1.

Prezenta cauză se referă la discriminarea pe motive de handicap în cadrul muncii. Aceasta privește exercitarea activității de jurat într‑un proces penal, activitate exercitată în speță în schimbul unei remunerații și, prin urmare, în mod profesionist de către o persoană nevăzătoare.

2.

Curtea este invitată să interpreteze Directiva 2000/78/CE ( 2 ), care interzice discriminările pe motive de handicap, în lumina Convenției din 13 decembrie 2006 a Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap ( 3 ) (denumită în continuare „Convenția ONU”), și să stabilească dacă excluderea totală a persoanelor nevăzătoare de la participarea la un proces penal în calitate de jurat, în cadrul unei activități remunerate, poate fi justificată în temeiul articolului 4 alineatul (1) din această directivă. Instanța de trimitere urmărește în special să afle dacă vederea constituie o cerință profesională esențială și determinantă, în sensul acestei dispoziții.

3.

Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între TC și UB, președinte de instanță și, respectiv, judecător în cadrul unei secții penale, pe de o parte, și Komisia za zashtita ot diskriminatsia (Comisia pentru Protecția împotriva Discriminării, Bulgaria) și VA, jurată în cadrul acestei secții, care este nevăzătoare, pe de altă parte. TC și UB contestă decizia Comisiei pentru Protecția împotriva Discriminării prin care li se aplică amenzi pentru discriminare pe motive de handicap față de VA, căreia nu i‑au permis să participe la judecată.

4.

Cauza trebuie să determine Curtea să evalueze comparativ, pe de o parte, obligația statului‑angajator de a lua măsuri corespunzătoare în favoarea integrării persoanelor cu handicap în câmpul muncii, în speță pentru exercitarea activității remunerate de jurat în cauze penale, și, pe de altă parte, normele de procedură penală naționale destinate să asigure un proces echitabil.

5.

La finalul analizei noastre, vom propune Curții să statueze că, atunci când este vorba despre o activitate remunerată, statele membre trebuie, în măsura posibilului, să interpreteze normele lor de procedură penală astfel încât să permită persoanelor nevăzătoare să participe în calitate de jurat la cauze penale. În ceea ce privește în special o persoană precum cea din litigiul principal, care îndeplinește criteriile prevăzute de dreptul național pentru a fi jurat în cadrul acestor cauze și care a fost admisă să lucreze în această calitate, vom invita Curtea să statueze că excluderea sa totală de la participarea la astfel de cauze, pe baza unei aprecieri a incapacității sale prezumate de a exercita atribuțiile de jurat, din cauza handicapului său, este disproporționată și constituie o discriminare contrară Directivei 2000/78, interpretată în lumina Convenției ONU.

6.

Convenția ONU interzice la articolul 5 alineatul (2) orice discriminare pe bază de handicap, printre altele în cadrul muncii, în conformitate cu articolul 27 din aceasta, și prevede că statele părți sunt obligate să adopte adaptări rezonabile pentru a sprijini egalitatea și a elimina discriminările.

7.

Articolul 13 din această convenție, intitulat „Accesul la justiție”, prevede la alineatul (1):

„Statele părți garantează accesul efectiv la justiție al persoanelor cu handicap în condiții egale cu celelalte persoane, inclusiv prin efectuarea unor adaptări de procedură și adaptări în funcție de vârstă, pentru a facilita eficiența rolului acestora ca participanți direcți și indirecți, precum și ca martori, în toate procedurile judiciare, incluzând etapa de investigare și alte etape preliminare.”

8.

Considerentele (17), (20) și (23) ale Directivei 2000/78 au următorul cuprins:

[…]

[…]

9.

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Conceptul de discriminare”, prevede:

„(1)   În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1.

(2)   În sensul alineatului (1):

[…]

(5)   Prezenta directivă nu aduce atingere măsurilor prevăzute de legislația națională care, într‑o societate democratică, sunt necesare pentru securitatea publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății publice și protecția drepturilor și libertăților semenilor.”

10.

Articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, are următorul cuprins:

„În limitele competențelor conferite Comunității, prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește:

[…]

[…]”

11.

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Cerințe profesionale”, prevede la alineatul (1):

„Fără a aduce atingere articolului 2 alineatele (1) și (2), statele membre pot să prevadă că un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la articolul 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât [a se citi «cu condiția ca»] obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.”

12.

Articolul 5 din Directiva 2000/78, intitulat „Amenajări corespunzătoare pentru persoanele cu handicap”, prevede:

„În scopul garantării respectării principiului egalității de tratament față de persoanele cu handicap, sunt prevăzute amenajări corespunzătoare. Aceasta înseamnă că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, într‑o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu handicap să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze sau să aibă acces la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator. Această sarcină nu este disproporționată atunci când este compensată în mod suficient prin măsuri existente în cadrul politicii statului membru în cauză în favoarea persoanelor cu handicap.”

13.

Articolul 6 din Constituția Republicii Bulgaria (DV nr. 56 din 13 iulie 1991, cu modificările ulterioare, DV nr. 12 din 6 februarie 2007) prevede la alineatul (1):

„(1) Toți oamenii se nasc liberi și egali în demnitate și în drepturi.”

14.

Potrivit articolului 48 din această Constituție:

„(1)   Cetățenii au dreptul la muncă. Statul asigură crearea condițiilor pentru exercitarea acestui drept.

(2)   Statul asigură condiții pentru exercitarea dreptului la muncă în ceea ce privește persoanele cu handicap fizic sau psihic […]”

15.

