a)

Tribunalul s-a întemeiat pe faptul că „atribuțiile încredințate Comisiei […] în cadrul Tratatului MES nu presupun nicio putere decizională proprie și […] că activitățile exercitate de aceste două instituții în cadrul aceluiași tratat nu angajează decât MES” (1), fără a evalua deloc impactul afirmației juridice pe care a acceptat-o arguendo la punctul 48, potrivit căreia Comisia „nu a cedat controlul efectiv al rolului său în procesul decizional în temeiul articolului 136 alineatul (3) [TFUE] conform competențelor care îi sunt recunoscute la articolul 17 [TUE] de a acționa în calitate de instituție UE responsabilă să asigure compatibilitatea cu dreptul Uniunii a actelor încheiate în temeiul Tratatului MES”.

b)

Se susține că în Hotărârea Pringle (2), pe care s-a întemeiat Tribunalul (3), s-a decis că, deși Comisia și BCE nu angajează decât MES (4), cu toate acestea, Curtea a observat, inter alia  (5), la punctul 164 din hotărârea respectivă, că „competențele atribuite Comisiei prin Tratatul MES îi permit, astfel cum prevede articolul 13 alineatele (3) și (4) din acesta, să asigure compatibilitatea cu dreptul Uniunii a protocoalelor de acord încheiate de MES”, iar la punctul 174 că, „în temeiul articolului 13 alineatul (3) din acest tratat, protocolul de acord care este negociat cu statul membru care a solicitat un sprijin pentru stabilitate trebuie să fie pe deplin compatibil cu dreptul Uniunii”.

c)

Afirmația „o cerere de despăgubire formulată împotriva Uniunii și întemeiată pe simpla nelegalitate a unui act sau a unui comportament care nu a fost adoptat de o instituție a Uniunii sau de agenții săi trebuie respinsă ca inadmisibilă” (6) a fost aplicată fără o evaluare a argumentelor din replica recurentei, conform cărora „[…] BCE [ar fi] acționat în calitate de [instituție UE], întrucât MES nu putea să exercite în mod legal un control efectiv al puterii coercitive în temeiul dreptului UE pentru a permite și/sau a face și/sau a acționa în virtutea amenințării. Puterea coercitivă menționată este acordată exclusiv […] în controlul efectiv al BCE, care nu poate fi cedat în temeiul dreptului Uniunii.”

d)

„[C]omportamentul care se pretinde că se află la originea prejudiciului invocat este o abținere de a acționa din partea Comisiei cu ocazia semnării protocolului de acord […]. Cu toate acestea, semnarea protocolului de acord a intervenit după reducerea valorii depozitului reclamantei […]. Astfel, această reducere a avut loc la intrarea în vigoare a [măsurilor din 29 martie 2013]. În consecință, nu se poate considera că reclamanta a reușit să dovedească cu certitudinea necesară că prejudiciul pe care apreciază că l-a suferit a fost efectiv cauzat de inacțiunea reproșată Comisiei” (7). Această afirmație ignoră modul în care recurenta și-a expus cauza, menționat la punctul 41 din ordonanță, și anume: „[c]ondițiile referitoare la [FAF] acordată [Republicii Cipru] la 26 aprilie 2013și modul în care acestea au fost solicitate de Comisie și de BCE sunt cele care au cauzat reclamantei prejudiciul pentru care urmărește să obțină o despăgubire în temeiul articolelor 268 și 340 TFUE”. Modul în care acestea au fost impuse a implicat neasigurarea de către Comisie a conformității condiționalității cu dreptul UE și amenințarea BCE de a înceta furnizarea de euro către Cipru, care au constituit o succesiune de acte/abțineri de a acționa începând de la 15 martie 2013 și terminând cu respectarea condiționării la 29 martie 2013.

e)

Conținutul protocolului de acord a fost contestat pentru motivul că acesta făcea referire la o respectare prealabilă a condiționării prealabile, care, ex hypotesi, a intervenit anterior reducerii valorii depozitelor recurentei, aspect pe care Tribunalul nu l-a apreciat ca parte integrantă a unei conduite.

f)

„[Î]n cazurile în care comportamentul care se pretinde că se află la originea prejudiciului invocat constă într-o abținere de a acționa, este necesar în mod special să existe certitudinea că prejudiciul menționat a fost cauzat efectiv de inacțiunile reproșate și că nu a putut fi provocat de comportamente distincte de cele reproșate instituției pârâte”: Ordonanța Portela/Comisia (8). Cu alte cuvinte, „chiar și în cazul în care” (9) Comisia a acționat conform obligației sale de a asigura faptul că condițiile sunt conforme cu dreptul UE, acest lucru nu ar fi schimbat nimic, întrucât „semnarea protocolului de acord a intervenit după reducerea valorii depozitului reclamantei la BoC” (10). Tribunalul a omis din nou să aprecieze argumentele pe care s-a întemeiat recurenta: a se vedea, inter alia, literele (d) și (e) de mai sus.

g)

În plus și cu titlu subsidiar, Tribunalul a săvârșit o eroare de fapt considerând că protocolul de acord a fost semnat după reducerea valorii depozitelor în toate cazurile. În cazul BoC, reducerea definitivă a valorii nu a intervenit decât după semnarea protocolului de acord la 26 aprilie 2013, și anume la sfârșitul lunii iunie 2013.