1.

Prin recursul formulat, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 9 septembrie 2016, Puma/EUIPO – Gemma Group (Reprezentarea unei feline în salt) (T‑159/15, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2016:457), prin care acesta a anulat Decizia Camerei a cincea de recurs a EUIPO din 19 decembrie 2014 (cauza R 1207/2014-5) privind o procedură de opoziție între Puma SE ( 2 ) și Gemma Group Srl ( 3 ) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2.

Problema care se află în centrul recursului poate avea o importanță practică în aplicarea procedurilor de opoziție introduse pe baza motivului enunțat la articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca [Uniunii Europene] ( 4 ). Astfel, trebuie să se stabilească dacă titularul unei mărci care formulează o opoziție în acest temei împotriva înregistrării unei noi mărci își poate motiva cererea referindu‑se pur și simplu la faptul că renumele mărcii sale fusese stabilit deja în decizii ale EUIPO care nu implicau aceleași părți.

3.

Potrivit articolului 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009, „[l]a opoziția titularului unei mărci anterioare în înțelesul alineatului (2), se respinge înregistrarea mărcii solicitate, de asemenea, în cazul în care este identică sau similară cu marca anterioară și în cazul în care este destinată să fie înregistrată pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care este înregistrată marca anterioară, atunci când, în cazul unei mărci [a Uniunii Europene] anterioare, aceasta este de notorietate în cadrul [Uniunii] și, în cazul unei mărci naționale anterioare, este de notorietate în respectivul stat membru și în cazul în care utilizarea fără un motiv întemeiat a mărcii solicitate ar genera un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau în cazul în care ar aduce atingere acestora”.

4.

Printre dispozițiile din titlul VII din Regulamentul nr. 207/2009, intitulat „Căi de atac”, articolul 63 alineatul (2) are următorul cuprins:

„În cursul examinării căii de atac, camera de recurs invită părțile, ori de câte ori este necesar, să‑și prezinte, în termenul alocat, observațiile referitoare la notificările pe care aceasta le‑a adresat sau la comunicările prezentate de celelalte părți.”

5.

Potrivit articolului 75 din Regulamentul nr. 207/2009, „[h]otărârile [EUIPO] sunt motivate. Acestea nu se pot întemeia decât pe motive sau dovezi asupra cărora părțile interesate au avut posibilitatea de a formula observații”.

6.

Articolul 76 din Regulamentul nr. 207/2009 prevede:

„(1)   În cursul procedurii, [EUIPO] procedează la examinarea din oficiu a faptelor; cu toate acestea, în cazul unei proceduri privind motivele relative de respingere a înregistrării, examinarea este limitată la motivele invocate și la cererile introduse de părți.

(2)   [EUIPO] poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util.”

7.

În sfârșit, potrivit articolului 78 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009:

„(1)   În cadrul oricărei proceduri în fața [EUIPO], se pot administra în special următoarele mijloace de probă:

[…]

[…]”

8.

Potrivit normei 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară ( 5 ):

„În termenul menționat la alineatul (1), persoana care a formulat opoziția depune, de asemenea, dovada existenței, a valabilității și a domeniului de protecție al mărcii sale anterioare sau al dreptului său anterior, precum și dovada care atestă dreptul său de a depune o opoziție. În special, persoana care a formulat opoziția furnizează următoarele dovezi:

[…]”

9.

Potrivit normei 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95:

„Cu excepția cazului în care se prevede altfel, dispozițiile privind procedurile derulate în fața autorității care a pronunțat hotărârea atacată se aplică mutatis mutandis procedurii căii de atac.

În special, în cazul în care recursul este îndreptat împotriva unei hotărâri luate în procedura de opoziție, nu se aplică articolul 78a din regulament termenelor stabilite în temeiul articolului 61 alineatul (2) din regulament.

În cazul în care recursul este îndreptat împotriva unei hotărâri a unei divizii de opoziție, Camera își limitează examinarea recursului la faptele și probele prezentate în termenele stabilite sau specificate de divizia de opoziție, în conformitate cu regulamentul și cu prezentele norme, cu excepția cazului în care Camera consideră că ar trebui să se țină seama de fapte și probe noi sau suplimentare în temeiul articolului [76] alineatul (2) din [Regulamentul nr. 207/2009].”