Articolul 4 alineatul (1) din zakon za zashtita ot diskriminatsia (Legea privind protecția împotriva discriminării) (DV nr. 86 din 30 septembrie 2003, cu modificările ulterioare, DV nr. 26 din 7 aprilie 2015, denumită în continuare „Legea împotriva discriminării”) interzice orice discriminare directă sau indirectă întemeiată printre altele pe motive de handicap.

16.

Potrivit articolului 7 alineatul (1) punctul 2 din Legea împotriva discriminării:

„Nu constituie discriminare:

diferența de tratament la care este supusă o persoană pe baza unei caracteristici legate de unul dintre motivele prevăzute la articolul 4 alineatul (1), atunci când caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă ca urmare a naturii unei profesii sau a unei activități determinate sau a condițiilor exercitării acestei profesii [sau a acestei activități], obiectivul este legitim, iar cerința nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului;”

17.

Articolul 66 din zakon za sadebnata vlast (Legea privind organizarea judiciară) (DV nr. 64 din 7 august 2007, cu modificările ulterioare, DV nr. 29 din 8 aprilie 2019, denumită în continuare „Legea privind organizarea judiciară”) prevede că, în cazurile prevăzute de lege, completul de judecată al instanței sesizate cu o cauză în primă instanță include și „sadebni zasedateli” (jurați), care au aceleași drepturi și obligații precum judecătorii.

18.

Potrivit articolului 67 alineatul (1) din Legea privind organizarea judiciară:

„Poate fi ales jurat orice cetățean bulgar care are capacitatea de a‑și exercita drepturile și care:

19.

Articolul 8 alineatul (1) din nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală) (DV nr. 86 din 28 octombrie 2015, cu modificările ulterioare, DV nr. 16 din 22 februarie 2019, denumit în continuare „Codul de procedură penală”) prevede:

„În cazurile și în conformitate cu modalitățile prevăzute de prezentul cod, jurații fac parte din completurile de judecată ale instanțelor.”

20.

Articolul 13 din acest cod prevede, la alineatul (1), că instanța, Ministerul Public și autoritățile de instrucție, în limitele competențelor lor, sunt obligate să ia toate măsurile în vederea stabilirii adevărului obiectiv și, la alineatul (2), că adevărul obiectiv se stabilește în conformitate cu modalitățile și cu mijloacele prevăzute de prezentul cod.

21.

În temeiul articolului 14 alineatul (1) din codul menționat, instanța, Ministerul Public și autoritățile de instrucție se pronunță pe baza convingerii lor intime.

22.

Potrivit articolului 18 din același cod, instanța, Ministerul Public și autoritățile de instrucție se pronunță în temeiul elementelor de probă pe care le‑au colectat și le‑au examinat personal, cu excepția cazurilor în care prezenta lege prevede altfel.

23.

VA dispune de o capacitate de muncă redusă în mod permanent ca urmare a pierderii vederii. Ea a efectuat studii superioare în drept, a promovat examenul de aptitudine profesională cu succes, iar ulterior a lucrat la Uniunea Nevăzătorilor și în structurile Uniunii Europene a Nevăzătorilor.

24.

În anul 2014, VA a fost admisă în calitate de jurată la Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), în urma unei proceduri inițiate de consiliul municipal al acestui oraș. Ea a fost repartizată la Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) și, prin tragere la sorți, la Secția a șasea penală a acestei instanțe din care făcea parte judecătoarea UB, precum și alți trei jurați. Ea a depus jurământ în fața instanței menționate, în această calitate, la 25 martie 2015.

25.

Pentru o perioadă de aproape un an și jumătate, de la 25 martie 2015 la 9 august 2016, VA nu a participat la nicio ședință penală. În luna mai 2015, ea a solicitat președintelui Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia), și anume TC, să fie repartizată la un alt judecător, însă nu a primit răspuns.

26.

La 24 septembrie 2015, VA a sesizat Comisia pentru Protecția împotriva Discriminării, susținând că a suferit un tratament defavorabil din cauza handicapului său din partea judecătoarei UB, în măsura în care aceasta nu i‑a permis să participe la nicio procedură penală, și din partea președintelui instanței, TC, care nu a dat curs cererii sale de schimbare a repartizării la un alt judecător pentru a‑și putea exercita dreptul la muncă în calitate de jurat.

27.

Prin decizia din 6 martie 2017, Comisia pentru Protecția împotriva Discriminării a concluzionat, după ascultarea lui UB și a lui TC, că aceștia au săvârșit o discriminare pe motive de handicap față de VA, printre altele în sensul articolului 4 din Legea împotriva discriminării, și le‑a aplicat fiecăruia o amendă de 500 și, respectiv, de 250 de leva bulgărești (BGN) (aproximativ 256 și, respectiv, 128 de euro).

28.

Atât UB, cât și TC au introdus fiecare câte o acțiune împotriva acestei decizii la Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria), care le‑a respins. Această instanță a apreciat în special că introducerea unor restricții de principiu privind accesul la o profesie sau la o activitate determinată, precum cea de jurat, în considerarea faptului că handicapul în cauză ar face imposibilă exercitarea deplină a acesteia, era nelegală. Desigur, normele de procedură penală ar impune ca un astfel de jurat să se conformeze principiilor fundamentale ale acestei proceduri, și anume, în ceea ce privește un complet de judecată, nemijlocirea, stabilirea adevărului obiectiv și formarea convingerii intime. Totuși, prezumția că existența unui handicap privează, în toate cazurile, o persoană de capacitatea de a se conforma acestor principii ar constitui o discriminare. Instanța menționată a adăugat că împrejurarea că VA a participat la o serie de ședințe în cauze penale începând de la 9 august 2016, data intrării în vigoare a unei reforme legislative care introduce repartizarea electronică a juraților, susținea aceste considerații.

29.

UB și TC au formulat recurs împotriva deciziilor Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia) în fața instanței de trimitere, Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria). În susținerea recursului formulat, UB arată că instanța de prim grad de jurisdicție a făcut să prevaleze, în mod eronat, Legea împotriva discriminării față de Codul de procedură penală, de rang superior, și față de principiile consacrate de acest cod. Ea a subliniat că era obligată să respecte, în calitate de judecător în materie penală, Legea împotriva discriminării și aceste principii în cadrul examinării cauzelor deduse judecății instanței, precum și că trebuia să asigure tratamentul egal de către toți membrii completului de judecată al elementelor de probă depuse la dosar și aprecierea directă de către aceștia din urmă a comportamentului părților. TC, la rândul său, susține că această instanță ar fi trebuit să aplice articolul 7 alineatul (1) punctul 2 din această lege, referitor la existența unei cerințe profesionale esențiale și determinante. Ținând seama de natura lor, atribuțiile de jurat nu ar putea fi asigurate de persoane al căror handicap determină o încălcare a principiilor menționate.

30.

În acest context, având în vedere normele de procedură penală, instanța de trimitere arată că nu este stabilit în mod clar dacă inegalitatea de tratament al unei persoane nevăzătoare, precum VA, în exercitarea activității de jurat este licită în raport cu dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), ale Convenției ONU, precum și ale Directivei 2000/78, care urmărește să asigure egalitatea în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă a persoanelor cu handicap.

31.

În consecință, Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

32.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată de grefa Curții la 12 noiembrie 2019. VA, guvernele polonez și portughez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Nu a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor.

33.

Observăm mai întâi, cu titlu introductiv, că întrebările adresate, referitoare la interpretarea Directivei 2000/78, nu privesc toți jurații din cauzele penale, ci numai pe cei care, după cum prevede sistemul bulgar, astfel cum este prezentat în decizia de trimitere, își exercită atribuțiile în cadrul unei activități remunerate și, prin urmare, profesionale.

34.

Subliniem în continuare că jurata în discuție în litigiul principal, VA, nu suferă doar de o deficiență vizuală, ci este nevăzătoare.

35.

În analiza care urmează, vom răspunde la întrebările preliminare examinându‑le împreună. Mai întâi, vom constata, fără prea multe dificultăți, că situația unei persoane precum VA intră în mod clar în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78, pentru a ne concentra în continuare asupra problemei esențiale dacă diferența de tratament la care este supusă este acoperită de o derogare, în special cea prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din această directivă, referitoare la existența unei cerințe esențiale și determinante și dacă aceasta răspunde unui obiectiv legitim în mod proporțional.

36.

Amintim că, astfel cum rezultă din titlul și din preambulul Directivei 2000/78, aceasta urmărește să stabilească un cadru general pentru a asigura oricărei persoane egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, oferindu‑i o protecție eficientă împotriva discriminărilor bazate pe unul dintre motivele menționate la articolul 1 din aceasta, printre care se numără handicapul ( 4 ).

37.

Prezenta cauză intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78.

38.

În primul rând, după cum am arătat în considerațiile noastre introductive, aceasta privește activitatea de jurat în cauze penale în cadrul unei munci remunerate ( 5 ). Astfel, din indicațiile instanței de trimitere reiese că activitatea de jurat dă naștere unei remunerații și se desfășoară, aparent, fără limită în timp.

39.

În al doilea rând, prezenta cauză se referă la handicap, în sensul articolului 1 din Directiva 2000/78, astfel cum a fost definit în jurisprudență, și anume o limitare care rezultă în special din afecțiuni fizice, mentale sau psihice, care, în interacțiune cu diferite bariere, poate împiedica participarea deplină și efectivă a persoanei în cauză la viața profesională în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători ( 6 ). Astfel, o afecțiune a unei capacități senzoriale, în speță vederea, constituie o afecțiune fizică în sensul acestui articol.

40.

În al treilea rând, diferența de tratament la care a fost supusă VA și despre care nu se contestă, se pare, că era direct legată de handicapul său privește accesul la încadrare în muncă în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78, munca de jurat, și o condiție de încadrare în muncă în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (c) din această directivă, și anume lipsa unei deficiențe vizuale totale.

41.

Rezultă că tratamentul rezervat lui VA de judecătoarea și de președintele instanței în cauză, care constă în a nu o desemna niciodată ca jurat într‑o cauză penală, intră sub incidența Directivei 2000/78. VA a fost privată de exercitarea activității remunerate de jurat în cauze penale pentru motivul că este nevăzătoare și, prin urmare, din cauza unei caracteristici direct legate de unul dintre motivele care figurează la articolul 1 din Directiva 2000/78, și anume handicapul.

42.

Trebuie să se verifice dacă această diferență de tratament este însă acoperită de una dintre derogările prevăzute de această directivă.

43.

Două dispoziții ale Directivei 2000/78 sunt relevante pentru a evalua dacă o diferență de tratament întemeiată direct pe handicap este totuși admisă și, prin urmare, nu constituie o discriminare interzisă în sensul acestei directive.

44.

