Acțiune introdusă la 6 octombrie 2008 — Comisia Comunităților Europene/Republica Federală Germania

(Cauza C-442/08)

(2009/C 6/17)

Limba de procedură: germana

Părțile

Reclamantă: Comisia Comunităților Europene (reprezentanți: A. Caeiros și B. Kotschy, în calitate de agenți)

Pârâtă: Republica Federală Germania

Concluziile reclamantei

Motivele și principalele argumente

Cu începere din anul 1994, în Germania au fost importate autovehicule provenind din Ungaria, cu aplicarea tratamentului tarifar preferențial instituit prin Acordul European încheiat între Comunitatea Europeană și Ungaria. Prin fișa de asistență reciprocă din 26 iunie 1998, Oficiul European de Luptă Antifraudă (denumit în continuare „OLAF”) a informat statele membre că, după finalizarea controalelor ulterioare proprii, autoritățile maghiare au invalidat declarațiile de origine pentru un număr de 58 006 vehicule (dintre care 19 123 destinate Germaniei). Printr-o scrisoare, adresată autorităților germane în versiunea în limba engleză la 13 iulie 1998 și în traducere în limba germană la 18 august 1998, OLAF a transmis documentele și datele corespunzătoare acestei fișe de asistență reciprocă, documente cuprinzând, între altele, scrisoarea din 26 mai 1998 prin care autoritățile maghiare informaseră OLAF despre rezultatele controalelor ulterioare și făcuseră cunoscut că, totodată, constructorul maghiar formulase acțiune împotriva deciziilor autorităților în fața unei instanțe maghiare. Prin intermediul unei noi fișe de asistență reciprocă din 27 octombrie 1999, OLAF a informat statele membre despre rezultatele acestei proceduri judiciare. Reexaminarea declarațiilor de origine, devenită necesară ca urmare a deciziei pronunțate de instanța maghiară, a condus la menținerea invalidării declarațiilor de origine pentru un număr de 30 771 de vehicule.

Din rezultatele unei misiuni de control asupra resurselor proprii, efectuată de Comisie în Germania, precum și din informațiile furnizate de autoritățile germane a reieșit că acestea din urmă au permis să se prescrie taxele vamale în valoare de 408 735,53 EUR aferente importului de autovehicule pentru care fusese menținută invalidarea declarațiilor de origine, chiar ulterior reexaminării efectuate ca urmare a deciziei pronunțate de instanța maghiară. Deși, la 31 octombrie 2005, prin urmare după expirarea termenului prevăzut prin Regulamentul nr. 1552/89 (sau prin Regulamentul nr. 1150/00), autoritățile germane au achitat, la cererea Comisiei, resursele proprii datorate în temeiul creanțelor vamale prescrise, totuși, aceleași autorități au refuzat să plătească dobânzile de întârziere datorate ca urmare a achitării cu întârziere a resurselor proprii.

Acțiunea formulată de Comisie se întemeiază, în esență, pe două motive: pe de o parte, achitarea cu întârziere a resurselor proprii, pe de altă parte, refuzul achitării dobânzilor de întârziere aferente. Potrivit Comisiei, cel târziu începând cu 18 august 1998 (data comunicării ultimei versiuni lingvistice a documentelor și a datelor corespunzătoare fișei de asistență reciprocă din 26 iunie 1998), toate statele membre erau în măsură să identifice debitorii taxelor vamale precum și sumele datorate și ar fi trebuit prin urmare, cel târziu din acest moment, să ia măsurile necesare pentru a stabili resursele proprii corespunzătoare taxelor respective și pentru a le achita. Ținând seama de un termen rezonabil de trei luni pentru punerea în aplicare a măsurilor respective, Comisia a considerat că statele membre care au omis să adopte aceste măsuri trebuiau să achite valoarea tuturor taxelor vamale prescrise începând cu 18 noiembrie 1998.

În ceea ce privește primul motiv invocat de Comisie, mai precis achitarea tardivă a resurselor proprii, din dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 1552/1989 (sau ale Regulamentului nr. 1150/2000), precum și din jurisprudența Curții rezultă că statele membre au obligația de a stabili resursele proprii, indiferent dacă înregistrarea contabilă a valorii taxelor vamale a fost sau nu a fost efectuată și indiferent dacă valoarea respectivă a putut sau nu a putut fi recuperată ulterior de la debitor. În principiu, odată cu apariția unei datorii vamale se naște deopotrivă dreptul Comunităților la achitarea resurselor proprii tradiționale corespunzătoare, chiar și în cazul în care înregistrarea contabilă a datoriilor sau perceperea acestora ulterioară de la debitor nu s-a efectuat. Data la care este necesar să se constate resursele proprii depinde de momentul la care autoritățile vamale naționale sunt în măsură să calculeze cuantumul resurselor proprii rezultate dintr-o datorie vamală și totodată să stabilească debitorul.

Poziția care trebuie adoptată de către autoritățile vamale dintr-un stat membru în care au fost importate bunuri însoțite de declarații de origine care, ca urmare a unui control ulterior, sunt invalidate, nu se stabilește în temeiul legislației relevante în țara terță. Dat fiind că nici Protocolul nr. 4 la Acordul de asociere CE-Ungaria nu conține prevederi relevante în acest sens, este necesar să se cerceteze alte izvoare de drept comunitar pentru a stabili cum anume trebuie să acționeze un stat membru în cazul în care a fost informat despre rezultatele unui control ulterior în urma căruia au apărut îndoieli cu privire la originea bunurilor. Articolul 78 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2913/92 prevede că autoritățile vamale dintr-un stat membru trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situației, ținând seama de orice informație nouă de care dispun. În mod similar, regulamentul impune statelor membre să recupereze datoriile vamale cât mai rapid cu putință după nașterea unei datorii vamale, atât în cadrul primei etape a acestei proceduri constând în înregistrarea contabilă a valorii datoriilor, cât și în cadrul etapei de recuperare de la debitor.

In plus, în temeiul articolului 244 din Regulamentul nr. 2913/92, introducerea unei acțiuni în justiție împotriva unei decizii adoptate de autoritățile vamale ale statelor membre nu suspendă executarea acesteia din urmă, mai puțin în cazuri excepționale. O eventuală suspendare a executării este în general condiționată de depunerea unei garanții. Pe cale de consecință, potrivit Comisiei, atunci când datoria vamală rezultă ca urmare a invalidării unei declarații de origine, pe baza unui control ulterior, existența unei acțiuni nu poate să împiedice recuperarea (ulterioară) a cuantumului datorat. Dat fiind că bunurile au fost deja importate în Comunitate și că procedura judiciară poate dura mai mulți ani, o astfel de suspendare a executării ar putea îngreuna considerabil recuperarea datoriei vamale, în cazul respingerii acțiunii.

În sfârșit, în ceea ce privește al doilea motiv invocat de Comisie, mai precis refuzul de a plăti dobânzile de întârziere, din articolul 11 din Regulamentul nr. 1552/1989 sau din Regulamentul nr. 1150/2000, precum și din jurisprudența Curții, rezultă că statele membre au obligația de a plăti dobânzi de întârziere, chiar și în cazul în care resursele proprii nu sunt stabilite. În speță, valoarea resurselor proprii în litigiu ar fi trebuit achitată cel târziu în termen de două luni după 18 noiembrie 1998, în prima zi lucrătoare după 19 ale lunii corespunzătoare (mai precis la 20 ianuarie 1999). Cu toate acestea, întrucât autoritățile germane nu au achitat suma datorată decât la 31 octombrie 2005, Republica Federală Germania se află în întârziere și trebuie prin urmare să plătească dobânzi de întârziere.

(1)  JO L 155, p. 1.

(2)  JO L 130, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 184.