1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (3) și a articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 2 ), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 ( 3 ), precum și a articolului 1 literele (a) și (b), a articolului 3 alineatele (3) și (4) și a articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană ( 4 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul executării, în Țările de Jos, a unui mandat european de arestare emis împotriva lui SF la 3 martie 2017 de către un judecător al Canterbury Crown Court (Crown Court din Canterbury, Regatul Unit) în scopul urmăririi penale.

3.

Articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede posibilitatea statului membru de executare a unui mandat european de arestare de a condiționa executarea acestuia din urmă de formularea de către statul membru emitent a unei garanții de returnare în primul stat membru a persoanei care a fost condamnată la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate în cel de al doilea stat membru, pentru a executa acolo această pedeapsă. Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a preciza domeniul de aplicare al acestei garanții de returnare și de a reafirma cerințele care decurg din principiul recunoașterii reciproce care guvernează cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii.

4.

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

5.

Articolul 2 alineatul (1) din această decizie‑cadru prevede:

„Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.”

6.

Potrivit articolului 5 punctul 3 din decizia‑cadru menționată:

„Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții:

[…]

7.

Articolul 1 literele (a) și (b) din Decizia‑cadru 2008/909 are următorul cuprins:

„În sensul prezentei decizii‑cadru:

8.

Articolul 3 din această decizie‑cadru prevede:

„(1)   Scopul prezentei decizii‑cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa, în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate.

(2)   Prezenta decizie‑cadru se aplică în cazul în care persoana condamnată se află în statul emitent sau în statul de executare.

(3)   Prezenta decizie‑cadru se aplică numai recunoașterii hotărârilor judecătorești și executării pedepselor în sensul prezentei decizii‑cadru. Faptul că, pe lângă condamnare, au fost impuse o amendă și/sau un ordin de confiscare, care nu au fost încă achitate, recuperate sau executate, nu împiedică transmiterea unei hotărâri judecătorești. Recunoașterea și executarea unor astfel de amenzi și ordine de confiscare în alt stat membru se bazează pe instrumentele aplicabile între statele membre, în special Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce sancțiunilor pecuniare[ ( 5 )] și Decizia‑cadru 2006/783/JAI a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce pentru ordinele de confiscare[ ( 6 )].

(4)   Prezenta decizie‑cadru nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

9.

Potrivit articolului 8 din decizia‑cadru menționată:

„(1)   Autoritatea competentă din statul de executare a sentinței recunoaște o hotărâre judecătorească transmisă în conformitate cu articolul 4 și conform procedurii enunțate la articolul 5 și ia toate măsurile necesare pentru executarea pedepsei, cu excepția cazurilor în care decide să invoce unul dintre temeiurile de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la articolul 9.

(2)   În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislația statului de executare în ceea ce privește durata acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să adapteze sancțiunea numai în măsura în care aceasta depășește pedeapsa maximă prevăzută în legislația națională pentru infracțiuni similare. Sancțiunea adaptată nu poate fi mai puțin decât pedeapsa maximă prevăzută pentru infracțiuni similare în legislația statului de executare.

(3)   În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislația statului de executare în ceea ce privește natura acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să o adapteze la pedeapsa sau măsura prevăzută pentru infracțiuni similare în legislația sa. O astfel de pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă cât mai îndeaproape posibil sancțiunii pronunțate în statul emitent și, prin urmare, pedeapsa nu poate fi transformată într‑o sancțiune pecuniară.

(4)   Sancțiunea adaptată nu este, prin natura sau durata sa, mai dură decât sancțiunea pronunțată în statul emitent.”

10.

Articolul 25 din aceeași decizie‑cadru prevede:

„Fără a aduce atingere Deciziei‑cadru [2002/584], dispozițiile prezentei decizii‑cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei‑cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din decizia‑cadru respectivă, sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din decizia‑cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.”

11.

Overleveringswet (Legea privind predarea) ( 7 ) din 29 aprilie 2004 pune în aplicare Decizia‑cadru 2002/584. Articolul 6 alineatul 1 din aceasta are următorul cuprins:

„Predarea unui resortisant neerlandez poate fi autorizată în măsura în care aceasta este solicitată în scopul unei anchete penale îndreptate împotriva sa și în măsura în care, în opinia autorității judiciare de executare, este garantat că, dacă acesta este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate definitivă pentru fapte pentru care predarea poate fi autorizată în statul membru de executare, acesta va putea executa condamnarea respectivă în Țările de Jos.”

12.

Articolul 28 alineatul 2 din OLW prevede:

„În cazul în care rechtbank [Tribunalul] constată […] că predarea nu poate fi autorizată […], trebuie să refuze această predare în decizia sa.”

13.

Wet wederzijdse erkenning en tenuitvoerlegging vrijheidsbenemende en voorwaardelijke sancties (Legea privind recunoașterea reciprocă și executarea pedepselor privative de libertate cu sau fără suspendarea executării sub supraveghere) ( 8 ) din 12 iulie 2012 transpune Decizia‑cadru 2008/909. Articolul 2:2 din aceasta, intitulat „autoritatea competentă”, prevede la alineatul (1):

„Ministrul este competent în privința recunoașterii unei hotărâri judecătorești transmise de unul dintre statele membre emitente, în scopul executării acesteia în Țările de Jos.”

14.

Articolul 2:11 din WETS, intitulat „Rolul instanței: adaptarea condamnării”, prevede:

„1.   Ministrul transmite hotărârea judecătorească și certificatul avocatului general de la parchetul de pe lângă curtea de apel, cu excepția cazului în care consideră de la început că există motive pentru a refuza recunoașterea hotărârii judecătorești.

2.   Avocatul general prezintă fără întârziere decizia judiciară camerei specializate a Gerechtshof Arnhem‑Leeuwarden [Curtea de Apel din Arnhem‑Leeuwarden, Țările de Jos] […]

3.   Camera specializată a Gerechtshof [Curtea de Apel] decide:

[…]

4.   În cazul în care durata sancțiunii privative de libertate pronunțate depășește durata maximă a pedepsei prevăzute de dreptul neerlandez pentru infracțiunea respectivă, durata sancțiunii privative de libertate este redusă la această durată maximă.

5.   Atunci când persoana condamnată este predată în temeiul unei garanții de returnare în sensul articolului 6 alineatul 1 din [OLW], alineatul 4 nu este aplicabil, însă trebuie să se verifice în acest caz dacă sancțiunea privativă de libertate aplicată corespunde condamnării care ar fi fost pronunțată în Țările de Jos pentru infracțiunea respectivă. Dacă este necesar, sancțiunea va fi adaptată în mod corespunzător, fiind luate în considerare standardele existente în statul membru emitent cu privire la gravitatea faptei săvârșite.”

15.

La 3 martie 2017, un judecător al Canterbury Crown Court (Crown Court din Canterbury) a emis un mandat european de arestare împotriva SF, resortisant neerlandez, prin care a solicitat predarea acestuia din urmă în scopul urmăririi penale pentru două infracțiuni, și anume conspirație în scopul de a importa în Regatul Unit, pe de o parte, 4 kg de heroină și, pe de altă parte, 14 kg de cocaină.

16.

La 30 martie 2017, officier van justitie (Ministerul Public, Țările de Jos) a solicitat autorității judiciare emitente să furnizeze garanția prevăzută la articolul 6 alineatul 1 din OLW, care transpune articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

17.

Scrisoarea din 20 aprilie 2017 a Home Office (Ministerul de Interne, Regatul Unit) menționează următoarele:

„[…]

Regatul Unit se angajează ca, în cazul în care o pedeapsă privativă de libertate este pronunțată împotriva lui SF în Regatul Unit, acesta, în conformitate cu secțiunea 153C din Extradition Act 2003 (Legea din 2003 privind extrădarea), va fi returnat în Țările de Jos de îndată ce este în mod rezonabil posibil, după finalizarea în Regatul Unit a procedurii penale și după încheierea tuturor celorlalte proceduri în legătură cu infracțiunea pentru care a fost solicitată predarea.

Informațiile detaliate privind eventuala pedeapsă pronunțată împotriva lui SF vor fi comunicate la returnarea acestuia în Țările de Jos. Considerăm că returnarea în temeiul Deciziei‑cadru [2002/584] nu permite Țărilor de Jos să modifice durata pedepsei care va fi eventual pronunțată de o instanță britanică.”

18.

După ce i s‑a solicitat să precizeze procedurile care intră sub incidența expresiei „toate celelalte proceduri” în sensul secțiunii 153C(4) din Legea din 2003 privind extrădarea, Ministerul de Interne a răspuns printr‑un email din 19 februarie 2018 următoarele:

„Suntem în măsură să vă comunicăm că expresia «alte proceduri» poate include:

19.

Instanța de trimitere precizează că fragmentul „[c]onsiderăm că returnarea în temeiul Deciziei‑cadru [2002/584] nu permite Țărilor de Jos să modifice durata pedepsei care va fi eventual pronunțată de o instanță britanică” este legat de împrejurarea că cererea Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Țările de Jos) de acordare a unei garanții în cauze anterioare includea observația potrivit căreia Regatul Țărilor de Jos poate adapta pedeapsa sau măsura privative de libertate la dispozițiile naționale, conform articolului 2:11 alineatul 5 din WETS.

20.

Potrivit instanței de trimitere, garanția furnizată de statul membru emitent, astfel cum a fost formulată de acesta din urmă, ridică întrebări referitoare la compatibilitatea sa cu mai multe dispoziții ale Deciziilor‑cadru 2002/584 și 2008/909. Or, dacă s‑ar dovedi în mod efectiv că această garanție este incompatibilă cu deciziile‑cadru menționate, predarea SF ar trebui refuzată.

21.

Primul aspect al acestor întrebări privește momentul în care statul membru emitent trebuie să pună în aplicare garanția de returnare în statul membru de executare a persoanei condamnate la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate, astfel cum este prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584. Mai precis, se ridică problema dacă statul membru emitent poate, după ce hotărârea de condamnare la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate a rămas definitivă, să amâne returnarea persoanei în cauză până la încheierea definitivă a tuturor celorlalte proceduri în legătură cu infracțiunea pentru care a fost solicitată predarea, cum ar fi o procedură de confiscare.

22.

Instanța de trimitere observă, în această privință, că deși obiectivul de a facilita reinserția socială a persoanei condamnate la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate militează în favoarea returnării acestei persoane în statul membru de executare imediat ce această condamnare a devenit definitivă, fără a aștepta rezultatul celorlalte proceduri în legătură cu infracțiunea în temeiul căreia a fost solicitată predarea, există totuși argumente în favoarea interpretării inverse, precum eficacitatea combaterii criminalității și protecția dreptului la apărare al persoanei în cauză.

23.

Al doilea aspect al întrebărilor instanței de trimitere are ca origine mențiunea, care figurează în formularea garanției de returnare utilizată de statul membru emitent, potrivit căreia „returnarea în temeiul Deciziei‑cadru [2002/584] nu permite Țărilor de Jos să modifice durata pedepsei care va fi eventual pronunțată de o instanță britanică”.

24.

Potrivit instanței de trimitere, această mențiune ridică problema dacă statul membru de executare, după ce a predat persoana solicitată cu condiția furnizării unei garanții de returnare a acesteia din urmă și odată ce se află în situația de a executa condamnarea acestei persoane la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate, poate adapta această pedeapsă și, în caz afirmativ, în ce limite.

25.

În aceste condiții, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26.

Înainte de a examina fondul întrebărilor adresate de instanța de trimitere, trebuie să se răspundă la argumentele formulate de Regatul Țărilor de Jos în susținerea inadmisibilității prezentei cereri de decizie preliminară.

27.

Regatul Țărilor de Jos contestă admisibilitatea cererii de decizie preliminară argumentând în esență că răspunsurile la întrebările adresate nu ar fi necesare pentru ca instanța de trimitere să se poată pronunța cu privire la executarea mandatului european de arestare în discuție în litigiul principal și punând accentul pe caracterul ipotetic al acestor întrebări.

28.

Trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, „în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe” ( 9 ).

29.

În consecință, „întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri adresate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate” ( 10 ).

30.

În cauză, nu reiese din dosarul transmis Curții că situația din speță corespunde vreuneia dintre aceste ipoteze. Astfel, instanța de trimitere trebuie să se pronunțe cu privire la executarea unui mandat european de arestare. Pentru aceasta, ea trebuie în mod necesar să evalueze dacă garanția de returnare, astfel cum a fost formulată de autoritatea judiciară emitentă, este conformă cu ceea ce permite articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, astfel încât, în acest caz, ar putea să dea curs cererii de predare a lui SF. Or, pentru a efectua această examinare, instanța de trimitere are nevoie ca Curtea să îi furnizeze clarificări cu privire la domeniul de aplicare al articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584. Aceeași este situația în ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909. Din ceea ce precedă rezultă că soluția care trebuie dată de instanța de trimitere mandatului european de arestare în discuție în litigiul principal depinde în mod direct de răspunsurile care vor fi furnizate de Curte la întrebările adresate.

31.

Adăugăm că, în mod evident, în acest stadiu al procedurii nu se cunoaște dacă SF va fi sau nu va fi declarat vinovat pentru infracțiunile care îi sunt reproșate și cu atât mai puțin ce pedepse îi vor fi aplicate, dacă este cazul. Din acest punct de vedere, dimensiunea ipotetică este inerentă desfășurării normale a unei proceduri penale și prezumției de nevinovăție. Totuși, un lucru este cert: instanța de trimitere trebuie să se pronunțe cu privire la executarea mandatului european de arestare în discuție în litigiul principal și are nevoie, pentru aceasta, ca Curtea să îi furnizeze clarificări cu privire la domeniul de aplicare al garanției de returnare prevăzute la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, care condiționează această executare.

32.

În consecință, apreciem că prezenta cerere de decizie preliminară este admisibilă.

33.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că garanția potrivit căreia persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale, după ce a fost audiată, va trebui să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate susceptibile să fie pronunțate împotriva sa în statul membru emitent înseamnă că o astfel de returnare poate fi amânată până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă sau la o măsură complementară, cum ar fi un ordin de confiscare.

34.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că „Decizia‑cadru 2002/584 are ca obiect, astfel cum reiese mai ales din articolul 1 alineatele (1) și (2) coroborat cu considerentele (5) și (7) ale acesteia, înlocuirea sistemului multilateral de extrădare întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea, semnată la Paris la 13 decembrie 1957, cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, acest din urmă sistem fiind bazat pe principiul recunoașterii reciproce” ( 11 ).

35.

Decizia‑cadru 2002/584 „vizează astfel, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre” ( 12 ).

36.

Astfel, „conform articolului 1 alineatul (1) din această decizie‑cadru, obiectul mecanismului mandatului european de arestare este să permită arestarea și predarea unei persoane căutate pentru ca, având în vedere obiectivul urmărit de respectiva decizie‑cadru, infracțiunea săvârșită să nu rămână nepedepsită, iar această persoană să fie urmărită penal sau să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva sa” ( 13 ).

37.

În domeniul reglementat de Decizia‑cadru 2002/584, principiul recunoașterii reciproce, care constituie, astfel cum reiese în special din considerentul (6) al acesteia, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește aplicarea la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru. Autoritățile judiciare de executare „nu pot refuza, așadar, în principiu, să execute un asemenea mandat decât pentru motivele, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi subordonată decât uneia dintre condițiile prevăzute limitativ la articolul 5 din această decizie‑cadru. În consecință, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte” ( 14 ).

38.

Decizia‑cadru 2002/584 prevede explicit motivele de neexecutare obligatorie (articolul 3) și facultativă (articolele 4 și 4a) a mandatului european de arestare, precum și garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale (articolul 5) ( 15 ).

39.

Astfel, „deși principiul recunoașterii reciproce stă la baza structurii Deciziei‑cadru 2002/584, această recunoaștere nu implică totuși o obligație absolută de executare a mandatului de arestare emis. Într‑adevăr, sistemul deciziei‑cadru menționate […] lasă statelor membre posibilitatea de a permite, în situații specifice, autorităților judiciare competente să decidă că o pedeapsă aplicată trebuie să fie executată pe teritoriul statului membru de executare” ( 16 ).

40.

Aceasta este situația în special în temeiul articolului 4 punctul 6 și al articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584. Pentru cele două tipuri de mandat european de arestare pe care le vizează aceasta din urmă, „aceste dispoziții au ca scop, printre altele, să acorde o importanță deosebită posibilității de a crește șansele de reinserție socială a persoanei căutate” ( 17 ).

41.

În special, articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede că, „atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent”.

42.

Această dispoziție nu precizează totuși momentul în care trebuie să intervină returnarea în statul membru de executare a persoanei care a fost condamnată la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate în statul membru emitent.

43.

Având în vedere această imprecizie, trebuie să se opteze între două teze.

44.

Potrivit primei teze, care este susținută de SF, precum și de guvernele italian și polonez, este necesar să se acorde prioritate obiectivului urmărit la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, și anume creșterea șanselor de reinserție socială a persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale. Din această perspectivă, statul membru emitent ar trebui să garanteze statului membru de executare că persoana care face obiectul acestui mandat european de arestare va fi returnată în acest din urmă stat membru după ce hotărârea de condamnare la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate rămâne definitivă, întrucât vinovăția acestei persoane va fi atunci stabilită definitiv. Împrejurarea că condamnarea la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate poate fi urmată de o altă etapă a procedurii penale în urma căreia poate fi pronunțată o pedeapsă sau o măsură complementară, precum un ordin de confiscare, ar fi în această privință lipsită de importanță. Astfel, ar fi contrară obiectivului care vizează favorizarea reinserției sociale a persoanelor condamnate întârzierea returnării unei persoane care a făcut obiectul unei sentințe penale definitive de condamnare la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate în așteptarea adoptării eventuale, într‑un termen nedefinit, a unei pedepse sau a unei măsuri complementare. Executarea pedepsei sau a măsurii privative de libertate în statul membru de cetățenie sau de reședință al persoanei condamnate, la care face referire articolul 5 punctul 3 din această decizie‑cadru, nu ar putea să depindă de acest element incert rezultat din particularitățile procedurii penale din statul membru emitent.

45.

În schimb, potrivit celei de a doua teze, care este susținută, cu anumite mici diferențe între părți, de Ministerul Public, de guvernele neerlandez și austriac și de cel al Regatului Unit, precum și de Comisia Europeană, efectivitatea urmăririi penale și protecția drepturilor procedurale ale persoanei urmărite ar presupune că returnarea acestei persoane în statul membru de executare ar trebui să intervină abia după ce celelalte etape ale procedurii penale care pot duce la pronunțarea unei pedepse sau a unei măsuri complementare, cum ar fi un ordin de confiscare, au fost încheiate definitiv.

46.

Această a doua teză este cea la care aderăm. Am adăuga totuși unele precizări care vizează să garanteze că obiectivul de a facilita reinserția socială a persoanelor condamnate nu este anulat ca urmare a particularităților sau a lungimii excesive a procedurii penale din statul membru emitent.

47.

Ca punct de pornire a analizei noastre, amintim că din articolul 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 rezultă că un mandat european de arestare poate fi emis pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

48.

Din articolul 2 alineatele (1) și (2) din Decizia‑cadru 2002/584 rezultă că un mandat european de arestare poate fi emis numai pentru infracțiuni care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate.

49.

Deși un mandat european de arestare în scopul urmăririi penale poate fi emis, așadar, numai pentru infracțiuni care sunt pedepsite cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranță privative de libertate, aceasta nu înseamnă totuși că o astfel de urmărire poate conduce exclusiv la pronunțarea unei asemenea pedepse sau a unei asemenea măsuri. Astfel, este frecvent ca o pedeapsă sau o măsură privative de libertate, care constituie pedeapsa principală, să fie însoțită de o pedeapsă sau de o măsură complementară, cum ar fi o amendă sau un ordin de confiscare.

50.

Pe acest din urmă tip de pedeapsă sau de măsură complementară pune instanța de trimitere accentul în cererea sa de decizie preliminară.

51.

Ținând seama de faptul că urmărirea penală în statul membru emitent poate avea astfel drept rezultat o pedeapsă principală și una sau mai multe pedepse sau măsuri complementare, și aceasta în cadrul unei proceduri penale care poate fi scindată în mai multe etape, se ridică problema momentului în care trebuie să intervină returnarea în statul membru de executare a persoanei condamnate la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate, pentru ca aceasta să execute acolo pedeapsa respectivă. Arătăm în această privință că, în lipsa unei armonizări suficiente, există în cadrul Uniunii o pluralitate de modele procedurale, care se exprimă în special prin diferențe între statele membre în ceea ce privește desfășurarea procedurilor penale.

52.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se țină seama de normele cuprinse în Decizia‑cadru 2008/909. Astfel, din articolul 25 din această decizie‑cadru rezultă că dispozițiile acesteia se aplică, în principiu, în cadrul returnării, în scopul executării pedepsei, care este reglementată la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

53.

Articolul 1 litera (a) din Decizia‑cadru 2008/909 definește „hotărârea judecătorească” ca fiind „o decizie sau un ordin definitiv pronunțate de către o instanță judecătorească din statul emitent prin care este condamnată o persoană fizică” ( 18 ). Potrivit articolului 1 litera (b) din aceeași decizie‑cadru, noțiunea de „pedeapsă” se referă la „orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate impusă pentru o perioadă de timp limitată sau nelimitată ca urmare a unei infracțiuni pe baza unui proces penal” ( 19 ). Astfel, aplicarea Deciziei‑cadru 2008/909 necesită existența unei condamnări definitive la o pedeapsă privativă de libertate ( 20 ).

54.

Din aceasta rezultă că returnarea în statul membru de executare a persoanei condamnate la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate, care este prevăzută la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, poate interveni numai din momentul în care această condamnare a rămas definitivă, conform articolului 1 literele (a) și (b) din Decizia‑cadru 2008/909.

55.

Aceasta însemnă totuși că returnarea în statul membru de executare a persoanei care a fost condamnată la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate în statul membru emitent trebuie să intervină întotdeauna imediat ce această condamnare a dobândit caracter definitiv?

56.

Considerăm că răspunsul este negativ.

57.

Astfel, apreciem că articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 permite statului membru emitent să prevadă că returnarea în statul membru de executare a persoanei care i‑a fost predată va putea fi efectuată numai începând din momentul pronunțării unei hotărâri definitive privind pedepsele sau măsurile complementare în legătură cu infracțiunea în temeiul căreia a fost emis mandatul european de arestare.

58.

Altfel spus, deși articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 permite autorității judiciare de executare să condiționeze executarea unui mandat european de arestare de returnarea persoanei în cauză, această dispoziție nu permite, în schimb, autorității menționate să impună ca returnarea respectivă să intervină imediat după condamnarea definitivă a acestei persoane la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate. Astfel, lipsa garanției unei returnări imediate nu constituie o situație în care autoritatea judiciară de executare ar trebui să poată refuza predarea unei persoane care intră sub incidența articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

59.

Această opinie se întemeiază pe constatarea principală potrivit căreia, deși articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat, bineînțeles, astfel încât obiectivul său principal, și anume favorizarea șanselor de reinserție socială a persoanei condamnate, să fie atins, este în egală măsură important să fie adoptată o interpretare care să permită concilierea acestui obiectiv cu cele care constau, pe de o parte, în garantarea unei sancționări complete și eficace a infracțiunii în temeiul căreia a fost emis mandatul european de arestare și, pe de altă parte, în asigurarea protecției drepturilor procedurale ale acestei persoane. Amintim de asemenea că Decizia‑cadru 2002/584 urmărește obiectivul primordial de combatere a impunității ( 21 ).

60.

În susținerea acestei opinii vom evidenția următoarele elemente.

61.

În primul rând, prin analogie cu ceea ce a statuat Curtea cu privire la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie arătat că statele membre dispun de o marjă de apreciere certă atunci când pun în aplicare articolul 5 punctul 3 din această decizie‑cadru ( 22 ). Pe de altă parte, trebuie subliniat că, deși garanția de returnare prevăzută la această din urmă dispoziție are în special ca scop să permită acordarea unei importanțe deosebite posibilității de a crește șansele de reinserție socială a persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta a fost condamnată, un asemenea obiectiv, oricât de important ar fi, nu poate împiedica statele membre ca, la transpunerea Deciziei‑cadru 2002/584, să limiteze, în sensul indicat de norma esențială prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din aceasta, situațiile în care ar trebui să se poată refuza predarea unei persoane care intră sub incidența articolului 5 punctul 3 din decizia‑cadru menționată ( 23 ). Obiectivul facilitării reinserției sociale a persoanei condamnate nu prezintă, așadar, un caracter absolut și poate fi pus în balanță cu alte cerințe.

62.

În al doilea rând, trebuie precizat că o pedeapsă sau o măsură complementară, precum un ordin de confiscare, are un rol esențial în sancționarea infracțiunilor, precum cele în discuție în litigiul principal, în temeiul cărora a fost emis mandatul european de arestare ( 24 ).

63.

Astfel cum reiese din considerentul (1) al Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană ( 25 ), „[c]âștigul financiar constituie principalul motiv care stă la baza criminalității organizate transfrontaliere, inclusiv a organizațiilor criminale de tip mafiot”. De aceea, „prevenirea și combaterea eficace a criminalității organizate ar trebui realizate prin neutralizarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și, în anumite cazuri, ar trebui extinse la toate tipurile de bunuri care provin din activități infracționale”.

64.

În considerentul (3) al acestei directive, legiuitorul Uniunii subliniază că „[u]na dintre cele mai eficace metode de combatere a criminalității organizate constă în prevederea unor sancțiuni juridice severe în cazul săvârșirii unor astfel de infracțiuni, precum și identificarea eficace, înghețarea și confiscarea instrumentelor utilizate pentru săvârșirea infracțiunii și a produselor provenite din săvârșirea acesteia” ( 26 ).

65.

Având în vedere importanța ordinelor de confiscare pentru combaterea criminalității, trebuie reținută o interpretare care să permită adoptarea fără obstacole a unor astfel de ordine, inclusiv după condamnarea definitivă a persoanei urmărite la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate. Aceasta presupune ca persoana respectivă să fie la dispoziția autorităților competente din statul membru emitent, atât în cadrul anchetei care vizează identificarea avantajelor patrimoniale pe care această persoană le‑a obținut din infracțiune și evaluarea întinderii acestor avantaje, cât și în cursul procesului în urma căruia poate fi pronunțat un ordin de confiscare. Cu alte cuvinte, o bună administrare a justiției în vederea unei sancționări eficace și complete a comportamentului reprobabil aflat la originea mandatului european de arestare impune prezența persoanei urmărite până la încheierea definitivă a acestei etape procedurale, care face parte integrantă din urmărirea penală. Astfel, este primordial ca autoritățile competente ale statului membru emitent să nu se confrunte cu probleme în materia probei sau de ordin practic legate de absența persoanei în cauză, care ar putea împiedica pronunțarea unui ordin de confiscare.

66.

În al treilea rând, prezența persoanei urmărite în cadrul procesului în urma căruia poate fi pronunțat un ordin de confiscare constituie o garanție procedurală esențială pentru această persoană.

67.

Arătăm în această privință că, potrivit articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, aceasta „nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE]” ( 27 ). În măsura în care un ordin de confiscare este de natură să afecteze în substanța lor drepturile persoanelor urmărite ( 28 ) și în care acest ordin face parte din procedura penală care are ca obiect stabilirea pedepsei, trebuie asigurată protecția drepturilor procedurale de care beneficiază aceste persoane, printre care figurează dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces, care este inclus în dreptul la un proces echitabil.

68.

Astfel cum a precizat Curtea în Hotărârea din 10 august 2017, Zdziaszek ( 29 ), „reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că garanțiile de la articolul 6 din CEDO își găsesc aplicarea nu numai pentru stabilirea vinovăției, ci și pentru stabilirea pedepsei (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Dementyev împotriva Rusiei din 28 noiembrie 2013, CE:ECHR:2013:1128JUD004309505, § 23). Astfel, respectarea caracterului echitabil al procesului implică dreptul persoanei în cauză de a asista la dezbateri ca urmare a consecințelor importante pe care acestea le pot avea asupra cuantumului pedepsei care urmează a‑i fi aplicată (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Kremzov împotriva Austriei din 21 septembrie 1993, CE:ECHR:2013:1128JUD004309505, § 67)” ( 30 ). În măsura în care face parte din stabilirea pedepsei, procedura penală care se desfășoară în vederea eventualei pronunțări a unui ordin de confiscare trebuie să respecte acest drept procedural al persoanei acuzate ( 31 ).

69.

Având în vedere aceste elemente, statul membru emitent a furnizat în mod întemeiat, în opinia noastră, în temeiul articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, o garanție care prevede că returnarea persoanei în cauză va avea loc numai după pronunțarea unei hotărâri definitive privind o pedeapsă sau o măsură complementară, cum ar fi un ordin de confiscare.

70.

În consecință, autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea mandatului european de arestare argumentând că o astfel de garanție este contrară articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

71.

Pentru a clarifica domeniul de aplicare al soluției pe care o propunem, insistăm totuși asupra următoarelor elemente.

72.

În primul rând, este clar că etapa procedurii penale care poate conduce la pronunțarea unei pedepse sau a unei măsuri complementare, cum ar fi un ordin de confiscare, trebuie să privească aceeași infracțiune care se află la originea emiterii unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale.

73.

În al doilea rând, stabilirea unei pedepse sau a unei măsuri complementare, cum ar fi un ordin de confiscare, trebuie să se înscrie în cadrul urmăririi penale în scopul căreia a fost emis mandatul european de arestare. În special, trebuie să fie vorba despre un ordin de confiscare pronunțat în cadrul unei proceduri în materie penală, iar nu în cadrul unor proceduri în materie civilă sau administrativă.

74.

În al treilea rând, trebuie subliniat că interpretarea articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 pe care o propunem nu trebuie totuși să conducă, ca urmare a particularităților procedurilor penale din statele membre, la obstrucționarea obiectivului urmărit de această dispoziție, precum și de Decizia‑cadru 2008/909 ( 32 ), și anume facilitarea reinserției sociale a persoanei condamnate. Prin urmare, acest obiectiv nu poate fi ignorat de autoritățile competente din statul membru emitent după ce persoana vizată de mandatul european de arestare a fost predată. Trebuie subliniat, în această privință, că Curtea a statuat deja că „reinserția socială a cetățeanului Uniunii în statul în care este în mod real integrat […] este nu numai în interesul acestuia din urmă, ci și în cel al Uniunii […] în general” ( 33 ). În consecință, deși admitem, pentru motivele indicate anterior, că returnarea în statul membru de executare a persoanei condamnate la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate poate fi amânată până la stabilirea definitivă a unei pedepse sau a unei măsuri complementare, cum ar fi un ordin de confiscare, o asemenea amânare nu poate depăși o durată rezonabilă.

75.

Astfel, nu trebuie uitat că, începând din momentul în care condamnarea la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate a rămas definitivă, orice continuare a deținerii persoanei condamnate în statul membru emitent face parte din executarea acestei pedepse. Având în vedere finalitatea articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, executarea pedepsei menționate în statul membru emitent este acceptabilă numai pentru o perioadă scurtă. Atunci când un mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este executat sub rezerva garanției de returnare prevăzute la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, autoritățile competente din statul membru emitent trebuie, așadar, să facă tot ce este de competența lor pentru ca perioada care separă condamnarea definitivă la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate și stabilirea pedepselor sau a măsurilor complementare, cum ar fi un ordin de confiscare, să fie cât mai redusă posibil, astfel încât să fie accelerată returnarea persoanei condamnate în statul membru de executare. Din această perspectivă, autoritățile menționate ar trebui să privilegieze, atunci când dreptul lor național permite aceasta, stabilirea unei pedepse sau a unei măsuri complementare, cum ar fi un ordin de confiscare, în mod concomitent cu pronunțarea pedepsei principale privative de libertate, astfel încât returnarea în statul membru de executare a persoanei condamnate definitiv la astfel de pedepse să poată interveni, în acest caz, mai rapid.

76.

În al patrulea rând și în orice caz, această returnare nu poate fi amânată în așteptarea executării unei pedepse sau a unei măsuri complementare, cum ar fi un ordin de confiscare. Articolul 3 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2008/909 este clar în această privință, în măsura în care prevede, printre altele, că „[f]aptul că, pe lângă condamnare, au fost impuse o amendă și/sau un ordin de confiscare, care nu au fost încă achitate, recuperate sau executate, nu împiedică transmiterea unei hotărâri judecătorești”. Pe de altă parte, din această dispoziție rezultă că recunoașterea și executarea amenzilor și a ordinelor de confiscare într‑un alt stat membru se supun unor regimuri specifice în dreptul Uniunii.

77.

În consecință, considerăm că precizarea furnizată de Regatul Unit, potrivit căreia expresia „alte proceduri” poate include „expirarea oricărui termen de plată al unui ordin de confiscare sau al unei sancțiuni pecuniare” ( 34 ), nu este conformă cu articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, deși returnarea poate fi amânată, în opinia noastră, până la pronunțarea unui ordin de confiscare, este, în schimb, exclusă extinderea duratei acestei amânări la etapa de executare a unui asemenea ordin. Prin urmare, Regatul Unit ar trebui, cu privire la acest aspect, să revizuiască formularea garanției de returnare, în caz contrar autoritatea judiciară de executare putând considera în mod întemeiat, în opinia noastră, că aceasta nu este conformă cu ceea ce permite articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

78.

Din considerațiile care precedă rezultă, în opinia noastră, că articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că garanția potrivit căreia persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale, după ce a fost audiată, va trebui să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate susceptibile să fie pronunțate împotriva sa în statul membru emitent înseamnă că o astfel de returnare poate fi amânată până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă sau la o măsură complementară, cum ar fi un ordin de confiscare, cu condiția ca aceasta să fie pronunțată în cadrul unei proceduri penale și ca această etapă procedurală să privească aceeași infracțiune care se află la originea mandatului european de arestare în discuție. Având în vedere obiectivul urmărit de această dispoziție, și anume facilitarea reinserției sociale a persoanelor condamnate, autoritățile competente ale statului membru emitent trebuie totuși să facă tot ce este de competența lor pentru ca o astfel de returnare să aibă loc într‑un termen cât mai scurt posibil.

79.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că statul membru de executare, după ce a predat persoana solicitată cu condiția furnizării unei garanții de returnare a acesteia din urmă și odată ce se află în situația de a executa condamnarea persoanei menționate la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate, poate adapta pedeapsa respectivă astfel încât aceasta să corespundă pedepsei care ar fi fost aplicată în acest stat membru pentru infracțiunea în cauză.

80.

Această întrebare își are originea în concepția susținută de Regatul Țărilor de Jos, pe care o considerăm contrară principiului teritorialității dreptului penal, potrivit căreia condamnările penale străine pronunțate împotriva unor resortisanți neerlandezi care au fost predați unui alt stat membru cu condiția furnizării unei garanții de returnare trebuie transformate într‑o condamnare aplicabilă în mod obișnuit în Țările de Jos pentru o infracțiune similară. Această concepție se întemeiază pe dorința Regatului Țărilor de Jos de a asigura o egalitate de tratament între acești resortisanți și resortisanții neerlandezi care sunt judecați în acest stat membru.

81.

Concepția menționată este exprimată la articolul 2:11 alineatul 5 din WETS, din care rezultă că articolul 2:11 alineatul 4 din această lege, care transpune articolul 8 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2008/909, nu se aplică atunci când persoana interesată a fost predată de Regatul Țărilor de Jos în temeiul garanției prevăzute la articolul 6 alineatul 1 din OLW, care transpune articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584. Articolul 2:11 alineatul 5 din WETS prevede, în schimb, că „trebuie să se verifice în acest caz dacă sancțiunea privativă de libertate aplicată corespunde condamnării care ar fi fost pronunțată în Țările de Jos pentru infracțiunea respectivă” și că, „[d]acă este necesar, sancțiunea va fi adaptată în mod corespunzător, fiind luate în considerare standardele existente în statul membru emitent cu privire la gravitatea faptei săvârșite”.

82.

Potrivit Regatului Țărilor de Jos, articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 autorizează, în cazul unei persoane predate în temeiul unei garanții de trimitere, o adaptare a pedepsei dincolo de ceea ce prevede articolul 8 alineatul (2) din această decizie‑cadru.

83.

Nu suntem de acord cu această interpretare a articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909, care nu conține, în opinia noastră, niciun temei juridic în susținerea unei astfel de practici.

84.

Amintim că din acest articol reiese că dispozițiile Deciziei‑cadru 2008/909 se aplică, în principiu, în cadrul returnării, în scopul executării pedepsei, care este reglementată la articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584.

85.

Or, Decizia‑cadru 2008/909 impune o obligație de recunoaștere a hotărârii judecătorești pronunțate într‑un alt stat membru și de executare a condamnării care figurează în această hotărâre. Astfel cum a precizat Curtea în Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov ( 35 ), „articolul 8 din aceeași decizie‑cadru instituie condiții stricte pentru adaptarea de către autoritatea competentă din statul de executare a pedepsei aplicate în statul emitent, care constituie astfel singurele excepții de la obligația de principiu, care incumbă autorității amintite, privind recunoașterea hotărârii judecătorești care i‑a fost transmisă și executarea pedepsei, ale cărei durată și natură corespund celor prevăzute în hotărârea judecătorească pronunțată în statul emitent” ( 36 ).

86.

Pe de altă parte, Curtea a accentuat deja faptul că autoritatea judiciară competentă din statul membru de executare nu este îndreptățită să efectueze o reexaminare pe fond a analizei deja efectuate în cadrul deciziei judiciare adoptate în statul membru emitent. Astfel, „o asemenea reexaminare ar încălca și ar priva de orice efect util principiul recunoașterii reciproce, care presupune că există o încredere reciprocă cu privire la faptul că fiecare dintre statele membre acceptă aplicarea dreptului penal în vigoare în celelalte state membre, chiar dacă punerea în aplicare a propriului drept național ar conduce la o soluție diferită, și, prin urmare, nu permite autorității judiciare de executare să înlocuiască cu […] propria apreciere referitoare la răspunderea penală a persoanelor [în cauză] aprecierea care a fost deja efectuată în statul membru emitent” ( 37 ).

87.

În plus, astfel cum a precizat Curtea în contextul unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, „[f]undamentul executării [acestei pedepse] este reprezentat de hotărârea executorie pronunțată în statul membru emitent” ( 38 ).

88.

Deducem din ansamblul acestor elemente că numai în condițiile stricte prevăzute la articolul 8 din Decizia‑cadru 2008/909 condamnarea la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate pronunțate în statul membru emitent ar putea, dacă este cazul, să facă obiectul unei adaptări în statul membru de executare. În special, având în vedere diferența de durată a pedepsei sau a măsurii privative de libertate aplicabile în aceste două state membre pentru infracțiuni de tipul celor care îi sunt reproșate lui SF ( 39 ), articolul 8 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2008/909 pare a fi singura dispoziție susceptibilă să ofere o posibilitate de adaptare a pedepsei care poate fi pronunțată în Regatul Unit împotriva lui SF. Amintim că, potrivit acestei dispoziții, „[î]n cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislația statului de executare în ceea ce privește durata acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să adapteze sancțiunea numai în măsura în care aceasta depășește pedeapsa maximă prevăzută în legislația națională pentru infracțiuni similare. Sancțiunea adaptată nu poate fi mai puțin decât pedeapsa maximă prevăzută pentru infracțiuni similare în legislația statului de executare”.

89.

Este probabil că Regatul Unit avea cunoștință de faptul că dreptul neerlandez oferă o posibilitate largă de adaptare a pedepselor după returnarea persoanei condamnate și a dorit să comunice Regatului Țărilor de Jos opoziția sa la o adaptare a pedepsei permisă într‑o măsură atât de largă prin includerea, în formularea garanției de returnare, a mențiunii potrivit căreia „returnarea în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584 nu permite Țărilor de Jos să modifice durata pedepsei care va fi eventual pronunțată de o instanță britanică”. În aceste condiții, trebuie precizat că o astfel de mențiune nu se poate opune ca Regatul Țărilor de Jos să aplice posibilitatea de adaptare permisă în mod expres la articolul 8 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2008/909.

90.

Din considerațiile care precedă rezultă, în opinia noastră, că articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că statul membru de executare, după ce a predat persoana solicitată cu condiția furnizării unei garanții de returnare a acesteia din urmă și odată ce se află în situația de a executa condamnarea persoanei menționate la o pedeapsă sau la o măsură privative de libertate, nu poate adapta pedeapsa respectivă astfel încât aceasta să corespundă pedepsei care ar fi fost aplicată în acest stat membru pentru infracțiunea în cauză. Numai în condițiile stricte prevăzute la articolul 8 din Decizia‑cadru 2008/909 și în special, având în vedere împrejurările din litigiul principal, la alineatul (2) al acestui articol condamnarea pronunțată în statul membru emitent ar putea, dacă este cazul, să facă obiectul unei adaptări în statul membru de executare.

91.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) după cum urmează: