1.

Cererile de decizie preliminară adresate de Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilla‑La Mancha, Spania) în prezentele cauze conexate privesc interpretarea articolului 20 TFUE în ceea ce privește recunoașterea dreptului de ședere al resortisanților țărilor terțe care sunt membri de familie (fiul soției și, respectiv, soțul) ai unui cetățean spaniol care nu și‑a exercitat dreptul la liberă circulație, precum și eventuala obligație de a efectua o examinare concretă și individuală a aspectului dacă există o relație de dependență între membrii nucleului familial.

2.

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între Subdelegación del Gobierno en Toledo (Subdelegația Guvernului în Toledo, Spania) (denumită în continuare „subdelegația”), pe de o parte, și resortisanți ai unor țări terțe, pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către subdelegație a cererilor de eliberare a unui permis de ședere în calitate de membri de familie ai unui cetățean al Uniunii. În susținerea pretențiilor lor, aceștia invocă un drept de ședere derivat întemeiat pe articolul 20 TFUE, precum și pe jurisprudența Curții privind statutul de cetățean al Uniunii. Prezentele cauze oferă Curții ocazia de a‑și clarifica jurisprudența cu privire la dreptul de ședere derivat care, în anumite împrejurări excepționale, trebuie recunoscut unui resortisant al unei țări terțe în temeiul acestei dispoziții.

3.

Articolul 1 din Directiva 2004/38/CE ( 2 ) prevede:

„Prezenta directivă stabilește:

[…]”

4.

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Destinatarii”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură.”

5.

Articolul 7 alineatele (1) și (2) din directiva menționată are următorul cuprins:

„(1)   Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

[…]

[…]

(2)   Dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul Uniunii să îndeplinească condițiile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c).”

6.

Articolul 2 din Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei ( 3 ) prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…].”

7.

Articolul 3 din această directivă prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică atunci când susținătorul reîntregirii este titularul unui permis de ședere eliberat de un stat membru pentru o perioadă de valabilitate mai mare sau egală cu un an, care are perspective întemeiate de a obține un drept de ședere permanent, dacă membrii familiei sale sunt resortisanți ai unei țări terțe, indiferent de statutul lor juridic.

[…]

(3)   Prezenta directivă nu se aplică membrilor familiei unui cetățean al Uniunii.”

8.

Potrivit articolului 4 din directiva menționată:

„(1)   Statele membre autorizează intrarea și șederea, în conformitate cu prezenta directivă și sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de capitolul IV, precum și la articolul 16, a următorilor membri ai familiei:

[…]

[…]

(6)   Prin derogare, statele membre pot solicita ca cererile de reîntregire a familiei pentru copii minori să fie depuse înainte ca aceștia să fi împlinit vârsta de 15 ani, în conformitate cu dispozițiile legislației lor interne în vigoare la data punerii în aplicare a prezentei directive. În cazul în care cererile sunt depuse ulterior, statele membre care decid să aplice prezenta derogare autorizează intrarea și șederea acestor copii din alte motive numai [a se citi «decât»] pentru reîntregirea familiei.”

9.

Conform articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2003/86:

„Cererea este depusă și examinată când membrii familiei au reședința în afara teritoriului statului membru în care își are reședința susținătorul reîntregirii.

Prin derogare, un stat membru poate accepta, în cazuri adecvate, ca o cerere să fie depusă când membrii familiei se află deja pe teritoriul său.”

10.

Articolul 32 din Constituția spaniolă prevede:

„1.   Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în deplină egalitate juridică.

2.   Legea reglementează formele de căsătorie, vârsta și capacitatea de a se căsători, drepturile și obligațiile soților, cauzele de separare și de divorț și efectele acestora.”

11.

Potrivit articolului 68 din Código Civil (Codul civil):

„Soții trebuie să locuiască împreună și își datorează fidelitate și ajutor reciproc. În plus, ei trebuie să împartă responsabilitățile casnice, precum și îngrijirea ascendenților, a descendenților și a celorlalte persoane aflate în întreținerea lor.”

12.

Articolul 70 din acest cod prevede:

„Soții stabilesc de comun acord locul domiciliului conjugal și, în caz de dezacord, problema este soluționată de instanță, care ține seama de interesul familiei.”

13.

Potrivit articolului 110 din codul menționat:

„Tatăl și mama, chiar dacă nu exercită autoritatea părintească, sunt obligați să aibă grijă de copiii lor minori și să le asigure întreținerea.”

14.

Potrivit articolului 154 din Codul civil:

„Minorii neemancipați sunt supuși autorității părintești a părinților.

[…].”

15.

Articolul 1 din Real Decreto 240/2007, sobre entrada, libre circulación y residencia en España de ciudadanos de los Estados miembros de la Unión Europea y de otros Estados parte en el Acuerdo sobre el Espacio Económico Europeo (Decretul regal 240/2007 privind intrarea, libera circulație și șederea în Spania a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și ai altor state părți la Acordul privind Spațiul Economic European) ( 4 ) din 16 februarie 2007, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„1.   Prezentul decret regal reglementează condițiile de exercitare a drepturilor de intrare și de ieșire, de liberă circulație, de ședere, de ședere permanentă și de muncă în Spania de către resortisanții altor state membre ale Uniunii Europene și ai altor state părți la Acordul privind Spațiul Economic European, precum și limitele drepturilor citate anterior pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

2.   Conținutul prezentului decret regal nu aduce atingere dispozițiilor legilor speciale și ale tratatelor internaționale la care Spania este parte.”

16.

Articolul 2 din acest decret regal prevede:

„Prezentul decret regal se aplică de asemenea, în condițiile pe care le prevede, membrilor familiei unui resortisant al unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European, indiferent de cetățenia acestora, atunci când îl însoțesc sau i se alătură, și care sunt enumerați în continuare:

[…]

[…].”

17.

Potrivit articolului 7 din decretul regal menționat:

„1.   Toți cetățenii Uniunii sau resortisanții altui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European au dreptul de ședere pe teritoriul statului spaniol pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

[…]

b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al Spaniei în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în Spania sau

[…]

d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii sau al unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European care îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele a), b) sau c).

2.   Dreptul de ședere prevăzut la alineatul 1 se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii sau al unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European în Spania, cu condiția ca acesta din urmă să îndeplinească condițiile menționate la alineatul 1 literele a), b) sau c).

[…]

7.   În ceea ce privește mijloacele de subzistență suficiente, nu poate fi stabilită o valoare fixă, ci este necesar să se țină seama de situația personală a resortisanților statului membru al Uniunii Europene sau ai altui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European. În orice caz, această valoare nu poate fi mai mare decât pragul resurselor financiare sub care spaniolii beneficiază de asistență socială sau decât cuantumul pensiei minime de asigurări sociale.”

18.

Articolul 8 alineatul 1 din același decret regal prevede:

„Membrii de familie ai unui resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European menționați la articolul 2 din prezentul decret regal, care nu sunt resortisanți ai unuia dintre aceste state, pot, în cazul în care îl însoțesc sau se alătură acestuia din urmă, să locuiască în Spania pentru o perioadă mai mare de trei luni și sunt supuși obligației de a solicita și de a obține un «permis de ședere pentru membru de familie al unui cetățean al Uniunii».”

19.

XU, cu cetățenie venezueleană, s‑a născut la 19 septembrie 2001 în Venezuela. Mama lui XU, resortisantă venezueleană, deține o Tarjeta de Residencia Comunitaria (permis de ședere comunitar) și locuiește împreună cu copilul său în Spania începând din anul 2004. XU a obținut un permis de ședere în acest stat membru.

20.

La 20 ianuarie 2011, un tribunal pentru familie din Venezuela a decis că autoritatea părintească în privința lui XU este încredințată mamei acestuia, ea putând locui în Spania împreună cu copilul său, fără niciun fel de restricție.

21.

Mama lui XU și tatăl vitreg al acestuia, resortisant spaniol care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație în cadrul Uniunii, s‑au căsătorit în El Viso de San Juan (Spania) la 6 septembrie 2014. Validitatea acestei căsătorii nu a fost repusă în discuție.

22.

Soții locuiesc împreună în El Viso de San Juan (Spania) din 12 decembrie 2008. La 24 iulie 2009, din uniunea lor s‑a născut un copil cu cetățenie spaniolă.

23.

La 28 septembrie 2015, tatăl vitreg al lui XU a introdus o cerere în vederea obținerii în beneficiul lui XU a unui permis de ședere temporară pentru membru de familie al unui cetățean al Uniunii Europene, în conformitate cu articolul 2 litera c) din Decretul regal 240/2007.

24.

Această cerere a fost respinsă pentru motivul că tatăl vitreg al lui XU nu a dovedit că dispunea de suficiente resurse pentru el și pentru membrii familiei sale, astfel cum impune articolul 7 din Decretul regal 240/2007.

25.

La 28 ianuarie 2016, subdelegația a confirmat respingerea cererii introduse de tatăl vitreg al lui XU. Acesta a formulat o acțiune în contencios administrativ împotriva acestei decizii la Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo n.o 1 de Toledo (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 1 din Toledo, Spania).

26.

Instanța a admis acțiunea sa, considerând că articolul 7 din Decretul regal 240/2007 nu era aplicabil în speță, întrucât tatăl vitreg al lui XU nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație în cadrul Uniunii.

27.

Administrația statului a declarat apel împotriva acestei decizii la Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilla‑La Mancha), care a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28.

La 25 septembrie 2015, QP, resortisant peruan, s‑a căsătorit cu o resortisantă spaniolă care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație în cadrul Uniunii. Legalitatea acestei căsătorii nu a fost niciodată repusă în discuție. QP și soția sa au o fiică, cu cetățenie spaniolă, născută la 11 august 2012.

29.

La 2 octombrie 2015, QP a introdus o cerere de eliberare a unui permis de ședere pentru membru de familie al unui cetățean al Uniunii Europene, anexând, printre altele, contractul de muncă pe durată nedeterminată al soției sale și diferite fișe de salariu.

30.

În cursul examinării dosarului, subdelegația l‑a informat pe QP cu privire la existența a trei condamnări penale împotriva sa, din 7 septembrie 2010, 25 octombrie 2010 și 16 noiembrie 2016, prima și cea de a treia pentru conducerea unui vehicul fără permis de conducere și cea de a doua pentru conducere în stare de ebrietate, pentru ca acesta să își prezinte observațiile, ceea ce a și făcut.

31.

La 14 decembrie 2015, cererea lui QP a fost respinsă de subdelegație pentru motivul că acesta nu îndeplinea condițiile prevăzute în Decretul regal 240/2007, întrucât QP avea cazier judiciar în Spania și nu dispunea de suficiente resurse financiare pentru el însuși și pentru membrii familiei sale.

32.

La 1 februarie 2016, subdelegația a confirmat respingerea cererii introduse de QP. Acesta din urmă a formulat o acțiune în contencios administrativ împotriva acestei decizii la Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo no 2 de Toledo (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 2 din Toledo, Spania), care a admis acțiunea sa.

33.

Administrația statului a declarat apel împotriva acestei decizii la Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilla‑La Mancha), care a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

34.

Decizia de trimitere în cauza C‑451/19, din 29 aprilie 2019, a fost primită la grefa Curții la 12 iunie 2019.

35.

Decizia de trimitere în cauza C‑532/19, din 17 iunie 2019, a fost primită la grefa Curții la 11 iulie 2019.

36.

Prin decizia Curții din 16 aprilie 2020, cauzele în discuție au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

37.

Guvernul spaniol și Comisia Europeană au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

38.

În temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea a decis să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor.

39.

Astfel cum s‑a menționat în introducere, prezentele cauze privesc în esență interpretarea articolului 20 TFUE în ceea ce privește recunoașterea dreptului de ședere al resortisanților țărilor terțe care sunt membri de familie (fiul soției și, respectiv, soțul), ai unui cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat dreptul la liberă circulație, precum și eventuala obligație a autorităților competente de a efectua o examinare concretă și individuală a aspectului dacă există o relație de dependență între membrii nucleului familial.

40.

Din motive de claritate și de raționalitate, aceste două axe tematice, care corespund primei și, respectiv, celei de a doua întrebări preliminare, vor fi examinate în aceeași ordine. În consecință, vom stabili mai întâi dacă un resortisant al unei țări terțe beneficiază de un drept derivat în temeiul articolului 20 TFUE în împrejurări precum cele din prezentele cauze ( 5 ). Vom aborda ulterior cerințele pe care jurisprudența Curții le impune pentru examinarea unei relații de dependență ( 6 ). În cadrul analizei noastre, vom lua poziție cu privire la câteva dintre aspectele juridice ridicate de instanța de trimitere în cererile sale de decizie preliminară. Concluziile care vor fi desprinse în urma acestei analize, rezumate într‑o sinteză a analizei fiecărei axe tematice ( 7 ), vor oferi în final răspunsurile la întrebările adresate.

41.

Necesitatea unei analize aprofundate a primei axe tematice referitoare la eventuala existență a unui drept de ședere în împrejurările din prezentele cauze rezultă din faptul că nu se poate exclude că articolul 20 TFUE se opune practicii autorităților spaniole de a refuza acordarea unui permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe care este membru de familie al unui cetățean al Uniunii, pentru simplul motiv că acesta din urmă nu dispune de suficiente resurse pentru el și pentru resortisantul respectiv (și nici de o asigurare medicală).

42.

Astfel, trebuie amintit în acest context că tocmai aceasta este concluzia la care a ajuns Curtea în Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii) (C‑836/18, denumită în continuare „Hotărârea Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real, EU:C:2020:119). Mai exact, Curtea a criticat în această hotărâre decizia autorităților spaniole de a respinge o cerere de reîntregire a familiei depusă de soțul, resortisant al unei țări terțe, al unui cetățean al Uniunii, pentru simplul motiv că respectivul cetățean Uniunii nu dispunea de suficiente resurse pentru el și pentru soțul său, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul național de asistență socială, fără să fi examinat dacă între cetățeanul Uniunii menționat și soțul său exista o relație de dependență de așa natură încât, în cazul refuzului de a se acorda acestuia din urmă un drept de ședere derivat, același cetățean al Uniunii ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii pentru a putea rămâne alături de soțul său și pentru a asigura astfel sprijinul efectiv al persoanei care depinde de el. Ulterior, Curtea a hotărât că articolul 20 TFUE se opune practicii administrative a autorităților spaniole, care nu făceau decât să pună în aplicare legislația națională în vigoare ( 8 ).

43.

Împrejurările din cauzele principale prezintă mai multe similitudini cu cele din cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, în măsura în care, în primul rând, cetățenii Uniunii în discuție nu și‑au exercitat libertatea de circulație și, în al doilea rând, ele privesc exact aceeași legislație națională de transpunere a articolului 7 din Directiva 2004/38, care prevede de asemenea o aplicare analogă a acestei dispoziții în această situație specifică ( 9 ), depășind astfel ceea ce impune dreptul Uniunii. Totuși, trebuie remarcat că există de asemenea diferențe semnificative în ceea ce privește situația de fapt, care merită o apreciere specifică în lumina principiilor dezvoltate în jurisprudența în materie de cetățenie a Uniunii. Astfel, în timp ce în cauza citată anterior era vorba despre examinarea unei posibile dependențe între soți căsătoriți fără copii în întreținere, cauzele principale se caracterizează prin prezența în nucleul familial a unor copii aflați în întreținere care sunt cetățeni ai Uniunii. În această privință, dorim să subliniem că minorii necesită, din cauza vulnerabilității lor, o protecție sporită din partea autorităților naționale, ceea ce, în opinia noastră, ar trebui să se reflecte în aplicarea articolului 20 TFUE în speță. Din această perspectivă și ținând seama de diferențele menționate, este evident că se impun unele precizări importante din partea Curții în ceea ce privește domeniul de aplicare al dispoziției respective.

44.

Cu toate acestea, înainte de a examina aspectul dacă resortisanții țărilor terțe, în împrejurări precum cele din prezentele cauze, pot efectiv să se prevaleze de un drept derivat întemeiat pe articolul 20 TFUE datorită statutului lor de membri de familie ai unui cetățean al Uniunii, considerăm că este necesar să reamintim pe scurt principiile aplicabile cetățeniei Uniunii, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudența Curții ( 10 ). Numai după această prezentare a stadiului actual al jurisprudenței în acest domeniu al dreptului Uniunii va fi posibil să se verifice dacă principiile menționate sunt aplicabile în speță ( 11 ).

45.

Potrivit unei jurisprudențe constante, reiterată în Hotărârea Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real, articolul 20 TFUE conferă oricărei persoane care are cetățenia unui stat membru statutul de cetățean al Uniunii, care are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre. Cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a restricțiilor prevăzute de tratate și a măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare ( 12 ).

46.

În acest context, Curtea a statuat că articolul 20 TFUE se opune unor măsuri naționale, inclusiv unor decizii prin care se refuză acordarea dreptului de ședere membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii, care au ca efect privarea cetățenilor Uniunii de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul lor. În schimb, dispozițiile tratatului cu privire la cetățenia Uniunii nu conferă niciun drept autonom resortisanților unei țări terțe. Astfel, eventualele drepturi conferite unor asemenea resortisanți nu sunt drepturi proprii ale resortisanților menționați, ci drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii. Finalitatea și justificarea respectivelor drepturi derivate se întemeiază pe constatarea că refuzul recunoașterii lor este de natură să aducă atingere, printre altele, libertății de circulație a cetățeanului Uniunii ( 13 ).

47.

În această privință, Curtea a constatat deja că există situații foarte specifice în care, în pofida faptului că dreptul derivat referitor la dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii vizat nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere trebuie totuși să fie acordat unui resortisant al unei țări terțe membru de familie al cetățeanului respectiv, în caz contrar încălcându‑se efectul util al cetățeniei Uniunii dacă, drept consecință a refuzului unui asemenea drept, cetățeanul menționat ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de acest statut ( 14 ).

48.

Cu toate acestea, refuzul de a acorda un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe nu este susceptibil să repună în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii decât dacă există între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii membru al familiei sale o asemenea relație de dependență încât ar conduce la obligarea acestuia din urmă să îl însoțească pe resortisantul unei țări terțe în cauză și să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu. Rezultă că un resortisant al unei țări terțe nu poate pretinde acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE decât dacă, în lipsa acordării unui asemenea drept de ședere, atât acesta din urmă, cât și cetățeanul Uniunii membru al familiei sale ar fi obligați să părăsească teritoriul Uniunii. Prin urmare, acordarea unui asemenea drept de ședere derivat poate fi avută în vedere numai atunci când resortisantul unei țări terțe membru de familie al unui cetățean al Uniunii nu îndeplinește condițiile impuse pentru a obține, în temeiul altor dispoziții și în special în temeiul reglementării naționale aplicabile reîntregirii familiei, un drept de ședere în statul membru al cărui resortisant este cetățeanul respectiv ( 15 ).

49.

Totuși, odată ce s‑a constatat că niciun drept de ședere, în temeiul dreptului național sau al dreptului derivat al Uniunii, nu poate fi acordat resortisantului unei țări terțe membru de familie al unui cetățean al Uniunii, faptul că există între acest resortisant și acest cetățean al Uniunii o asemenea relație de dependență încât ar conduce la obligarea cetățeanului menționat al Uniunii să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu, în caz de returnare în afara teritoriului respectiv a membrului familiei sale resortisant al unei țări terțe, are drept consecință că articolul 20 TFUE obligă, în principiu, statul membru vizat să recunoască un drept de ședere derivat acestuia din urmă ( 16 ).

50.

Trebuie reținut, în această etapă a analizei, că recurgerea la articolul 20 TFUE necesită prezența unei relații de dependență între resortisantul unei țări terțe și cetățeanul Uniunii care să fie la fel de puternică ca cea descrisă la punctul anterior din prezentele concluzii. Acestea fiind spuse, trebuie remarcat că Curtea tinde să facă o distincție importantă între două categorii de relații în cadrul unei familii: pe de o parte, relațiile dintre soți adulți și, pe de altă parte, relațiile dintre părinți și copiii lor minori.

51.

În Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia) (C‑82/16, denumită în continuare „Hotărârea K.A. și alții, EU:C:2018:308), Curtea a precizat că un adult este, în principiu, în măsură să ducă o existență independentă de membrii familiei sale. Potrivit Curții, rezultă că recunoașterea, între doi adulți, membri ai aceleiași familii, a unei relații de dependență, de natură să creeze un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, nu poate fi concepută decât în cazuri excepționale, în care, având în vedere ansamblul împrejurărilor relevante, persoana respectivă nu putea, în niciun mod, să fie separată de membrul de familie de care depinde ( 17 ).

52.

Situația este diferită în cazul copiilor minori, cu atât mai mult dacă aceștia sunt copii de vârstă fragedă ( 18 ), întrucât ei depind în mare măsură de sprijinul și de protecția părinților. Curtea pare să fie pe deplin conștientă de protecția specifică de care au nevoie minorii în contextul deosebit de sensibil al unei decizii administrative care ține de competența autorităților naționale în materie de imigrare și care poate avea ca efect destrămarea unității familiale ( 19 ). Astfel, trebuie remarcat că, potrivit Curții, refuzul de a acorda un drept de ședere unui părinte resortisant al unei țari terțe al unui cetățean al Uniunii este, în principiu, de natură să îl constrângă pe acesta din urmă să părăsească teritoriul Uniunii pentru a‑l însoți pe părintele de care depinde ( 20 ).

53.

Cu toate acestea, trebuie precizat că Curtea nu acordă aceeași valoare rolului fiecărui părinte atunci când trebuie stabilit gradul decisiv de dependență a copiilor. Este necesară o apreciere de la caz la caz a situației familiale, în special în ceea ce privește responsabilitatea asumată de fiecare părinte pentru întreținerea familiei. În jurisprudența sa, Curtea a considerat drept elemente relevante, pentru a determina dacă refuzul de a recunoaște un drept de ședere derivat părintelui resortisant al unei țări terțe al unui copil cetățean al Uniunii determină privarea acestuia de beneficiul efectiv al substanței drepturilor care îi sunt conferite de statutul său, constrângând acest copil, în fapt, să își însoțească părintele și, așadar, să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblul său, aspectul autorității părintești în privința copilului, precum și cel dacă îngrijirea acestui copil din punct de vedere legal, financiar sau afectiv este asumată de părintele resortisant al unei țări terțe ( 21 ).

54.

Mai exact, pentru a aprecia riscul ca copilul în cauză, cetățean al Uniunii, să fie constrâns să părăsească teritoriul Uniunii în cazul în care părintelui său, resortisant al unei țări terțe, i s‑ar refuza acordarea unui drept de ședere derivat în statul membru în cauză, revine autorităților naționale sarcina să determine care este părintele care exercită efectiv autoritatea părintească în privința copilului și dacă există o relație de dependență efectivă între acesta și părintele resortisant al unei țări terțe. Curtea a statuat că, în cadrul acestei aprecieri, autoritățile competente trebuie să țină seama de dreptul la respectarea vieții de familie, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), acest articol trebuind să fie coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din cartă ( 22 ).

55.

Potrivit Curții, împrejurarea că celălalt părinte, atunci când acesta este cetățean al Uniunii, este realmente capabil – și pregătit – să își asume singur îngrijirea zilnică și efectivă a copilului constituie un element relevant, dar care nu este suficient, în sine, pentru a putea constata că nu există, între părintele resortisant al unei țări terțe și copil, o asemenea relație de dependență încât acesta din urmă ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii în cazul în care acestui resortisant al unei țări terțe i s‑ar refuza un drept de ședere. Astfel, o asemenea constatare trebuie să fie întemeiată pe luarea în considerare, în interesul superior al copilului în cauză, a tuturor împrejurărilor speței, în special a vârstei sale, a dezvoltării sale fizice și emoționale, a gradului relației sale afective atât cu părintele cetățean al Uniunii, cât și cu părintele resortisant al unei țări terțe, precum și a riscului pe care separarea de acesta din urmă l‑ar genera pentru echilibrul acestui copil ( 23 ).

56.

În plus, potrivit Curții, faptul că părintele, resortisant al unei țări terțe, locuiește împreună cu copilul minor, cetățean al Uniunii, este unul dintre elementele relevante care trebuie luate în considerare pentru a determina existența unei relații de dependență între ei, fără ca aceasta să constituie totuși o condiție necesară. În schimb, simplul fapt că un resortisant al unui stat membru ar putea dori, pentru motive economice sau pentru a menține unitatea familială pe teritoriul Uniunii, ca membri ai familiei sale care nu dispun de cetățenia unui stat membru să poată locui cu el pe teritoriul Uniunii nu este suficient în sine pentru a considera că cetățeanul Uniunii este obligat să părăsească teritoriul Uniunii dacă un asemenea drept nu este acordat. Astfel, existența unei legături de familie, indiferent dacă este de natură biologică sau juridică, între cetățeanul Uniunii minor și părintele său, resortisant al unei țări terțe, nu poate fi suficientă pentru a justifica recunoașterea, în temeiul articolului 20 TFUE, a unui drept de ședere derivat părintelui respectiv pe teritoriul statului membru al cărui resortisant este copilul minor ( 24 ).

57.

După această scurtă prezentare a jurisprudenței Curții cu privire la dreptul de ședere derivat al resortisanților țărilor terțe, întemeiat pe statutul lor de membru de familie al unui cetățean al Uniunii, precum și pe relația de dependență care există în mod specific între un resortisant al unei țări terțe și un cetățean al Uniunii, atunci când una dintre persoanele vizate este minoră, este necesar să se stabilească dacă principiile care decurg din această jurisprudență, evocate la punctele anterioare din prezentele concluzii, sunt aplicabile în prezentele cauze conexate. După cum vom explica în detaliu în continuare, mai multe motive ne determină să răspundem afirmativ la această întrebare.

58.

În primul rând, există paralelisme cu cauza Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real, la care am făcut deja referire în prezentele concluzii ( 25 ). Astfel, precum în cauza citată anterior, Curtea este din nou solicitată să se pronunțe, chiar dacă indirect, asupra compatibilității cu dreptul Uniunii a legislației spaniole în vigoare, care condiționează reîntregirea familiei unui resortisant al unei țări terțe cu un membru al familiei sale, resortisant al unui stat membru care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, de cerința ca acesta din urmă să dispună de suficiente resurse, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul național de asistență socială.

59.

În această privință, Curtea a statuat că dreptul Uniunii nu se aplică, în principiu, unei cereri de reîntregire a familiei introduse în aceste condiții și, prin urmare, nu se opune, în principiu, unei reglementări naționale precum cea descrisă la punctul anterior ( 26 ). Cu toate acestea, Curtea a precizat că impunerea sistematică, fără nicio excepție, a unei asemenea condiții este susceptibilă să încalce dreptul de ședere derivat care trebuie recunoscut, în situații foarte specifice, în temeiul articolului 20 TFUE, resortisantului unei țări terțe membru de familie al unui cetățean al Uniunii ( 27 ). Considerăm că această precizare din partea Curții este deosebit de importantă, întrucât are ca efect definirea limitelor domeniului de aplicare al acestei dispoziții și, astfel, a competențelor statelor membre în materie de imigrare.

60.

Curtea a explicat care sunt măsurile naționale considerate incompatibile cu statutul de cetățean al Uniunii instituit prin articolul 20 TFUE, și anume cele care privează cetățenii Uniunii de beneficiul efectiv al substanței drepturilor care le sunt conferite prin statutul menționat. Astfel cum am indicat în prezentarea jurisprudenței relevante, acest lucru este valabil în special în situația în care cetățeanul Uniunii ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii pentru motivul că unui membru al familiei sale, resortisant al unei țări terțe, i s‑ar refuza recunoașterea dreptului de ședere. O astfel de situație, în care se aplică o rigoare deosebită, poate apărea numai dacă există o relație caracterizată printr‑un grad ridicat de dependență între resortisantul unei țări terțe, membru de familie al unui cetățean al Uniunii, și acesta din urmă. În consecință, pentru a stabili dacă persoanele vizate în speță pot invoca articolul 20 TFUE pentru a beneficia de un drept de ședere, este necesar să se examineze situația familială a fiecăreia dintre acestea.

61.

Prin urmare, trebuie reținut că, în pofida diferențelor dintre cadrul factual din cauza Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real și cel din cauzele principale, unul dintre aspectele centrale ale analizei constă în a stabili dacă există, în speță, o relație caracterizată printr‑o dependență suficient de pronunțată, de natură să îndeplinească cerințele pe care jurisprudența le impune în vederea aplicării acestei dispoziții. Faptul că relațiile de familie în cauză implică copii minori necesită o atenție deosebită în scopul analizei. Din acest motiv, principiile jurisprudențiale stabilite în Hotărârea K.A. și alții și care se evocă în prezentele concluzii ( 28 ) s‑ar putea dovedi relevante și aplicabile. În interesul unei abordări metodice, care urmărește să țină seama în mod corespunzător de împrejurările specifice ale fiecărei cauze, propunem să le examinăm individual, în lumina elementelor furnizate de jurisprudență.

62.

În acest context, este necesar să se reamintească faptul că nu ține de competența Curții să aprecieze ea însăși situația familiilor în discuție în cauzele principale și nici să decidă cu de la sine putere dacă este oportun să acorde un drept de ședere persoanelor vizate. Acest lucru este valabil cu atât mai mult în ceea ce privește aprecierea situației lor financiare, în pofida impactului pe care interpretarea articolului 20 TFUE este susceptibilă să îl aibă asupra aplicării dispoziției naționale de transpunere a articolului 7 din Directiva 2004/38, care se extinde la situația cetățenilor spanioli care nu și‑au exercitat libertatea de circulație. Sarcinile menționate țin de competența exclusivă a autorităților naționale ( 29 ). În schimb, Curtea este competentă să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care să îi permită acesteia să efectueze ea însăși o examinare aprofundată a situației de fapt.

63.

În această cauză, QP, resortisant al unei țări terțe, căsătorit cu o resortisantă spaniolă care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație în cadrul Uniunii, urmărește obținerea unui permis de ședere în Spania. Din uniunea lor s‑a născut o fiică, cu cetățenie spaniolă. Nici aceasta, care este încă minoră, nu și‑a exercitat libertatea de circulație.

64.

De la bun început, trebuie remarcat că instanța de trimitere afirmă că, în cazul în care lui QP i s‑ar refuza un permis de ședere în Spania, acesta și soția sa s‑ar afla într‑o presupusă imposibilitate de a respecta obligația de a locui împreună la care sunt supuși în temeiul dreptului spaniol. Cu toate acestea, instanța de trimitere nu menționează nicio împrejurare care ar putea demonstra existența unei relații de dependență între aceste două persoane majore, în afară de această simplă obligație legală de a locui împreună.

65.

Or, rezultă în mod clar din jurisprudența Curții evocată în prezentele concluzii că recunoașterea unei relații de dependență între doi adulți, membri ai aceleiași familii, de natură să creeze un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, este posibilă numai în cazuri excepționale ( 30 ). În Hotărârea Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real, Curtea a statuat că o astfel de relație de dependență nu există doar pentru motivul că un resortisant al unui stat membru, major și care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație, și soțul său, major și resortisant al unei țări terțe, trebuie să locuiască împreună în temeiul obligațiilor care decurg din căsătorie potrivit dreptului statului membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii Europene. În consecință, s‑ar părea că, în principiu, răspunsul la prima întrebare preliminară rezultă în mod clar din această hotărâre.

66.

Acestea fiind spuse, considerăm totuși că, pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, Curtea ar trebui să examineze de asemenea incidența pe care o poate avea, în lumina articolului 20 TFUE, faptul că QP este tatăl unui copil minor, cetățean al Uniunii, în privința căruia exercită autoritatea părintească în comun cu soția sa, resortisantă spaniolă și mamă a acestui copil. Mai exact, trebuie să se stabilească dacă obligația lui QP de a părăsi teritoriul Uniunii i‑ar impune, în fapt, fiicei sale să îl însoțească, chiar dacă atât copilul, cât și mama acestuia pot rămâne în mod legal în Spania.

67.

Astfel cum reiese din prezentarea noastră a jurisprudenței relevante ( 31 ), aspectul autorității părintești în privința copilului, precum și cel dacă îngrijirea acestui copil din punct de vedere legal, financiar sau afectiv este asumată de părintele resortisant al unei țări terțe constituie elemente relevante pentru a stabili dacă există o relație de dependență între părintele respectiv și copilul său minor, care este cetățean al Uniunii. Constatarea existenței unei relații de dependență în sensul articolului 20 TFUE, astfel încât copilul minor ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii în cazul în care părintelui i s‑ar refuza dreptul de ședere, trebuie să fie întemeiată pe luarea în considerare, în interesul superior al copilului în cauză, a tuturor împrejurărilor speței, în special a vârstei sale, a dezvoltării sale fizice și emoționale, a gradului relației sale afective atât cu părintele cetățean al Uniunii, cât și cu părintele resortisant al unei țări terțe, precum și a riscului pe care separarea de acesta din urmă l‑ar genera pentru echilibrul acestui copil ( 32 ).

68.

Considerăm că rezultă din această jurisprudență că, pentru a aprecia în speță existența unei relații de dependență în sensul articolului 20 TFUE, este necesar să se ia în considerare nu numai eventuala dependență materială a acestui copil față de părintele său, resortisant al unei țări terțe, ci și importanța relației afective cu acesta din urmă și consecințele pe care plecarea sa ar putea să le aibă asupra echilibrului psihologic al acestui copil.

69.

Desigur, rezultă de asemenea din jurisprudența Curții ( 33 ) că simplul fapt că un resortisant al unui stat membru ar putea dori, din motive economice sau pentru a menține unitatea familială pe teritoriul Uniunii, ca membri ai familiei sale care nu dispun de cetățenia unui stat membru să poată locui cu el pe teritoriul Uniunii nu este suficient în sine pentru a considera că cetățeanul Uniunii este obligat să părăsească teritoriul Uniunii dacă un astfel de drept nu este acordat.

70.

Cu toate acestea, nu trebuie uitat în contextul prezentei analize că, în repetate rânduri, Curtea a reamintit importanța primordială pe care dreptul Uniunii o acordă respectării vieții de familie, astfel cum este prevăzută la articolul 7 din cartă. Același lucru este valabil și pentru protecția copilului, al cărui interes superior trebuie luat în considerare de autoritățile competente, în conformitate cu articolul 24 alineatul (2) din cartă. Aceste considerații implică în special să se țină seama de necesitatea ca un copil să „întrețin[ă] cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți”, exprimată la alineatul (3) al aceluiași articol. Considerăm că acest ultim aspect este decisiv în sensul prezentei analize.

71.

În opinia noastră, Curtea nu a reamintit în mod întâmplător rangul constituțional al drepturilor menționate mai sus în ordinea juridică a Uniunii atunci când a inclus în raționamentul său, în afară de articolul 20 TFUE, dispozițiile cartei ( 34 ). Considerăm evidentă intenția Curții de a asigura menținerea legăturilor de familie dintre un copil minor, cetățean al Uniunii, și părintele său, cetățean al unei țări terțe, pe teritoriul Uniunii, atunci când acest lucru este în interesul superior al copilului respectiv ( 35 ). Rezultă că trebuie înlăturate considerațiile cu caracter general invocate de autoritățile naționale, precum cele referitoare la pretinsa necesitate de a proteja sistemele naționale de asistență socială, atunci când se stabilește, pe baza unei aprecieri a situației familiale, că între persoanele în cauză există o veritabilă relație de dependență de natură materială sau afectivă, susceptibilă să facă indispensabilă menținerea unității familiale pe teritoriul Uniunii. Cu alte cuvinte, respectarea ansamblului drepturilor fundamentale pe care tratatele o garantează tuturor cetățenilor Uniunii în virtutea statutului lor trebuie să prevaleze asupra intereselor pur economice ale statelor membre ( 36 ).

72.

În lumina jurisprudenței citate anterior, considerăm că lui QP nu ar trebui să i se refuze obținerea unui permis de ședere în temeiul articolului 20 TFUE doar pentru motivul că autoritatea părintească în privința fiicei sale ar putea fi exercitată integral de mama acesteia, cetățean al Uniunii, pe teritoriul spaniol. Astfel, o abordare care s‑ar concentra exclusiv pe capacitatea financiară a mamei, în temeiul dreptului național al familiei, și ar ignora rolul jucat eventual de tată în educația, îngrijirea și întreținerea copilului nu ar lua în considerare în mod suficient interesul superior al copilului de a menține o relație durabilă și benefică cu tatăl său. În consecință, o astfel de abordare nu ar îndeplini cerințele stabilite de jurisprudență în ceea ce privește examinarea individuală care trebuie efectuată.

73.

În aceeași ordine de idei, ar trebui să se considere că cerințele jurisprudenței nu sunt îndeplinite în cazul în care tatăl nu a fost în măsură să furnizeze elemente care să permită să se aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 20 TFUE, precum faptul că acesta se ocupă zilnic și în mod efectiv de copilul minor. Referirea expresă a Curții la această cerință în Hotărârea Chavez‑Vilchez și alții arată că împrejurarea că părintele își asumă în mod serios obligațiile legale față de copil constituie o dovadă, printre alte indicii relevante, a existenței unei relații de dependență în sensul dispoziției menționate mai sus.

74.

În ceea ce privește speța, trebuie constatat că decizia de trimitere nu face referire la niciun element care ar permite să se tragă concluzii precise cu privire la rolul tatălui în raport cu fiica sa. Cu toate acestea, considerăm că această lipsă de informații este legată de doi factori care trebuie clarificați pentru a înțelege mai bine contextul faptic în care au fost adresate întrebările preliminare. Pe de o parte, constatările instanței de trimitere se întemeiază pe informațiile obținute de autoritățile spaniole care, astfel cum arată instanța, nu analizează împrejurările care s‑ar putea dovedi relevante pentru a stabili existența unei relații de dependență de natură să oblige cetățeanul Uniunii să părăsească teritoriul Uniunii. Pe de altă parte, atenția instanței de trimitere se concentrează exclusiv pe relația dintre soți, fără a intra în detaliile relației dintre copil și părinții săi.

75.

Pentru aceste motive, considerăm că această lipsă de informații nu poate fi reținută ca un indiciu al lipsei de angajament din partea unuia sau a celuilalt dintre părinți. Prin urmare, ar fi esențial ca instanța de trimitere să se concentreze asupra rolului pe care fiecare părinte îl joacă în cadrul nucleului familial în funcție de capacitățile sale și să aplice elementele de interpretare pe care Curtea le va furniza în hotărârea care urmează a fi pronunțată în prezentele cauze.

76.

Instanța de trimitere va trebui de asemenea să stabilească dacă membrii familiei locuiesc împreună și, dacă este cazul, în ce împrejurări. În jurisprudența sa, Curtea a considerat că faptul că părintele, resortisant al unei țări terțe, locuiește împreună cu copilul minor, cetățean al Uniunii, este unul dintre elementele relevante care trebuie luate în considerare pentru a determina existența unei relații de dependență. Deși instanța de trimitere se limitează să facă referire, într‑un mod destul de general, la obligația soților în dreptul spaniol de a locui împreună și de a stabili de comun acord locul domiciliului conjugal, este totuși posibil să se presupună existența unui domiciliu familial. În această ipoteză, una dintre întrebările pe care instanța de trimitere ar trebui să le clarifice este aceea de a stabili dacă coabitarea se caracterizează printr‑o continuitate și o stabilitate care pun în evidență legături de afecțiune și de atașament și demonstrează existența unei asistențe reciproce între persoanele în cauză.

77.

În lumina considerațiilor care precedă și sub rezerva aprecierii faptelor pe care instanța de trimitere trebuie să o efectueze, considerăm că ar trebui să se recunoască o „relație de dependență” în sensul articolului 20 TFUE între un cetățean al Uniunii minor și părintele său, resortisant al unei țări terțe, atunci când acesta din urmă locuiește împreună cu mama sa, iar autoritatea părintească și îngrijirea copilului respectiv din punct de vedere legal, afectiv și financiar sunt, prin urmare, împărtășite zilnic de ambii părinți, chiar dacă celălalt părinte este cetățean al Uniunii și dispune, așadar, de dreptul necondiționat de a rămâne pe teritoriul statului membru al cărui resortisant este. Considerăm că o astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât această relație de dependență trebuie interpretată în special în lumina obligației de a lua în considerare interesul superior al copilului.

78.

Desigur, existența unei relații de dependență în sensul articolului 20 TFUE nu înseamnă că trebuie acordat un drept de ședere în toate cazurile. Această constatare este valabilă în special în cazul în care motive legate de menținerea ordinii publice sau de apărarea siguranței publice se opun unei astfel de decizii. Refuzul autorităților competente de a recunoaște un astfel de drept pentru motivul că resortisantul unei țări terțe a săvârșit infracțiuni grave ar putea constitui un obstacol.

79.

O astfel de situație pare să existe în prezenta cauză, în care este cert că părintelui resortisant al unei țări terțe i s‑a refuzat recunoașterea dreptului de ședere pentru motivul că a fost condamnat pentru infracțiuni rutiere în statul membru de reședință. Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, cazierul judiciar al lui QP conține două condamnări pentru conducere fără permis și una pentru conducere sub influența alcoolului.

80.

În această privință, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că articolul 20 TFUE nu afectează posibilitatea statelor membre de a invoca o excepție legată în special de menținerea ordinii publice și de apărarea siguranței publice. Cu toate acestea, Curtea a precizat că, în măsura în care situația unui resortisant al unei țări terțe care invocă un drept de ședere în temeiul acestei dispoziții intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, aprecierea situației sale trebuie să țină seama de dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum se prevede la articolul 7 din cartă, acest articol trebuind să fie interpretat în corelație cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din cartă ( 37 ).

81.

Cu alte cuvinte, autoritățile competente sunt obligate să efectueze o apreciere concretă a tuturor împrejurărilor relevante ale speței înainte de a lua o decizie cu privire la necesitatea de a refuza dreptul de ședere resortisantului unei țări terțe pentru motivele menționate. În cadrul acestei evaluări individuale, autoritățile competente trebuie să ia în considerare anumite criterii pe care le vom menționa în continuare.

82.

De la bun început, trebuie remarcat faptul că, fiind o justificare a unei derogări de la dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii sau al membrilor familiilor lor, noțiunile de „ordine publică” și de „siguranță publică” trebuie interpretate strict. Astfel, în orice caz, noțiunea de „ordine publică” presupune, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății. În ceea ce privește noțiunea de „siguranță publică”, din jurisprudența Curții reiese că această noțiune acoperă atât securitatea internă a unui stat membru, cât și securitatea sa externă și că, prin urmare, atingerea adusă funcționării instituțiilor și serviciilor publice esențiale, precum și supraviețuirii populației, ca și riscul unei perturbări grave a relațiilor externe sau a conviețuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare pot afecta siguranța publică ( 38 ).

83.

Curtea a declarat fără echivoc că, în cazul în care refuzul dreptului de ședere se întemeiază pe existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa ordinii publice sau a siguranței publice, ținând seama în special de infracțiunile săvârșite de un resortisant al unui stat terț, un astfel de refuz ar fi conform cu dreptul Uniunii, chiar dacă acesta ar determina obligația cetățeanului Uniunii, membrul său de familie, de a părăsi teritoriul Uniunii ( 39 ). În schimb, această concluzie nu poate fi trasă în mod automat numai pe baza antecedentelor penale ale persoanei interesate. Ea poate decurge, eventual, numai dintr‑o apreciere concretă a tuturor împrejurărilor actuale și relevante ale speței, în lumina principiului proporționalității, a interesului superior al copilului și a drepturilor fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte ( 40 ).

84.

Printre criteriile care trebuie luate în considerare în cadrul acestei aprecieri se numără conduita persoanei în cauză, durata și caracterul legal al șederii persoanei interesate pe teritoriul statului membru în cauză, natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, gradul de periculozitate actual al persoanei interesate pentru societate, vârsta copiilor eventual în cauză și starea lor de sănătate, precum și situația lor familială și economică ( 41 ).

85.

Întrebarea care se pune în această etapă a analizei este, prin urmare, dacă, în împrejurări precum cele din speță, recunoașterea unui drept de ședere întemeiat pe articolul 20 TFUE poate fi refuzată pentru motivul că părintele, resortisant al unei țări terțe, al unui copil minor, cetățean al Uniunii, a fost condamnat pentru infracțiunile rutiere săvârșite.

86.

Siguranța rutieră constituie o preocupare importantă pentru Uniune și pentru statele sale membre în cadrul sferelor lor de competență respective, cu atât mai mult cu cât aceasta este legată în mod intrinsec de protecția sănătății și a vieții umane ( 42 ). Nu se poate sublinia îndeajuns de mult importanța unei politici eficiente și coerente care să vizeze instituirea, pe întregul teritoriu al Uniunii, a unor măsuri de prevenire a deceselor sau a rănirilor grave ale utilizatorilor căilor rutiere în accidente rutiere sau de atenuare a consecințelor acestora.

87.

Or, avem îndoieli serioase că măsura în cauză, și anume refuzul de a recunoaște un drept de ședere, este justificată în lumina condițiilor deosebit de stricte stabilite de jurisprudență și pe care tocmai le‑am evocat la punctele anterioare din prezentele concluzii. În orice caz, considerăm că o astfel de măsură este vădit disproporționată în raport cu obiectivul de garantare a siguranței rutiere, mai ales dacă se iau în considerare interesele în joc.

88.

În primul rând, este evident că infracțiunile săvârșite de QP nu sunt de natură să pună în pericol funcționarea instituțiilor sau a serviciilor publice esențiale sau supraviețuirea populației. În consecință, riscul pe care QP îl reprezintă pentru siguranța rutieră în general nu este de o asemenea gravitate încât să se poată presupune în mod rezonabil că sunt îndeplinite criteriile noțiunii de „siguranță publică”, astfel cum a fost definită de Curte ( 43 ).

89.

În ceea ce privește o eventuală calificare drept „atingere adusă ordinii publice”, considerăm că infracțiunile în cauză nu depășesc tulburarea ordinii sociale pe care o constituie orice încălcare a legii. Chiar dacă este adevărat că cele trei condamnări pentru contravenții rutiere ar putea evidenția, prin numărul și frecvența lor, o anumită reticență din partea persoanei în cauză în ceea ce privește respectarea legii, trebuie totuși remarcat că condamnările datează din anul 2010 și că s‑a scurs un interval de timp considerabil de atunci. Prin urmare, în absența unor indicii contrare și sub rezerva aprecierii faptelor, care ține de competența instanței de trimitere, această împrejurare ar putea fi mai degrabă interpretată ca un semn de reintegrare socială reușită.

90.

Astfel, faptul că de atunci nu a fost săvârșită nicio infracțiune arată că QP nu reprezintă o „amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății”. Prin urmare, în absența unor indicii concrete și ținând cont de necesitatea unei interpretări stricte a excepțiilor de la articolul 20 TFUE, suntem înclinați să considerăm, pe baza informațiilor disponibile, că QP nu prezintă niciun risc evident pentru ordinea publică. În consecință, dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este interpretat în lumina interesului superior al copilului, trebuie să prevaleze în mod necesar în speță.

91.

În al doilea rând, este necesar să se constate că, chiar presupunând că autoritățile competente sunt îndreptățite să concluzioneze, în cadrul aprecierii situației de fapt, că nu se poate exclude că QP reprezintă în continuare un risc evident pentru siguranța rutieră, există mijloace eficiente și, cu siguranță, mai puțin drastice pentru a preveni acest tip de riscuri decât refuzul dreptului de ședere, urmat eventual de măsuri de expulzare și de returnare. Această opțiune ar trebui să fie luată în considerare numai ca o măsură de ultimă instanță, având în vedere consecințele grave pe care le poate avea pentru menținerea unității familiale și pentru interesul superior al copilului. În plus, nu trebuie pierdut din vedere în acest context că, în cazul în care s‑ar confirma în speță o relație de dependență între tată și fiica sa, o repatriere forțată ar avea ca rezultat, cel mai probabil, faptul că aceasta din urmă ar trebui să își urmeze tatăl în afara teritoriului Uniunii, ceea ce ar priva‑o de beneficiul efectiv al drepturilor sale în calitate de cetățean al Uniunii. Astfel, măsurile în cauză au repercusiuni care depășesc cu mult situația individuală a lui QP.

92.

În sfârșit, o separare forțată a familiei în împrejurările din speță ar echivala într‑o anumită măsură cu o sancțiune, în timp ce este cert că QP a fost deja condamnat pentru infracțiunile săvârșite. Din acest motiv, nu înțelegem motivul pentru care QP ar trebui supus unei sancțiuni suplimentare, cu atât mai mult cu cât faptele în cauză sunt deja vechi. Întrucât principiul proporționalității se impune în speță, considerăm că autoritățile competente ar fi trebuit să privilegieze măsurile care nu pun în pericol unitatea familială, asigurând în același timp prevenirea riscurilor, precum și reintegrarea socială a individului.

93.

Întrucât autoritățile competente nu sunt îndreptățite să se prevaleze de excepția referitoare la menținerea ordinii publice sau la apărarea siguranței publice, considerăm că acestea nu se pot opune în mod valabil recunoașterii unui drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE.

94.

În lumina considerațiilor care precedă, trebuie concluzionat că nu se poate exclude a priori în speță că QP dispune de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE. Această constatare este supusă aprecierii, pe care trebuie să o efectueze instanța de trimitere, cu privire la existența unei relații de dependență între QP și copilul său minor, cetățean al Uniunii, de o asemenea natură încât, în cazul în care lui QP i s‑ar refuza dreptul de ședere, cetățeanul Uniunii dependent ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii și ar fi astfel privat de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de acest statut.

95.

Asemenea cauzei C‑532/19, cauza C‑451/19 privește o familie formată printre alții dintr‑o resortisantă a unei țări terțe, soțul acesteia, resortisant spaniol care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație în cadrul Uniunii, și fiul lor minor, având de asemenea cetățenia spaniolă, care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație. Totuși, în această cauză C‑451/19, spre deosebire de cauza C‑532/19, cererea de permis de ședere nu a fost introdusă în beneficiul părintelui, resortisant al unei țări terțe, ci al copilului minor, cetățean al Uniunii.

96.

Astfel, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, resortisanta unei țări terțe, soție și mamă a unor cetățeni ai Uniunii, dispune deja de un drept de ședere pe teritoriul spaniol ( 44 ). Refuzul autorităților spaniole de a acorda un drept de ședere se referă, de fapt, la primul său fiu, XU, care, născut dintr‑o căsătorie anterioară a acestei resortisante, nu este cetățean al Uniunii și care era încă minor la data la care a fost adoptată o astfel de decizie de refuz ( 45 ). Rezultă că XU este, pe de o parte, fiul unei resortisante a unei țări terțe care dispune de un drept de ședere în Spania și, pe de altă parte, fiul vitreg și fratele vitreg a doi cetățeni ai Uniunii.

97.

În aceste condiții și având în vedere aplicarea subsidiară a dreptului de ședere derivat care decurge din articolul 20 TFUE ( 46 ), considerăm că este oportun să examinăm mai întâi dacă XU poate beneficia de un drept de ședere pe baza Directivei 2003/86 înainte de a aprecia, în continuare, dacă este în măsură să obțină un astfel de drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE. Chiar dacă instanța de trimitere și‑a limitat cererea de decizie preliminară la interpretarea acestei din urmă dispoziții, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a oferi un răspuns util instanței care i‑a adresat o întrebare preliminară, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale ( 47 ).

98.

Potrivit articolului 1, Directiva 2003/86 are ca obiectiv stabilirea condițiilor în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei pe care îl au resortisanții țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre. Considerentul (4) al acestei directive enunță că reîntregirea familiei este o modalitate necesară pentru a face posibilă viața în familie. În plus, ea contribuie la crearea unei stabilități socio‑culturale care facilitează integrarea resortisanților țărilor terțe în statele membre, fapt care permite de asemenea promovarea coeziunii economice și sociale, obiectiv fundamental al Uniunii. Considerentul (9) al directivei menționate este, în opinia noastră, relevant în prezentul context, întrucât din acesta reiese că reîntregirea familiei ar trebui să vizeze, în orice caz, membrii familiei nucleare, și anume soțul și copiii minori. În lumina a ceea ce precedă, considerăm că anumite indicii sugerează că împrejurările din prezenta cauză se pot încadra efectiv în domeniul de aplicare al Directivei 2003/86.

99.

Întrucât mama lui XU are reședința legală pe teritoriul spaniol, aceasta ar putea fi considerată o „susținătoare a reîntregirii”, în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2003/86. Prin urmare, nu se poate exclude că șederea sa legală era de așa natură încât să dea naștere dreptului la reîntregirea familiei, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din această directivă.

100.

În observațiile sale scrise, guvernul spaniol se opune unei interpretări în acest sens, susținând că articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2003/86 nu se aplică membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii. Guvernul spaniol invocă în acest scop Hotărârea pronunțată în cauza C‑256/11, Dereci și alții ( 48 ), în care Curtea a statuat, întemeindu‑se printre altele pe o interpretare bazată pe geneza directivei menționate, că aceasta nu se aplică resortisanților unor țări terțe, membri de familie ai unui cetățean al Uniunii care locuiește într‑un stat membru, care urmăresc intrarea și șederea în acest stat membru în vederea menținerii unității familiale ( 49 ).

101.

Nu considerăm că acest argument este convingător, întrucât se referă la o situație foarte diferită de cea din speță. Desigur, nu se contestă faptul că, în temeiul dispoziției menționate mai sus, Directiva 2003/86 nu se aplică membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că Curtea s‑a referit la această dispoziție într‑un context specific, în care reclamanții erau resortisanți ai unor țări terțe care doreau să locuiască împreună cu membrii familiei lor, cetățeni ai Uniunii, cu reședința în statul membru a cărui cetățenie o aveau. Având în vedere modul clar de redactare a articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2003/86, este evident că, în astfel de împrejurări, o cerere de reîntregire nu se putea întemeia pe această directivă. Or, situația din prezenta cauză este diferită, întrucât reîntregirea familiei se referă numai la doi resortisanți ai unei țări terțe, și anume XU și mama sa.

102.

S‑ar putea argumenta că situația este puțin mai complexă în speță, având în vedere că XU este, în cele din urmă, fiul vitreg și fratele vitreg a doi cetățeni ai Uniunii. Nu suntem însă convinși că această împrejurare este în sine de natură să împiedice aplicarea Directivei 2003/86 în prezenta cauză. Dimpotrivă, considerăm că o interpretare excesiv de largă a acestei dispoziții ar avea mai degrabă consecința de a lipsi această directivă de efectul său util în toate cazurile în care o cerere de reîntregire este depusă de un resortisant al unei țări terțe care, într‑un fel sau altul, are o legătură de familie cu un cetățean al Uniunii. În cel mai rău caz, o astfel de interpretare ar putea conduce la rezultate imprevizibile în funcție de componența familiei în cauză. Practica administrativă rezultată ar putea astfel să fie arbitrară. Reiese că este necesară o abordare coerentă pentru a evita un asemenea scenariu. De altfel, trebuie remarcat faptul că guvernul spaniol nu a adus niciun argument în sprijinul poziției sale în afară de trimiterea la Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții, (C‑256/11, EU:C:2011:734), care, astfel cum s‑a menționat deja la punctul anterior din prezentele concluzii, nu se referă la prezenta situație.

103.

În sprijinul aplicării Directivei 2003/86 în împrejurările din prezenta cauză, dorim să cităm Hotărârea pronunțată în cauzele C‑356/11 și C‑357/11, O și alții ( 50 ), care, în opinia noastră, ne poate oferi câteva puncte de reper utile. Fiecare dintre cele două cauze în care s‑a pronunțat această hotărâre viza refuzul de a acorda un permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe căsătorit cu un resortisant al unei țări terțe care locuia în mod legal pe teritoriul statului membru în cauză, această căsătorie având drept rezultat nașterea unui copil, de asemenea resortisant al unei țări terțe și care locuia cu mama sa în statul membru respectiv. În plus, în cadrul unei căsătorii anterioare cu un cetățean al Uniunii, această resortisantă a unei țări terțe a născut de asemenea un copil, cetățean al Uniunii, în privința cărui a obținut autoritatea părintească exclusivă.

104.

Curtea a arătat că resortisanta unei țări terțe al cărei soț de la momentul respectiv solicita reîntregirea familiei avea reședința legală pe teritoriul statului membru în cauză și că copilul acestora era de asemenea resortisant al unei țări terțe și, prin urmare, nu se bucura de statutul de cetățean al Uniunii. În aceste condiții, ea a statuat că, „[ț]inând seama de obiectivul urmărit de Directiva 2003/86, care este favorizarea reîntregirii familiei […], și de protecția pe care aceasta urmărește să o acorde resortisanților unor țări terțe, în special minorilor, aplicarea acestei directive nu poate fi exclusă pentru simplul motiv că unul dintre părinții [minorului], resortisant al unei țări terțe, este de asemenea părintele unui cetățean al Uniunii, rezultat dintr‑o primă căsătorie” ( 51 ).

105.

Pe de o parte, trebuie să recunoaștem că structura familială în discuție în cauza C‑451/19 nu este complet identică cu cele din cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții, (C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776). Astfel, copilul, cetățean al Uniunii, al resortisantei unei țări terțe nu provine dintr‑o căsătorie desfăcută cu un cetățean al Uniunii. Pe de altă parte, refuzul de a acorda un permis de ședere este îndreptat în speță împotriva lui XU, și anume copilul resortisantei unei țări terțe care locuiește în mod legal pe teritoriul spaniol, iar nu împotriva soțului acesteia.

106.

Pe de altă parte, nu avem convingerea că astfel de diferențe sunt de natură să îl împiedice pe XU să se prevaleze în mod util de dreptul la reîntregirea familiei care decurge din Directiva 2003/86. În primul rând, trebuie să se țină seama de faptul că, atunci când autoritățile spaniole i‑au refuzat dreptul de ședere, XU era minor și, prin urmare, putea fi considerat „beneficiar” al unui astfel de drept la reîntregirea familiei în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (c) din această directivă. În al doilea rând, s‑a explicat deja în prezentele concluzii că mama lui XU îndeplinește, în nume propriu, criteriile pentru statutul de „susținător al reîntregirii” în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2003/86 ( 52 ). În al treilea rând, este de neînțeles ca un eveniment fortuit precum faptul de a fi căsătorită cu un cetățean al Uniunii să o împiedice pe mama lui XU să invoce dispozițiile acestei directive pentru a obține reîntregirea familiei cu fiul său.

107.

Astfel cum am arătat deja în cadrul analizei noastre ( 53 ), o practică administrativă care are ca efect excluderea aplicării directivei menționate atunci când solicitantul resortisant al unei țări terțe are, într‑un fel sau altul, o legătură de familie cu un cetățean al Uniunii, în pofida faptului că solicitantul îndeplinește în nume propriu criteriile pentru a obține reîntregirea familiei, riscă să submineze securitatea juridică. În sfârșit, considerăm complet ilogic faptul că tocmai calitatea de „cetățean al Uniunii” a soțului provoacă dezavantaje grave pentru un resortisant al unei țări terțe care dorește reîntregirea familiei cu copilul său, născut dintr‑o relație anterioară. Unul dintre mijloacele pentru a evita un astfel de rezultat constă în interpretarea într‑un mod destul de strict a articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2003/86.

108.

Argumentele prezentate la punctele anterioare ne determină să considerăm că, astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții, (C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776), aplicarea Directivei 2003/86 nu poate fi exclusă doar pentru că susținătorul reîntregirii este resortisant al unei țări terțe și părinte al unui cetățean al Uniunii. Jurisprudența ar trebui să recunoască că faptul de a fi soțul unui cetățean al Uniunii nu exclude posibilitatea de a solicita reîntregirea familiei în temeiul dispozițiilor acestei directive.

109.

Având în vedere că cererea de reîntregire a familiei nu a fost depusă nici de XU, nici de mama acestuia, ci de soțul mamei sale, cetățean al Uniunii, considerăm oportun ca Curtea să atragă atenția instanței de trimitere asupra eventualului drept la reîntregirea familiei al lui XU cu mama sa în temeiul Directivei 2003/86.

110.

În acest sens, trebuie remarcat faptul că soluționarea unei astfel de cereri va necesita verificarea îndeplinirii în speță a tuturor celorlalte condiții legale, inclusiv a celei referitoare la resursele suficiente, prevăzută la articolul 7 din Directiva 2003/86 ( 54 ). Or, astfel cum am precizat deja în prezentele concluzii ( 55 ), acest tip de apreciere ține de competența autorităților naționale. În plus, în absența unor informații mai detaliate, nu este posibil să se ofere precizări suplimentare cu privire la interpretarea acestei directive.

111.

În cazul în care instanța de trimitere constată că, la data respingerii cererii de permis de ședere, XU nu putea beneficia de un drept la reîntregirea familiei în temeiul Directivei 2003/86, aceasta va trebui să examineze dacă acest resortisant al unei țări terțe putea totuși să beneficieze, la data respectivă, de un drept de ședere derivat pe baza articolului 20 TFUE.

112.

În conformitate cu jurisprudența Curții, deja evocată în prezentele concluzii, aceasta ar putea fi situația numai în cazul în care ar exista o asemenea relație de dependență între XU și un cetățean al Uniunii care este membru al familiei sale, încât plecarea forțată a lui XU de pe teritoriul Uniunii ar însemna că acest cetățean al Uniunii ar fi obligat, în fapt, să părăsească și el acest teritoriu ( 56 ). Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, propunem să examinăm structura familială în cauză din punctul de vedere al eventualului impact pe care un refuz de a recunoaște dreptul de ședere al lui XU l‑ar putea avea asupra fratelui vitreg și a tatălui său vitreg, ambii cetățeni ai Uniunii.

113.

În această privință, trebuie remarcat că acest impact ar fi mai ales indirect, ca urmare a rolului proeminent pe care îl joacă mama în nucleul familial. Astfel cum subliniază de altfel instanța de trimitere, plecarea forțată a lui XU ar avea foarte probabil ca rezultat faptul că mama sa ar trebui să îl însoțească în țara de origine. Instanța de trimitere își întemeiază această apreciere pe anumite indicii concrete, și anume dreptul de exercitare a autorității părintești exclusive de către mamă, precum și faptul că XU era încă minor la data respectivă. Astfel, nu este greu de imaginat că faptul că mama lui XU ar trebui, în practică, să părăsească teritoriul Uniunii pentru a putea continua să își îndeplinească obligațiile părintești față de copilul său minor ar avea repercusiuni certe și grave asupra vieții tuturor persoanelor în cauză.

114.

Acest aspect necesită câteva observații din partea noastră, care ne vor permite să ilustrăm mai bine mizele din prezenta cauză. În cadrul analizei noastre, am atras atenția asupra contextului deosebit de sensibil al unei decizii administrative adoptate de autoritățile competente în materie de imigrare care poate avea ca efect destrămarea unității familiale ( 57 ). În acest context, trebuie luat în considerare faptul că o astfel de decizie administrativă are în general ca rezultat punerea membrilor unei familii în fața unei alegeri extrem de dificile, și anume să accepte separarea lor fizică sau să plece împreună în străinătate. Oricare ar fi decizia luată de familie într‑o astfel de situație, viitorul acesteia va fi marcat de multiple incertitudini. Familia va trebui să abordeze probleme existențiale, întrucât, în funcție de situația sa economică și de locul de origine al membrilor săi, o astfel de separare ar putea fi doar temporară, dar ar putea la fel de bine să devină permanentă. În lumina acestor considerații, în opinia noastră, o interpretare a dreptului Uniunii care ar tolera separarea membrilor familiei în împrejurările descrise ar fi dificil de conciliat cu obligația de a respecta viața de familie, astfel cum este prevăzută la articolul 7 din cartă.

115.

În cazul în care fratele vitreg și tatăl vitreg ai lui XU ar fi forțați să o urmeze pe mamă (și pe fiul acesteia) pentru a menține unitatea familială în afara teritoriului Uniunii, este evident că aceștia ar fi privați de beneficiul efectiv al drepturilor care le sunt recunoscute în calitatea lor de cetățeni ai Uniunii. De altfel, trebuie remarcat în acest context că plecarea forțată a lui XU și a mamei sale ar avea, asupra beneficiului efectiv al drepturilor de care fratele sau fiul lor vitreg și tatăl lor vitreg sau soțul dispun în temeiul statutului lor de cetățeni ai Uniunii, un impact probabil identic cu cel observat în cauza C‑532/19, cu condiția ca instanța de trimitere, în urma aprecierii faptelor, să ajungă la concluzia că există o relație de dependență în sensul articolului 20 TFUE ( 58 ).

116.

Faptul că instanța de trimitere menționează în mod explicit posibilitatea ca fratele vitreg și tatăl vitreg ai lui XU să fie forțați să o urmeze pe mamă (și pe fiul acesteia) constituie, în opinia noastră, un indiciu că nu este vorba despre un scenariu pur ipotetic. Acestea fiind spuse, instanța națională va trebui cu siguranță să efectueze o apreciere a faptelor pentru a stabili dacă există între diferiții membri ai familiei relații care, întrucât sunt caracterizate printr‑un grad ridicat de dependență, sunt susceptibile să creeze un drept de ședere pentru XU în temeiul articolului 20 TFUE.

117.

În ceea ce privește în special constatarea existenței unei relații de dependență în împrejurările din speță, observațiile care precedă evidențiază faptul că prezenta cauză este mult mai complexă decât majoritatea celorlalte cauze deja examinate de Curte, care se caracterizau – precum cauza C‑34/09, Ruiz Zambrano ( 59 ), care se află la originea jurisprudenței privind dreptul de ședere întemeiat pe articolul 20 TFUE – prin existența unei relații de dependență între numai două persoane, și anume un resortisant al unei țări terțe și un cetățean al Uniunii. Astfel cum am arătat deja la punctele anterioare ( 60 ), în prezenta speță, riscul pentru beneficiul efectiv al drepturilor conferite cetățenilor Uniunii nu rezultă direct din plecarea forțată a lui XU. Riscul este mai degrabă indirect, întrucât mama ar fi, în fapt, obligată să părăsească teritoriul Uniunii pentru a‑și urma copilul, XU, deși dispune de un drept de ședere. Astfel, relația dintre mamă (și nu neapărat XU) și copilul minor, cetățean al Uniunii, se află în centrul examinării cauzei, datorită rolului preeminent jucat de mamă în nucleul familial și în special a faptului că aceasta exercită autoritatea părintească (exclusivă pentru unul dintre ei și comună pentru celălalt) în privința celor doi copii ai săi.

118.

În consecință, considerăm că trebuie favorizată o abordare mai analitică și mai flexibilă, care să permită luarea în considerare în mod corespunzător a impactului indirect în cadrul nucleului familial. Prin urmare, jurisprudența Curții ar trebui clarificată pentru a extinde domeniul de aplicare al articolului 20 TFUE și pentru a acoperi și astfel de cazuri. În ceea ce privește prezenta cauză, sugerăm ca instanța de trimitere să fie invitată să își concentreze aprecierea faptelor pe relația de dependență dintre mamă și fiul său cetățean al Uniunii (fratele vitreg al lui XU), chiar dacă XU este efectiv cel care este direct afectat de refuzul autorităților naționale de a‑i recunoaște un drept de ședere. Conform acestei abordări, XU ar trebui să poată beneficia de un drept de ședere în temeiul dispoziției menționate mai sus.

119.

Din motive de exhaustivitate, dorim să subliniem că o astfel de abordare nu implică în niciun fel o extindere disproporționată a domeniului de aplicare al articolului 20 TFUE la situații care cu siguranță nu merită protecția dreptului Uniunii. Pentru a demonstra coerența abordării propuse, considerăm că este necesar să evocăm din nou cauza O și alții, cu care cauza principală prezintă anumite similitudini, precum faptul că ambele se referă la îngrijirea copiilor în cadrul familiilor recompuse.

120.

Trebuie amintit că, în hotărârea pronunțată în această cauză, Curtea a avut grijă să precizeze că instanța de trimitere avea posibilitatea de a concluziona că nu exista o relație de dependență, în sensul articolului 20 TFUE, între resortisantul unei țări terțe care solicită un drept de ședere în temeiul acestui articol și fiul, cetățean al Uniunii, al soției sale, resortisantă a unei țări terțe care locuiește în mod legal pe teritoriul statului membru în cauză. În acest scop, Curtea a invocat, pe de o parte, dreptul de ședere permanentă pe teritoriul statului membru în cauză, de care dispunea mama cetățeanului Uniunii, și, pe de altă parte, faptul că soțul acesteia nu își asuma îngrijirea din punct de vedere legal, financiar sau afectiv a cetățeanului Uniunii, al cărui tată nu era, o astfel de îngrijire revenind exclusiv soției sale, mama acestui cetățean. În hotărârea sa, Curtea pare să se fi bazat de asemenea pe premisa că copilul, resortisant al unei țări terțe, care era născut din uniunea dintre solicitantul permisului de ședere și soția acestuia, putea rămâne pe teritoriul statului membru în cauză împreună cu mama sa. Astfel, aceasta din urmă era în măsură să locuiască împreună cu cei doi copii ai săi pe teritoriul Uniunii ( 61 ).

121.

În schimb, în prezenta cauză, copilul resortisantei unei țări terțe, care locuiește în mod legal în Spania, este cel căruia i s‑a refuzat permisul de ședere. În consecință, aceasta din urmă nu ar putea continua să locuiască pe teritoriul respectivului stat membru cu cei doi copii ai săi. În plus, dacă ea ar decide să îl însoțească pe XU în afara teritoriului Uniunii, cel de al doilea copil al său, cetățean al Uniunii, ar putea rămâne în cadrul Uniunii numai dacă ar fi privat de autoritatea părintească comună a părinților săi. De fapt, singura modalitate de a păstra această autoritate părintească comună ar fi, dimpotrivă, ca atât acest copil, cât și tatăl său, de asemenea cetățean al Uniunii, să părăsească teritoriul Uniunii.

122.

În măsura în care aceste două cauze prezintă diferențe determinante, considerăm că este justificat să se concluzioneze că nu a existat o „relație de dependență” în sensul articolului 20 TFUE în cauza O și alții, astfel cum a procedat Curtea, și că există o astfel de relație în prezenta cauză. Recunoașterea unei astfel de relații de dependență este legitimă numai atunci când sunt îndeplinite criteriile stabilite de jurisprudență, ceea ce, după cum tocmai am demonstrat, nu a fost în mod vădit cazul în cauza O și alții. În pofida complexității celor două cauze, nu există nicio îndoială că membrii de familie din prezenta cauză merită o protecție efectivă, în special pentru a nu îi priva pe cei doi cetățeni ai Uniunii de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de acest statut. În consecință, abordarea propusă este pe deplin compatibilă cu jurisprudența Curții.

123.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie concluzionat că nu se poate exclude a priori în speță că XU dispune de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE. Această constatare este supusă aprecierii, pe care trebuie să o efectueze instanța de trimitere, cu privire la existența unei relații de dependență între mama lui XU, resortisantă a unei țări terțe, și copilul său minor, cetățean al Uniunii, de o asemenea natură încât, în cazul în care lui XU i s‑ar refuza dreptul de ședere, cetățeanul Uniunii dependent ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii și ar fi astfel privat de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de acest statut.

124.

Rezultă din analiza primei axe tematice că nu se poate exclude a priori, în împrejurările din prezentele cauze, că resortisantul unei țări terțe dispune de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE ( 62 ). Sub rezerva aprecierii pe care instanța de trimitere trebuie să o efectueze în lumina dreptului la respectarea vieții private și de familie, precum și a obligației de a lua în considerare interesul superior al copilului, trebuie să se constate că, în fiecare dintre cauzele principale se pare că cetățenii Uniunii se află într‑o relație de dependență de așa natură încât, în cazul în care dreptul de ședere ar fi refuzat resortisantului țării terțe, cetățeanul Uniunii dependent ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii și ar fi astfel privat de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de acest statut.

125.

Cea de a doua axă tematică privește în esență eventuala conformitate a practicii administrative spaniole cu cerințele jurisprudenței aplicabile cu ocazia examinării unei relații de dependență în sensul articolului 20 TFUE.

126.

Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, această practică se caracterizează prin refuzul de a acorda un permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, pentru simplul motiv că acesta din urmă nu dispune de suficiente resurse pentru el și pentru acest membru al familiei sale (și nici de o asigurare de sănătate), fără a examina dacă între aceștia există o relație de dependență în sensul articolului 20 TFUE, și anume o relație de natură să îl oblige, în fapt, pe cetățeanul Uniunii să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu în cazul în care membrul de familie respectiv ar fi privat de un permis de ședere pe teritoriul spaniol.

127.

Astfel cum am indicat în analiza noastră a primei axe tematice ( 63 ), Curtea a avut deja ocazia să precizeze, la punctele 34-54 din Hotărârea Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real, că o astfel de practică nu este compatibilă cu articolul 20 TFUE.

128.

Criteriile relevante pentru a stabili dacă resortisantul unei țări terțe poate beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE au fost de asemenea prezentate în cadrul acestei analize. Am explicat în detaliu că unul dintre aspectele centrale ale aprecierii care trebuie efectuată de autoritățile competente constă în de a stabili dacă există o relație caracterizată printr‑un grad ridicat de dependență între resortisantul unei țări terțe, care este membru de familie al unui cetățean al Uniunii, și acesta din urmă ( 64 ). Subliniind importanța protejării copiilor de vârstă fragedă și a păstrării, pe cât posibil, a unității familiale, am reamintit că nu este suficient ca autoritățile naționale să ia în considerare eventuala dependență materială a unui copil, cetățean al Uniunii, față de părintele său, resortisant al unei țări terțe, ci este necesar de asemenea să se stabilească importanța relației afective cu acesta din urmă și consecințele pe care plecarea sa le‑ar putea avea asupra echilibrului psihologic al acestui copil ( 65 ).

129.

Acestea fiind spuse, trebuie subliniat că, chiar și în prezența unei astfel de relații de dependență, un permis de ședere poate fi refuzat resortisantului unei țări terțe, membru de familie al unui cetățean al Uniunii, în cazul în care resortisantul respectiv constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă pentru ordinea publică sau siguranța publică, având în vedere, printre altele, infracțiunile săvârșite de acesta ( 66 ). În cadrul analizei noastre a primei axe tematice și, mai precis, a cauzei C‑532/19, am furnizat, în ceea ce privește cazierul judiciar al lui QP, câteva elemente utile de interpretare a noțiunilor de „ordine publică” și de „siguranță publică” ( 67 ). În sfârșit, am reamintit că o astfel de calificare de „amenințare” la adresa acestor interese publice nu poate fi stabilită în mod automat, ci trebuie să rezulte dintr‑o apreciere concretă a tuturor împrejurărilor actuale și relevante ale speței, în lumina principiului proporționalității, a interesului superior al copilului și a drepturilor fundamentale ( 68 ).

130.

Trebuie constatat că, în măsura în care practica administrativă spaniolă nu prevede o astfel de analiză pentru a stabili existența unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, aceasta nu îndeplinește cerințele impuse de jurisprudența Curții. În consecință, această practică administrativă nu poate fi considerată conformă cu dreptul Uniunii.

131.

Având în vedere ceea ce precedă, analiza celei de a doua axe tematice trebuie să se încheie cu constatarea că articolul 20 TFUE, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții, se opune practicii administrative descrise mai sus.

132.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunal Superior de Justicia de Castilla‑La Mancha (Curtea Superioară de Justiție din Castilla‑La Mancha, Spania) după cum urmează: