1.

Prin cererea de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof (Germania), se solicită Curții să declare dacă competența internațională a unei instanțe dintr‑un stat membru se poate întemeia pe simplul fapt că pretinse fapte ilicite săvârșite de un terț sunt imputate pârâtei, care ar fi participat la acestea în mod indirect în alt stat membru, ca și cum aceasta ar fi acționat de asemenea în raza teritorială a instanței sesizate.

2.

Această problematică este invocată, în primul rând, într‑un mod total inedit, în cadrul interpretării normei de competență prevăzute la articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară ( 2 ), în temeiul unei presupuse contribuții indirecte a pârâtei la fapte de contrafacere săvârșite de un terț.

3.

În măsura în care aceasta privește, în al doilea rând, articolul 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 3 ), prezenta trimitere preliminară se înscrie în seria unor cauze recente referitoare la eventuala admisibilitate a unei legături cu fapte ilicite săvârșite de un terț, pentru a stabili existența temeiului de atribuire a competenței prevăzut de dispoziția menționată ( 4 ). Analiza acestui aspect al cauzei evidențiază o tensiune între două linii de jurisprudență, una dintre acestea favorizând o interpretare a acestei dispoziții mai puțin extensivă decât cealaltă, de care Curtea va trebui să țină seama.

4.

În plus, cele două întrebări adresate de instanța de trimitere interacționează, întrucât prima dintre acestea urmărește, printre altele, să stabilească în ce măsură, în cazul în care se admite o extindere a competenței precum cea avută în vedere în cadrul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, această interpretare ar putea fi transpusă în cazul articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară. Legăturile care pot să existe între aceste două regulamente vor trebui, așadar, să fie examinate de asemenea.

5.

În mod concret, prezenta trimitere preliminară urmează acțiunii introduse la o instanță germană de către o societate germană împotriva unei societăți belgiene, pentru motivul că aceasta din urmă ar fi participat la o atingere adusă mărcii comunitare deținute de prima societate și ar fi contribuit la fapte de concurență neloială în privința acesteia. În acest context, se solicită Curții să se pronunțe dacă competența instanțelor germane se poate întemeia pe faptul că se presupune că pârâta, care a acționat în Belgia, ar fi participat la realizarea unor fapte ilicite care au fost săvârșite în Germania de către un antreprenor german care nu a fost însă acționat în justiție.

6.

Coty Germany GmbH ( 5 ) (denumită în continuare „Coty Germany”) produce și distribuie, în Germania, parfumuri și produse cosmetice. Aceasta comercializează, printre altele, un parfum pentru femei într‑un flacon care reproduce o marcă comunitară tridimensională, asupra căreia deține drepturi după înregistrare.

7.

First Note Perfumes NV (denumită în continuare „First Note Perfumes”) comercializează cu ridicata parfumuri în Belgia. În luna ianuarie 2007, aceasta a vândut unul dintre produsele din catalogul său întreprinderii Stefan P. Warenhandel (denumită în continuare „Stefan P.”), al cărei sediu social se afla în Germania. Instanța de trimitere precizează că livrarea flacoanelor de parfum pentru femei care au fost comandate a avut loc în Belgia. Ulterior, și anume în luna august 2007 potrivit Coty Germany, Stefan P. a revândut aceste produse pe teritoriul Germaniei.

8.

Apreciind că distribuirea unui parfum într‑un flacon asemănător mărcii comunitare a cărei titulară este constituia o contrafacere, o publicitate comparativă ilicită și o imitare neloială, Coty Germany a sesizat o instanță germană cu o acțiune îndreptată numai împotriva First Note Perfumes ( 6 ), solicitând ca aceasta să fie obligată, pe de o parte, să comunice informațiile referitoare la furnizorul său, pe de altă parte, să repare întregul prejudiciu pe care reclamanta l‑ar fi suferit și îl va suferi din cauza distribuirii acestui produs în Germania, precum și să îi ramburseze cheltuielile efectuate înainte de etapa contencioasă.

9.

Întrucât respingerea acestor cereri în primă instanță a fost confirmată în apel, pentru motivul lipsei de competență internațională a instanțelor germane, Coty Germany a formulat recurs la Bundesgerichtshof. Aceasta a invocat o atingere adusă mărcii comunitare în cauză și utilizarea unor practici care constituie concurență neloială.

10.

În ceea ce privește marca comunitară, Bundesgerichtshof arată că competența internațională a instanțelor germane depinde, în conformitate cu articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară ( 7 ), de problema dacă Coty Germany a argumentat în mod valabil că numai pârâta săvârșise o faptă de contrafacere în Germania.

11.

Or, nu este posibil ca First Note Perfumes să fi participat la o astfel de faptă pe teritoriul Germaniei doar în urma vânzării, efectuată în Belgia, a flacoanelor de parfum în litigiu către Stefan P., care ar fi săvârșit ulterior, în Germania, o contrafacere a mărcii în sensul articolului 9 alineatul (1) a doua teză litera (b) din regulamentul menționat ( 8 ). În această privință, Coty Germany a susținut că First Note Perfumes a contribuit la pretinsa atingere adusă drepturilor sale în Germania, întrucât, știind că clientul său german intenționa să revândă în această țară produsele cumpărate în Belgia, îl ajutase în acest fel și, în consecință, era de asemenea responsabilă de elementul constitutiv al contrafacerii.