Mai întâi, articolul 2 alineatul (5) din directiva menționată prevede că aceasta nu aduce atingere măsurilor prevăzute de legislația națională care sunt necesare pentru protecția drepturilor și libertăților semenilor.

45.

Această dispoziție ar putea acoperi o măsură legislativă care urmărește să protejeze un terț, precum un acuzat, al cărui drept la apărare într‑un proces penal ar putea fi afectat. Însă, potrivit acestui articol 2 alineatul (5), este necesară o măsură legislativă. Or, nu reiese că dreptul național în discuție în litigiul principal specifică, prin intermediul unei astfel de măsuri, că activitatea remunerată de jurat nu include persoanele nevăzătoare ( 7 ). Arătăm, de altfel, că instanța de trimitere, căreia îi revine eventual sarcina de a verifica acest lucru, nu a evocat această dispoziție. Prin urmare, excluderea persoanelor nevăzătoare de la exercitarea activității de jurat nu pare acoperită, în speță, de o justificare întemeiată pe articolul 2 alineatul (5) menționat.

46.

În continuare, potrivit articolului 4 din Directiva 2000/78, intitulat „Cerințe profesionale”, statele membre pot să prevadă, în conformitate cu alineatul (1) al acestui articol, că un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică, precum o aptitudine fizică specifică, legată de unul dintre motivele prevăzute la articolul 1 din această directivă, printre care handicapul, nu constituie o discriminare dacă aceasta constituie o „cerință profesională esențială și determinantă”, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.

47.

Posibilitatea de a justifica sau nu o diferență de tratament pe motiv de handicap în temeiul acestui articol 4 alineatul (1) se află în centrul prezentelor întrebări preliminare. Amintim că judecătoarea și președintele instanței susțin că normele și principiile procedurii penale, și anume principiul nemijlocirii, aprecierea directă a probelor pentru a ajunge la adevărul obiectiv, convingerea intimă și tratamentul egal al membrilor completului de judecată în materie de administrare a probelor, se opun ca un jurat nevăzător să poată lua parte la procesul penal. În opinia lor, vederea ar fi o cerință esențială și determinantă a activității de jurat în scopul respectării acestor norme și principii.

48.

Curtea a statuat deja că condiția de a poseda capacități fizice speciale poate fi considerată o cerință profesională esențială și determinantă, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, pentru exercitarea profesiei de pilot de linie ( 8 ) sau pentru cea de pompier ( 9 ). Din jurisprudența Curții reiese că se poate considera, în mod analog, că un nivel de acuitate vizuală specială reprezintă o cerință esențială și determinantă pentru exercitarea profesiei de conducător de vehicule grele ( 10 ).

49.

Acest lucru este valabil și pentru facultatea de a vedea în scopul exercitării activității remunerate de jurat în conformitate cu normele și principiile procedurii penale?

50.

Amintim că, potrivit considerentului (23) al Directivei 2000/78, numai în împrejurări foarte limitate este aplicabilă derogarea referitoare la existența unei cerințe profesionale esențiale și determinante, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din această directivă.

51.

Normele naționale de procedură penală pe care se întemeiază judecătoarea și președintele instanței pentru a‑și susține poziția urmăresc asigurarea unui proces echitabil.

52.

Acest obiectiv este în mod clar legitim. Astfel, dreptul la un proces echitabil este un drept fundamental prevăzut la articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) și la articolul 47 din cartă. Problema care se ridică este dacă este necesar ca juratul să poată vedea pentru a se asigura un proces echitabil și eventual dacă excluderea unei persoane nevăzătoare de la participarea la orice cauză penală în calitate de jurat constituie un răspuns adecvat care nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului menționat.

53.

În continuarea concluziilor noastre, vom demonstra că răspunsul la această problemă se întemeiază pe un echilibru delicat între două drepturi fundamentale, pe de o parte, dreptul la un proces echitabil (subsecțiunea 1) și, pe de altă parte, dreptul persoanei cu handicap de a nu fi discriminată în câmpul muncii ( 11 ) (subsecțiunea 2), înainte de a trage concluzii pentru o cauză precum cea principală (subsecțiunea 3).

54.

Pentru a înțelege normele privind procesul echitabil aplicabile juratului în cauzele penale, vom prezenta mai întâi pe scurt rolul acestuia și vom sublinia implicațiile care rezultă din acest rol.

55.

Jurații sunt cetățeni care participă în mod colectiv la justiție în materie penală statuând, singuri sau împreună cu magistrați profesioniști, cu privire la verdictul de vinovăție și uneori, împreună cu aceștia din urmă, chiar cu privire la pedeapsă ( 12 ).

56.

Spre deosebire de magistrații profesioniști, ei nu au o pregătire de judecător. Aleși din cadrul populației, în general prin tragere la sorți, se consideră că aceștia reprezintă societatea în diversitatea sa ( 13 ).

57.

Jurații intervin fie în cadrul unui juriu denumit „tradițional”, cu alte cuvinte în cadrul unui proces în care magistrații profesioniști nu pot participa la deliberările lor cu privire la verdict, fie în cadrul unor instanțe mixte. În acest din urmă caz, care corespunde celui ales de Republica Bulgaria, jurații participă la judecată și deliberează alături de magistrații profesioniști ( 14 ).

58.

Instituția juriului popular provine din voința de a asocia cetățenii din societatea civilă la acțiunea justiției, în special în privința infracțiunilor celor mai grave ( 15 ). Ei contribuie astfel la crearea unei instanțe imparțiale, lipsite de prejudecată sau de părtinire ( 16 ).

59.

Ținând seama de rolul determinant al juraților în procesul penal, întrucât împart sau își asumă singuri răspunderea privind verdictul de vinovăție, care poate avea consecințe considerabile pentru acuzat în materie de privare de libertate, statele membre au prevăzut norme de procedură penală care reglementează procesul și se aplică pe deplin juraților.

60.

Normele și principiile procedurii penale evidențiate atât de judecătoare și de președintele instanței, cât și de instanța de prim grad de jurisdicție sunt principiul nemijlocirii, aprecierea directă a elementelor de probă care trebuie să permită să se ajungă la adevărul obiectiv și convingerea intimă.

61.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia să analizeze în numeroase rânduri principiul nemijlocirii care există în numeroase ordini juridice. Considerațiile sale se reflectă într‑o hotărâre recentă a Curții ( 17 ). Aceasta din urmă a statuat că principiul nemijlocirii este un aspect important al procesului penal. El implică faptul că cei care au responsabilitatea de a decide cu privire la vinovăția sau la nevinovăția persoanei trimise în judecată trebuie, în principiu, să audieze martorii în persoană și să evalueze credibilitatea acestora. Evaluarea acesteia din urmă, în ceea ce privește un martor, a fost recunoscută ca fiind o sarcină complexă care, în mod normal, nu poate fi îndeplinită prin intermediul unei simple citiri a conținutului declarațiilor acestuia, astfel cum sunt consemnate în procesele‑verbale ale ședințelor ( 18 ). În special, este important ca inculpatul să poată fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei ( 19 ). Judecător înseamnă în acest caz toți membrii completului de judecată și include, așadar, în speță și jurații.

62.

Prin urmare, nemijlocirea reflectă necesitatea ca jurații să audieze martorii în ședință și să aprecieze în mod direct mijloacele de probă în cursul acesteia ( 20 ). Astfel cum arată în esență avocatul general Léger în Concluziile prezentate în cauza Baustahlgewebe ( 21 ), noțiunea de „nemijlocire” presupune un raport direct între cel care judecă și justițiabil, astfel încât judecătorul care nu a asistat la ședința de audiere a pledoariilor nu este admis la soluționarea cauzei ( 22 ).

63.

Convingerea intimă este legată de această apreciere directă a elementelor de probă în cursul ședinței ( 23 ).

64.

Prin participarea la ședință și prin audierea părților care dezbat în mod contradictoriu în fața lor, jurații dobândesc o cunoaștere directă a elementelor relevante pentru condamnare sau achitare și pot astfel să își formeze convingerea intimă cu privire la vinovăția sau nevinovăția acuzatului.

65.

Acest mecanism al convingerii intime este cunoscut de numeroase sisteme de drept continental și este ilustrat de anumite instrucțiuni date juraților, potrivit cărora aceștia trebuie să se întrebe și să caute impresia pe care au făcut‑o, asupra rațiunii lor, probele aduse împotriva acuzatului și mijloacele de apărare a acestuia ( 24 ).

66.

Posibilitatea de a‑și forma o convingere intimă în urma dezbaterilor orale necesită, în principiu, ca judecătorii și jurații să poată audia dezbaterile, ceea ce, potrivit deciziei de trimitere, este cazul lui VA.

67.

Problema care se ridică în prezenta cauză este, în consecință, aceea dacă este necesar ca juratul care audiază dezbaterile să poată de asemenea să vadă pentru a statua cu respectarea procesului echitabil întemeiat în special pe principiile nemijlocirii și convingerii intime și, prin urmare, pentru a‑și exercita pe deplin atribuțiile.

68.

Subliniem că nu reiese în mod automat din normele și din principiile pe care tocmai le‑am citat că vederea constituie o cerință esențială și determinantă a procesului echitabil în materie penală întrucât toate probele sunt dezbătute oral în fața judecătorilor și a juraților.

69.

Există însă cazuri în care vederea pare să fie o capacitate indispensabilă pentru buna exercitare a funcției de jurat. Este vorba despre cauzele în care elementele de probă determinante pentru pronunțarea verdictului constau în fotografii, filme înregistrate prin supraveghere video, grafice sau desene și în care aprecierea lor depinde în totalitate sau în principal de impresia vizuală pe care o dau.

70.

Același lucru este valabil, de exemplu, în ceea ce privește cazurile de omor, de atingere adusă integrității fizice a unei persoane, în special de agresiune sexuală, sau de înșelăciune prin fals în înscrisuri, în care elementele de probă se bazează în mod preponderent pe suporturi vizuale ( 25 ). Descrierea fotografiilor sau a filmelor, precum și dezbaterile cu privire la acestea în cursul ședinței permit, desigur, juratului să își formeze o opinie, dar aceasta nu rezultă din impresia pe care i‑o dau în mod direct fotografiile sau filmele. În plus, chiar dacă un jurat nevăzător ar putea beneficia personal de asistența unui terț imparțial, intervenția acestuia din urmă ar risca să influențeze percepția sa asupra fotografiilor și a filmelor. El nu ar fi, cel puțin, în măsură să își formeze propria opinie în mod direct pornind de la aceste elemente de probă, ci în mod indirect prin intermediul acestui terț.

71.

Cu excepția unor astfel de cazuri, mai rămâne să se stabilească dacă se poate considera că vederea constituie o cerință profesională esențială și determinantă pentru exercitarea pe deplin a activității de jurat în cauze penale.

72.

În această privință, trebuie să se sublinieze că, în lipsa unei reglementări în materie de către dreptul Uniunii, stabilirea normelor de procedură penală ține în esență numai de dreptul național. În special, nici articolul 6 din CEDO, nici articolul 47 din cartă nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, materie care ține în primul rând de dreptul intern al statelor membre ( 26 ). Același lucru este valabil și în ceea ce privește normele referitoare la aprecierea elementelor de probă obținute în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva unor persoane suspectate de acte de infracționalitate ( 27 ).

73.

Dreptul Uniunii nu reglementează nici condițiile pentru a fi jurat, precum vârsta, locul de reședință sau lipsa unei condamnări pentru săvârșirea unei infracțiuni ( 28 ). Observăm că handicapul psihic sau fizic sau chiar starea de sănătate de natură să împiedice persoana să își îndeplinească sarcinile pe care le implică funcția de jurat constituie un obstacol în calea exercitării acestei funcții în dreptul a numeroase state membre ( 29 ). Or, lipsa vederii este adesea considerată ca fiind susceptibilă să constituie un obstacol în calea exercitării funcției.

74.

Arătăm astfel că, în ceea ce privește un jurat din Germania care a fost exclus de la participarea la cauze penale din cauza lipsei de vedere și care a introdus o acțiune în constatarea încălcării interdicției discriminărilor pe motive de handicap, Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală, Germania) a statuat că excluderea sa întemeiată pe principiul nemijlocirii prevăzut de dreptul penal nu era contrară Legii fundamentale ( 30 ). În opinia noastră, normele de procedură penală și în special principii precum nemijlocirea pot conduce, în mod absolut legitim, la excluderea juraților nevăzători de la participarea la anumite cauze penale. Pe de altă parte, observăm că existența unui astfel de handicap poate constitui de asemenea un motiv de excludere din lista juraților care pot fi desemnați în cauze penale, în temeiul unor dispoziții specifice de drept penal național ( 31 ).

75.

Se pune întrebarea dacă juratul nevăzător poate fi considerat, pe baza unor principii generale de drept penal precum cele invocate în cauza principală, ca fiind incapabil să își exercite atribuțiile în toate cauzele penale.

76.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se țină seama de dispozițiile Directivei 2000/78 privind interzicerea discriminărilor pe motive de handicap în ceea ce privește încadrarea în muncă și protecția persoanelor cu handicap în vederea integrării lor în câmpul muncii, interpretate în lumina Convenției ONU. Trebuie să se analizeze aspectul dacă aceste dispoziții pot avea un efect asupra marjei largi de manevră lăsate statelor membre în desemnarea juraților în materie penală și asupra eventualei excluderi a juraților nevăzători.

77.

Astfel cum reiese în special din preambulul Directivei 2000/78, Uniunea s‑a angajat să combată discriminarea pe motive de handicap încercând să elimine inegalitățile bazate pe acesta. Ea a afirmat printre altele importanța favorizării integrării persoanelor cu handicap în viața profesională prin adoptarea unor măsuri corespunzătoare ( 32 ) pentru a contribui la deplina lor participare la viața economică, culturală și socială, precum și la dezvoltarea personală a acestora ( 33 ).

78.

Această integrare este asigurată prin adoptarea de către angajatori, atât publici, cât și privați, a unor „amenajări corespunzătoare” în favoarea persoanelor cu handicap, în conformitate cu articolul 5 din Directiva 2000/78, cu alte cuvinte măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, într‑o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu handicap să exercite un loc de muncă, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator.

79.

Considerentul (20) al Directivei 2000/78 precizează că măsurile corespunzătoare sunt măsuri eficiente și practice destinate amenajării locului de muncă în funcție de handicap, precum amenajarea localurilor, adaptarea echipamentelor sau repartizarea sarcinilor ( 34 ).

80.

Pentru a identifica tipul de măsuri corespunzătoare într‑un caz precum cel din litigiul principal, care implică o persoană nevăzătoare și care dorește să lucreze ca jurat în procese penale, trebuie să se facă trimitere la Convenția ONU.

81.

Astfel, după cum a statuat Curtea în Hotărârea Glatzel ( 35 ), supremația acordurilor internaționale încheiate de Uniune față de textele de drept derivat impune ca acestea din urmă să fie interpretate, în măsura posibilului, în conformitate cu acordurile respective Astfel, trebuie să se facă trimitere la articolul 13 din Convenția ONU, consacrat „accesului la justiție” al persoanelor cu handicap. Această dispoziție prevede că statele părți la convenția menționată garantează accesul efectiv la justiție al persoanelor cu handicap în condiții egale cu celelalte persoane, inclusiv prin efectuarea unor adaptări de procedură, pentru a facilita eficiența rolului acestora ca participanți direcți și indirecți, precum și ca martori, în toate procedurile judiciare.

82.

Această dispoziție este explicată într‑un document recent, intitulat „Principes et directives internationaux sur l’accès à la justice des personnes handicapées” (Principii și directive internaționale privind accesul la justiție al persoanelor cu handicap), publicat de Organizația Națiunilor Unite ( 36 ). Acest document urmărește să aducă orientări complete și instrucțiuni practice cu privire la modul de asigurare a acestui acces la justiție ( 37 ), care nu sunt însă obligatorii.

83.

Potrivit acestor principii și directive, dreptul de acces egal la justiție ar presupune ca persoanele cu handicap să poată participa în mod direct la procesul jurisdicțional printre altele în calitate de jurat. În acest scop, statele sunt invitate să elimine toate obstacolele legate de handicap, inclusiv legi, care împiedică persoanele cu handicap să fie judecători sau jurați și să garanteze participarea egală a acestor persoane la sistemul de jurați oferindu‑le orice ajutor necesar, precum și amenajări corespunzătoare și amenajări de procedură ( 38 ). Aceste amenajări includ instituirea unor intermediari sau facilitatori independenți pregătiți pentru a ajuta la comunicarea părților, precum interpreți orali care trebuie să își exercite atribuțiile în mod efectiv, precis și imparțial. Acestea includ de asemenea asistență tehnică sub formă de produse de telecomunicație vocale ( 39 ).

84.

Astfel, în ceea ce privește o persoană nevăzătoare, aceste amenajări ar putea lua forma unui ajutor material, precum furnizarea de documente în Braille, a unui ajutor personal, precum asistența unui terț imparțial și autorizat, sau de asemenea organizațional, nedesemnând juratul nevăzător decât în cauze care nu necesită o apreciere vizuală a elementelor de probă.

85.

Comisia apreciază că asemenea amenajări ar trebui să fie avute în vedere în privința juraților, precum VA, și că excluderea totală a persoanelor nevăzătoare de la orice participare în calitate de jurat la cauze penale este excesivă și contrară interdicției discriminării pe motive de handicap.

86.

Deși împărtășim în mare măsură acest punct de vedere în cazul unei cauze precum cea din litigiul principal, vom demonstra, în subsecțiunea 3 care urmează, că răspunsul la întrebările adresate depinde în parte de alegerile efectuate de statele membre pentru a proteja interesul persoanei acuzate în cadrul unui proces echitabil și, prin urmare, de dispozițiile de drept național adoptate de statul membru în cauză.

87.

Din analiza care precedă reiese că statele membre sunt, în mare măsură, libere să stabilească normele de procedură penală pe care le aleg pentru a asigura un proces echitabil și a proteja astfel interesele persoanei acuzate.

88.

Constatăm că, deși statele membre sunt, pe de altă parte, obligate să adopte amenajări corespunzătoare pentru persoanele cu handicap, anumite norme de procedură penală pot avea ca efect restrângerea posibilităților de a adopta asemenea amenajări în favoarea unui jurat atunci când acesta este nevăzător și limitarea participării acestuia la cauze penale.

89.

Aceasta este situația normelor care prevăd că sarcinile atribuite juratului includ participarea sa eventuală la o cercetare la fața locului săvârșirii unei infracțiuni care include o reconstituire a faptelor. În această ipoteză, vederea poate, din nou, precum în cauzele în care elementele de probă se bazează în principal pe suporturi vizuale precum fotografii ( 40 ), să fie considerată esențială pentru a‑i permite să își formeze propria opinie cu privire la faptele reconstituite în fața sa, fără ca vreo amenajare să poată compensa handicapul său.

90.

Același lucru este valabil și în ceea ce privește normele de drept național privind probele, care pot interzice prezența unui terț alături de un jurat pentru motivul că ar conduce la depășirea numărului maxim de persoane admise să ia parte la deliberare sau că ar aduce atingere principiului nemijlocirii interpretat în mod strict, și anume în sensul că exclude posibilitatea ca un intermediar, chiar și imparțial, să se interpună între jurat și elementul de probă a cărui apreciere revine acestuia din urmă ( 41 ).

91.

După cum am arătat la punctele 73 și 74 din prezentele concluzii, alte norme mai pot prevedea că persoanele care suferă de un handicap fizic, precum lipsa vederii, nu sunt, în principiu, admise să figureze pe listele de jurați în materie penală. Aceste norme care împiedică în mod potențial prezența oricărui jurat nevăzător în aceste cauze se pot explica în special printr‑o concepție privind rolul jucat de limbajul corporal în cadrul unui proces penal, potrivit căreia expresia feței sau mișcările corpului în general constituie un element esențial al aprecierii probei, făcând din vedere o cerință esențială și determinantă a funcției de jurat ( 42 ).

92.

Subliniem totuși că prezenta cauză nu privește astfel de dispoziții de drept național referitoare la activitatea de jurat sau la condițiile de selectare a acestuia. În special, Legea privind organizarea judiciară care reglementează selectarea juraților nu impune nicio condiție fizică minimă și nici nu prevede un motiv de excludere din cauza unei deficiențe sau a unui handicap fizic sau, de asemenea, a unei alte probleme de sănătate fizică ce i‑ar împiedica să își exercite atribuțiile.

93.

Astfel, deși VA este nevăzătoare, din decizia de trimitere reiese că aceasta îndeplinea criteriile pentru a fi jurat. De altfel, ea a fost admisă ca jurat la Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) și a fost repartizată la o secție penală a unei instanțe din acest oraș în fața căreia a depus jurământ.

94.

Privarea sa totală de exercitarea efectivă a activității de jurat este rezultatul unei aprecieri efectuate de două persoane cu privire la incapacitatea sa prezumată de a exercita această activitate din cauza handicapului său, ținând seama de principiile de drept penal național precum nemijlocirea și convingerea intimă.

95.

Problema care se ridică este dacă privarea totală de exercitarea activității de jurat în temeiul unei astfel de aprecieri este conformă cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78.

96.