10.

La 14 februarie 2013, Gemma Group a formulat la EUIPO o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, în temeiul Regulamentului nr. 207/2009.

11.

Marca a cărei înregistrare a fost solicitată este semnul figurativ de culoare albastră următor:

12.

Produsele pentru care a fost solicitată înregistrarea fac parte din clasa 7 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și cu modificările ulterioare, și corespundeau următoarei descrieri: „Mașini pentru prelucrarea lemnului; mașini pentru prelucrarea aluminiului; mașini pentru prelucrarea PVC‑ului”.

13.

Cererea de înregistrare a mărcii Uniunii Europene a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 66/2013 din 8 aprilie 2013.

14.

La 8 iulie 2013, reclamanta, Puma, a formulat opoziție, în temeiul articolului 41 din Regulamentul nr. 207/2009, la înregistrarea mărcii solicitate pentru toate produsele vizate la punctul 12 din prezentele concluzii. Motivul opoziției era cel enunțat la articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009.

15.

Opoziția se întemeia în special pe următoarele mărci anterioare (denumite în continuare „mărcile anterioare”):

16.

În susținerea opoziției întemeiate pe articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009, Puma s‑a prevalat de renumele mărcilor anterioare în totalitatea statelor membre și pentru toate produsele enumerate la punctul 15 din prezentele concluzii.

17.

La 10 martie 2014, divizia de opoziție a respins opoziția în totalitate. Recunoscând totodată un anumit grad de similitudine a semnelor în conflict, aceasta a considerat, în ceea ce privește renumele mărcii anterioare nr. 593987, că, din motive de economie de procedură, nu era necesar să se examineze probele prezentate de reclamantă pentru a demonstra utilizarea sa extinsă și renumele său și că examinarea ar fi efectuată pe baza ipotezei potrivit căreia marca anterioară respectivă avea un „caracter distinctiv sporit”. Divizia de opoziție a concluzionat, în temeiul acestei premise, că legătura impusă de articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009 nu era stabilită în speță.

18.

La 7 mai 2014, reclamanta a formulat o cale de atac la EUIPO împotriva acestei decizii, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009.

19.

Prin decizia în litigiu, Camera a cincea de recurs a EUIPO a respins calea de atac.

20.

În primul rând, ea a considerat că mărcile anterioare și marca solicitată prezentau un anumit grad de similitudine vizuală și vehiculau aceeași noțiune „felină în salt care evocă o pumă”.

21.

În al doilea rând, camera de recurs a respins argumentul reclamantei potrivit căruia divizia de opoziție confirmase existența renumelui mărcilor anterioare, pentru motivul că divizia de opoziție se mulțumise în fapt să afirme, din rațiuni de economie de procedură, că nu era necesar în speță să se aprecieze elementele de probă privind renumele prezentate de reclamantă și că examinarea ar fi efectuată pornind de la ipoteza că marca anterioară nr. 593987 avea un „caracter distinctiv sporit”. În continuare, camera de recurs a examinat și a respins elementele de probă privind renumele mărcilor anterioare pentru produsele menționate la punctul 15 din prezentele concluzii.

22.

În al treilea rând, camera de recurs a considerat că, presupunând chiar că renumele mărcilor anterioare ar fi trebuit considerat stabilit, opoziția întemeiată pe articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuia respinsă întrucât nici celelalte condiții, și anume existența unui profit necuvenit obținut din caracterul distinctiv sau din renumele mărcilor anterioare sau a unui prejudiciu adus acestora, nu erau îndeplinite.

23.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 1 aprilie 2015, Puma a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

24.

În susținerea acțiunii formulate, Puma invoca în esență trei motive întemeiate, primul, pe încălcarea principiilor securității juridice și bunei administrări, în măsura în care camera de recurs a respins dovezile referitoare la renumele mărcilor anterioare și a concluzionat că renumele acestora nu era demonstrat, al doilea, pe încălcarea articolelor 75 și 76 din Regulamentul nr. 207/2009, în măsura în care camera de recurs a examinat elementele de probă referitoare la renumele mărcilor anterioare în timp ce divizia de opoziție nu a efectuat o asemenea examinare, și, al treilea, pe încălcarea articolului 8 alineatul (5) din regulamentul respectiv.