12.

Pe de altă parte, în ceea ce privește pretențiile Coty Germany întemeiate pe o încălcare a dreptului german al concurenței neloiale ( 9 ), articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I ( 10 ) ar putea constitui temeiul competenței instanțelor germane în privința acțiunii introduse împotriva First Note Perfumes, având în vedere locul în care s‑a produs fapta prejudiciabilă. Întrebările formulate de instanța de trimitere cu privire la Regulamentul privind marca comunitară s‑ar pune, așadar, de asemenea, mutatis mutandis, în acest context.

13.

Prin decizia depusă la 31 iulie 2012, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

14.

Coty Germany, First Note Perfumes, guvernul Regatului Unit și guvernul elvețian, precum și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise. În cursul ședinței care a avut loc la 19 septembrie 2013, au fost reprezentate părțile din litigiul principal, guvernul german și Comisia.

15.

Precizăm de la bun început că, având în vedere că faptele aflate la originea litigiului principal datează din anul 2007, numai dispozițiile Regulamentului privind marca comunitară și cele ale Regulamentului Bruxelles I, astfel cum sunt menționate în întrebările preliminare, sunt aplicabile ratione temporis, cu excluderea dispozițiilor echivalente din Regulamentele (CE) nr. 207/2009 ( 11 ) și (UE) nr. 1215/2012 ( 12 ) care au modificat primele două dintre aceste texte. De altfel, dispozițiile pertinente în prezenta cauză nu au făcut obiectul unor modificări care să le afecteze conținutul.

16.

Adăugăm că esența celor două întrebări adresate de instanța de trimitere constă în jurisprudența constantă a Curții care reiese din Hotărârea Bier, cunoscută sub numele „Minele de potasiu din Alsacia” ( 13 ). Rezultă de aici că, în privința competenței în materie delictuală, expresia „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” menționată la articolul 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles ( 14 ) vizează în același timp locul evenimentului cauzator care se află la originea prejudiciului și locul în care acest prejudiciu s‑a materializat, astfel încât pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței unuia sau altuia dintre aceste două locuri.

17.

Deși este cert că această opțiune există și în cazul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, care a înlocuit convenția menționată ( 15 ), există îndoieli, reflectate de cea de a doua întrebare, în ceea ce privește posibilitatea de a extinde această opțiune astfel încât să includă o legătură cu faptele săvârșite de o persoană care nu a fost acționată în justiție, în special prin prisma locului materializării prejudiciului. Prima întrebare invită Curtea, mai întâi, să declare dacă jurisprudența menționată ar putea fi aplicată în mod analog în privința articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară sau dacă această dispoziție trebuie interpretată în mod autonom și, în orice caz, dacă ar putea rezulta de aici un temei de atribuire a competenței pentru orice instanță sesizată cu o acțiune în contrafacere într‑o situație precum cea din litigiul principal.

18.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că permite să se stabilească, pe baza locului unde a fost săvârșită fapta de contrafacere a unei mărci comunitare imputată unuia dintre presupușii autori ai acestei contrafaceri, care nu este parte la litigiu, o competență jurisdicțională în privința unui alt presupus autor al respectivei contrafaceri care nu a acționat însă în raza teritorială a instanței sesizate.

19.

Mai concret, Bundesgerichtshof ridică problema dacă, în speță, o faptă de contrafacere, în sensul articolului amintit, a fost săvârșită în Germania în măsura în care vânzarea flacoanelor de parfum în litigiu de către First Note Perfumes către Stefan P., deși a avut loc în Belgia, a contribuit la atingerea adusă mărcii comunitare deținute de Coty Germany care a fost săvârșită de Stefan P. în Germania, astfel încât instanțele germane ar fi competente în privința First Note Perfumes.

20.

Instanța de trimitere și Coty Germany s‑au pronunțat în sensul unui răspuns afirmativ, spre deosebire de First Note Perfumes și de Comisie. Guvernul german a susținut că articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară nu prevede competența instanțelor întemeiată pe locul unde s‑a produs rezultatul contrafacerii, ci permite o atribuire de competență atunci când mai multe persoane au participat în mod deliberat la săvârșirea unei încălcări transfrontaliere împotriva unei mărci comunitare. Guvernele Regatului Unit și elvețian nu au depus observații în această privință.

21.

În susținerea analizei sale, instanța de trimitere pornește de la principiul că, pentru a stabili dacă o instanță a unui stat membru este competentă, identificarea locului unde a fost săvârșită fapta de contrafacere în sensul articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară ar trebui să respecte aceleași criterii ca și cele utilizate pentru identificarea locului unde s‑a produs fapta prejudiciabilă în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I.

22.

Cu toate acestea, considerăm, pentru motivele care vor fi dezvoltate în continuare, că o astfel de analogie nu poate fi admisă. În consecință, prima dintre aceste dispoziții ar trebui, în opinia noastră, să fie interpretată ca o normă distinctă de cea de a doua.

23.

Instanța de trimitere consideră că răspunsul la întrebarea care este statul membru în care a fost săvârșită o presupusă faptă de contrafacere în sensul articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară ar depinde în același timp de locul unde a avut loc evenimentul cauzator aflat la originea prejudiciului ( 16 ) și de locul unde s‑a produs acesta ( 17 ), potrivit jurisprudenței rezultate din Hotărârea Minele de potasiu din Alsacia, citată anterior. Instanța de trimitere susține că această interpretare, care se efectuează prin analogie cu alternativa admisă în cazul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, ar fi reținută în cea mai mare parte în doctrină ( 18 ) și ar fi de asemenea conformă cu sensul și cu finalitatea celor două dispoziții.

24.

Presupunând că aceste două criterii de legătură sunt într‑adevăr pertinente, potrivit Curții, pentru aplicarea articolului menționat, ar trebui să se examineze în continuare dacă, în speță, unul dintre acestea ar putea fi considerat ca stabilit în privința First Note Perfumes, ceea ce ar însemna ca faptele de contrafacere săvârșite în Germania de către presupusul autor principal, și anume Stefan P., să poată fi imputate acesteia în măsura în care a participat în mod indirect la săvârșirea acestora. Ar rezulta de aici că instanțele germane ar fi competente să se pronunțe în privința First Note Perfumes, chiar dacă Stefan P. nu a fost acționat în justiție.

25.

Cu toate acestea, în opinia noastră, mai multe argumente pledează în defavoarea posibilității de a interpreta articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară în lumina jurisprudenței referitoare la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I.

26.

În primul rând, amintim că raportul dintre aceste două instrumente este interpretat în mod expres de Regulamentul privind marca comunitară în sensul că articolul 90 alineatul (1) din acesta, al cărui conținut este anunțat în termeni mai conciși în al cincisprezecelea considerent al acestuia, prevede principiul unei aplicări a Convenției de la Bruxelles în cazul unui acțiuni în justiție privind o marcă comunitară, ceea ce este valabil și pentru Regulamentul Bruxelles I ( 19 ).

27.

Există totuși excepții de la acest principiu. În special, articolul 90 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul privind marca comunitară exclude aplicarea articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I în ceea ce privește procedurile ce rezultă în urma acțiunilor și cererilor prevăzute la articolul 92 din acest prim regulament ( 20 ), și anume în special „toate acțiunile în contrafacere” ( 21 ). Ținând seama de această excludere, articolul 93 din Regulamentul privind marca comunitară prevede mai multe temeiuri de atribuire a competenței, care se aplică „în cascadă”, sunt specifice materiei vizate de această dispoziție și se îndepărtează uneori în mod considerabil de cele prevăzute în Regulamentul Bruxelles I ( 22 ), în special la alineatul (5) al acestuia ( 23 ). Din această etapă, subliniem că afirmarea expresă ( 24 ) a faptului că articolul 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles nu este aplicabil acțiunilor în contrafacere, căruia i se substituie articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară, prin stabilirea unei norme de competență specifice în materie, împiedică, în opinia noastră, o interpretare comună a acestor două dispoziții.

28.

Contrar punctului de vedere exprimat de instanța de trimitere, considerăm că specificitatea acestei din urmă dispoziții nu poate fi contestată, mai ales având în vedere, în al doilea rând, geneza acestei dispoziții. În această privință, lucrările pregătitoare arată că, chiar înainte să fie inițiată etapa legislativă propriu‑zisă, procesul de elaborare a proiectului de regulament privind marca comunitară a inclus luarea în considerare a normelor de competență conținute în Convenția de la Bruxelles și a jurisprudenței Curții aferente interpretării acestora ( 25 ). În cadrul Comisiei, grupul de lucru privind marca comunitară a susținut că aceste norme păreau insuficiente pentru a soluționa problemele deosebite pe care le ridică încălcarea drepturilor rezultate dintr‑un astfel de titlu unic aplicabil în mai multe state membre. În special, grupul amintit a considerat că, având în vedere specificitatea mărcii comunitare, era necesar să se modifice norma de la articolul 5 punctul 3 din această convenție ( 26 ). Adăugăm că conținutul a ceea ce constituie particularitatea temeiului de atribuire a competenței special prevăzut la articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară ( 27 ) nu a fost niciodată repus în discuție, în pofida seriei de modificări al căror obiect l‑a făcut acest regulament ( 28 ).

29.

În al treilea rând, elemente contextuale completează teza potrivit căreia autorii Regulamentului privind marca comunitară au avut intenția de a marca o diferență între această dispoziție și cea care exista în Convenția de la Bruxelles. Astfel, comparația cu instrumente adoptate în domenii conexe demonstrează că legiuitorul comunitar a optat în mod deliberat pentru o înlăturare a temeiului de atribuire a competenței prevăzut la articolul 5 punctul 3 din această convenție, modalitate pe care a ales să o urmeze în alte texte referitoare la proprietate intelectuală ( 29 ) și de care s‑a detașat, în schimb, în Regulamentul (CE) nr. 2100/94 privind soiurile de plante ( 30 ). Acest contrast nu se poate reduce la o eroare materială pe care pare să o sugereze instanța de trimitere. În opinia noastră, acest lucru este cu atât mai revelator cu cât redactarea și adoptarea acestui din urmă instrument sunt contemporane cu cele ale Regulamentului privind marca comunitară.

30.

În al patrulea rând, considerăm că seria de motive care au determinat Curtea să adopte distincția între locul faptei generatoare și locul materializării prejudiciului care se aplică în privința articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I nu se poate transpune în privința articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară, având în vedere numeroasele disparități care există în ceea ce privește conținutul fiecăreia dintre aceste două dispoziții.

31.

Astfel, pe de o parte, noțiunea de loc unde a fost săvârșită fapta de contrafacere este mai strictă decât cea de loc unde s‑a produs fapta prejudiciabilă ( 31 ). Pe de altă parte, vocabularul utilizat la articolul 93 alineatul (5) menționat pare să sugereze un comportament activ, care ar fi mai semnificativ în cazul aplicării acestuia la locul unde s‑a produs fapta generatoare, decât la locul materializării prejudiciului, în măsura în care interpretarea extensivă a articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I pare să fi fost posibilă datorită terminologiei mai neutre care este utilizată în acest din urmă articol ( 32 ). În sfârșit, subliniem că întinderea competenței conferite de una dintre aceste dispoziții diferă cu privire la mai multe aspecte ( 33 ), ceea ce reduce în egală măsură pertinența unei apropieri între acestea.

32.

În opinia noastră, este posibil să se deducă din particularitățile modului de redactare a articolului 93 alineatul (5) menționat ( 34 ), privite în contextul în care a fost redactat textul în cauză, că acesta nu creează o competență întemeiată pe locul materializării prejudiciului. Aplicarea prin analogie a jurisprudenței Minele de potasiu din Alsacia, citată anterior, în raport cu această dispoziție trebuie, așadar, exclusă.

33.

Cu toate acestea, potrivit instanței de trimitere, articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară, care, prin derogare de la alineatele (1)-(4) ale articolului 93, instituie o competență la locul unde a fost săvârșită fapta de contrafacere, ar rezulta din aceleași considerații ca și articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I. În această privință, instanța de trimitere se referă la existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă, legătură care ar justifica o atribuire de competență acestora din urmă pentru motive privind buna administrare a justiției și organizarea utilă a procesului.

34.

În privința acestui argument, mai poate fi ridicată o ultimă problemă. Aceasta constă în faptul dacă, deși o interpretare prin analogie nu este posibilă, principiile directoare care au stat la baza interpretării Regulamentului Bruxelles I ar trebui să fie totuși aplicate la interpretarea articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară, chiar dacă acest din urmă instrument nu menționează acest lucru. Printre aceste principii figurează cerințele aferente unei legături strânse între litigiu și instanța sesizată, unei bune administrări a justiției și organizării utile a procesului, dar și previzibilității normelor de competență și securității juridice.

35.

În această privință, subliniem că aceste diverse cerințe sunt mai întâi extrase din principiile de interpretare care au fost stabilite de Curte în cadrul jurisprudenței sale referitoare la Convenția de la Bruxelles, apoi la Regulamentul Bruxelles I, care menționează anumite principii în mod expres ( 35 ). Acestea reies atât din condițiile care rezultă în mod implicit din dispozițiile care au fost analizate de către Curte, cât și din considerații de ordin general și de bun simț. Aceste principii universale ar putea fi, așadar, aplicate în privința unui alt instrument, sub rezerva ca nici conținutul și nici finalitatea normei de competență în cauză să nu interzică acest lucru.

36.

Precizăm că niciun argument nu se poate întemeia pe faptul că o lipsă de previzibilitate sau de securitate juridică ar putea rezulta dintr‑o interpretare neuniformă a dispozițiilor celor două instrumente, întrucât combinarea acestora ar însemna să contestăm că normele de competență prevăzute de Regulamentul privind marca comunitară constituie într‑o anumită măsură o lex specialis în raport cu cele prevăzute în Regulamentul Bruxelles I. Alegerile efectuate de legiuitorul comunitar în acest context juridic diferit trebuie respectate.

37.

În consecință, propunem Curții să efectueze o interpretare autonomă a articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară, ținând seama în același timp de cerințele menționate mai sus, în măsura în care regulamentul în cauză permite acest lucru, pentru a răspunde la prima întrebare preliminară.

38.

Se solicită Curții să se pronunțe cu privire la eventuala posibilitate de a consacra o competență în funcție de locul cu care există o legătură potrivit căreia articolul 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară ar permite ca un pârât să fie acționat în justiție pentru simplul fapt că a participat în mod indirect, într‑un stat membru, la o pretinsă faptă de contrafacere săvârșită în principal într‑un alt stat membru de către un terț care nu este pârât în cadrul acțiunii inițiate în fața instanțelor din acest al doilea stat membru.

39.

Or, reiese, în opinia noastră, din articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul privind marca comunitară că norma de competență enunțată la articolul 93 alineatul (5) din acest regulament se întemeiază pe principiul teritorialității, înțeles aici în sens strict ( 36 ). Astfel, se prevede că o instanță a cărei competență se întemeiază pe acest articol are competența de a „hotărî numai în privința faptelor comise sau asupra pericolelor de contrafacere existente pe teritoriul statului membru în care este situată această instanță”, în timp ce instanțele a căror competență se întemeiază pe unul dintre cele alte patru alineate ale articolului 93 se pot pronunța și cu privire la faptele de contrafacere săvârșite în afara teritoriului național.

40.

În plus, lucrările pregătitoare ale Regulamentului privind marca comunitară determină să se considere că temeiul special de atribuire a competenței care rezultă din articolul 93 alineatul (5) din acest regulament trebuie interpretat în sens restrictiv. Această abordare se impune pentru motive proprii acestui instrument, care privesc dificultatea de a concilia natura unitară a protecției acordate de marca comunitară ( 37 ) și riscul de atingeri plurilocalizate pe teritoriul Uniunii ( 38 ). First Note Perfumes, guvernul german și Comisia insistă în mod întemeiat asupra faptului că, în cazul contrafacerii unei mărci comunitare, fiecare stat membru ar putea fi considerat în practică ca locul de materializare a contrafacerii, dat fiind că dreptul protejat își produce efectele pe întreg teritoriul Uniunii.

41.

Adăugăm că ideea unei instanțe unificate a fost avută în vedere inițial de legiuitor ( 39 ) și că acordarea competenței instanțelor naționale, reținută în final, este un compromis. Acest lucru pledează în favoarea unei interpretări care limitează fragmentarea contenciosului referitor la acest titlu de proprietate intelectuală uniform. Obiectivul de a evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii este, de altfel, menționat în mod expres în preambulul Regulamentului privind marca comunitară ( 40 ).

42.

Alt obiectiv al acestui regulament, care reiese din lucrările pregătitoare ( 41 ), este cel care constă în combaterea „forum shopping”. Acesta militează de asemenea împotriva unei interpretări extensive potrivit căreia ar fi posibil să fie acționată în justiție o persoană bănuită că a participat la săvârșirea unei fapte de contrafacere, indiferent de criteriul de legătură care ar privi activitatea ilicită a unei alte persoane, care nu este acționată în justiție.

43.

În sfârșit, este necesar să se ridice problema dacă principiile directoare care au fost definite de Curte în cadrul interpretării Regulamentului Bruxelles I ( 42 ) ar justifica o interpretare contrară a articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară. În opinia noastră, nu aceasta trebuie să fie situația în speță, ținând seama de particularitățile acestui temei de atribuire a competenței descrise mai sus. Considerăm că, în contextul specific protecției titlului de proprietate intelectuală unificat reprezentat de marca comunitară, legiuitorul a identificat priorități legate mai întâi de concentrarea litigiului în fața instanțelor unui singur stat membru, și anume cel în care fapta de contrafacere a fost săvârșită sau există riscul de a fi săvârșită.

44.

Considerăm, așadar, că este necesar să se răspundă la prima întrebare preliminară că, pentru a se considera că o pretinsă faptă de contrafacere a fost săvârșită într‑un stat membru în sensul articolului 93 alineatul (5) din Regulamentul privind marca comunitară și pentru a justifica astfel competența instanțelor din acest stat membru, nu este suficient ca pârâtul să fi participat indirect, printr‑o faptă săvârșită într‑un alt stat membru, la atingerea adusă drepturilor aferente mărcii comunitare care a fost săvârșită în primul stat membru de către un terț care nu este pârât în cadrul acțiunii în justiție.

45.

A doua întrebare privește aspectul dacă articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I trebuie interpretat în sensul că ar permite să se stabilească o competență jurisdicțională în privința unuia dintre presupușii autori ai prejudiciului invocat, deși acest pârât nu a acționat în raza teritorială a instanței sesizate, atunci când fapta ilicită care i se impută a fost săvârșită într‑un alt stat membru și constă în participarea la o „faptă principală” ( 43 ) săvârșită de către un alt presupus autor în statul membru în care se află instanța menționată.

46.

În această privință, instanța de trimitere, Coty Germany, precum și guvernele german și elvețian s‑au declarat în favoarea admiterii unui astfel de temei de atribuire a competenței care se bazează pe legătura cu acțiunile unui terț. Guvernul Regatului Unit a fost mai nuanțat, întrucât a propus ca această posibilitate să fie supusă unor cerințe delimitate, și anume ca aceasta să fie admisă numai dacă există o legătură suficient de clară și de directă între pretinsa faptă ilicită săvârșită în statul membru în care se află instanța sesizată și activitățile pârâtului într‑un alt stat membru. În schimb, First Note Perfumes și Comisia s‑au pronunțat împotriva acestei opțiuni.

47.

De la bun început, trebuie amintit că toate dispozițiile Regulamentului Bruxelles I trebuie interpretate în mod autonom, prin referire la sistemul și la obiectivele acestuia ( 44 ).

48.

Potrivit considerentului (11) al acestuia, „[no]rmele de competență [prevăzute de regulamentul menționat] trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite, în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură”.

49.

Astfel, numai prin derogare de la principiul fundamental enunțat la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I, prin care competența generală este atribuită instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află domiciliul pârâtului, capitolul II secțiunea 2 din acest regulament prevede atribuirea unui anumit număr de competențe speciale, printre care figurează aceea de la articolul 5 punctul 3 din regulamentul menționat ( 45 ).

50.

În ceea ce privește în special norma de competență prevăzută la articolul 5 punctul 3 menționat, Curtea a declarat deja că aceasta se întemeiază pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă, care justifică atribuirea competenței în favoarea acestora din urmă pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizarea utilă a procesului ( 46 ), potrivit orientării date de considerentul (12) al Regulamentului Bruxelles I. Astfel, identificarea locului unde a avut loc evenimentul cauzator trebuie să permită stabilirea competenței instanței care se află în mod obiectiv în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia dacă elementele constitutive ale răspunderii pârâtului sunt reunite ( 47 ).

51.

Ca normă de competență specială, având astfel un caracter derogatoriu, această dispoziție este de strictă interpretare, nefiind posibilă, în consecință, interpretarea sa dincolo de ipotezele prevăzute în mod explicit ( 48 ), știut fiind faptul că nu poate fi admisă răsturnarea normei generale privind competența instanțelor de la domiciliul pârâtului.

52.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței constante care rezultă din Hotărârea Minele de potasiu din Alsacia, citată anterior, expresia „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”, care figurează la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, vizează atât locul materializării prejudiciului, cât și locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului ( 49 ).

53.

Or, Curtea a dat deja în parte un răspuns negativ la a doua întrebare adresată în prezenta cauză în ceea ce privește unul dintre acești doi factori de legătură, și anume locul unde s‑a produs evenimentul cauzator, în privința căruia a fost exclusă posibilitatea unei competențe întemeiate numai pe imputarea unei complicități. Astfel, din Hotărârea Melzer, citată anterior, rezultă că „articolul 5 punctul 3 din Regulamentul [Bruxelles I] trebuie interpretat în sensul că nu permite să se stabilească, pe baza locului unde s‑a produs fapta generatoare imputată unuia dintre presupușii autori ai unui prejudiciu, care nu este parte la litigiu, o competență jurisdicțională în privința unui alt presupus autor al prejudiciului respectiv care nu a acționat în raza teritorială a instanței sesizate”.

54.

Este adevărat că, referindu‑se la noțiunea de loc unde s‑a produs fapta generatoare, instanța de trimitere pare să aibă în vedere, în cea de a doua întrebare, atât locul unde s‑a produs evenimentul cauzator, cât și locul materializării prejudiciului. În fapt, având în vedere circumstanțele de fapt ale litigiului principal, competența instanțelor germane ar putea să se întemeieze pe unul dintre acești factori, sub rezerva posibilității de a se ține seama, în privința First Note Perfumes, de faptele săvârșite în Germania de către Stefan P.

55.

Totuși, trebuie să se observe că această instanță nu a fost în măsură să ia în considerare contribuțiile aduse de Hotărârea Melzer, citată anterior, întrucât aceasta a fost pronunțată la o dată ulterioară depunerii cererii sale de decizie preliminară. De asemenea, în pofida formulării generale a întrebării adresate, observațiile noastre prezentate în continuare se vor limita la temeiul de atribuire a competenței aferent locului unde s‑a realizat prejudiciul ( 50 ), în măsura în care celălalt aspect al problemei ridicate de prezenta cauză a fost deja interpretat de Curte în cadrul cauzei Melzer.

56.

Curtea s‑a pronunțat de asemenea în privința legăturii care rezultă din locul materializării prejudiciului, într‑o hotărâre chiar mai recentă, care privește un domeniu specific, și anume o faptă ilicită care constă în atingerea adusă drepturilor de autor. Astfel, potrivit Hotărârii Pinckney, citată anterior, „articolul 5 punctul 3 din [Regulamentul Bruxelles I] trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care se invocă încălcarea drepturilor patrimoniale de autor garantate de statul membru al instanței sesizate, aceasta este competentă să judece o acțiune în răspundere formulată de autorul unei opere împotriva unei societăți care are sediul în alt stat membru și care a reprodus în acel stat respectiva operă pe un suport material care este apoi vândut de societăți cu sediul într‑un al treilea stat membru prin intermediul unui site internet care este accesibil și în raza teritorială a instanței sesizate. Această instanță este competentă să se pronunțe numai cu privire la prejudiciul cauzat pe teritoriul statului membru de care aparține”. Va fi necesar de asemenea să se deducă de aici consecințele, în măsura în care transpunerea acestei soluții este posibilă, în cadrul prezentei cauze.

57.

Prin cea de a doua întrebare preliminară, astfel cum a fost reformulată în raport cu acquis‑ul jurisprudențial prezentat mai sus, se solicită, în esență, Curții să declare dacă articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I trebuie interpretat în sensul că permite să se stabilească, pe baza locului materializării unui prejudiciu a cărui faptă generatoare este imputată unuia dintre presupușii autori ai acestui prejudiciu, o competență jurisdicțională în privința unui alt presupus autor al prejudiciului amintit care nu a acționat însă în raza teritorială a instanței sesizate.

58.

Trebuie să se sublinieze că, având în vedere principiul interpretării autonome al cărei obiect trebuie să îl facă dispozițiile Regulamentului Bruxelles I, este necesară efectuarea unei distincții nete între, pe de o parte, condițiile angajării răspunderii delictuale care țin de aprecierea fondului cauzei potrivit legii aplicabile litigiului și, pe de altă parte, criteriile de legătură în spațiu care sunt relevante în etapa stabilirii competenței jurisdicționale în funcție de noțiunile care figurează în regulamentul menționat. Potrivit jurisprudenței Curții ( 51 ), nu există o coerență sistematică între aceste două grupe de norme, astfel încât nu poate fi suficient, în opinia noastră, pentru ca o instanță să se poată declara competentă în temeiul articolului 5 punctul 3 din acest regulament, în special pe baza locului materializării faptei prejudiciabile, ca dreptul aplicabil sau legea forului să admită repararea unui prejudiciu de un anumit tip sau conform unor modalități speciale, precum imputarea în sarcina pârâtei a unor fapte săvârșite de un terț pe care l‑ar fi ajutat, astfel cum se preconizează de instanța de trimitere.

59.

În cazul în care o astfel de abordare ar trebui admisă în ceea ce privește noțiunea de loc al materializării prejudiciului în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, Curtea s‑ar confrunta cu necesitatea de a crea un „prag” cantitativ și/sau calitativ de imputare de la care, dacă există mai mulți participanți la săvârșirea unei fapte ilicite, unul dintre aceștia ar putea sau nu ar putea să fie acționat în justiție la locul materializării prejudiciului care rezultă, între altele, din acțiunea sa. Această problemă specifică nu se ridica în cauza Melzer, citată anterior, întrucât, în ceea ce privește locul unde s‑a produs fapta generatoare a prejudiciului, fapta fiecăruia dintre autorii care au acționat în state membre diferite poate fi izolată cu mai multă ușurință în spațiu decât în ceea ce privește locul materializării acestuia. În această privință, în cazul în care circumstanțe de fapt ale prezentului litigiu principal permit să se facă o distincție evidentă între răspunderea principală și răspunderea accesorie ( 52 ), este necesar să nu se piardă din vedere că alte configurări s‑ar putea dovedi mai complexe, atât pe plan cantitativ ( 53 ), cât și pe plan calitativ ( 54 ).

60.

Cu privire la acest din urmă punct, amintim că guvernul Regatului Unit propune ca admiterea temeiului de atribuire a competenței avut în vedere să fie condiționată de un criteriu privind existența unei „legături suficient de clare și de directe” între activitățile pârâtului în primul stat membru și pretinsa faptă ilicită săvârșită de un terț în statul membru în care se află instanța sesizată, sugerând în continuare o aplicare concretă în raport cu circumstanțele litigiului principal ( 55 ). Totuși, înțelegerea problemei din acest punct de vedere ar implica definirea unor criterii materiale care pot fi dificil de delimitat ( 56 ) și în legătură cu care există riscul de a trebui să se efectueze în fiecare situație o apreciere de fapt, complexă și lungă, apropiată de o examinare pe fond a litigiului. În opinia noastră, acest lucru ar fi contrar obiectivului Regulamentului Bruxelles I, care este de a defini normele de competență comune tuturor statelor membre, precum și previzibile pentru părțile unui litigiu ( 57 ) și, așadar, de o utilizare atât certă, cât și rapidă.

61.

În plus, ne pare legitim să ne exprimăm temerea că o interpretare a articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I atât de extensivă precum cea invocată de Coty Germany determină generalizarea forum actoris și favorizează astfel „forum shopping”. Or, astfel cum a subliniat Curtea ( 58 ), reținând competența generală a instanțelor de la domiciliul pârâtului și înlăturând în mod clar competența instanțelor de la domiciliul reclamantului, legiuitorul Uniunii a optat pentru un principiu care trebuie să fie supus la cât mai puține excepții posibil. În plus, o multiplicare a instanțelor competente prezintă inconvenientul de a accentua riscul unor decizii ireconciliabile pe care Regulamentul Bruxelles I are tocmai scopul de a le evita ( 59 ), amintindu‑se că o recunoaștere reciprocă a deciziilor este imposibilă într‑o asemenea situație ( 60 ).

62.

În prezenta speță, justificarea acestei derogări, întemeiată pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă, lipsește, în opinia noastră. Astfel, în cazul în care competența instanțelor germane ar trebui admisă doar în temeiul unei legături cu faptele săvârșite în Germania de către un terț presupus a fi autorul faptei principale invocate, acest lucru ar conduce la un rezultat care nu este conform cu justificarea amintită. În mod concret, aceste instanțe ar fi determinate să aprecieze răspunderea unei pârâte care, după cum se pretinde, a participat la această faptă ilicită prin acte săvârșite numai într‑un alt stat membru.

63.

Poate exista temerea ca o astfel de interpretare extensivă să încurajeze strategii contencioase care permit presupusei victime să se limiteze la a acționa în justiție partea adversă cea mai solvabilă în fața unei instanțe în raza teritorială a căreia se află unul dintre criteriile de legătură cu activitatea unei alte persoane care a participat la producerea prejudiciului invocat. Or, pe această cale, un reclamant ar putea eluda cu ușurință dispozitivul care este pus în aplicare în mod special, la articolul 6 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I ( 61 ), pentru a consolida un contencios pluripartit și a evita pronunțarea unor decizii ireconciliabile în acest caz ( 62 ). Riscul general al unor astfel de manevre nu poate fi pierdut din vedere, chiar dacă, în speță, considerăm că motivul pentru care reclamanta nu a acționat în justiție terțul presupus a fi autorul faptei principale ține de încheierea unui acord extrajudiciar cu acesta ( 63 ).

64.

Astfel, considerăm că locul materializării prejudiciului care a fost cauzat prin fapte voluntare săvârșite de alte persoane decât pârâtul, într‑un pretins lanț de cauzalitate, nu ar trebui să creeze ca atare un temei de atribuire a competenței în privința acestuia, și acest lucru cu atât mai mult cu cât întinderea acestui lanț nu este delimitată în mod clar și, în consecință, ar putea fi infinită. Cu alte cuvinte, articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I nu ar trebui să permită, în opinia noastră, acționarea în justiție a presupusului responsabil de o faptă ilicită invocată în fața unei instanțe care se află într‑un stat membru în care acesta nu are domiciliul pentru simplul motiv că o altă faptă ilicită invocată, săvârșită de un terț care nu este pârât, și‑ar fi produs efectul prejudiciabil în acest stat membru și că fapta pârâtului ar fi făcut posibile faptele pe care acest terț a decis să le săvârșească ulterior.

65.

Această poziție pare să urmeze linia dreaptă a interpretării care a fost reținută de Curte în Hotărârea Melzer, citată anterior, al cărei conținut ar putea fi, în opinia noastră, generalizat, astfel încât o extindere a competenței jurisdicționale în privința unuia dintre presupușii autori ai unui prejudiciu care nu a săvârșit fapte ilicite în raza teritorială a instanței sesizate nu ar fi admisă nici pe baza locului unde s‑a produs fapta generatoare imputată unui alt presupus autor care nu a fost însă acționat în justiție, nici pe baza locului materializării prejudiciului rezultat din respectiva faptă generatoare. Astfel, ar fi preferabil, în opinia noastră, să se rețină că trebuie să existe o legătură de cauzalitate suficientă în privința unicului pârât acționat în justiție pentru ca o instanță să se poată declara competentă.

66.

În pofida acestor considerații, nu putem omite să constatăm că, cu excepția situației în care se apreciază că poziția adoptată recent de Curte în Hotărârea Pinckney, citată anterior ( 64 ), este specifică cazului special la care se referea ( 65 ), motivarea care figurează în aceasta poate să conducă în prezenta cauză la o soluție contrară celei care ar părea să poată decurge din Hotărârea Melzer, citată anterior.

67.

Astfel, în Hotărârea Pinckney, Curtea a declarat că „în ceea ce privește pretinsa încălcare a unui drept patrimonial de autor, competența de a judeca o acțiune în materie delictuală sau cvasidelictuală este deja stabilită, în favoarea instanței sesizate, în cazul în care statul membru pe teritoriul căruia se află respectiva instanță protejează drepturile patrimoniale invocate de reclamant, iar prejudiciul invocat riscă să se materializeze în raza teritorială a instanței sesizate” ( 66 ).

68.

În cazul în care extrapolarea la alte tipuri de fapte ilicite ar trebui să fie admisă ( 67 ), această logică ar putea să conducă, în opinia noastră, la rezultatul că o instanță este competentă, pe baza locului materializării prejudiciului, din moment ce, ca și în prezentul litigiu principal, acest prejudiciu rezultă din faptul că marfa suspectă „riscă” să fie pusă la dispoziția consumatorilor în statul membru în care se află această instanță iar un astfel de act este sancționat pe baza răspunderii civile în temeiul lex fori. În lumina Hotărârii Pinckney, citată anterior, pare nerelevantă împrejurarea că fapta ilicită invocată a produs efecte în mod cert în raza teritorială a instanței sesizate, aceasta din cauza acțiunilor unui terț independent care a acționat în afara statului membru atât al instanței, cât și al reclamantului și care nu a fost acționat în justiție.

69.

Or, dat fiind că faptele aflate la originea prezentei cauze prezintă similitudini cu cele din cauza Pinckney ( 68 ), în timp ce diferențele existente între aceste cauze ne par a nu fi determinante ( 69 ), ne este dificil să găsim argumente care ar permite îndepărtarea de la calea astfel trasată pentru identificarea locului materializării unui prejudiciu în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I.

70.

În consecință, considerăm că, în cazul în care Curtea ar intenționa să urmeze în această situație abordarea extensivă care a fost aleasă în Hotărârea Pinckney, citată anterior, aceasta ar trebui să răspundă în mod afirmativ la a doua întrebare preliminară, în termenii menționați în continuare. Cu toate acestea, pentru a fi exhaustivi, vom formula de asemenea o propunere de răspuns negativ cu titlu subsidiar, pentru cazul în care, dimpotrivă, Curtea ar considera că poziția adoptată în respectiva hotărâre ar fi specifică situației interpretate în cadrul cauzei în care aceasta s‑a pronunțat.

71.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesgerichtshof după cum urmează: