–

pentru Landkreis Northeim, de L. Maritzen și B. Rohlfing, Rechtsanwälte;

–

pentru Daimler AG, de U. Denzel, L. Schultze‑Moderow și C. von Köckritz, Rechtsanwälte;

–

pentru Iveco Magirus AG, de A. Boos, M. Buntscheck, T. Mühlbach și H. Stichweh, Rechtsanwälte;

–

pentru Traton SE, succesoare în drepturi a MAN SE, MAN Truck & Bus și MAN Truck & Bus Deutschland GmbH, de C. Jopen, S. Milde și D. J. Zimmer, Rechtsanwälte;

–

pentru Schönmackers Umweltdienste GmbH & Co. KG, de A. Glöckner, Rechtsanwalt;

–

pentru guvernul austriac, de A. Posch, E. Samoilova și J. Schmoll, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Baches Opi, M. Farley și L. Wildpanner, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Deciziei Comisiei Europene din 19 iulie 2016, notificată cu referința C(2016) 4673 final, referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul AT.39824 – Camioane) (JO 2017, C 108, p. 6, denumită în continuare „decizia în cauză”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Landkreis Northeim (districtul Northeim, Germania), pe de o parte, și Daimler AG, pe de altă parte, în legătură cu un prejudiciu pretins cauzat districtului Northeim prin încălcarea articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4, denumit în continuare „Acordul privind SEE”) constatată în decizia în cauză.

3

Articolul 2 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), intitulat „Sarcina probei”, prevede:

„În orice procedură națională sau [a Uniunii Europene] de aplicare a articolelor [101] și [102 TFUE], sarcina probei unei încălcări a articolului [101] alineatul (1) sau a articolului [102 TFUE] revine părții sau autorității care invocă încălcarea. Întreprinderii sau asociației de întreprinderi care invocă beneficiul articolului [101] alineatul (3) [TFUE] îi revine sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite condițiile din respectivul alineat.”

4

Potrivit articolului 7 din acest regulament, intitulat „Constatarea și încetarea încălcării”:

„(1)   Atunci când Comisia, acționând ca urmare a unei plângeri sau din oficiu, constată că există o încălcare a articolului [101] sau [102 TFUE], poate solicita printr‑o decizie întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi în cauză să înceteze respectiva încălcare. În acest scop, Comisia le poate impune orice măsuri corective comportamentale sau structurale care sunt proporționale cu încălcarea comisă și necesare pentru încetarea efectivă a încălcării. Măsurile corective structurale nu ar trebui impuse decât atunci când nu există o măsură corectivă comportamentală la fel de eficientă sau atunci când o măsură corectivă comportamentală la fel de eficientă ar fi mai oneroasă pentru întreprinderea în cauză decât o măsură corectivă structurală. Atunci când Comisia are un interes legitim de a acționa în acest mod, aceasta poate de asemenea constata că s‑a comis o încălcare în trecut.

(2)   Pot depune o plângere în sensul alineatului (1) persoanele fizice sau juridice care au un interes legitim și statele membre.”

5

Articolul 11 din regulamentul menționat, intitulat „Cooperarea dintre Comisie și autoritățile de concurență ale statelor membre”, prevede la alineatul (6):

„Inițierea de către Comisie a procedurilor în vederea adoptării unei decizii în temeiul capitolului III privează autoritățile de concurență ale statelor membre de competența lor de a aplica articolele [101] și [102 TFUE]. În cazul în care o autoritate de concurență a unui stat membru analizează deja o cauză, Comisia inițiază proceduri numai după ce se consultă cu autoritatea națională de concurență în cauză.”

6

Articolul 16 din același regulament, intitulat „Aplicarea uniformă a dreptului [Uniunii în domeniul] concurenței”, prevede la alineatul (1):

„Atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul [101] sau [102 TFUE], care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie. Acestea trebuie de asemenea să evite să ia decizii care pot intra în conflict cu o decizie preconizată de Comisie în cadrul procedurilor inițiate de aceasta. În acest scop, instanța națională poate evalua dacă este necesar să suspende procedura pe care a inițiat‑o. Această obligație nu aduce atingere drepturilor și obligațiilor în temeiul articolului [267 TFUE].”

7

Articolul 18 din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Solicitările de informații”, prevede la alineatul (1):

„Pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin prezentul regulament, Comisia poate, printr‑o simplă cerere sau printr‑o decizie, să solicite întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi să‑i furnizeze toate informațiile necesare.”

8

Articolul 23 din acest regulament, intitulat „Amenzi”, prevede la alineatele (2) și (3):

„(2)   Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:

Pentru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent.

Dacă încălcarea săvârșită de o asociație privește activitățile membrilor săi, amenda nu depășește 10 % din suma cifrelor de afaceri totale ale fiecărui membru activ pe piața afectată de încălcarea săvârșită de asociație.

(3)   La stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.”

9

Punctul 6 din Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006”) prevede:

„[…] combinarea valorii vânzărilor care au legătură cu încălcarea cu durata acesteia este considerată o valoare de înlocuire adecvată pentru a reflecta importanța economică a încălcării, precum și ponderea relativă a fiecărei întreprinderi participante la încălcare. Referirea la acești indicatori oferă o bună imagine asupra valorii aproximative a amenzii și nu ar trebui să fie considerată drept bază a unei metode de calcul automat și aritmetic.”

10

Potrivit punctului 13 din aceste orientări:

„Pentru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă […] cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul [Spațiului Economic European (SEE)]. Comisia utilizează în mod normal vânzările realizate de întreprindere în cursul ultimului an complet de participare a sa la încălcare (denumite în continuare «valoarea vânzărilor»).”

11

Punctul 37 din orientările menționate prevede:

„Cu toate că prezentele orientări prezintă metodologia generală de stabilire a amenzilor, particularitățile unei cauze date sau necesitatea de a atinge un nivel disuasiv într‑o anumită cauză pot justifica abaterea Comisiei de la această metodologie sau de la limitele fixate la punctul [21].”

12

Punctul 2 din Comunicarea Comisiei privind desfășurarea procedurilor de tranzacție în vederea adoptării de decizii în temeiul articolelor 7 și 23 din Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului în cazurile privind cartelurile (JO 2008, C 167, p. 1) prevede:

„Atunci când sunt dispuse să își recunoască participarea la un cartel care constituie o încălcare a articolului [101 TFUE], precum și răspunderea care decurge din aceasta, părțile la procedură pot de asemenea să contribuie la accelerarea procedurii care va conduce la adoptarea deciziei corespunzătoare în temeiul articolelor 7 și 23 din [Regulamentul nr. 1/2003], respectând indicațiile și garanțiile prevăzute în prezenta comunicare. Cu toate că, în calitatea sa de autoritate care conduce investigații și de gardian al Tratatului, cu competențe de a adopta decizii cu caracter executoriu supuse controlului judecătoresc al instanțelor [Uniunii], Comisia nu negociază existența sau inexistența unei încălcări a dreptului [Uniunii] și sancțiunea aferentă, ea poate recompensa tipul de cooperare descris în prezenta comunicare.”

13

Articolul 33 alineatul (4) din Gesetz gegen Wettbewerbsbeschränkungen (Legea împotriva restricțiilor privind concurența) din 26 iunie 2013 (BGBl. 2013 I, p. 1750), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„Atunci când se solicită repararea unei încălcări a unei dispoziții din prezenta lege sau a articolelor [101] sau [102 TFUE], instanța este ținută în această privință de constatarea încălcării, astfel cum a fost efectuată printr‑o decizie definitivă a autorității pentru carteluri [(Kartellbehörde)], a [Comisiei Europene] sau a autorității de concurență [(Wettbewerbsbehörde)] sau a instanței care acționează ca atare într‑un alt stat membru al [Uniunii]. Situația este aceeași în ceea ce privește constatările analoge din hotărârile judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat, pronunțate în urma contestării deciziilor menționate în prima teză. […]”

14

În cursul anilor 2006 și 2007, districtul Northeim a achiziționat de la Daimler, prin intermediul unei proceduri de cerere de ofertă, două camioane pentru colectarea deșeurilor menajere.

15

La 19 iulie 2016, în cadrul unei proceduri de tranzacție, Comisia a adoptat decizia în cauză.

16

Prin această decizie, Comisia a constatat existența unei înțelegeri la care au participat mai mulți producători internaționali de camioane, printre care Daimler, MAN SE și Iveco Magirus AG, cu privire la stabilirea prețurilor și majorarea prețurilor brute ale camioanelor cu o greutate cuprinsă între șase și șaisprezece tone („camioane de tonaj mediu”) sau cu o greutate mai mare de șaisprezece tone („camioane de tonaj mare”) în SEE, pe de o parte, și, pe de altă parte, cu privire la calendarul și la transferul costurilor aferente introducerii tehnologiilor în materie de emisii impuse prin normele Euro 3-6 și, în consecință, o încălcare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. Comisia a apreciat că această încălcare a durat de la 17 ianuarie 1997 până la 18 ianuarie 2011.

17

În urma adoptării deciziei menționate, districtul Northeim a introdus în fața instanței de trimitere, Landgericht Hannover (Tribunalul Regional din Hanovra, Germania), o acțiune în despăgubire împotriva Daimler, având ca obiect repararea prejudiciului pe care acest district l‑ar fi suferit ca urmare a practicilor anticoncurențiale la care ar fi recurs Daimler.

18

Districtul Northeim consideră că camioanele pentru colectarea deșeurilor menajere pe care le‑a achiziționat de la Daimler figurează printre produsele vizate de încălcarea constatată în decizia în cauză. El se referă în această privință la modul de redactare a acestei decizii, care nu exclude în mod expres camioanele specializate dintre produsele menționate.

19

La rândul său, Daimler susține în fața instanței de trimitere că acele camioane pentru colectarea deșeurilor menajere care ar fi camioane specializate nu intră în sfera deciziei în cauză. În această privință, Daimler a precizat că, la 30 iunie 2015, în cadrul procedurii care a condus la adoptarea acestei decizii, Comisia i‑a adresat o solicitare de informații în care se arăta că, în sensul întrebărilor adresate, termenul „camioane” nu acoperea camioanele uzate, camioanele specializate (de exemplu camioanele pentru uz militar sau mașinile pompierilor), structurile revândute (add‑ons), serviciile postvânzare sau celelalte servicii și garanțiile.

20

În acest context și ținând seama de cerințele articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, potrivit cărora, atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul 101 sau articolul 102 TFUE, care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua decizii contrare acestei decizii, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la produsele vizate de înțelegerea în discuție la care se referă decizia în cauză. În special, această instanță ridică problema dacă, având în vedere jurisprudența națională privind sfera noțiunii de „camioane” astfel cum este utilizată în această decizie, care nu este uniformă, camioanele pentru colectarea deșeurilor menajere sunt sau nu excluse dintre produsele vizate de această înțelegere.

21

În această privință, instanța de trimitere amintește mai întâi că, în considerentul (5) al deciziei în cauză, Comisia a constatat, în primul rând, că „[p]rodusele vizate de încălcare sunt camioanele cu o greutate cuprinsă între [șase] și [șaisprezece] tone («camioane de tonaj mediu») și camioanele cu o greutate mai mare de [șaisprezece] tone («camioane de tonaj mare»), atât autocamioane, cât și tractoare‑rutiere”, în al doilea rând, că camioanele pentru uz militar sunt excluse din sfera produselor vizate de înțelegerea în discuție în litigiul principal și, în al treilea rând, că speța care a condus la adoptarea deciziei în cauză „nu prive[a] serviciile postvânzare, alte servicii și garanții pentru camioane, vânzarea de camioane uzate sau orice alte bunuri sau servicii”.

22

În aceste condiții, instanța de trimitere apreciază că formularea utilizată de Comisie pentru a descrie produsele vizate de înțelegerea în discuție în litigiul principal ar putea fi înțeleasă în sensul că acoperă, în principiu, numai camioanele „normale”, cu excepția celor destinate uzului militar, și că, în lipsa unei mențiuni exprese, camioanele specializate, inclusiv camioanele pentru colectarea deșeurilor menajere, sunt excluse din sfera noțiunii de „camioane” utilizate de Comisie în decizia în cauză, acestea intrând în sfera noțiunii de „alte bunuri”.

23

Totuși, potrivit instanței menționate, aceeași formulare ar putea fi înțeleasă și în sensul că noțiunea de „camioane” vizează toate tipurile de camioane, inclusiv toate tipurile de camioane specializate, cu excepția camioanelor pentru uz militar.

24

În continuare, aceeași instanță ridică problema incidenței solicitării de informații a Comisiei din 30 iunie 2015, menționată la punctul 19 din prezenta hotărâre, asupra determinării produselor vizate de înțelegerea în discuție în litigiul principal. În special, această instanță ridică problema dacă faptul că Comisia a indicat în această solicitare că, în sensul întrebărilor adresate, noțiunea de „camioane” nu cuprindea nici camioanele uzate, nici camioanele specializate, „în special camioanele pentru uz militar și mașinile pompierilor”, presupune să se considere că aceste din urmă camioane sunt menționate numai cu titlu ilustrativ, fără a constitui o listă exhaustivă.

25

În sfârșit, instanța de trimitere amintește că decizia în cauză a fost adoptată în cadrul unei proceduri de tranzacție care a fost inițiată de Comisie, în urma cererilor formulate la această instituție de părțile implicate în procedura inițiată în temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003. În acest context, instanța menționată ridică problema incidenței faptului că întinderea comportamentului anticoncurențial este determinată în cadrul unei proceduri de tranzacție.

26

În aceste condiții, Landgericht Hannover (Tribunalul Regional din Hanovra) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Decizia [în cauză] trebuie să fie interpretată în sensul că constatările acestei decizii a Comisiei vizează de asemenea autovehiculele speciale, în special autovehiculele pentru colectarea deșeurilor [menajere]?”

27

În primul rând, pornind de la premisa că Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf (C‑188/92, EU:C:1994:90), se aplică prin analogie cauzei principale, districtul Northeim susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că Daimler nu a formulat o acțiune în anulare împotriva deciziei în cauză în fața Tribunalului și că, prin urmare, această societate nu mai poate contesta legalitatea acestei decizii.

28

În această privință, este suficient să se arate că nu reiese nicidecum din decizia de trimitere că Daimler, în calitate de pârâtă în litigiul principal într‑o acțiune în despăgubire introdusă de districtul Northeim în urma adoptării deciziei în cauză, contestă validitatea acestei decizii în fața instanței de trimitere. În schimb, reiese în mod clar din dosarul de care dispune Curtea că instanța de trimitere este chemată să interpreteze decizia menționată, iar nu să se pronunțe cu privire la validitatea acesteia.

29

În al doilea rând, Schönmackers Umweltdienste GmbH & Co. KG, intervenientă în litigiul principal care intervine în susținerea districtului Northeim, susține că nu reiese în mod explicit din decizia de trimitere motivul pentru care răspunsul la întrebarea adresată ar fi necesar în vederea soluționării litigiului principal.

30

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 25].

31

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 26].

32

În special, astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată. Așadar, procedura preliminară presupune, printre altele, ca o cauză să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să adopte în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 27].

33

În speță, instanța de trimitere este sesizată cu o acțiune în despăgubire introdusă în urma adoptării deciziei în cauză prin care Comisia a constatat existența unei înțelegeri între mai mulți producători internaționali de camioane, printre care Daimler, privind, pe de o parte, camioanele de tonaj mediu sau mare, atât autocamioane, cât și tractoare‑rutiere, și, pe de altă parte, calendarul și transferul costurilor aferente introducerii tehnologiilor în materie de emisii impuse prin normele Euro 3-6. Or, în cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere arată că reclamanta din litigiul principal, care a achiziționat de la Daimler două camioane pentru colectarea deșeurilor menajere, apreciază că aceste camioane figurează printre produsele vizate de această înțelegere. În schimb, Daimler susține în fața acestei instanțe că camioanele menționate, fiind camioane specializate, nu intră în domeniul de aplicare material al deciziei în cauză.

34

Reiese astfel în mod clar din decizia de trimitere că instanța de trimitere ridică problema domeniului de aplicare al deciziei în cauză și se ridică în special problema dacă, în speță, respectivele camioane pentru colectarea deșeurilor menajere figurează printre produsele vizate de înțelegerea constatată de Comisie în această decizie.

35

În aceste condiții, interpretarea solicitată a domeniului de aplicare al deciziei menționate este necesară pentru a permite instanței de trimitere să stabilească dacă, în speță, acțiunea în despăgubire este sau nu întemeiată.

36

Având în vedere toate aceste elemente, trebuie să se constate că cererea de decizie preliminară este admisibilă.

37

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă decizia în cauză trebuie interpretată în sensul că camioanele specializate, în special camioanele pentru colectarea deșeurilor menajere, se numără printre produsele vizate de înțelegerea constatată în această decizie.

38

În această privință, trebuie să se arate de la bun început că produsele vizate de o încălcare a articolului 101 TFUE constatată într‑o decizie a Comisiei sunt determinate în funcție de acordurile și de activitățile vizate de înțelegere. Astfel, membrii înțelegerii sunt cei care își concentrează în mod deliberat comportamentul anticoncurențial asupra produselor vizate de această înțelegere.

39

Rezultă că, pentru a stabili dacă camioanele specializate, în special camioanele pentru colectarea deșeurilor menajere, se numără printre produsele vizate de înțelegerea constatată în decizia în cauză, este necesar să se facă referire, cu prioritate, la dispozitivul și la motivarea acestei decizii, astfel încât definițiile noțiunilor de „camion” și de „vehicul cu destinație specială” care figurează în diferitele acte de drept derivat al Uniunii, la care se referă participanții la prezenta procedură, sunt lipsite de relevanță.

40

În această privință, trebuie să se arate că, potrivit articolului 1 din decizia în cauză, înțelegerea în discuție în litigiul principal privea, pe de o parte, stabilirea prețurilor și a majorării prețurilor brute în cadrul SEE pentru camioanele de tonaj mediu și mare și, pe de altă parte, calendarul și transferul costurilor aferente introducerii tehnologiilor în materie de emisii impuse prin normele Euro 3-6.

41

În ceea ce privește produsele vizate de înțelegerea în discuție în litigiul principal, în considerentul (5) al deciziei în cauză, în subsecțiunea intitulată „Produsul”, Comisia a precizat în mod explicit produsele cu privire la care membrii înțelegerii din litigiul principal au încheiat acorduri coluzive.

42

După cum reiese din prima teză a acestui considerent, produsele vizate de încălcarea din litigiul principal sunt camioanele cu o greutate cuprinsă între șase și șaisprezece tone („camioane de tonaj mediu”) sau camioanele cu o greutate mai mare de șaisprezece tone („camioane de tonaj mare”), atât autocamioane, cât și tractoare‑rutiere. În nota de subsol 5 aferentă considerentului menționat, Comisia nu a exclus în mod explicit din sfera produselor vizate decât camioanele pentru uz militar.

43

A doua teză a aceluiași considerent precizează că speța care a condus la adoptarea deciziei în cauză nu se referă la servicii postvânzare, alte servicii și garanții comerciale pentru camioane, vânzarea de camioane uzate sau orice alte bunuri sau servicii.

44

În acest context, din moment ce distincția pe categorii de camioane realizată în considerentul (5) al deciziei în cauză se efectuează exclusiv în funcție de greutatea camioanelor, trebuie să se considere, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 74 din concluzii, că criteriul stabilit în această decizie pentru a stabili dacă un camion intră sub incidența acesteia este greutatea sa.

45

Rezultă că decizia în cauză vizează vânzarea tuturor camioanelor de tonaj mediu și mare, indiferent dacă acestea sunt autocamioane sau tractoare‑rutiere.

46

În plus, această decizie nu conține niciun element care să permită să se concluzioneze că camioanele specializate nu figurează printre produsele vizate de încălcarea în discuție în litigiul principal.

47

În schimb, astfel cum reiese în special din considerentele (46), (48) și (56) ale deciziei în cauză, care fac parte din subsecțiunea intitulată „Natura și întinderea încălcării”, încălcarea în discuție în litigiul principal privea toate echipamentele și modelele specializate și standard, precum și toate dotările personalizate în fabrică oferite de producătorul respectiv care a participat la înțelegerea din litigiul principal.

48

În special, reiese mai întâi din considerentul (46) al acestei decizii că Comisia a stabilit că întreprinderile în cauză au schimbat liste de prețuri brute, precum și configuratoare computerizate de camioane care conțineau toate modelele și dotările posibile, ceea ce a facilitat calcularea prețurilor brute pentru toate modelele de camioane. Potrivit considerentului (28) al deciziei menționate, aceste liste de prețuri includeau prețurile tuturor modelelor de camioane de tonaj mediu și mare, precum și toate dotările instalate în fabrică (pentru echipamente specializate) pe care producătorul respectiv le oferea.

49

Apoi, din considerentul (48) al deciziei în cauză reiese că din configuratoarele computerizate schimbate între întreprinderile în cauză se putea înțelege ce dotări erau compatibile cu ce camioane și ce dotări puteau face parte din echipamentele standard sau suplimentare.

50

În sfârșit, din considerentul (56) al acestei decizii rezultă că informațiile schimbate între întreprinderile în cauză cuprindeau informații privind viitoarele creșteri ale prețurilor brute preconizate fie pentru modelele de bază de camioane, fie pentru camioanele și dotările disponibile.

51

În aceste condiții, trebuie să se considere că camioanele specializate, inclusiv camioanele pentru colectarea deșeurilor menajere, figurează printre produsele vizate de încălcarea constatată în decizia în cauză.

52

Această considerație nu este infirmată de argumentele invocate în special de Daimler, Traton SE și Iveco Magirus, potrivit cărora, în cadrul procedurii de tranzacție, solicitările de informații care le‑au fost adresate sunt în mod necesar relevante pentru a stabili dacă camioanele specializate figurau printre produsele vizate de înțelegerea în discuție în litigiul principal. Or, în solicitarea sa de informații din 30 iunie 2015, menționată la punctul 19 din prezenta hotărâre, care are ca scop obținerea unor informații cu privire la cifrele de afaceri pe care întreprinderile în cauză le realizaseră cu produsele aflate în legătură directă sau indirectă cu încălcarea constatată în vederea stabilirii cuantumului amenzii, Comisia ar fi indicat în mod clar că camioanele specializate precum camioanele pentru uz militar și mașinile pompierilor nu se încadrau în noțiunea de „camioane” pentru care trebuiau comunicate cifrele de afaceri realizate. În acest context, ar fi contradictoriu să nu se ia în considerare în calculul amenzii cifrele de afaceri privind vânzările de camioane specializate, dar să se includă aceste camioane în noțiunea de „camioane”, în sensul considerentului (5) al deciziei în cauză.

53

În această privință, trebuie să se arate, în primul rând, că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 2 din comunicarea Comisiei menționată la punctul 12 din prezenta hotărâre, deși, în cadrul unei proceduri de tranzacție, Comisia poate recompensa cooperarea întreprinderilor în cauză, aceasta nu negociază nici existența sau inexistența unei încălcări a normelor Uniunii în materie de concurență, nici sancțiunea aferentă. Prin urmare, faptul că decizia în cauză a fost adoptată în cadrul unei astfel de proceduri nu are incidență asupra stabilirii întinderii comportamentului anticoncurențial.

54

În al doilea rând, din articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 reiese că, pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin acest regulament, Comisia poate, printr‑o simplă cerere sau printr‑o decizie, să solicite întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi să‑i furnizeze toate informațiile necesare.

55

Din jurisprudența Curții reiese că o solicitare de informații constituie o măsură de investigare ce urmărește doar să permită Comisiei să adune informațiile și documentația necesare pentru a verifica realitatea și amploarea unei anumite situații de fapt și de drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2016, HeidelbergCement/Comisia, C‑247/14 P, EU:C:2016:149, punctul 37).

56

Astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 83 din concluzii, o asemenea solicitare de informații nu are ca obiect definirea sau specificarea produselor vizate de comportamentul anticoncurențial.

57

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că solicitarea de informații din 30 iunie 2015, menționată la punctul 19 din prezenta hotărâre, urmărea numai obținerea unor informații cu privire la cifrele de afaceri ale întreprinderilor în cauză, realizate cu produsele care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea constatată în vederea stabilirii cuantumului amenzii.

58

În al treilea rând, trebuie amintit că Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul al amenzilor în cazul încălcării normelor Uniunii în materie de concurență. Această metodă cuprinde diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea de apreciere în conformitate cu dispozițiile articolului 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003 (Hotărârea din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, EU:C:2009:500, punctul 112).

59

Articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, deși acordă Comisiei o marjă de apreciere, limitează totuși exercitarea acesteia prin instituirea unor criterii obiective pe care Comisia este obligată să le respecte. Așadar, pe de o parte, cuantumul amenzii care poate fi aplicată unei întreprinderi are un plafon absolut și care poate fi exprimat în cifre astfel încât cuantumul maxim al amenzii care poate fi aplicată unei anumite întreprinderi să fie determinat în avans. Pe de altă parte, exercitarea acestei puteri de apreciere este, de asemenea, limitată prin normele de conduită pe care Comisia însăși și le‑a impus (a se vedea în acest sens Hotărârea 18 iulie 2013, Schindler Holding și alții/Comisia, C‑501/11 P, EU:C:2013:522, punctul 58, precum și Hotărârea din 19 martie 2015, Dole Food și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, C‑286/13 P, EU:C:2015:184, punctul 146).

60

În acest context, trebuie să se arate că punctul 13 din Orientările din 2006 prevede că, „[p]entru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă […] cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul SEE”. Aceste orientări precizează, la punctul 6, că „combinarea valorii vânzărilor care au legătură cu încălcarea și cu durata acesteia este considerată o valoare de înlocuire adecvată pentru a reflecta importanța economică a încălcării, precum și ponderea relativă a fiecărei întreprinderi participante la încălcare”.

61

În aceste condiții, în conformitate cu punctul 37 din Orientările din 2006, Comisia se poate abate de la metodologia generală prevăzută de aceste orientări pentru stabilirea amenzilor pentru a ține seama de particularitățile unei cauze date sau pentru a atinge un nivel disuasiv suficient.

62

Astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctele 94 și 95 din concluzii, Comisia nu este obligată, dacă este cazul, să ia în considerare valoarea maximă a tuturor vânzărilor vizate de înțelegere pentru a asigura caracterul efectiv și disuasiv al unei amenzi.

63

În aceste condiții, este necesar să se arate că, atunci când Comisia decide să se întemeieze pe punctul 37 din Orientările din 2006 și să se abată de la metodologia generală expusă în acestea, ea trebuie să respecte obligația de motivare care îi revine în temeiul articolului 296 TFUE. Astfel, Comisia nu se poate abate de la orientările menționate, într‑un caz particular, fără a furniza motive care să fie compatibile cu dreptul Uniunii.

64

În speță, din considerentul (106) al deciziei în cauză reiese că amenzile aplicate au fost calculate prin raportare la principiile stabilite în Orientările din 2006. Comisia a amintit de asemenea, în considerentele (108) și (110) ale acestei decizii, regula pentru calculul vânzărilor relevante prevăzută la punctul 13 din aceste orientări. În considerentul (109) al deciziei menționate, Comisia a arătat că valoarea vânzărilor relevante cuprinde vânzările de camioane de tonaj mediu și mare, indiferent dacă acestea sunt autocamioane sau tractoare‑rutiere.

65

Cu toate acestea, din considerentul (112) al deciziei în cauză reiese că Comisia a aplicat punctul 37 din Orientările din 2006 pentru a ajusta în mod uniform proporția din valoarea vânzărilor fiecărei întreprinderi în scopul calculării cuantumurilor variabile și suplimentare ale amenzilor. Comisia a explicat că a procedat astfel în cadrul puterii sale de apreciere, printre altele din „motive de proporționalitate”. În special, Comisia a apreciat că, ținând seama de amploarea valorii vânzărilor întreprinderilor în cauză, obiectivele de descurajare și de proporționalitate care stau la baza articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 puteau fi atinse fără a se recurge la valoarea totală a vânzărilor de camioane ale întreprinderilor în cauză. În consecință și în temeiul acestui punct 37, Comisia a decis să nu rețină decât o parte din valoarea totală a vânzărilor în vederea calculării amenzii.

66

În aceste condiții, astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctele 90 și 91 din concluzii, faptul că camioanele specializate au fost excluse din sfera noțiunii de „camioane” care figurează în solicitarea de informații din 30 iunie 2015, menționată la punctul 19 din prezenta hotărâre, prin care se urmărea obținerea unor informații privind cifrele de afaceri ale întreprinderilor în cauză realizate cu produsele care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea constatată și că, în considerentul (112) al deciziei în cauză, Comisia a decis să nu rețină decât o parte din valoarea totală a vânzărilor în vederea calculării amenzii nu permite să se considere că camioanele specializate nu figurau printre produsele vizate de înțelegerea în discuție în litigiul principal.

67

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că decizia în cauză trebuie interpretată în sensul că camioanele specializate, inclusiv camioanele pentru colectarea deșeurilor menajere, se numără printre produsele vizate de înțelegerea constatată în această decizie.

68

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Decizia Comisiei Europene din 19 iulie 2016, notificată cu referința C(2016) 4673 final, referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul AT.39824 – Camioane) trebuie interpretată în sensul că camioanele specializate, inclusiv camioanele pentru colectarea deșeurilor menajere, se numără printre produsele vizate de înțelegerea constatată în această decizie.