1.

În perioadele în care lucrătorul nu își desfășoară activitatea profesională și în care nu este în vigoare niciun contract de muncă, legislația aplicabilă unui lucrător temporar care are reședința în alt stat membru decât cel în care își desfășoară activitatea profesională în mod obișnuit este legislația statului de încadrare în muncă, în sensul articolului 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 ( 2 ), sau legislația statului de reședință, în sensul articolului 11 alineatul (3) litera (e) din regulamentul citat?

2.

La această întrebare trebuie în esență să răspundă Curtea în prezenta cauză, care are ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică, Țările de Jos), în cadrul a două cauze conexate dintre Raad van Bestuur van de Sociale Verzekeringsbank (Consiliul de administrație al Casei de Asigurări Sociale, Țările de Jos, denumit în continuare „SVB”), pe de o parte, și X și Y, pe de altă parte.

3.

Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a preciza înțelesul dispoziției cuprinse la articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 și de a aduce o contribuție suplimentară la definirea economiei generale a normelor privind conflictul de legi cuprinse în titlul II din regulamentul citat.

4.

Regulamentul nr. 883/2004 (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”) a abrogat cu efect de la 1 mai 2010 Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1408/71”) ( 3 ).

5.

Articolul 1 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede:

„În sensul prezentului regulament:

6.

Titlul II din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”, cuprinde articolele 11-16.

7.

Intitulat „Reguli generale”, articolul 11 din regulamentul menționat are următorul cuprins:

„(1)   Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu.

(2)   În aplicarea prezentului titlu, persoanele cărora li se acordă o prestație în numerar ca urmare sau ca o consecință a desfășurării unei activități salariate sau independente se consideră că desfășoară activitatea menționată. Această dispoziție nu se aplică în cazul pensiei de invaliditate, pentru limită de vârstă sau de urmaș sau al indemnizațiilor pentru accidente de muncă, boli profesionale sau al prestațiilor de boală în numerar, care acoperă tratamentul pentru o perioadă nelimitată.

(3)   Sub rezerva articolelor 12-16:

8.

Articolele 12-16 din Regulamentul nr. 883/2004 prevăd regulile speciale aplicabile persoanelor care sunt detașate (articolul 12), persoanelor care desfășoară o activitate în două sau mai multe state membre (articolul 13), persoanelor care au ales o asigurare voluntară sau o asigurare facultativă continuă (articolul 14), agenților contractuali ai instituțiilor europene (articolul 15), precum și derogările de la articolele 11-15 din acest regulament (articolul 16).

9.

Articolul 6 din Algemene Ouderdomswet (Legea privind sistemul general al asigurării pentru limită de vârstă, denumită în continuare „AOW”) prevede:

„1.   Este asigurată potrivit dispozițiilor prezentei legi persoana care nu a împlinit vârsta de pensionare și

[…]

3.   Categoria persoanelor asigurate poate fi extinsă sau limitată printr‑o măsură generală de administrare sau în temeiul acesteia, prin derogare de la alineatele 1 și 2.”

10.

Articolul 6a din AOW are următorul cuprins:

„Prin derogare, după caz, de la articolul 6 și de la dispozițiile care se întemeiază pe acest articol,

11.

Articolul 13 alineatul 1 litera a) din AOW prevede că valoarea pensiei se reduce cu 2 % pentru fiecare an calendaristic în care titularul pensiei nu a fost asigurat după împlinirea vârstei de 15 ani, dar înainte de a împlini vârsta de 65 de ani.

12.

Articolul 6 din Algemene Kinderbijlagwet (Legea generală privind alocațiile familiale, denumită în continuare „AKW”) preia textul articolului 6 din AOW aceeași temeni.

13.

Articolul 6a din AKW are următorul cuprins:

„Prin derogare, după caz, de la articolul 6 și de la dispozițiile care se întemeiază pe acest articol:

14.

Potrivit articolului 11 alineatul 1 din AKW:

„Numai o persoană care este asigurată în prima zi a unui trimestru calendaristic are dreptul la alocații familiale pentru un copil potrivit prezentei legi.”

15.

Articolul 6 din Besluit uitbreiding en beperking kring van verzekerden volksverzekeringen 1999 (Decretul privind extinderea și limitarea categoriei persoanelor obligate la plata contribuțiilor la asigurările sociale 1999, denumit în continuare „BUB”) din 24 decembrie 1998, intitulat „Întreruperea temporară a activității în Țările de Jos”, prevede:

„Rămâne asigurată în sistemul de asigurări sociale o persoană care nu are reședința în Țările de Jos, dar care lucrează exclusiv în Țările de Jos și a cărei activitate este întreruptă temporar:

16.

X, cetățeană neerlandeză, și‑a transferat reședința în Germania în anul 2012. Fără să fi lucrat vreodată în Germania, începând cu anul 2013, X a prestat, cu intermitențe, muncă temporară în Țările de Jos, prin intermediul unui agent de muncă temporară ( 4 ).

17.

În special, după cum reiese din dosar, această activitate era prestată în temeiul unor contracte de muncă temporară pe durată determinată care conțineau o „clauză de agenție” ( 5 ), și anume o clauză în temeiul căreia raportul de muncă cu agentul începea la momentul în care lucrătorul începea să își desfășoare activitatea la întreprinderea utilizatoare și înceta odată cu încetarea activității respective.

18.

În perioadele dintre diversele raporturi de muncă – cu o durată variabilă, cuprinsă între șase zile și cinci luni –, X a rămas înscrisă la mai mulți agenți temporari din Țările de Jos și a prestat acolo activități voluntare și munci casnice în favoarea fiului său în schimbul unei remunerații foarte mici.

19.

La 6 iulie 2015, SVB i‑a furnizat lui X o evidență drepturilor de pensie care îi reveneau. Din această evidență reieșea că pensia sa fusese redusă la 82 % în temeiul AOW, întrucât s‑a reținut că X a fost asigurată conform reglementării privind securitatea socială din Țările de Jos numai în perioadele în care a prestat efectiv muncă temporară în acest stat. În schimb, în perioadele dintre diversele munci prestate, în lipsa vreunui raport de muncă și a unei activități efective, ar fi trebuit să se aplice legislația statului de reședință, și anume legislația germană.

20.

Din decizia de trimitere reiese de asemenea că X nu are dreptul la pensie pentru limită de vârstă în Germania, întrucât nu ar fi realizat nicio perioadă de asigurare.

21.

X a introdus la SVB o contestație administrativă, solicitând ca perioadele dintre activitățile prestate în temeiul raportului de muncă temporară să fie considerate perioade asigurate în sensul AOW.

22.

În urma respingerii contestației administrative, X a introdus aceeași cerere la Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), care a admis‑o prin hotărârea din 3 octombrie 2016. În special, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), invocând în susținerea concluziilor sale și Hotărârea Franzen și alții ( 6 ), a statuat că perioadele intermediare trebuie considerate perioade de concediu sau de șomaj în sensul legislației naționale și în special al articolului 6 din BUB și, așadar, perioade în care X era asigurată în temeiul reglementării din Țările de Jos.

23.

Împotriva acestei hotărâri, SVB a declarat apel la Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică), instanța de trimitere.

24.

Y are reședința stabilă în Polonia împreună cu familia sa și, începând cu anul 2007, a lucrat în Țările de Jos, cu câteva întreruperi, în temeiul diferitor contracte de muncă temporară încheiate cu un agent de muncă temporară.

25.

În măsura în care prezintă interes în prezenta cauză, Y a încheiat cu agentul un contract de muncă temporară pe durată determinată pentru o perioadă de opt luni, în vigoare începând cu 20 iulie 2015. Totuși, Y nu a lucrat în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2016 și 7 februarie 2016 și, începând cu 8 februarie 2016, a încheiat un nou contract de muncă cu același agent de muncă temporară.

26.

Prin decizia din 29 martie 2016, SVB l‑a informat pe Y că, potrivit AKW, nu are dreptul la alocații familiale pentru lunile ianuarie și februarie ale anului 2016, întrucât nu a prestat nicio activitate în Țările de Jos în prima zi lucrătoare a acestor luni ( 7 ).

27.

Y a introdus la SVB o contestație administrativă, solicitând să i se acorde alocațiile familiale și pentru lunile ianuarie și februarie ale anului 2016, susținând că, în perioada menționată, se afla în concediu și că, așadar, raportul de muncă era încă în vigoare.

28.

În urma respingerii contestației administrative, Y a introdus aceeași cerere la Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), care a respins‑o prin hotărârea din 5 ianuarie 2017, confirmând aprecierile efectuate de SVB.

29.

Împotriva acestei hotărâri, Y a declarat apel la Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică), instanța de trimitere.

30.

În ședința din 29 mai 2020, Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică) a dispus conexarea celor două cauze, iar la 17 decembrie 2020, a pronunțat decizia de trimitere preliminară.

31.

În ceea ce privește situația lui X, instanța de trimitere arată că – întrucât contractul de muncă se caracteriza prin prezența clauzei de agenție menționate mai sus, potrivit căreia raportul de muncă înceta în mod automat la încetarea activității desfășurate la întreprinderea utilizatoare – în perioadele dintre diversele activități prestate nu era în vigoare niciun raport de muncă.

32.

Instanța de trimitere evidențiază de asemenea că activitățile prestate de X în mod voluntar și în cadrul familiei în schimbul unei remunerații foarte mici nu se înscriau într‑un context economic, întrucât nu urmăreau obținerea de venituri. Prin urmare, acestea nu puteau fi considerate activități salariate sau asimilate.

33.

În ceea ce îl privește pe Y, Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică) arată că acesta nu a contestat niciodată neplata remunerațiilor în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2016 și 7 februarie 2016 și nici faptul că noul contract de muncă a fost încheiat la o dată anterioară scadenței prevăzute pentru contractul precedent. Aceste împrejurări sugerează că, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2016 și 7 februarie 2016, nu era în vigoare niciun raport de muncă între Y și agentul de muncă temporară.

34.

Prin urmare, instanța de trimitere arată că ambele litigii privesc problema dacă X și Y – persoane care își desfășoară în mod obișnuit activitatea profesională în Țările de Jos, dar care au reședința în alt stat membru – au rămas asigurați în temeiul legislației de securitate socială din Țările de Jos în perioadele dintre raporturile de muncă temporară descrise.

35.

Întrebarea care se pune în acest caz este dacă astfel de perioade pot constitui situații echivalente cu activitățile salariate sau independente menționate la articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 și, prin urmare, pot justifica aplicarea legislației Țărilor de Jos.

36.

Dat fiind că este cert că spețele în discuție nu se încadrează în situațiile prevăzute la articolul 11 alineatul (3) literele (b), (c) și (d) din Regulamentul nr. 883/2004, un răspuns negativ la întrebarea menționată mai sus ar impune concluzia că legislația aplicabilă în perioadele intermediare era legislația statului de reședință, în sensul articolului 11 alineatul (3) litera (e) din acest regulament, și anume Germania, în privința lui X, și Polonia, în privința lui Y.

37.

Subliniind caracterul problematic al acestei întrebări, instanța de trimitere amintește Hotărârea din 23 aprilie 2015, Franzen și alții, citată anterior, care, deși privește interpretarea Regulamentului nr. 1408/71, poate fi transpusă și în cazul Regulamentului nr. 883/2004.

38.

Dintr‑o interpretare posibilă a hotărârii menționate – întemeiată în esență pe modul de redactare a punctului 50 din aceasta ( 8 ) – s‑ar putea deduce că persoanele care își desfășoară în mod obișnuit activitatea profesională într‑un stat membru intră sub incidența articolului 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004, atât timp cât nu au încetat, definitiv sau temporar, activitatea respectivă. Totuși, pentru a constata o astfel de încetare, existența unui raport de muncă ar fi irelevantă. În acest scop, ar trebui, în schimb, să se identifice criterii diferite, legate de caracteristicile muncii, de durata perioadei în care persoanele în cauză au prestat‑o, de durata perioadelor intermediare și de orientarea către o singură piață națională a muncii.

39.

Dintr‑o altă interpretare posibilă a hotărârii citate ar reieși, în schimb, că ar fi necesară existența unui raport de muncă pentru ca legislația statului de încadrare în muncă să fie aplicabilă. Astfel, o persoană ar fi în mod automat supusă legislației statului de reședință în cazul în care raportul de muncă a încetat fie și numai temporar și independent de durata unei astfel de întreruperi.

40.

Instanța de trimitere evidențiază, în plus, că soluția care limitează aplicabilitatea articolului 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 numai la ipotezele în care este în vigoare un raport de muncă permite să se stabilească cu certitudine legislația aplicabilă la momentul producerii evenimentelor. Totuși, această soluție, aplicată în cazuri precum cele în discuție, poate determina o schimbare foarte frecventă a legislației aplicabile și complicații administrative considerabile, dovedindu‑se astfel un obstacol potențial în calea liberei circulații a lucrătorilor.

41.

Potrivit instanței de trimitere, și soluția care impune verificarea, independent de existența unui raport de muncă, a caracterului efectiv al încetării activității – pe baza unor indicii precum cele menționate la punctul 38 de mai sus – ar implica avantaje și dezavantaje. În ceea ce privește avantajele, aceasta ar permite evitarea schimbării legislației aplicabile în cazul în care întreruperile dintre raporturile de muncă au o durată redusă. În ceea ce privește dezavantajele, aceasta s‑ar caracteriza printr‑o mai mare marjă de incertitudine, întrucât s‑ar baza pe o apreciere retrospectivă a faptelor, care trebuie efectuată ex post.

42.

În aceste condiții, Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

43.

Considerăm că cele trei întrebări preliminare pot fi examinate împreună, întrucât problema care se deduce din acestea este în esență una singură.

44.

Este cert că, în speță, atât X, cât și Y intră în domeniul de aplicare personal al Regulamentului nr. 883/2004 și că prestațiile în discuție – și anume pensia pentru limită de vârstă și alocația familială – intră în domeniul de aplicare material al acestui regulament.

45.

În ceea ce privește situația lui X, după cum s‑a arătat deja la punctele 31 și 32 de mai sus, trebuie să se observe că contractele de muncă salariată încheiate cu agentul de muncă temporară se caracterizau prin prezența unei „clauze de agenție”, potrivit căreia raportul de muncă înceta automat la încetarea activității desfășurate la întreprinderea utilizatoare. Pentru acest motiv, potrivit constatărilor la Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică), asemenea raporturi de muncă nu erau în vigoare în perioadele dintre diversele activități profesionale prestate. În plus, instanța de trimitere a exclus posibilitatea ca activitățile prestate de X în mod voluntar și în cadrul familiei în schimbul unei remunerații foarte mici să fie considerate activități salariate sau asimilate.

46.

În ceea ce privește situația lui Y, după cum s‑a arătat deja la punctul 33, instanța de trimitere a declarat că, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2016 și 7 februarie 2016, nu era în vigoare niciun raport de muncă.

47.

Cauzele referitoare la X și Y prezintă, așadar, similitudini, deoarece ambele se referă la perioade în care nu era în vigoare niciun raport de muncă, iar persoanele menționate – care aveau reședința în alt stat decât statul în care erau încadrate în muncă în mod obișnuit – nu desfășurau nicio activitate profesională.

48.

Se poate afirma, așadar, că, prin intermediul întrebărilor preliminare formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă lui X și lui Y – persoane care aveau reședința în alt stat membru decât cel în care își desfășurau în mod obișnuit activitatea profesională în temeiul unor raporturi de muncă temporară – li se aplică, în perioadele în care nu prestau nicio activitate profesională, iar raporturile de muncă în cauză încetaseră, legislația statului de încadrare în muncă în sensul articolului 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 sau legislația statului de reședință, potrivit articolului 11 alineatul (3) litera (e) din același regulament. Comisia Europeană s‑a exprimat în favoarea primei soluții, SVB și guvernul neerlandez au susținut, în schimb, a doua soluție.

49.

Pentru a răspunde la această întrebare, considerăm oportun să efectuăm în prealabil o încadrare succintă a Regulamentului nr. 883/2004 în context.

50.

Regulamentul menționat – care a modernizat și a simplificat normele cuprinse în Regulamentul nr. 1408/71, menținând totodată același obiectiv ca acesta din urmă – are ca obiect coordonarea sistemelor de securitate socială existente în statele membre, în scopul de a garanta exercitarea efectivă a liberei circulații a persoanelor ( 9 ).

51.

Acesta nu organizează un regim comun de securitate socială, ci permite menținerea unor regimuri naționale distincte ( 10 ), prevăzând o serie de principii comune pe care trebuie să le respecte legislațiile tuturor statelor membre în domeniul securității sociale. Astfel, se dorește să se asigure că persoanele care își exercită libertatea de circulație și de ședere pe teritoriul Uniunii nu sunt afectate de diversele sisteme naționale ca urmare a faptului că și‑au exercitat această libertate ( 11 ).

52.

În acest context, în titlul II din Regulamentul nr. 883/2004 – intitulat „Stabilirea legislației aplicabile” – sunt cuprinse, așadar, norme privind conflictul de legi care permit stabilirea reglementării aplicabile în situațiile care intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat.

53.

Este vorba despre norme privind conflictul de legi întemeiate pe reguli de legătură similare cu cele care există în dreptul internațional privat. Astfel, acestea au ca obiectiv stabilirea reglementării aplicabile unor situații care prezintă elemente de legătură cu diverse state membre, întrucât privesc tocmai lucrători salariați și lucrători care desfășoară activități independente care și‑au exercitat dreptul la liberă circulație pe teritoriul Uniunii ( 12 ).

54.

Curtea a precizat cu diverse ocazii că dispozițiile din titlul II din Regulamentul nr. 883/2004 constituie un sistem complet și uniform de norme privind conflictul de legi având ca scop să evite aplicarea simultană a mai multor legislații naționale și să împiedice ca persoanele care intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat să fie private de protecție în materie de securitate socială, în lipsa unei legislații care să le fie aplicabilă ( 13 ). Cu alte cuvinte, se urmărește să se evite, pe de o parte, ca, din cauza unui conflict negativ de legislații naționale, lucrătorii migranți să fie lăsați fără protecție socială și, pe de altă parte, ca, din cauza unui conflict pozitiv, aceștia să dobândească beneficii identice sau să facă obiectul contribuțiilor potrivit legislației mai multor state membre.

55.

Totuși, dispozițiile în discuție nu au ca obiect stabilirea condițiilor de fond ale afilierii la un regim de securitate socială sau ale existenței dreptului la prestațiile corespunzătoare. În principiu, legislația statelor membre este cea care trebuie să stabilească aceste condiții ( 14 ).

56.

Normele privind conflictul de legi prevăzute de Regulamentul nr. 883/2004 se impun în mod imperativ statelor membre și acestea nu dispun de posibilitatea de a stabili în ce măsură este aplicabilă propria legislație sau cea a unui alt stat membru ( 15 ). Prin urmare, ele nu pot exclude de la aplicarea legislației lor persoanele cărora trebuie să li se aplice această legislație în temeiul regulamentului ( 16 ).

57.

Pentru a soluționa conflictele potențiale – pozitive sau negative – de legislații naționale, dispozițiile din titlul II din Regulamentul nr. 883/2004 urmăresc ca persoanele în cauză să fie supuse regimului de securitate socială al unui singur stat membru.

58.

Astfel, articolul 11 din Regulamentul nr. 883/2004 – care este intitulat „Reguli generale” și constituie „piatra de temelie” a sistemului – enunță la alineatul (1) principiul unicității legislației aplicabile.

59.

Prin urmare, dacă o persoană intră în domeniul de „aplicare personal” al Regulamentului nr. 883/2004, astfel cum este definit la articolul 2 din acesta din urmă, este aplicabilă, în principiu, legislația națională a unui singur stat membru, stabilită în conformitate cu dispozițiile din titlul II din același regulament ( 17 ).

60.

În plus, în măsura în care prezintă interes în speță, articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 enunță principiul lex loci laboris, prevăzând că „persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într‑un stat membru se supune legislației din statul membru respectiv” ( 18 ).

61.

Termenii „activitate salariată sau independentă” sunt definiți la articolul 1 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 883/2004. Această dispoziție prevede că, în sensul regulamentului menționat, prin „activitate salariată sau independentă” se înțelege „orice activitate sau situație echivalentă considerată ca atare, în aplicarea legislației de securitate socială din statul membru în care se desfășoară această activitate sau în care există situația echivalentă”.

62.

Așadar, din coroborarea acestor dispoziții reiese că aplicarea lex loci laboris este supusă condiției ca persoana în cauză să desfășoare o activitate considerată a fi „salariată sau independentă” în temeiul legislației de securitate socială a statului în cauză ( 19 ). Prin urmare, considerăm că existența unui raport de muncă – calificat ca atare potrivit reglementării statului în care acesta se desfășoară – este esențială în vederea aplicării legislației statului de încadrare în muncă.

63.

Existența unui raport de muncă este lipsită de influență numai în ipoteza excepțională prevăzută la articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004, care asimilează persoanelor care desfășoară o activitate salariată sau independentă persoanele cărora li se acordă o prestație în numerar ca urmare sau ca o consecință a desfășurării unei astfel de activități.

64.

Instanța de trimitere a declarat deja în mod expres că situația în care se aflau X și Y în perioadele cuprinse între raporturile de muncă temporară nu este considerată, potrivit legislației din Țările de Jos, activitate salariată sau independentă ( 20 ).

65.

Pe de altă parte, este cert că persoanele menționate mai sus nu au beneficiat, în perioadele în discuție, de prestațiile prevăzute la articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004.

66.

Cele arătate la punctele precedente impun excluderea, în speță, a aplicabilității legislației statului de încadrare în muncă, atât în temeiul articolului 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004, cât și în temeiul articolului 11 alineatul (2) din acest regulament.

67.

Această soluție apare ca fiind cea mai în măsură să asigure realizarea obiectivelor Regulamentului nr. 883/2004. Astfel, dacă competența statului de încadrare în muncă se întemeiază pe existența unui raport de muncă, se poate identifica imediat, la momentul producerii evenimentelor, și cu certitudinea necesară legislația națională aplicabilă.

68.

Se menține astfel securitatea juridică, ce constituie o valoare esențială într‑un sistem care, după cum s‑a amintit mai sus, urmărește să permită coordonarea și evitarea conflictelor de legislații naționale potrivit schemelor tipice ale dreptului internațional privat.

69.

De altfel, după cum s‑a arătat deja, regulamentul în discuție nu urmărește finalitatea de a asigura existența drepturilor la prestații de securitate socială, a căror reglementare este de competența statelor membre.

70.

Dreptul Uniunii nu garantează unui lucrător că o deplasare în alt stat membru decât statul său de origine este neutră în materie socială: o astfel de deplasare poate, având în vedere disparitățile care există între sistemele și legislațiile statelor membre, în funcție de caz, să fie mai mult sau mai puțin avantajoasă pentru persoana respectivă sub acest aspect ( 21 ).

71.

Prin urmare, faptul că persoanele în cauză nu au, în statul lor membru de reședință, dreptul la prestația socială în discuție nu are absolut nicio influență asupra aplicării normelor privind conflictul de legi prevăzute de titlul II din Regulamentul nr. 883/2004. Fiind de la sine înțeles, pe de altă parte, că, teoretic, legislația statului de reședință ar putea fi mai favorabilă decât cea a statului de încadrare în muncă.

72.

O interpretare întemeiată pe criterii – precum cele preconizate de Comisie în observațiile sale – referitoare la caracteristicile raportului de muncă, la durata perioadei în care persoanele în cauză au prestat munca, la durata perioadelor intermediare și la orientarea către o singură piață ar fi sursă de contestații și incertitudini sporite și ar risca să faciliteze apariția unor conflicte de legislații naționale.

73.

Pe de altă parte, durata perioadelor intermediare și eventuala întoarcere în statul de încadrare în muncă precedent sunt împrejurări care pot fi stabilite numai ex post, astfel încât, în aceste perioade, nu ar fi posibil să se determine legislația națională aplicabilă, cu consecința unor probleme de ordin practic, în special în ceea ce privește acordarea prestațiilor – cum ar fi, de exemplu, alocațiile familiale – care nu sunt condiționate de încetarea potențial definitivă a activității profesionale.

74.

Având în vedere cele arătate mai sus, considerăm că necesitatea de a nu fragmenta excesiv reglementarea aplicabilă unui singur lucrător ( 22 ) prezintă o importanță redusă în raport cu cerințele privind securitatea juridică pe care se întemeiază sistemul normativ în discuție.

75.

În această privință, observăm de asemenea că, atunci când legiuitorul Uniunii a dorit să împiedice o astfel de fragmentare, a prevăzut acest lucru în mod expres.

76.

Facem referire la dispoziția cuprinsă la articolul 12 din Regulamentul nr. 883/2004, în materie de detașare, potrivit căruia persoana care desfășoară o activitate salariată într‑un stat membru, pentru un angajator „care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care este detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu depășească 24 de luni și ca persoana să nu fi fost trimisă pentru a înlocui o altă persoană detașată”.

77.

Această dispoziție – care are drept scop să evite ca o întreprindere stabilită pe teritoriul unui stat membru să fie obligată să își afilieze lucrătorii, supuși în mod normal legislației privind securitatea socială a acestui stat, la regimul de securitate socială al unui alt stat membru, în care aceștia urmează a fi trimiși pentru executarea de lucrări cu o durată limitată în timp ( 23 ) – are în mod evident un caracter derogatoriu și excepțional și, prin urmare, nu poate fi aplicată prin analogie în afara ipotezelor pe care le prevede în mod expres. Ea se referă, pe de altă parte, la ipoteze care – spre deosebire de situațiile care fac obiectul litigiului principal – se caracterizează prin existența unor raporturi de muncă continue.

78.

În plus, în opinia noastră, din Hotărârea Franzen, citată anterior, nu se poate deduce niciun element în favoarea aplicării legislației statului membru de încadrare în muncă și după încetarea raportului de muncă.

79.

La punctul 50 din hotărârea citată, se menționează drept condiție a aplicării legislației statului membru de încadrare în muncă faptul că persoana în cauză își desfășoară „activitatea profesională pe teritoriul acestui stat membru”.

80.

În plus, la punctele 51 și 52 din hotărârea menționată, Curtea a făcut distincție între situația în discuție în acea cauză și cele care făceau obiectul unor hotărâri anterioare ( 24 ), în care a avut loc încetarea, definitivă sau temporară, a raportului de muncă.

81.

În special, la punctul 52 citat anterior se arată că „nu se poate considera că perioada în care nu se desfășoară activitățile în cadrul muncii ocazionale constituie o încetare temporară a activității”, întrucât „reiese din dosarul prezentat Curții că raportul de muncă […] a durat cinci ani fără întrerupere”.

82.

De aici se deduce că Curtea a considerat că este esențială existența continuă a unui raport de muncă, apreciind, în schimb, că sunt irelevante – la fel ca în Hotărârea din 3 mai 1990, Kits van Hejningen ( 25 ) – modalitățile concrete de desfășurare a prestației de muncă, legislația statului de încadrare în muncă putând fi aplicată și raporturilor de muncă ocazională și de muncă cu fracțiune de normă.

83.

Prin urmare, este de înțeles că, cu acea ocazie, Curtea a reținut că articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 era aplicabil și în zilele în care prestația ocazională nu era efectuată, ținând seama de faptul că situația cu care era sesizată, spre deosebire de cea din prezenta cauză, se caracteriza printr‑un raport de muncă rămas permanent în vigoare.

84.

O confirmare suplimentară a tezei pe care o propunem se regăsește și în Hotărârea din 13 septembrie 2017, X ( 26 ) – și aceasta tot cu privire la Regulamentul nr. 1408/71, dar care poate fi transpusă, după cum s‑a arătat, și în cazul Regulamentului nr. 883/2004 –, referitoare la o persoană care lucra în Țările de Jos, care a convenit cu angajatorul său acordarea unei perioade de concediu fără plată și care, în cursul acestui concediu, a desfășurat o altă activitate profesională în alt stat membru.

85.

La punctul 24 din hotărârea menționată se arată că, „în măsura în care o persoană își păstrează calitatea de lucrător salariat pe perioada concediului fără plată care i‑a fost acordat de angajatorul său, este posibil să se considere că această persoană desfășoară o activitate salariată în sensul titlului II din Regulamentul nr. 1408/71 în pofida suspendării principalelor obligații care decurg din acest raport de muncă în această perioadă determinată”.

86.

Această afirmație confirmă, în opinia noastră, că, în vederea aplicării lex loci laboris, este întotdeauna necesară existența unui raport de muncă, indiferent de eventuala suspendare a obligațiilor concrete care decurg din raportul respectiv ( 27 ).

87.

În concluzie, apreciem că situația în care se aflau X și Y în perioadele intermediare nu poate intra sub incidența articolului 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 [și nici sub incidența articolului 11 alineatul (2) din acest regulament] și că trebuie, așadar, să se excludă aplicabilitatea legislației statului de încadrare în muncă în astfel de situații.

88.

În plus, este cert că persoanele în cauză nu se aflau în situațiile prevăzute la articolul 11 alineatul (3) literele (b), (c) și (d) din Regulamentul nr. 883/2004, care se referă la funcționari, la persoanele care beneficiază de ajutor de șomaj și la persoanele convocate sau concentrate pentru îndeplinirea obligațiilor militare sau pentru efectuarea serviciului civil.

89.

Odată făcute aceste precizări, trebuie să se concluzioneze că ipotezele în discuție intră sub incidența dispoziției cu caracter subsidiar cuprinse la litera (e) a articolului 11 alineatul (3), citat anterior, care se aplică tuturor persoanelor care nu sunt prevăzute la literele (a)-(d) ale acestei dispoziții ( 28 ) și în special atât persoanelor care au încetat definitiv orice activitate profesională, cât și celor care și‑au încetat activitatea doar temporar ( 29 ).

90.

Subliniem că această concluzie este conformă cu obiectivul dispozițiilor din titlul II din Regulamentul nr. 883/2004, care urmăresc ca persoanele în cauză să fie supuse legislației sociale a unui singur stat membru, iar nu să garanteze acordarea prestațiilor de securitate socială, care rămâne, în schimb, condiționată de îndeplinirea condițiilor de fond prevăzute de statul membru a cărui legislație este aplicabilă în speță.

91.

Evident, instanța națională va trebui să pună în aplicare în mod concret principiile menționate mai sus, aplicându‑le în speță și interpretând legislația națională în conformitate cu dreptul Uniunii.

92.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică, Țările de Jos) după cum urmează:

„Articolul 11 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretat în sensul că un lucrător cu reședința într‑un stat membru, care își desfășoară în mod obișnuit activitatea profesională în alt stat membru, nu se supune legislației statului de încadrare în muncă în perioadele în care, în temeiul legislației de securitate socială a acestui stat, nu are un contract de muncă în vigoare și nu prestează nicio activitate care poate fi considerată, conform legislației statului membru, activitate salariată sau independentă. În perioadele menționate anterior se aplică, în schimb, legislația statului de reședință, în conformitate cu articolul 11 alineatul (3) litera (e) din Regulamentul nr. 883/2004.”