Amintim că această dispoziție, care constituie o derogare de la dreptul la egalitate de tratament al persoanelor cu handicap, trebuie interpretată în mod strict și că, în conformitate cu modul său de redactare, un tratament diferențiat întemeiat pe o cerință profesională esențială și determinantă trebuie să fie prevăzut de statul membru. În opinia noastră, revine legiuitorului național, în primul rând, sarcina de a evalua comparativ drepturile fundamentale legate de procesul echitabil și de protecția persoanelor cu handicap, prevăzând în dreptul său național, dacă este cazul, că vederea constituie o cerință profesională esențială și determinantă. Această cerință trebuie să fie de asemenea proporțională cu obiectivul urmărit, cu alte cuvinte de natură să garanteze un proces echitabil, fără a depăși ceea ce este necesar în acest scop.

97.

Într‑un caz precum cel din litigiul principal, în care nu reiese în mod clar din dreptul național că legiuitorul a prevăzut că vederea constituie o astfel de cerință, apreciem că Directiva 2000/78, interpretată în lumina Convenției ONU, impune ca normele și principiile de drept penal să fie interpretate în sensul că juratul nevăzător poate participa, în măsura posibilului, la procesele în materie penală.

98.

În această privință, astfel cum am arătat, în cadrul sistemelor de procedură penală în care ședința joacă un rol-cheie și în care, în conformitate cu principiul nemijlocirii, toate probele determinante trebuie să fie dezbătute în ședință în fața juraților, împrejurarea că un jurat este nevăzător nu împiedică în mod necesar exercitarea atribuțiilor de judecată de către acesta. În principiu, din moment ce acesta poate auzi dezbaterile, ar trebui să fie capabil să își formeze o convingere intimă în aceeași măsură ca ceilalți jurați, cel puțin în cauzele care nu necesită o apreciere a probelor întemeiată pe impresia vizuală dată de acestea din urmă.

99.

Considerăm că acesta este sensul Directivei 2000/78, interpretată în lumina Convenției ONU, care urmărește, astfel cum am arătat, integrarea persoanelor cu handicap în viața socială și în câmpul muncii. Acest lucru este valabil în special în cazul unei activități precum cea de jurat, care permite persoanei interesate, prin participarea la administrarea justiției, să joace un rol fundamental în societate. Această abordare se justifică cu atât mai mult cu cât se consideră că jurații reprezintă cetățenii în diversitatea lor și, prin urmare, este important să nu se excludă persoanele care suferă de un handicap, precum lipsa vederii.

100.

Am adăuga că trebuie să se evite ca problema dacă o persoană nevăzătoare este capabilă să își asume atribuțiile de jurat să primească, de la bun început și în principiu, un răspuns negativ. Desigur, persoana care suferă de acest handicap trebuie să poată fi scutită de exercitarea funcției de jurat dacă dorește acest lucru, dar nu ar trebui, pe de altă parte, să fie automat înlăturată. Faptul că VA a participat la un număr mare de cauze penale ( 43 ), se pare fără să fi întâmpinat dificultăți, ceea ce revine instanței naționale să verifice, este de natură să indice că este capabilă să își asume aceste atribuții cu respectarea normelor de procedură penală. În acest caz, în lipsa unei dispoziții de drept național privind condiția fizică minimă a juratului sau sănătatea sa fizică în general, considerăm că privarea totală a persoanelor nevăzătoare de exercitarea activității de jurat profesionist nu respectă condiția proporționalității impusă la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78 în măsura în care depășește, cel puțin, ceea ce este necesar în acest scop.

101.

În sfârșit, am preciza că norma invocată de judecătoarea UB în cauza principală, potrivit căreia îi revine sarcina de a asigura tratamentul egal de către toți membrii completului de judecată a elementelor de probă depuse într‑o cauză ( 44 ), nu se opune ca situația specială a juratului nevăzător să fie luată în considerare, în special prin acordarea unui ajutor material, personal sau organizațional. Dimpotrivă, se poate aprecia că o asemenea luare în considerare face parte din amenajările corespunzătoare pe care statul angajator este obligat să le acorde persoanelor cu handicap în conformitate cu articolul 5 din Directiva 2000/78, interpretat în lumina considerentului (17) al acesteia ( 45 ).

102.

În consecință, considerăm că o instanță națională sesizată cu o cauză precum cea principală este obligată să interpreteze dreptul său național, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității Directivei 2000/78 pentru a ajunge la rezultatul urmărit de această directivă, și anume integrarea în câmpul muncii a persoanelor care suferă de un handicap precum lipsa vederii, în speță integrarea în activitatea remunerată de jurat, și să nu le excludă din acesta decât dacă nu sunt capabile să îndeplinească sarcinile pe care le implică atribuțiile lor. Subliniem importanța de a evita o atitudine preconcepută în această privință, excluzând de la bun început aceste persoane pentru motivul că nu pot vedea. Trebuie să se verifice dacă aceste persoane, cu sau fără un ajutor specific ( 46 ), sunt capabile să exercite activitatea de jurat pentru care nu au solicitat ele însele o scutire.

103.

Precizăm că o astfel de abordare nu împiedică o persoană nevăzătoare, precum VA, să fie exclusă din anumite cauze penale în care vederea este esențială și determinantă pentru aprecierea probelor, precum cele menționate la punctul 69 din prezentele concluzii. În schimb, în lipsa unor dispoziții de drept național în materie de procedură penală privind condiția fizică minimă a juratului profesionist sau sănătatea sa fizică în general, excluderea totală a participării acestei persoane la aceste cauze pe baza incapacității sale prezumate de a‑și exercita atribuțiile, din cauza handicapului său, este, în opinia noastră, disproporționată și constituie o discriminare contrară Directivei 2000/78, interpretată în lumina Convenției ONU.

104.

Ținând seama de considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria) după cum urmează: