Recurs introdus la 8 iulie 2010 de Freixenet, SA împotriva Hotărârii Tribunalului (Camera a treia) pronunțate la 27 aprilie 2010 în cauza T-109/08 — Freixenet/OAPI

(Cauza C-344/10 P)

()

2010/C 274/12

Limba de procedură: franceza

Părțile

Recurentă: Freixenet, SA (reprezentanți: F. de Visscher, E. Cornu și D. Moreau, avocați)

Cealaltă parte în proces: Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale)

Concluziile recurentei

Motivele și principalele argumente

Recurenta invocă trei motive în susținerea recursului formulat.

Prin intermediul primului motiv de recurs, aceasta invocă, în esență, încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, a articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a articolului 73 (a doua teză) și a articolului 38 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (1) [devenite articolul 75 (a doua teză) și articolul 37 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (2)].

Primul aspect al acestui motiv se referă la nerespectarea principiului contradictorialității. Potrivit recurentei, contrar celor reținute de Tribunal în hotărârea atacată, camera de recurs a OAPI ar fi efectuat, în cadrul deciziei care a fost supusă examinării Tribunalului, o nouă apreciere a caracterului distinctiv al mărcii recurentei, fără a-i permite acesteia din urmă să formuleze observații cu privire la această nouă abordare. În această privință, modul în care Tribunalul a justificat decizia Camerei întâi de recurs ar fi inexact și inadecvat în raport cu principiul bunei-credințe procedurale și cu obligația respectării dreptului la apărare. Hotărârea atacată ar încălca de asemenea principiul dreptului la apărare și principiul bunei-credințe procedurale prin faptul că a stabilit că Oficiul putea să comunice recurentei o serie de elemente de fapt indicându-i că intenționează să își întemeieze pe acestea decizia de respingere a cererii de înregistrare a mărcii și apoi, după primirea observațiilor scrise ale recurentei cu privire la respectivele elemente, să hotărască să nu le ia în considerare, cel puțin în parte, și să își întemeieze decizia pe o apreciere care era diferită din punct de vedere conceptual și din punctul de vedere al situației de fapt reținute, fără a da recurentei posibilitatea de a formula vreo observație.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului de recurs invocat, recurenta susține în principal că Tribunalul și-ar fi încălcat obligația de motivare prin faptul că hotărârea atacată nu putea să considere că este motivată în mod suficient decizia Camerei întâi de recurs privind aplicarea articolului 7 alineatul (1) litera (b), în condițiile în care această decizie nu precizează niciunul dintre documentele pe care înțelege să se întemeieze, și nici nu putea stabili că ar fi fost inutilă indicarea unor elementele de probă deoarece Camera întâi de recurs s-ar fi întemeiat pe „deducții ce rezultă din experiența practică”. În plus, incertitudinea referitoare la elementele de fapt și la documentele pe care s-ar fi întemeiat Oficiul și Tribunalul afectează atât dreptul la apărare, cât și obligația de motivare prevăzută la articolul 73 din Regulamentul nr. 40/94 citat anterior.

Prin intermediul celui de al doilea motiv invocat, recurenta susține că Tribunalul a încălcat articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 40/94 menționat. În pofida faptului că recurenta ar fi demonstrat, pe bază de documente, că marca a cărei înregistrare era solicitată este constituită dintr-o combinație de elemente caracteristice care o disting în mod semnificativ de celelalte prezentări aflate pe piață, Tribunalul nu ar fi făcut decât să reia argumentele vagi și generale invocate de Oficiu pentru a nega existența oricărui caracter distinctiv al mărcii solicitate. Tribunalul ar fi efectuat o analiză mai strictă pentru a aprecia caracterul distinctiv al mărcii decât în cazul altor mărci, considerate tradiționale. Hotărârea atacată ar fi încălcat astfel regula privind aprecierea concretă a caracterului distinctiv al unei mărci. Pe de altă parte, considerând că marea majoritate a consumatorilor nu percep aspectul original al mărcii drept un element util pentru a determina originea vinului spumant în cauză, ci preferă să se raporteze la etichetă, Tribunalul ar exclude forma de prezentare a ambalajului unui produs din sfera protecției, în condițiile în care această posibilitate este prevăzută în mod expres la articolul 4 din regulamentul menționat.

Prin intermediul celui de al treilea motiv invocat, societatea recurentă susține că Tribunalul ar fi încălcat articolul 7 alineatul (3) din Regulamentul nr. 40/94 prin faptul că hotărârea atacată stabilește cerința ca marca a cărei înregistrare este solicitată să fi dobândit un caracter distinctiv prin utilizarea sa în fiecare dintre statele membre ale Uniunii. Astfel, refuzând să recunoască faptul că a avut loc o consacrare a caracterului distinctiv prin utilizarea de către un segment semnificativ al mediilor interesate, în condițiile în care acceptă în același timp că marca recurentei dobândise un astfel de caracter distinctiv cel puțin pe teritoriul Spaniei, Tribunalul ar stabili o regulă excesivă și inexactă în raport cu regulamentul menționat.

(1)  JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146.

(2)  JO L 78, p. 1.