ale părților, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 13, citit în lumina articolului 3, și punctul 4 din partea A din anexa I la Directiva (UE) 2018/1972 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicațiilor electronice, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care nu impune rambursarea integrală a costurilor suportate efectiv de furnizorii de servicii de comunicații electronice atunci când aceștia permit interceptarea legală a comunicațiilor electronice de către autoritățile naționale competente, de vreme ce această reglementare este nediscriminatorie, proporțională și transparentă.