25.

Prin intermediul primului motiv, Puma a arătat în esență că, respingând elementele de probă ale reclamantei referitoare la renumele mărcilor anterioare și îndepărtându‑se de la practica sa decizională referitoare la renumele mărcilor anterioare, camera de recurs a încălcat principiile securității juridice și bunei administrări. În susținerea acestui motiv, Puma a invocat în fața Tribunalului două argumente: primul se referea la refuzul camerei de recurs de a lua în considerare elementele de probă care nu fuseseră traduse în limba de procedură, iar cel de al doilea privea împrejurarea potrivit căreia camera de recurs s‑ar fi îndepărtat de la practica sa decizională anterioară.

26.

După ce a declarat anumite imagini prezentate de Puma ca fiind inadmisibile întrucât au fost prezentate pentru prima dată în fața sa, Tribunalul a analizat cele două argumente ale Puma invocate în cadrul primului său motiv. Acesta a reamintit conținutul dreptului la o bună administrare care ar cuprinde în special obligația administrației de a‑și motiva deciziile, această obligație de motivare urmărind în special, pe de o parte, să permită persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, cu scopul de a‑și apăra drepturile, și, pe de altă parte, să permită instanței Uniunii să își exercite controlul asupra legalității deciziei.

27.

Tribunalul a subliniat că, în jurisprudența sa cu privire la principiile egalității de tratament și bunei administrări, în special în Hotărârea din 10 martie 2011, Agencja Wydawnicza Technopol/OAPI (C‑51/10 P, EU:C:2011:139), Curtea a precizat că EUIPO trebuia, în cadrul examinării unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, să ia în considerare deciziile adoptate deja cu privire la cereri similare și să analizeze cu o deosebită atenție aspectul dacă era sau nu era necesar să decidă în același sens, principiile egalității de tratament și bunei administrări trebuind să se concilieze totuși cu respectarea legalității. Tribunalul a continuat reamintind că, în consecință, persoana care solicită înregistrarea unui semn ca marcă nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate care ar fi fost eventual săvârșită în favoarea altei persoane pentru a obține o decizie identică. De altfel, pentru motive de securitate juridică și, mai exact, de bună administrare, examinarea oricărei cereri de înregistrare ar trebui să fie strictă și completă pentru a se evita înregistrarea necorespunzătoare a mărcilor. Această examinare ar trebui să aibă loc în fiecare caz concret, din moment ce înregistrarea unui semn ca marcă ar depinde de criterii specifice, aplicabile în cadrul împrejurărilor de fapt ale cauzei, care au ca obiectiv să se verifice dacă semnul în cauză nu intră sub incidența unui motiv de refuz.

28.

În ceea ce privește primul argument invocat de Puma, în susținerea primului său motiv, Tribunalul l‑a respins arătând că, în conformitate cu norma 19 din Regulamentul nr. 2868/95, camera de recurs considerase în mod întemeiat că elementele de probă, care nu erau prezentate în limba de procedură, nu puteau fi luate în considerare.

29.

În ceea ce privește cel de al doilea argument invocat de Puma, potrivit căruia aceasta din urmă a arătat că camera de recurs ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că s‑a îndepărtat de la practica decizională a EUIPO și de la jurisprudența Tribunalului, Tribunalul a amintit mai întâi conținutul celor trei decizii recente ale EUIPO potrivit cărora acesta a constatat existența renumelui respectiv, Tribunalul referindu‑se în acest context și la elementele de probă prezentate în susținerea renumelui mărcilor sale anterioare de către Puma în aceste proceduri. În continuare, Tribunalul a considerat, la punctul 31 din hotărârea atacată, că aceste decizii fuseseră invocate în mod corespunzător de Puma în cadrul procedurii în fața camerei de recurs, fără ca aceasta din urmă să le examineze sau chiar să le menționeze în decizia în litigiu, această cameră mulțumindu‑se să amintească faptul că EUIPO nu era ținut de practica sa decizională anterioară. În plus, Tribunalul a subliniat că concluziile EUIPO în aceste trei decizii erau confirmate de mai multe decizii ale oficiilor naționale furnizate de Puma.

30.

Astfel, Tribunalul a considerat, pe de o parte, că renumele mărcilor anterioare fusese constatat de EUIPO în trei decizii recente și, pe de altă parte, că constatarea renumelui mărcii era o constatare de ordin faptic care nu depinde de marca solicitată.

31.

Tribunalul a concluzionat, la punctul 34 din hotărârea atacată, că, „prin prisma jurisprudenței […], potrivit căreia EUIPO trebuie să ia în considerare deciziile adoptate deja cu privire la cereri similare și să analizeze cu o deosebită atenție aspectul dacă este sau nu este necesar să decidă în același sens, și având în vedere obligația sa de motivare, camera de recurs nu putea să se îndepărteze de la practica decizională a EUIPO fără a furniza nici cea mai mică explicație cu privire la motivele care o determinaseră să considere că constatările de fapt privind renumele mărcilor anterioare efectuate în aceste decizii nu ar fi sau nu ar mai fi pertinente. Astfel, camera de recurs nu invocă nicidecum o scădere a acestui renume de la deciziile recente menționate anterior și nici o eventuală nelegalitate a acestei practici decizionale”.

32.

În această privință, Tribunalul a respins argumentul EUIPO potrivit căruia aceste decizii nu ar trebui luate în considerare pentru motivul că niciuna dintre ele nu era însoțită de dovezi privind renumele mărcilor anterioare prezentate în cadrul acestor proceduri, precizând că, la momentul examinării unei căi de atac îndreptate împotriva unei decizii, camera de recurs dispune de puterea de apreciere care rezultă din norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2868/95, pentru a decide dacă trebuie sau nu trebuie luate în considerare fapte și probe noi sau suplimentare care nu au fost prezentate în termenele stabilite sau specificate de divizia de opoziție.

33.

Având în vedere împrejurările speței, la punctele 37 și 38 din hotărârea atacată, Tribunalul a precizat că, „având în vedere practica sa decizională anterioară recentă, susținută de un număr relativ ridicat de decizii naționale și de o hotărâre a Tribunalului, camera de recurs ar fi trebuit, în conformitate cu principiul bunei administrări […] fie să solicite reclamantei să prezinte dovezi suplimentare privind renumele mărcilor anterioare – chiar dacă numai pentru a le respinge –, astfel cum îi permitea norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2868/95, fie să furnizeze motivele pentru care aprecia că constatările efectuate în aceste decizii anterioare referitor la renumele mărcilor anterioare trebuiau înlăturate în speță. Acest lucru era cu atât mai necesar cu cât unele dintre aceste decizii menționau foarte detaliat dovezile care se aflau la baza aprecierii renumelui mărcilor anterioare, fapt care ar fi trebuit să îi atragă atenția asupra existenței lor”. Tribunalul a admis astfel primul motiv invocat de Puma, considerând că EUIPO încălcase principiul bunei administrări, în special obligația sa de a‑și motiva deciziile.

34.

Tribunalul a mai statuat că, dat fiind faptul că intensitatea renumelui mărcilor anterioare este luată în considerare în aprecierea globală a existenței unui prejudiciu în sensul articolului 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009, asupra căruia camera de recurs s‑a pronunțat cu titlu suplimentar în decizia în litigiu, eroarea de drept săvârșită de această cameră de recurs putea avea o influență determinantă în ceea ce privește rezultatul opoziției. Or, întrucât camera de recurs respectivă nu a efectuat o examinare completă a renumelui mărcilor anterioare, Tribunalul a considerat că nu era în măsură să statueze cu privire la încălcarea pretinsă a articolului 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009.

35.

În consecință, Tribunalul a admis, la punctul 44 din hotărârea atacată, primul motiv invocat de Puma și a anulat decizia în litigiu în măsura în care prin aceasta s‑a respins opoziția reclamantei, fără a examina celelalte motive invocate de aceasta.

36.

Prin recursul formulat, EUIPO solicită Curții anularea hotărârii atacate și obligarea Puma la plata cheltuielilor de judecată pe care le‑a efectuat. Puma solicită Curții respingerea recursului și obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată efectuate.

37.

Părțile și‑au prezentat argumentele în scris și oral în ședința din 14 decembrie 2017.

38.

În susținerea recursului, EUIPO invocă două motive. Primul motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 și a principiului bunei administrări coroborate cu norma 19 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 2868/95 și cu articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009. Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a normei 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 și a articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.

39.

EUIPO dezvoltă aceste două motive în jurul a patru argumente pe care le detaliază în trei puncte. Deși acest mod de a proceda nu este cel mai inteligibil, punctele contestate sunt totuși indicate cu precizie. Aceste critici permit identificarea a trei aspecte în cadrul primului motiv.

40.

În primul rând, la punctul 31 din hotărârea atacată, Tribunalul nu ar fi respectat poziția și obligațiile procedurale ale EUIPO în procedurile inter partes prin faptul că a constatat că trei decizii anterioare ale EUIPO fuseseră „invocate în mod corespunzător” de Puma pentru a demonstra renumele mărcilor Puma, astfel cum prevede norma 19 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 2868/95.

41.

În al doilea rând, la punctul 34 din hotărârea atacată, Tribunalul nu ar fi respectat caracterul contradictoriu al procedurilor inter partes și noțiunea „renume” în sensul articolului 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009 prin calificarea deciziilor anterioare ale EUIPO drept „practică decizională”. Acesta ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a obligat camera de recurs a EUIPO să explice motivele pentru care nu luase în considerare constatările pe care le efectuase în deciziile anterioare referitoare la renumele mărcilor Puma.

42.

În al treilea rând, la punctul 37 din hotărârea atacată, Tribunalul nu putea constata că camera de recurs a EUIPO avea obligația subsidiară de a invita din oficiu Puma să prezinte dovezi suplimentare cu privire la renumele pe care îl solicita. În aceste condiții, Tribunalul ar fi încălcat principiul contradictorialității care guvernează procedurile inter partes conform articolului 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 și principiul bunei administrări. Acest al treilea aspect se alătură criticii formulate în cadrul celui de al doilea motiv în temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, aplicabil în temeiul normei 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95. Prin urmare, aceste aspecte ale recursului vor fi examinate împreună în cadrul celui de al doilea motiv.

43.

Vom examina primele două aspecte ale primului motiv împreună întrucât ambele vizează în esență incidența unei practici decizionale a EUIPO asupra dovezii privind renumele unei mărci.

44.

Este important să se arate, cu titlu introductiv, că EUIPO nu contestă posibilitatea unei persoane care a formulat o opoziție să facă trimitere la practica sa decizională anterioară, ci faptul că o decizie anterioară poate fi luată în considerare fără ca persoana respectivă să atașeze acestei trimiteri referințe precise și corecte privind documentele care fuseseră depuse în procedura care a condus la această decizie, în limba noii proceduri ( 6 ).

45.

În cazul în care teza amintită ar trebui urmată, aceasta ar conduce la negarea valorii probatorii a constatărilor efectuate în decizia anterioară și, în consecință, la lipsirea jurisprudenței cu privire la practica decizională anterioară de o mare parte din interesul pe care îl prezintă întrucât persoana care formulează opoziția nu s‑ar putea dispensa de identificarea probelor depuse anterior și de demonstrarea pertinenței lor pentru noua procedură de opoziție.

46.

Or, natura „renumelui” unei mărci anterioare în sensul articolului 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009 este perfect compatibilă cu obligația EUIPO de a lua în considerare practica sa decizională anterioară astfel cum a fost consacrată de Curte în privința altor motive de refuz al înregistrării, fie absolute ( 7 ), fie relative ( 8 ).

47.

Astfel, nu vedem motivele pentru care principiul egalității de tratament și principiul bunei administrări, care stau la baza jurisprudenței Curții cu privire la obligația EUIPO de a lua „în considerare deciziile adoptate deja cu privire la cereri similare și [de a] analiz[a] cu o deosebită atenție aspectul dacă este sau nu este necesar să decidă în același sens” ( 9 ), nu s‑ar aplica în cadrul aplicării articolului 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009.

48.

Mai întâi, o marcă se bucură de un renume în sensul dreptului Uniunii atunci când este cunoscută de o parte semnificativă a publicului vizat de produsele sau de serviciile acoperite de această marcă, într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene ( 10 ).

49.

Prin urmare, este vorba despre o constatare de fapt: „renumele” este o realitate ( 11 ). De altfel, Curtea a recunoscut deja aceasta în mod implicit, dar cert, statuând în cadrul unui recurs că constatarea dobândirii unui renume de către o marcă anterioară ține de aprecierea faptelor efectuată de Tribunal ( 12 ).

50.

Prin urmare, împărtășim aprecierea Tribunalului de la punctul 33 din hotărârea atacată potrivit căreia constatarea renumelui mărcilor anterioare invocate de Puma este o constatare de ordin faptic care nu depinde de marca solicitată în procedura de înregistrare în litigiu.

51.

Dacă EUIPO a avut deja ocazia, în cadrul unor proceduri anterioare, să recunoască faptul că o marcă determinată se bucura de renume în sensul articolului 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009, este necesar să se vadă în aceasta constatarea unui fapt. Or, elementele probatorii pe care EUIPO le‑a reținut ca temei al constatării respective trebuie, în principiu, să apară în motivarea deciziei anterioare. Astfel, „obligația EUIPO de a‑și motiva deciziile în temeiul articolului 75 prima teză din Regulamentul nr. 207/2009 are același domeniu de aplicare precum obligația care decurge din articolul 296 al doilea paragraf TFUE, care impune ca motivarea să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul autorului actului astfel încât să permită persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul […]” ( 13 ). Pentru a răspunde acestei cerințe, elementele probatorii care justifică beneficierea de un „renume” în privința titularului unei mărci anterioare vor trebui, în mod necesar, într‑un mod mai mult sau mai puțin explicit, să apară în decizia EUIPO care recunoaște această realitate. Prin urmare, elementele respective nu mai sunt indispensabile în cadrul unei proceduri de opoziție ulterioare, întrucât decizia anterioară a EUIPO era menționată în susținerea constatării sale. Aceasta este suficientă ca atare.

52.

Prin urmare, Tribunalul a putut accepta fără a săvârși o eroare de drept, la punctele 30 și 31 din hotărârea atacată, trimiterea efectuată de Puma în actul său de opoziție la trei decizii anterioare ale EUIPO ca trimiteri valabile nu numai la constatarea renumelui mărcilor anterioare efectuată la finalul procedurilor menționate, ci și la elementele de probă prezentate de Puma în cadrul acestora.

53.

În continuare, contrar celor arătate de EUIPO în susținerea primului său motiv, luarea în considerare a unei practici decizionale anterioare cu privire la renumele unei mărci nu este contrară caracterului contradictoriu al procedurii de opoziție: aceasta nu se opune nici particularității constatării efectuate în fiecare procedură de opoziție ( 14 ).

54.

Astfel, Curtea s‑a preocupat să definească obligația EUIPO de a lua în considerare practica sa decizională anterioară prin două precizări. Pe de o parte, „principiile egalității de tratament și bunei administrări trebuie să se concilieze cu respectarea legalității” ( 15 ). Pe de altă parte, „pentru motive de securitate juridică și, mai exact, de bună administrare, examinarea oricărei cereri de înregistrare trebuie să fie strictă și completă pentru a evita înregistrarea necorespunzătoare a mărcilor […]. Această examinare trebuie să aibă loc în fiecare caz concret” ( 16 ).

55.

În conformitate cu aceste principii, în același mod în care persoana care solicită înregistrarea unui semn ca marcă nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate care ar fi fost eventual săvârșită în favoarea unei alte persoane pentru a obține o decizie identică ( 17 ), persoana care se opune înregistrării unei mărci nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate eventual săvârșită anterior pentru a obține o decizie identică.

56.

În consecință, în cazul în care o practică decizională a EUIPO cu privire la renumele unei mărci poate fi invocată de titularul acestei mărci în susținerea opoziției sale, solicitantul poate să o conteste sau să critice pertinența acesteia în speță. Astfel, invocabilitatea unei practici decizionale anterioare nu privează solicitantul de dreptul de a contesta probele prezentate în susținerea opoziției.

57.

În orice caz, indiferent dacă au sau nu au loc discuții între părți, EUIPO va trebui să ia în considerare decizia (sau deciziile) invocată/invocate și să analizeze cu o atenție deosebită aspectul dacă este sau nu este necesar să decidă în același sens și să își motiveze decizia în consecință, nici mai mult, nici mai puțin.

58.

În realitate, nu este vorba în această situație decât despre aplicarea obligației de motivare care se impune EUIPO în temeiul articolului 75 din Regulamentul nr. 207/2009. Or, deși EUIPO nu trebuie să specifice, așadar, toate elementele de fapt și de drept relevante, motivarea sa trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul său astfel încât să permită persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul ( 18 ). Astfel, în cazul în care faptele și considerațiile juridice care au o importanță esențială în economia generală a deciziei în litigiu au fost prezentate suficient, EUIPO nu este obligat să adopte o motivare specifică pentru a‑și justifica decizia în raport cu deciziile anterioare invocate de una dintre părțile la procedură ( 19 ).

59.

Prin urmare, fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul a statuat, la punctul 34 din hotărârea atacată, că camera de recurs nu putea să se îndepărteze de la practica decizională a EUIPO fără a furniza nici cea mai mică explicație cu privire la motivele care o determinaseră să considere că constatările de fapt privind renumele mărcilor anterioare efectuate în aceste decizii nu ar fi sau nu ar mai fi pertinente.

60.

Având în vedere considerațiile de mai sus, este necesar să se considere că argumentele invocate în cadrul primelor două aspecte ale primului motiv sunt nefondate.

61.

Al treilea aspect al primului motiv și al doilea motiv invocate de EUIPO în susținerea recursului formulat se referă la punctul 37 din hotărârea atacată potrivit căruia Tribunalul a statuat în esență că, în cazul în care camera de recurs a EUIPO nu ar fi furnizat motivele pentru care aprecia că constatările efectuate în deciziile sale anterioare trebuiau înlăturate, „[aceasta] ar fi trebuit, în conformitate cu principiul bunei administrări […], să solicite [Puma] să prezinte dovezi suplimentare privind renumele mărcilor anterioare”.

62.

Conform EUIPO, enunțând această obligație „subsidiară”, Tribunalul ar fi încălcat principiul contradictorialității care reglementează procedurile inter partes conform articolului 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 și principiul bunei administrări. De asemenea, acesta ar fi încălcat, „în mod incident, articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, aplicabil în speță în temeiul normei 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95” ( 20 ).

63.

Este adevărat că distincția efectuată la articolul 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 nu poate fi ignorată. Deși această dispoziție prevede că EUIPO procedează la examinarea din oficiu a faptelor, precizează totuși că, în cazul unei proceduri privind motivele relative de respingere a înregistrării – precum cel prevăzut la articolul 8 alineatul (5) din Regulamentul nr. 207/2009 –, examinarea este limitată la motivele invocate și la cererile introduse de părți. Articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 adaugă că EUIPO „poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util” ( 21 ).

64.

În temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2868/95 prevede că, în cazul în care calea de atac este îndreptată împotriva unei decizii a unei divizii de opoziție, camera de recurs „își limitează examinarea recursului la faptele și probele prezentate în termenele stabilite sau specificate de divizia de opoziție […], cu excepția cazului în care Camera consideră că ar trebui să se țină seama de fapte și probe noi sau suplimentare în temeiul articolului [76] alineatul (2) din [Regulamentul nr. 207/2009]”.

65.

În opinia Curții, „prezentarea faptelor și a probelor de către părți rămâne [așadar] posibilă după expirarea termenelor prevăzute pentru o astfel de prezentare, în aplicarea dispozițiilor Regulamentului [nr. 207/2009], și […] nu există vreo interdicție în privința [EUIPO] de a ține seama de faptele și de probele invocate sau prezentate tardiv” ( 22 ). Cu alte cuvinte, aceste diferite dispoziții lasă camerelor de recurs ale EUIPO puterea pentru a decide dacă trebuie sau nu trebuie luate în considerare fapte și probe noi sau suplimentare care nu au fost prezentate în termenele stabilite sau specificate de divizia de opoziție ( 23 ), cu condiția ca elementele de probă să fi fost totuși deja prezentate în termenul stabilit de EUIPO ( 24 ).

66.

Prin urmare, este vorba despre o posibilitate a EUIPO și nu despre o obligație: părțile „nu beneficiază de un drept necondiționat ca [faptele și probele invocate și prezentate în afara termenelor stabilite] să fie luate în considerare de camera de recurs [a EUIPO], aceasta din urmă dispunând, dimpotrivă, de o marjă de apreciere în a hotărî dacă este necesar sau nu să procedeze la o astfel de luare în considerare în vederea adoptării deciziei pe care este chemată să o pronunțe” ( 25 ).

67.

Contrar interpretării hotărârii atacate propuse de EUIPO, nu considerăm că Tribunalul a transformat posibilitatea conferită EUIPO prin articolul 76 din Regulamentul nr. 207/2009 și prin norma 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 de a lua în considerare probele pe care părțile nu le‑au prezentat în timp util într‑o obligație de a solicita asemenea probe. Astfel, obligația formulată de Tribunal la punctul 37 din hotărârea atacată nu se întemeiază pe dispozițiile citate anterior, ci pe principiul bunei administrări și, mai exact, pe obligația de motivare pe care o conține ( 26 ).

68.

Deși Tribunalul face trimitere la norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2868/95, acest lucru se realizează numai în măsura în care respectiva normă „permite” cererea de dovezi suplimentare. Or, nu considerăm că afirmația Tribunalului este, în această privință, afectată de o eroare de drept.

69.

Astfel, norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2868/95 permite în mod expres camerei de recurs a EUIPO să ia în considerare fapte și probe noi sau suplimentare care nu ar fi fost prezentate în timp util. Or, articolul 63 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 permite camerei de recurs a EUIPO să invite părțile „ori de câte ori este necesar, să‑și prezinte, în termenul alocat, observațiile referitoare la notificările pe care aceasta le‑a adresat” ( 27 ). În plus, articolul 78 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 are de asemenea în vedere posibilitatea de a solicita prezentarea de documente și de eșantioane în cadrul „oricărei proceduri în fața [EUIPO]”.

70.

În aceste condiții, având în vedere cerința motivării care se impune EUIPO în temeiul principiului bunei administrări și care este indicată în mod expres la articolul 75 din Regulamentul nr. 207/2009, Tribunalul a putut statua fără a săvârși o eroare de drept că camera de recurs a EUIPO „ar fi trebuit, în conformitate cu principiul bunei administrări”, să solicite titularului mărcilor anterioare să prezinte dovezi suplimentare cu privire la renumele lor în cazul în care era necesar pentru a se îndepărta de la constatările efectuate în decizii anterioare și a‑și motiva în mod corespunzător decizia. Este vorba în această situație doar despre utilizarea unei posibilități prevăzute la articolul 63 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.

71.

În plus, norma enunțată de Tribunal asigură de asemenea respectarea principiului contradictorialității, întrucât articolul 75 din Regulamentul nr. 207/2009 interzice EUIPO să își întemeieze deciziile pe motive asupra cărora părțile interesate au avut posibilitatea de a formula observații. Solicitând persoanei care formulează opoziția să prezinte probe suplimentare, EUIPO trebuie să îi ofere solicitantului posibilitatea de a se exprima în privința acestora.

72.

Având în vedere considerațiile de mai sus, este necesar să se aprecieze că argumentele invocate în cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv și în cadrul celui de al doilea motiv sunt nefondate. În consecință, este necesar să se respingă cele două motive în totalitate.

73.

Cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar considera afirmația formulată la punctul 37 din hotărârea atacată ca fiind o eroare de drept în măsura în care Tribunalul avea în vedere norma 50 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2868/95, principiul bunei administrări coroborat cu articolul 63 alineatul (2) și cu articolul 78 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 ne pare, în orice caz, să justifice suficient dispozitivul hotărârii atacate. În aceste împrejurări, eroarea Tribunalului nu poate fi suficientă pentru anularea hotărârii atacate ( 28 ).

74.

În aceste condiții, întrucât primele două aspecte ale primului motiv invocate de EUIPO în susținerea recursului formulat nu sunt susceptibile să determine anularea hotărârii atacate, ar fi de asemenea necesar să se respingă recursul în totalitate.

75.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Puma a solicitat obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată, iar acesta a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

76.

Având în vedere considerațiile care precedă, se propune Curții să se pronunțe după cum urmează: